Sfântul Siluan Athonitul: Despre duhovnici si despre păstori

1

“[…] Până în ziua de astăzi sunt monahi care au experienţa iubirii dumnezeieşti şi năzuiesc după ea ziua şi noaptea. Şi ei ajută lumea prin rugăciune şi scrieri. Dar această sarcină apasă mai mult asupra păstorilor Bisericii, care poartă în ei un har atât de mare, că dacă oamenii ar putea vedea slava acestui har, lumea întreagă s-ar minuna de el; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui să nu se trufească, ci să se mântuiască în smerenie.

***

Domnul cheamă episcopi să păstorească turma Sa şi le dă în dar harul Sfântului Duh. Duhul Sfânt, se spune, a aşezat în Biserică episcopi [FA 20,28], şi în Duhul Sfânt ei au puterea de a lega şi dezlega păcatele [In 20, 21-22]. Iar noi suntem oile Domnului, pe care El le-a iubit până la capăt [In 13,1], şi ne-a dat sfinţi păstori.
Domnul ne-a iubit până într-atât încât a suferit pentru noi pe cruce; şi suferinţele Lui au fost atât de mari, încât nu le putem pricepe, pentru că iubim puţin pe Domnul. Tot aşa, şi păstorii noştri duhovniceşti suferă pentru noi, deşi adeseori nu vedem suferinţele lor. Şi pe cât de mare e iubirea păstorilor, pe atât de mari sunt şi suferinţele lor. Noi, oile, trebuie să înţelegem aceasta şi să-i iubim şi cinstim pe păstorii noştri.
Fraţilor, să rămânem în ascultare de păstorii noştri şi atunci va fi pace obştească şi Domnul va rămâne prin Duhul Sfânt cu noi toţi.

***

Duhul Sfânt, se spune, a aşezat în Biserică episcopi ca să păstorească turma lui Hristos [FA 20, 28]; dacă credincioşii şi-ar aduce aminte de aceasta, i-ar iubi cu o mare iubire pe păstorii lor şi s-ar bucura din suflet la vederea păstorilor. Cine poartă în el harul Duhului Sfânt ştie despre ce vorbesc.
Un om smerit şi blând mergea odată cu femeia sa şi cei trei copii ai săi pe o cale şi au întâlnit un arhiereu care călătorea într-o trăsură, şi atunci când ţăranul s-a închinat înaintea lui cu cucernicie, l-a văzut pe arhiereul care-l binecuvânta în focul harului.
Dar poate va întreba cineva: „Dacă Duhul Sfânt a aşezat pe episcopi şi-i călăuzeşte, de ce nu este la noi pace şi nu înaintăm [duhovniceşte]?”
Pentru că nu gândim drept despre puterea aşezată de Dumnezeu şi prin aceasta ne facem neascultători. Dar dacă ne-am preda voii lui Dumnezeu, am înainta degrabă, fiindcă Domnul iubeşte sufletul smerit şi ascultător şi-l călăuzeşte El însuşi, iar pe cel neascultător îl aşteaptă cu răbdare şi milostivire ca el să se îndrepte. Domnul învaţă în chip înţelept sufletul prin harul Său ca un bun învăţător şi un adevărat părinte. Dar chiar şi un părinte adevărat face greşeli şi un învăţător nu ştie totul, dar Domnul e atotştiutor.
Toate nenorocirile vin din aceea că nu întrebăm pe „bătrânii” [„stareţii”] care au fost aşezaţi să ne călăuzească, iar păstorii nu întreabă pe Domnul cum trebuie să procedeze. Dacă Adam ar fi întrebat pe Domnul atunci când Eva i-a dat să guste din rodul oprit, Domnul l-ar fi luminat şi Adam n-ar fi păcătuit. Spun despre mine însumi: toate păcatele şi greşelile mele au venit pentru că în ceasul ispitei şi nevoilor n-am chemat pe Domnul; dar acum am învăţat să cer în rugăciune harul lui Dumnezeu şi Domnul mă păzeşte pentru rugăciunile părintelui meu duhovnicesc.
Tot aşa şi arhiereii: deşi au darul Duhului Sfânt, nu înţeleg totul aşa cum trebuie şi, de aceea, în ceas de nevoie trebuie să caute luminare de la Domnul; ei însă lucrează după mintea lor, fapt prin care întristează milostivirea lui Dumnezeu şi seamănă tulburări. Cuviosul Serafim [din Sarov] spune că, atunci când dădea sfaturi după mintea sa, se întâmpla să greşească, şi greşelile pot fi mici, dar pot fi şi mari.
Astfel, noi toţi trebuie să învăţăm să recunoaştem voia lui Dumnezeu; dar dacă nu vom învăţa, nu vom cunoaşte niciodată această cale.
Domnul a zis: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preamări” [Ps 49, 16].
Domnul luminează pe om prin Duhul Sfânt; dar, fără Duhul Sfânt, nici un om nu poate judeca drept. Până la venirea Duhului Sfânt, apostolii înşişi nu erau nici tari, nici înţelepţi, aşa încât Domnul le-a spus: „Până când vă voi mai răbda?” [Mt 17,17].

