Predică la Învierea Domnului – PS Longhin Jar (fragment) 16.04.2017

”Rugati-va dragii mei, ca nu stim cate zile ne-au mai ramas sa traim pe acest pamant!”

Hristos a Inviat!

”Nu ne vom inchina papistasilor nici ecumenismului nici tuturor ereziilor”

 

2

1

1

*

*

3

Reclame

Belfir (Bihor): COPACUL TUTUROR CREDINCIOSILOR – Papistasi, ortodocși și reformați împodobesc un castan cu ouă de Paști

1

Ce nu reuşesc capii bisericilor, i-a ieşit unui preot din Bihor. A strâns în jurul lui creştini de diferite confesiuni şi împreună au împodobit un castan cu 500 de ouă colorate şi încondeiate. A vrut să dea un mesaj de unitate pentru Învierea Mântuitorului.
La Belfir, în curtea parohiei romano- catolice, au venit credincioşi din toate comunele învecinate. Oamenii – papistasi, ortodocşi sau sectanti – participă la împodobirea unui castan cu ouă de Paşti.
Copiii instituţionalizaţi, care se află în îngrijirea preotului, dar şi ceilalți micuți din sat, s-au întrecut în decorarea marelui castan.
Noua tradiție de la Belfir s-a dovedit un model pentru participanți.
Copiii au pregătit pentru eveniment și un moment emoţionant de rememorare a patimilor lui Hristos.

tvr

cititi si

Ecumenism la Oradea de Pasti

1

Uniţi în premieră. Liderii a şase comunităţi creştine din Oradea au deschis o expoziţie comună de Paşte la Cetate

Înaintea celei mai importante sărbători creştine de peste an, la iniţiativa şi în organizarea Episcopiei Romano-Catolice, în Palatul Princiar al Cetăţii a fost inaugurată, luni după amiază, expoziţia „Paştele”, care prezintă, prin informaţii, imagini şi obiecte, felul în care este ea aşteptată şi celebrată.

Eveniment unic

Expoziţia a fost realizată în comun de şase culte creştine din oraş: romano-catolic, ortodox, greco-catolic, unitarian, evanghelic-luteran şi comunitatea evreilor mesianici.
La eveniment au participat liderii spirituali ai celor şase comunităţi creştine: episcopii László Böcskei (romano-catolic), Sofronie Drincec (ortodox), Virgil Bercea (greco-catolic), păstorul Mátyás Attila (comunitatea evanghelică), preoteasa Molnár Imola (comunitatea unitarienilor) şi rabinul David Nagy (evrei mesianici).
Cei şase, care au luat pe rând cuvântul în faţa a zeci de participanţi la vernisaj, au subliniat importanţa sărbătorii Paştelui, precum şi importanţa unităţii şi susţinerii între cultele creştine.
De altfel, organizatorul expoziţiei, istoricul Lakatos Attila, referent cultural al Episcopiei Romano-Catolice, a spus că este pentru prima oară când cele şase comunităţi organizează împreună un eveniment, lucru care ar fi chiar şi o premieră la nivel naţional.

„Cred că este un moment istoric (…) Vreau să vă descriu o scenă: Acum câteva zile, în ultima fază a organizării, în maşina Episcopiei Romano-Catolice doi preoţi ortodocşi transportau o pluvială (n.r. – veşmânt ecleziastic) catolică, pe care o preoteasă unitariană şi un istoric greco-catolic au aranjat-o în sală. Atât de ecumenică este această expoziţie…”, a spus Lakatos, obţinând zâmbete de la participanţi.

Împreună… în ciuda diferenţelor

În mesajul său, episcopul romano-catolic László Böcskei, cel care a avut ideea expoziţiei, a spus că, indiferent de cultul din care fac parte, creștinii trebuie să caute să se sprijine „în credinţă”. „Am considerat că, fiind sărbătoarea Sfintelor Paşti la aceeaşi dată, trebuie să încercăm să dăm un semnal de speranţă şi de bucurie lumii de azi. De aceea am lansat invitaţia, pentru a prezenta tradiţiile, obiceiurile în special liturgice, dar nu numai, legate de Sărbătoarea Sărbătorilor. Acolo unde există credinţă, acolo se poate clădi pentru viitor, în ciuda unor diferenţe care mai există”, a spus acesta.