***

Domnul a dat Sfintei Biserici păstori şi ei slujesc în chipul lui Hristos şi lor le-a fost dată puterea de a ierta păcatele prin Duhul Sfânt.
Dar poate că vei gândi: cum poate cutare episcop sau duhovnic sau preot să aibă Duhul Sfânt, când îi place să mănânce şi are atâtea slăbiciuni? Dar eu îţi spun: e cu putinţă, dacă nu primeşte gânduri rele; aşa încât, chiar dacă are unele defecte, acestea nu împiedică harul să vieze în sufletul lui, aşa cum un pom verde poate avea şi ramuri uscate fără ca acestea să-l vatăme, şi el aduce roadă; sau, într-o holdă de grâu, chiar dacă grâul este amestecat cu neghină, aceasta nu-l împiedică să crească.

***

În Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luase epitrahilul şi se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, şi a văzut că faţa lui era tânără ca a unui băiat şi strălucea cu totul şi era asemenea lui Hristos. Atunci monahul a înţeles că duhovnicul stă [îşi săvârşeşte slujirea sa] în Duhul Sfânt şi că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăieşte.
Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; şi dacă preotul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă [îşi săvârşeşte slujirea sa], ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el.
Scriu aceste rânduri şi duhul meu se bucură că păstorii noştri sunt asemenea Domnului Iisus Hristos. Dar şi noi, oile, chiar dacă nu avem decât puţin har, suntem însă toţi asemenea Domnului. Oamenii nu cunosc aceste taine, dar Ioan Teologul a spus limpede: „Vom fi asemenea Lui” [1 In 3, 2], şi aceasta nu numai după moarte, ci încă de acum, fiindcă Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt viază în Biserica noastră; El viază în păstorii cei neprihăniţi, viază în inima credincioşilor şi învaţă sufletul nevoinţa [asceza], dă puterea de a împlini poruncile Domnului, ne conduce la tot adevărul şi îl face pe om atât de frumos, încât omul se face asemenea Domnului.

***

Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea trebuie să avem evlavie faţă de el. Credeţi, fraţilor, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu un duhovnic şi cel ce moare spune: „Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăţia cerurilor”, iar duhovnicul spune: „Du-te, copile, şi vezi pe Domnul”, va fi după binecuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.
Mare putere au rugăciunile unui duhovnic. Am suferit mult din partea demonilor din pricina mândriei mele, dar Domnul m-a smerit şi m-a miluit pentru rugăciunile părintelui meu duhovnicesc, şi acum Domnul mi-a descoperit că peste ei odihneşte Duhul Sfânt şi de aceea îi cinstesc mult pe duhovnici. Pentru rugăciunile lor primim harul Sfântului Duh şi bucurie de la Domnul Care ne iubeşte şi ne-a dat tot ce ne e de trebuinţă pentru mântuirea sufletelor.

***

Dacă omul nu spune totul duhovnicului, calea sa e întortocheată şi nu duce la mântuire, dar cine spune totul acela merge drept în împărăţia cerurilor.
Un monah m-a întrebat: „Spune-mi, ce să fac să-mi îndrept viaţa mea?” Ii plăcea să mănânce mult şi în afara soroacelor rânduite. I-am spus: „Scrie în fiecare zi cât ai mâncat şi ce ai gândit, iar seara citeşte ce ai scris duhovnicului”. El însă mi-a zis: „Nu pot să fac aceasta”. Şi aşa el n-a putut trece peste mica ruşine de a-şi mărturisi neputinţa şi de aceea nu s-a îndreptat şi a murit de dambla. Domnul să-i dea iertare fratelui nostru şi să ne păzească de asemenea moarte.