De asemenea, episcopul ortodox Sofronie Drincec – care şi-a adresat salutul şi urările de sărbătoare atât în limba română, cât şi în limba maghiară – a subliniat importanţa conlucrării între cultele creştine şi a spus că „credinţa în Înviere este antidotul cel mai puternic pentru secularizarea care vrea să cuprindă lumea din care facem parte”.

La rândul său, episcopul greco-catolic, Virgil Bercea, vede expoziţia comună vernisată luni ca fiind nici mai mult, nici mai puţin decât „un surâs al Domnului asupra Oradiei”. „Este fundamental ca în aceste vremuri să fim uniţi, noi creştinii, şi să ştim încotro trebuie să mergem. Trebuie să-i mulţumim Domnului pentru că în acest an celebrăm cu toţii Învierea o singură dată. Poate ne ajută Dumnezeu, în anii ce vin, să ajungem cu adevărat la un consens şi pe mai departe să celebrăm Paştile împreună”, a mai spus acesta.

Sărbătoarea sărbătorilor

Expoziţia este împărţită în patru săli. Prima sală cuprinde, pe panouri, descrieri ale comunităţilor creştine organizatoare şi câte un mesaj al liderilor acestora. Cea de-a doua sală este dedicată postului, unde se prezintă ce înseamnă acesta pentru fiecare comunitate, a treia sală descrie Săptămâna Mare şi cum e sărbătorită ea de fiecare cult, în timp ce ultima sală este dedicată Învierii.
În fiecare dintre acestea, pe lângă panourile informative şi ilustrative, au fost expuse şi diverse obiecte liturgice şi nu numai specifice ritualurilor celor şase culte înaintea şi în timpul Sărbătorii Paştelui. Pot fi văzute, deci, veşminte bisericeşti, tablouri, piese de altar, o toacă, scripturi vechi, precum şi – cele mai valoroase exponate din punct de vedere istoric – trei gravuri renascentiste, de secol XVI, care reprezintă patimile lui Iisus Hristos şi se află în colecţia Episcopiei Romano-Catolice de Oradea.

Expoziţia „Paştele” va putea fi vizitată la Cetate, în Palatul Princiar, până la Rusalii, respectiv la începutul lunii iunie.

ebihoreanul.ro

4

1

2

3

5

7

8

9

10

11

12

14

15

16

17

1

Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a adresat obişnuita pastorală1. de Sfintele Paşti credincioşilor moldoveni, cu câteva zile înaintea Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos. Pastorala pascală de anul acesta, pe lângă consideraţiile teologice fireşti legate de Sărbătoarea Învierii, are un puternic caracter de fidelizare a clerului laic şi monahal şi a mirenilor faţă de Înaltpresfinţia Sa, în condiţiile în care participarea la Sinodul din Creta i-a adus o puternică contestare în rândul clerului şi credincioşilor, care au receptat deciziile acelui sinod ca eretice.