***

Cine vrea să se roage neîncetat trebuie să fie curajos şi înţelept şi în toate să întrebe pe părintele său duhovnicesc. Întreabă-l chiar dacă el însuşi n-a trecut prin experienţa rugăciunii şi pentru smerenia ta Domnul se va milostivi de tine şi te va păzi de orice nedreptate; dar dacă gândeşti: „Duhovnicul este neexperimentat şi prins în zădărnicii; mă voi călăuzi eu însumi după cărţi”, eşti pe o cale primejdioasă şi nu departe de înşelăciune. Cunosc pe mulţi care s-au amăgit aşa în gândurile lor şi, din pricina dispreţului faţă de părintele lor duhovnicesc, n-au înaintat duhovniceşte. Ei uită că în Sfânta Taină [a Mărturisirii] lucrează harul Sfântului Duh, care ne şi mântuieşte. Aşa amăgeşte vrăjmaşul pe nevoitori [asceţi], ca să nu mai fie rugători, dar Duhul Sfânt înţelepţeşte sufletele atunci când ascultăm sfaturile păstorilor noştri.

***

În Sfânta Taină [a Mărturisirii] Duhul Sfânt e Cel ce lucrează prin duhovnic şi, atunci când vine de la duhovnic, sufletul simte înnoirea lui printr-un simţământ de pace şi iubire faţă de aproapele; dar dacă pleci de la duhovnic tulburat, aceasta înseamnă că te-ai mărturisit nesincer şi n-ai iertat din suflet fratelui tău greşeala lui.

***

Duhovnicul trebuie să se bucure atunci când Domnul aduce la el un suflet spre pocăinţă şi, după harul care i-a fost dat, trebuie să tămăduiască acest suflet, şi pentru aceasta va primi de la Dumnezeu mare milă ca un bun păstor al oilor Sale.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii si iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu

1

Reclame

Să îi admirăm pe Părinți nu-i de ajuns

1

Sunt mulți cei care se ostenesc din greu căutând vreun Părinte contemporan căruia să-i încredințeze rezolvarea problemelor lor. Vor să întâlnească un nou Părinte Paisie, care să aibă multă și nețărmurită dragoste, înțelepciune de sus, sfințenia vieții și rugăciune plăcută lui Dumnezeu, şi care să săvârșească minuni. În căutarea unor asemenea Părinți, dau telefon preoților pe care îi cunosc și se întristează, totodată, că nu au avut șansa de a-l cunoaște pe Gheronda Paisie în timpul vieții.
Răspunsul pe care îl primesc de obicei este că Dumnezeu va trimite din nou astfel de Părinți lucrători ai virtuții pentru a ne întări. Neîndoielnic acest răspuns dă nădejde, dar frații care pun astfel de întrebări vor să-și rezolve problemele în clipa de față, nu într-un viitor îndepărtat. Tonul vocii, durerea și lacrimile lor trădează acest lucru.
De multe ori, oamenii lasă pe seama altora necesitatea de a se ruga pentru ei, uitând că și propria lor rugăciune, atunci când este înălțată dintr-o inimă curată, este ascultată de Dumnezeu, care le şi împlinește cererile. Comunicarea cu Dumnezeu nu trebuie lăsată exclusiv în seama mijlocitorilor. Fiecare trebuie să se roage, să lupte duhovnicește, să țină poruncile Evangheliei și să țină legătura cu cei de la care poate primi ajutor.
Este un lucru de plâns dacă fratele aflat în durere îi „angajează” pe Sfinți să facă rugăciune pentru el, în timp ce el rămâne nelucrător și petrece în lenevie. Trebuie ca el însuși să lucreze și să găsească calea lui Dumnezeu.
Constat că mulți dintre cei care citesc diferite cărți despre Părinții contemporani, rămân mai mult atrași de întâmplările minunate din viața acestora decât de învățătura lor. Acest lucru trebuie îndreptat. Minunea îl face cunoscut pe Părintele care o lucrează și astfel i se recunoaște sfințenia. Numărul minunilor nu are vreo relevanță aparte: că e una, că sunt o sută, este același lucru. Și să nu uităm faptul că Hristos este Acela care săvârşeşte minuni prin intermediul oamenilor virtuoși. Dacă Hristos judecă faptul că o minune cerută de cineva nu-l va folosi duhovnicește, nu o va îngădui.
Atenția noastră trebuie să se îndrepte mai cu seamă asupra predicilor și învățăturii Părinților. Trebuie să le cercetăm, să cugetăm la ele, să fim mișcați de înțelesul lor și să luptăm să le aplicăm în viața noastră, fără îndoieli sau răstălmăciri, fiind întotdeauna convinși de faptul că toate câte Părinții le învață, mai întâi au fost lucrate de ei înșiși. Învățătura lor este una trăită, empirică, de aceea îi și schimbă în chip sfânt pe cei care o cercetează cu bunăvoință și care primesc semințe duhovnicești în pământul inimii lor, înaintând în viața cea după Hristos. În scurt timp își dau seama că această cale a Părinților trebuie să devină și a lor, la fel cum și trăirile acelora trebuie să devină trăirile lor.
Nu este de ajuns să îi admirăm pe Părinți, iar în viața noastră să urmăm o altă cale. Trebuie să fim și smeriți următori ai acestora, iar ei să ne fie pilde luminoase în viața noastră duhovnicească.