În cuvântul de Sfintele Paşti, Înaltpreasfinţia Sa atacă câteva teme de actualitate, pentru a întări în ochii opiniei publice ideea că este un episcop ortodox, militant pentru valorile perene ale Sfintei Biserici.
Pastorala condamnă “libertatea” de a face avort, “libertatea” de a ucide prunci nevinovaţi, “libertatea” de a săvârşi desfrânare, “libertatea” şi “dreptul” de a forma “familii” de acelaşi sex, într-un limbaj care pare a ne da de înţeles că ierarhia Sfântei noastre Biserici este în sfârşit decisă să militeze activ în plan public contra acestor flageluri, după un sfert de veac de prezenţă destul de discretă în luptele care s-au dat pe aceste teme de către credincioşi şi de către unii preoţi curajoşi şi de către marii duhovnici.
Dacă preocuparea pentru lupta contra avorturilor este una serioasă în rândul ierarhiei româneşti, aceasta ar putea să se implice în iniţierea unei campanii cetăţeneşti de modificare a art. 22 (1) din Constituţie, în sensul că “dreptul la viaţă precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate încă de la momentul conceperii”. Cum art. 26 (2) din Constituţie spune că “persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şibunele moravuri” (s.n.), avortul ar putea fi interzis pe calea aceasta fără niciun impediment de ordin constituţional. Polonia, Ungaria şi alte ţări au rezolvat de mult problema în maniera aceasta.
În privinţa luptei contra căsătoriilor homosexuale, este foarte bine că un înalt ierarh ia poziţie, în condiţiile în care în societatea românească s-a impus un tabu nedemocratic şi contrar libertăţilor cetăţeneşti în această privinţă, însă acelaşi ierarh a semnat documentul sinodului din Creta numit Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta, în care se spune, la punctul II.6, că “La aplicarea tradiţiei bisericeşti cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să ţină cont în egală măsură de prescripţiile legislaţiei civile cu privire la acest subiect, fără să se depăşească limitele iconomiei bisericeşti”. Ce se va întâmpla atunci când legislaţia civilă va impune că apartenenţa la acelaşi sex nu mai constituie un impediment la căsătorie? Biserica va ţine seama în egală măsură de această prevedere sau va invoca în faţa statului “limitele iconomiei bisericeşti”? Dar în cazul în care statul decide că “limitele iconomiei bisericeşti” trebuie lărgite, pentru a nu se crea discriminări faţă de persoanele de acelaşi sex? Această prevedere a sinodului din Creta deschide o uşă periculoasă pentru acceptarea căsătoriilor homosexuale, deoarece impune socotirea impedimentelor civile ca egale ca importanţă cu cele de ordin bisericesc, mai ales în condiţiile în care “iconomia bisericească” devine din ce în ce mai permisivă, în detrimentul acriviei canonice.
În ceea ce priveşte “libertatea” de a blasfemia şi de a batjocori simbolurile religioase, atenţionarea este corectă, dar implicarea practică este la fel de discretă. Evoc un singur exemplu: o asociaţie new-agistă din Piatra Neamţ a dorit să amplaseze, acum doi ani, în inima capitalei Neamţului creştin o statuie a unei zeităţi feminine a fertilităţii, o precursoare de acum 7000 de ani a idolului panteist Pământul-Mamă, pe care o adoră new-agiştii, şi, mai nou, şi semnatarii sinodului din Creta, prin decizia de a institui ziua de meditaţie “ecumenică” pentru mediu la 1 septembrie şi prin aceea de implicare activă a Bisericii în evenimentele ecologice internaţionale, consemnată în enciclica patriarhală de după sinodul din Creta şi în documentul Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Există zvonul că la această iniţiativă new-agistă pietreană, căreia i s-a dat un aspect aparent cultural, Protopopiatul Piatra Neamţ ar fi propus, în cadrul unor şedinţe protopopiale, ca în faţa statuii respective să se instaleze o Troiţă creştină. De ca şi când Piatra Neamţ şi judeţul Neamţ în genere ar fi fost locuite de adepţii a două mari religii: Ortodoxia şi New-Agismul de confesiune cucuteniană. Proiectul a fost împiedicat, fără niciun sprijin din partea autorităţilor eclesiale, de către o asociaţie creştină, care a luptat în forurile de conducere ale Primăriei şi şi-a atras ura viscerală a multora din spaţiul public.
Un pasaj foarte interesant din Pastorala de Paşti se referă la “mărturisitorii credinţei din veacul trecut”, aluzie timidă la sfinţii închisorilor, pe care discursul ierarhilor ortodocşi ezită să îi cheme cu numele cu care trebuie să îi cheme, după ce Dumnezeu i-a vădit poporului ca sfinţi făcători de minuni. Se spune, în textul pastoralei, că “icoana lor trebuie aşezată la loc de cinste în mintea şi inima noastră”. Adevărat, perfect adevărat! Dar oare în societatea noastră nu trebuie aşezată icoana lor la loc de cinste? În sfintele noastre biserici ortodoxe nu trebuie aşezată la loc de cinste icoana sfinţilor închisorilor?
În anul 2008 o expoziţie de icoane a Sfinţilor Închisorilor a fost interzisă la Iaşi2, fără ca Mitropolia Moldovei să fi luat o atitudine tranşantă (nu am informaţii să fi luat vreo atitudine de vreun fel) de apărare a acelor mărturisitori şi de punere la loc de cinste, cum spune pastorala, a icoanei acelor martiri în spaţiul public şi în conştiinţa naţională românească. În anul 2013 sfântului închisorilor Valeriu Gafencu i s-a retras titlul de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna, din judeţul Bacău. Sfântul a fost apărat doar de către credincioşii ortodocşi, unii dintre ei punându-şi în pericol libertatea şi cariera profesională.
E binevenită decizia Bisericii Ortodoxe Române de a vorbi despre sfinţii închisorilor, dacă într-adevăr vorbeşte despre aceiaşi sfinţi ai închisorilor pe care îi cinstim noi, poporul credincios, şi nu despre alţi încarcerați ai temniţelor comuniste. Observăm deocamdată că expresia “sfinţii închisorilor” nu apare aproape nicăieri în discursul conducerii Bisericii noastre. Citim în schimb, pe portalul Doxologia, al Mitropoliei Moldovei, că la Târgu Neamţ s-a desfăşurat, pe 9 martie, de ziua celor 40 de mucenici din Sevastia, un simpozion dedicat “deţinuţilor politici anticomunişti”3. De la deţinuţii politici anticomunişti şi până la sfinţii închisorilor conducerea bisericească are o cale lungă de tot de parcurs spre recunoaşterea acestora ca ceea ce sunt: sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Române.
Ni se spune în acel articol despre simpozionul dedicat “deţinuţilor politici anticomunişti” că “I s-a oferit apoi cuvântul maicii Tatiana Grosu de la Mănăstirea Văratec care a trăit tragedia Decretului 410 din 1959, prin care toţi monahii şi monahiile din mănăstirile României au fost aruncaţi pe drumuri. Printre lacrimi, măicuţa a relatat drama istorică petrecută într-o seară de noiembrie a anului 1959, când 24 de maici, cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani, au fost chemate la Cancelarie unde li s-a citit Decretul odios şi abject, prin care a fost aproape distrus monahismul ţării: «Toate maicile au plâns de tremurau bătrânele ziduri ale Văratecului. Într-o căruţă luminată de un felinar a venit Miliţia şi a evacuat mănăstirea tocmai vigoarea şi viitorul centrului monahal. Rana a fost atât de adâncă, încât trauma nu s-a vindecat încă»”.