Parintele Dionýsios Tátsis: Οrthódoxos Τýpos, pemptousia.ro

Eu nu vă ameninț cu iadul, nu vă înspăimânt, ci vă iubesc. Sunteți prietenii Mei, oameni buni, de ce nu pricepeți?”

WksJZ

Așa trebuie să-L vedem pe Hristos! Ca pe prietenul, fratele nostru. El este tot ce e mai bun și mai frumos, e totul. Ne strigă mereu: „Sunteți prietenii Mei, oameni buni, de ce nu pricepeți? Suntem frați! Eu nu vă ameninț cu iadul, nu vă înspăimânt, ci vă iubesc! Vreau să vă bucurați împreună cu Mine de viață!”. Așa e Hristos! Nu îmbufnat, nici supărat, cum e omul chinuit de gânduri și presiuni ce l-au rănit de-a lungul vieții.
Hristos e viața nouă. Cum să spun? Hristos e totul. Bucuria, viața, lumina cea adevărată care-l veselește pe om și-l face să zboare, să-i privească pe toți, să sufere pentru toți, să-i dorească pe toți, împreună cu el, aproape de Hristos.

Părintele Porfirie

”Antologie de sfaturi şi îndrumări”, Ed. Bunavestire, Bacău, pag. 17

1

Dacă respectăm aceasta, ni se iartă mulțimea păcatele noastre! Condiția pusă în rugăciunea Tatăl nostru de Însuși Mântuitorul Hristos.

1016110_514423975279350_446497779_n

Este o condiție foarte umană, pusă în rugăciunea Tatăl nostru de Însuși Mântuitorul Hristos. Dacă respectăm aceasta, ni se iartă mulțimea păcatele noastre! Nu iertăm, nu ni se iartă! Știți cum spune Mântuitorul: când vii la biserică și aduci darul tău ‒ prescura și lumânarea la Sfântul Altar ‒, dacă îți aduci aminte pe cale că cineva are ceva asupra ta, te-ai certat cu cineva și are mânie și tu de asemenea, lasă darul tău acolo, nu-l mai lua de la pangar, sau de unde l-ai luat; nu-l mai aduce la biserică, ci du-te întâi și te împacă cu fratele tău și după aceea venind, adu-ți darul tău. Altfel, nu este primit darul tău și nici rugăciunea nu este primită!
Mai mult decât atât, noi, când ne rugăm: „și ne iartă… precum și noi iertăm”, dar nu iertăm, indirect cerem osânda: „Doamne, precum eu nu iert, nici Tu nu cumva să mă ierți!”. Așa reiese din această rugăciune. Eu îl urăsc de moarte pe celălalt, mi-a făcut foarte mult rău; nu pot ierta, nici Dumnezeu nu mă iartă. Și, când mă rog să mă ierte, atunci se întoarce starea în care mă aflu, și în loc să mă ierte, mă osândește. Eu o cer aceasta: „Iartă-mă, cum iert și eu!”. Însă, eu nu iert! „Nu mă ierta nici tu, Doamne!”. Astfel ne rugăm noi înaintea lui Dumnezeu.

Arhimandrit Ioanichie Bălan

”Ne vorbeşte Părintele Sofian Boghiu”, Ed. Episcopiei Romanului, Roman, 1997, pag. 46

1

Păcătuieşte greu cel ce va destăinui fapta altuia

1

Mărturisirea trebuie să aibă aceste zece însuşiri:

1. Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte, povestiri şi basme, ci numai pe cele trebuincioase.