Maica Tatiana a uitat să adauge însă faptul că numai cu câteva săptămâni înainte fusese alungată din Mănăstirea Văratec, cu acordul Exarhatului Arhiepiscopiei Iaşilor, care acţionează de obicei din încredinţarea Înaltpreasfinţiei Sale, Maica Daria Sandu, una dintre maicile care au fost expulzate în 1950 şi care, acum, s-a opus sinodului din Creta, luând din nou drumul pribegiei, alături de alte 12 maici mai tinere, dar la fel de decise să apere Ortodoxia cu orice preţ.

A uitat să menţioneze şi că Patriarh al României era la acea vreme Iustinian Marina, în timpul căruia s-a produs aderarea Bisericii noastre la ecumenism, şi care nu a luat nicio atitudine notabilă de apărare a maicilor respective, fiind însă anul acesta împreună omagiat cu martirii închisorilor şi chiar cu maicile expulzate din mănăstiri.
Discursul despre mărturisitorii închisorilor comuniste este binevenit şi mult aşteptat.Dacă însă “anul omagial” dedicat acestora nu se va încheia cu o decizie de canonizare a sfinţilor închisorilor, atunci el nu rămâne decât o încercare a ierarhilor părtaşi la sinodul din Creta de a utiliza evlavia populară faţă de aceşti sfinţi pentru a fideliza poporul credincios şi a-l face părtaş pasiv al acelui sinod.
Cea mai interesantă parte a pastoralei este cea în care Înaltpreasfinţia Sa condamnă relativismul doctrinar, căsătoriile mixte şi lipsa vieţii liturgice laolaltă cu cei care luptă din răsputeri împotriva acestor “pericole care vin din interior”, aşa cum le cataloghează corect pastorala mitropolitană.
Relativismul doctrinar este un produs direct al ecumenismului, pe care sinodul din Creta l-a ridicat la rang de politică misionar-pastorală a Bisericii Ortodoxe. Înaltpreasfinţitul Teofan este semnatar direct al documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, în care relativismul doctrinar este consfinţit de către pasajul inspirat din Constituţia CMB, în care se spune că membre ale CMB sunt numai cele “ce cred în Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor şi Dumnezeu, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-Constantinopolitan”. Pasajul “potrivit simbolului niceo-constantinopolitan” nu există în documentul CMB şi nu se aplică, iar expresia“potrivit Scripturilor”, consfinţeşte viziunea protestantă despre Hristos şi principiulsola Scriptura, în timp ce în hristologia ortodoxă Mântuitorul Hristos este recunoscut ca Domn şi Mântuitor potrivit Scripturilor, dar, în egală măsură, şi potrivit deciziilor Sfintelor Sinoade Ecumenice, cugetării patristice şi vieţii bisericeşti consemnate de întreaga Tradiţie ortodoxă, toate condamnând la unison ereziile hristologice din istorie, pe care protestantismul le sintetizează şi le impune lumii creştine prin ecumenismul acceptat de către sinodul din Creta şi denumit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe “atitudine spirituală de dialog şi cooperare cu ceilalţi creştini”4.
Minimalismul dogmatic şi relativizarea doctrinară sunt principii esenţiale împlinirii idealului ecumenist al “unităţii Bisericii”, înscris în Declaraţia de la Toronto, despre care sinodul din Creta a spus că este “de importanţă vitală pentru participarea Bisericii Ortodoxe la CMB” şi a ratificat-o în documentul despre relaţiile cu ansamblul lumii creştine, semnat şi de către Înaltpreasfinţia Sa.
Căsătoriile mixte au fost aprobate, contrar canonului 72 quinisext, de către articolul II.5 al documentului Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta, în care se spune că, deşi acrivia interzice căsătoriile mixte, Bisericile locale pot aplica iconomia, “conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericeşti, cu discernământ pastoral, astfel încât să servească la mântuirea omului”. În locul aplicării acriviei în această problemă, se legiferează posibilitatea necanonică a iconomiei bisericeşti la nivelul Bisericilor locale, distrugându-se practica ortodoxă unitară în domeniu şi deschizându-se calea ecumenismului la nivelul familiei. Înaltul ierarh moldav a semnat acest document, deşi în prima parte a pastoralei se declară un luptător în favoarea familiei ortodoxe.

Cea mai gravă afirmaţie din această pastorală este: “pe motive neîntemeiate [clericiişi monahii care au întrerupt pomenirea – n.n.], acuză de erori doctrinare Sinodul din Creta”.

După ce îi numeşte pe clericii şi credincioşii care au întrerupt pomenirea Înaltpreasfinţiei Sale “schismatici” şi “ultraortodocşi”, în duhul articolul 22 al documentului eretic din Creta Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, luându-l ca martor al acestei catalogări pe Sfântul Grigore Teologul, luptător contra ereziei în vremea sa, Înaltpreasfinţia Sa îşi exprimă ataşamentul faţă de Sinodul din Creta, faţă de deciziile luate de acesta şi faţă de erezia ecumenismului, pe care acest sinod a promovat-o, afirmând că cei ce contestă caracterul ortodox al hotărârilor din Creta nu au motive întemeiate să o facă.
Dacă mai exista cineva care să se îndoiască de faptul că Mitropolitul Moldovei rămâne fidel deciziilor sinodului din Creta, Înaltpreasfinţia Sa a spulberat orice îndoială, învăţând, cu capul descoperit în Biserică, prin intermediul unei pastorale care se va citi în toate bisericile din arhiepiscopia Iaşilor, faptul că sinodul din Creta a fost ortodox şi că orice contestare a lui este “pe motive neîntemeiate”.
În aceste condiţii, preoţii din Moldova, cărora le pasă de Biserica Ortodoxă şi de mântuirea credincioşilor daţi lor spre păstorire, au dreptul şi datoria ca măcar acum să ia în calcul întreruperea pomenirii ierarhului semnatar în Creta al documentelor ecumeniste şi propovăduitor al lor în Biserică cu capul descoperit. Abia atunci preoţii şi mănăstirile vor rămâne cu statornicie, cum spune pastorala, în legătură cu toţi episcopii ortodocşi actuali şi din toate vremurile istorice, cu Sfintele Sinoade ale Bisericilor locale care nu au aprobat erezia ecumenismului, cu întreaga Ortodoxie, din toate timpurile, care se opune în mod natural, în baza cugetării Sfinţilor Părinţi, a sfintelor canoane şi a hotărârii tuturor sinoadelor ortodoxe, ecumenice sau locale, ecumenismului şi ereziei sinodului din Creta. Până atunci, se află în comuniune statornică cu ecumenismul şi cu episcopii practicanţi şi propovăduitori ai acestuia.