2. Smerită, să te cunoşti că eşti păcătos şi ticălos, şi să nu te mândreşti, ci să ai chip şi cuvinte smerite.

3. Adevărată, fără minciună, nici să spui mai puţin decât ai făcut, nici mai mult, ci numai câte cunoşti şi pentru cât te mustră cugetul, fără vreo pricinuire, adică să nu zici: dracul m-a îndemnat şi am păcătuit, sau cutare om a fost pricina, după cum zic unii cu totul nepricepuţi, ca să uşureze greutatea păcatului lor, care pricinuiri îi fac să se întoarcă neiertaţi. Pentru aceasta este de trebuinţă, după cum zice David: „Zis-am: mărturisi-voi asupra mea, fărădelegea mea Domnului” să te osândeşti pe sine, că tu ai fost pricină şi ai păcătuit, iar nu altcineva. Că, deşi poate dracul sau altcineva să te îndemne spre păcat, însă să te silească nu poate, că în voinţa ta este să-l faci sau nu. Cu cât te osândeşti pe sine, la acel divan duhovnicesc, cu atât te vei îndrepta în ceruri; că numai la judecăţile cele de afară te folosesc pricinuirile, iar aici cu cât faci pricinuiri, cu atât mai ales te osândeşti.

4. Trebuie să fie grabnică mărturisirea; adică, cum ai păcătuit să alergi la duhovnic, precum faci cu rana trupească.

5. Să fie lămurită prin cuvinte înţelepte şi aşezate, atât cel ce se pocăieşte, cât și duhovnicul să fie priceput, să cerceteze cu iscusinţă şi mai cu seamă pe muieri, cu cuvinte şi ţinută cuviincioasă.

6. Să fie cu ruşine, adică să te cucereşti şi să te ruşinezi că ai mâhnit pe Dumnezeu şi ai vătămat sufletul tău şi pe aproapele. Precum vameşul nu îndrăznea să se uite la cer, aşa şi tu să te ruşinezi, ca să afli milă de la Dumnezeu, pentru că ruşinea este o parte a pocăinţei.

7. Întreagă și nescurtată, adică să nu ascunzi nimic ca să spui altui duhovnic, căci aceasta este furare de cele sfinte, afară dacă ai uitat vreo mică greşală, fiindcă fărădelegile cele mari nu se uită.

8. Tainică, în loc ascuns, să nu audă altcineva căci cine va destăinui fapta altuia păcătuieşte greu şi este dator să nu spună nicidecum, de iar tăia şi capul. Precum duhovnicul nu poate să vădească păcatele cuiva, chiar de l-ar şi ocărî cel ce s-a mărturisit sau şi pagubă mare de i-ar face, să aibă taina ascunsă.

9. Tânguitoare, cu lacrimi şi întristarea inimii, să urăşti păcatul hotărând în mintea ta să nu-l mai faci. Că dacă nu ai socotinţă şi voință statornică să nu mai păcătuieşti şi să fugi de locul şi faţa cu care ai căzut, nu este adevărată pocăinţa ta, nici eşti iertat. De pildă: dacă ai curvit cu muiere, din casa ta să o goneşti, precum mai sus am zis, sau cu alta, să nu te mai duci să o întâlneşti. Dacă ai hulit la joc, să nu mai joci. Dacă cunoşti mai înainte că ai să te îmbeţi la ospăţ, unde eşti chemat, să nu te duci, căci beţia este ca şi curvia. Dacă ţii lucru străin, să-l dai îndată. Dacă ţi-a greşit cineva, să-l ierţi din toată inima ta şi alte asemenea. Iar de te afli prins în vreuna din acestea, se vede că nu este adevărată pocăinţa ta, şi nu trebuie duhovnicul să te ierte.

10. Şi cea din urmă. Trebuie să fii gata la primirea canonului, adică să ai mintea lămurită, să faci canonul pe care ţi-l va da doctorul, fără de lenevire, cât vei putea mai curând. Deci, să ia aminte fiecare cu încredere în această pricină de nevoie, să nu se păgubească socotind că este mărturisit şi să nu fie. Că dacă ai uitat vreun păcat de moarte, din nepăsarea ta, nu eşti desăvârşit iertat.

Agapie Criteanu

”Mântuirea păcătoșilor”, Ed. Egumenița, 2009, pag. 334-335

Scrisoarea Papei Ioan VIII (†882) către Sf. Fotie cel Mare (†893) despre Filioque

1Vă este cunoscut că trimisul vostru, vorbind cu noi asupra Crezului, a găsit că îl ţinem aşa cum l-am primit de la început, fără a adăuga sau a scoate ceva din el, căci cunoaştem aspra pedeapsă ce merită cel ce ar cuteza a se atinge de el. Astfel, pentru a vă linişti asupra acestei pricini care a fost pentru Biserică o piatră de poticnire, noi vă declarăm încă o dată că nu numai că îl rostim astfel, dar că osândim chiar pe cei ce, în nebunia lor, au avut cutezarea a lucra altminteri decât la început, drept călcători ai cuvântului dumnezeiesc şi măsluitori ai învăţăturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor şi a Părinţilor care ne-au predat Crezul prin sinoade. Noi declarăm că partea lor este cea a lui Iuda, pentru că au lucrat ca şi el, fiindcă dacă ei nu dau morţii însuşi trupul Domnului, totuşi sfâşie pe credincioşii lui Dumnezeu, care sunt mădularele Domnului, prin mijlocirea schismei, dându-i pe ei ca şi pe dânşii morţii veşnice, după cum a făcut nevrednicul ucenic. Socotesc, cu toate acestea, că Preasfinţia Voastră, care este plin de înţelepciune, nu poate să nu cunoască că nu este lesne a face să se primească această părere de toţi episcopii noştri şi a schimba în puţin timp un obicei atât de însemnat care a prins rădăcină atâţia ani. Pentru aceasta noi credem că nu trebuie a sili pe nimenea să părăsească acest adaos făcut la Crez, ci că trebuie a lucra cu cumpătare şi înţelepciune, îndemnând puţin câte puţin a se părăsi această hulire. (…) Se cuvine deci ca Preasfinţia Voastră să nu se smintească prea tare de noi şi să nu se depărteze de sănătoasa parte a trupului Bisericii noastre, ci să lucreze cu râvnă, prin blândeţea şi chibzuinţa sa, la întoarcerea celor ce s-au depărtat de la adevăr, spre a merita cu noi răsplata făgăduită. Închinăciune în Domnul, frate catholic, şi după vrednicie cinstit!

Stâlpii Ortodoxiei. Sfântul Fotie cel Mare. Sfântul Marcu Evghenicul. Sfântul Grigorie Palama. ed. Egumeniţa, 2008, pag. 88-89

1

Sfântul Irineu al Lyonului († 202): Despre eretici și erezie

11. Întrucât anumiți oameni lasă adevărul la o parte irineuși aduc cuvinte mincinoase și genealogii deșarte (Tit 3, 9), care, după cum zice Apostolul, sunt „mai degrabă certuri, decât buna luminare, care este în credință” (I Tim. 1, 4) și, prin aceste înțelegeri construiesc planuri rele, drumuri „credibile” pentru acele minți fără experiență și care cad în plasa lor, eu m-am simțit constrâns, dragul meu prieten, să compun tratatele următoare, pentru a expune și a contracara mașinațiile lor.
Acei oameni, care falsifică cărțile lui Dumnezeu, se arată pe ei înșiși a fi răi interpreți ai cuvintelor bune ale Revelației. Ei răstoarnă credința multora, prin demersul lor, sub pretenția unei învățături superioare, dela Cel, Care înconjoară și împodobește universul; dacă, într-adevăr, ei au ceva mai mult sau sublim de arătat, decât Dumnezeu, Care a creat cerul și pământul și toate lucrurile care sunt în ele.
Prin înțelegeri aparent veridice și cuvinte, care par plauzibile, aceștia ispitesc, în mod viclean, pe cei simpli cu înțelegerea, care întreabă despre sistemul lor de gândire. Însă nu e nicidecum greu să-i distrugi, când ei inițiază pe aceia în păreri necredincioase și pline de blasfemii, ca acelea despre Demiurg. Căci și numai acestea singure sunt neputincioase și, referindu-ne la ele, putem să distingem falsitatea de adevăr.

2. Căci, într-adevăr, eroarea nu este niciodată o simplă diformitate, numai dacă, fiind astfel expusă, va fi, prin aceasta, ușor de găsit. Ci este împodobită viclean, într-o haină atractivă, așa încât, prin forma exterioară, face să pară mai adevărată lipsa de experiență(oricât de ridicolă ar părea această expresie), decât adevărul însuși.
Cineva, mult mai înalt decât mine în cunoștință, a zis foarte bine, referindu-se la acest lucru, că„ o bună imitație a sticlei turnate, sfidează cel mai prețios rubin sau smarald (care sunt prețuite foarte mult de către unii), numai dacă nu cade sub ochii unuia, capabil să testeze și să expună contrafacerea. Însă, ce persoană lipsită de experiență poate să discearnă cu ușurință prezența alamei, când ea este amestecată cu argintul?”. Așadar, datorită neglijenței mele, aceștia au răpit, deși ca niște oi, care erau, de fapt, lupi, pe cei care nu au înțeles adevăratul caracter al acestor oameni, fiindcă pe afară ei se îmbrăcau cu blană de oaie (față de care Domnul ne-a învățat să ne ferim) și fiindcă limbajul lor semăna cu al nostru, dar sentimentele lor erau diferite, – eu am considerat de datoria mea (după ce am citit câteva Comentarii, așa cum le numesc ei, din cele ale ucenicilor lui Valentin, și după ce m-am familiarizat eu însumi cu credințele lor, prin relații personale cu câțiva dintre ei) să ți le dezvălui și ție, prietenului meu, aceste prevestitoare de rău și profunde taine, care nu au făcut să cadă prin ele orice minte, fiindcă nu toți sunt suficient de curați ca mințile lor. și fac aceasta, pentru ca tu să obții o cunoaștere cu referire la aceste lucruri, încât să poți să le întorci toate explicațiile lor, cu cele pe care tu le-ai dobândit, și să îi rogi pe ei să evite asemenea abis de nebunie și blasfemie (abyss of madness and of blasphemy) împotriva lui Hristos.
Intenționez astfel, pe cât voi putea eu de bine, cu concizie și claritate, să prezint opiniile acelora, care acum răspândesc erezia. și mă refer, în special, la ucenicii lui Ptolemeu, a căror școală poate fi descrisă ca un mugur reieșit din aceea a lui Valentin.
Și doresc, ca după puțina mea putere, cu înțelegerile furnizate de cele spuse de către ei să arăt, cât de absurde și de neconforme cu adevărul sunt propriile lor declarații. și nu fac aceasta ca și când aș fi exersat în ale scrierii sau ale oratoriei, ci simțămintele mele mă îndeamnă să-ți fac cunoscute, ție, și tuturor prietenilor tăi, acele învățături, care au fost ținute în taină până acum, dar care, în cele din urmă, prin bunătatea lui Dumnezeu, au fost date la lumină, „pentru că nu e nimic, care să nu fie descoperit, nici nu există o taină, care să nu fie până la urmă cunoscută” (Mat. 10, 26).

3. Însă, să nu te aștepți de la mine, care am trăit între celți [un limbaj elevat] și care am deprins, în mare parte, un dialect barbar și fără valențe retorice (pe care nu le-am învățat niciodată) sau vreo compoziție excelentă (pe care n-am practicat-o nicicând) sau vreo frumusețe și putere de convingere a stilului (pentru care eu nu pretind că le am).
Dacă tu vei accepta, cu duh binevoitor, ceea ce eu ți-am scris cu acela și duh, adică în mod simplu, cu adevărat și în modul meu propriu, atunci tu însuți (care ești mult mai în stare decât mine), vei putea lărgi acele idei pe care eu ți le trimit, (acum ele existând, numai în semințele lor principale) și prin înțelegerea lor detaliată, vei dezvolta întreaga lor înțelegere, pe care eu ți-am spus-o pe scurt și, pe care, poți să o prezinți cu putere înaintea prietenilor tăi, adică lucrurile pe care eu le-am rostit cu slăbiciune.
În cele din urmă, eu (cu mulțumire pentru dorința ta statornică, pentru informațiile privitoare la credințele acelor persoane) am semănat fără durere, nu numai cu referire la acele învățături cunoscute de tine, ci ți-am furnizat și arătat pe de-a-ntregul falsitatea lor, în așa fel încât, după harul dat ție de către Domnul să dovedești, că ești un serios și eficient învățător al altora, căci oamenii nu pot prea mult să înțeleagă, în mod convingător, sistemele acestor eretici, pe care acum voi începe să ți le descriu.

Sursă: Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului, ”Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor”, Volumul 1, Prefață,Teologie pentru azi, București 2007.