Hristos a înviat!

1 https://mmb.ro/scrisoarea-pastorala-inaltpreasfintitul-teofan-la-sarbatoarea-invierii-domnului-2017.
2 http://roncea.ro/2008/08/26/martiri-ortodocsi-ai-temnitelor-comuniste-ucisi-a-doua-oara-oamenii-lui-tismaneanu-cad-in-propria-lor-groapa-sfintii-inchisorilor-interzisi-la-iasi
3 https://doxologia.ro/arhiepiscopia-iasilor/sa-nu-ne-razbunati-simpozion-inchinat-detinutilor-politici-anticomunisti-din
4 http://basilica.ro/comunicat-orice-lamurire-privind-credinta-trebuie-facuta-in-comuniune-bisericeasca-nu-in-dezbinare

sursa

Firea, emisiune mondena alaturi de Pandele in biserica. In spate, preotul cu biblia in mana face eforturi sa nu deranjeze

1

Gabriela Firea si Florentin Pandele au chemat Romania TV in catedrala din Voluntari, oras condus de Pandele, pentru a realiza o emisiune omagiu. Emisiunea a fost difuzata chiar in ziua de Paste.

Gabriela Firea, care de obicei face mare caz de purtarea sa pioasa, a purtat o fusta scurta, care i-a permis sa isi afiseze gambele printre icoanele din biserica. Firea si Pandele, alaturi de echipa Romania TV, au ocupat spatiul din biserica chiar in fata altarului. La un moment dat poate fi vazut si preotul bisericii, care cu biblia in mana intra timid in altar, avand grija sa nu deranjeze.
Emisiunea, care a durat o ora si jumatate, a fost difuzata duminica seara, in ziua de Paste. Emisiunea a fost o ofranda adusa cuplului Firea-Pandele, care a venit insotit si de cei doi copii. Burtierele afisate de Romania TV sunt graitoare:

1

2

3

aktual24.ro

Nota mea:

În biserică nu se stă cu spatele la altar!
În biserică nu se stă picior peste picior!
În biserică nu se stă cu mâna pe piciorul soțului!
În biserică mergem sa-i mulțumim lui Dumnezeu și să prăznuim sfinții, nu să chemăm televiziunea să ne aducă omagii!
De Paște nu crăciunizăm Bucureștiul!
Ești jalnică, madam Firea! Faci pe mironosița și de fapt, îți bați joc de ortodoxie!
Să ne ferească Dumnezeu de habotnici, de farisei și de atei, iar preotului care ți-a permis această blasfemie, să-i fie rușine!

Scrisoarea mărturisitorilor mireni olteni antiecumeniști și răspunsul ”pastoral”… în dodii al mitropolitului eretic al Olteniei

1Acum mai bine de o lună mirenii olteni antiecumeniști i-au adresat o scrisoare foarte bine argumentată mitropolitului ecumenist Irineu al Olteniei. Nu au primit nici un răspuns până acum… prin pastorala de Paști, așa cum de altfel au făcut și alți pseudo-ierarhi ecumeniști, ca să se spele odată pe mâini de păcatul ereziei semnate în Creta, desigur… rămânând tot în ea, dar închizând gurile potrivnicilor ereziei, de fapt mărturisitorilor adevărului.
Iată scrisoarea oltenilor, scrisă frumos, argumentat, concis, ORTODOX.

Scrisoarea marturisitorilor olteni

Conform celor publicate oficial de Mitropolia Olteniei la adresa (clic pe poza)

2,
în final se vorbește de cei care s-au îngrădit de erezie, aducându-se următoarele argumente lacrimogene ecumeniste:

”Cum se face că unii creştini ortodocşi, pretinzând că sunt exigenţi, sunt atât de nedrepţi cu Biserica lor? Vorbesc despre ea la trecut şi speranţa le dispare în negura timpului. Prin supoziţiile lor, ei înlătură şi înlănţuiesc pe Mama lor, Sfânta noastră Biserică strămoşească. Mai mult, aceştia ajung nişte păzitori trişti şi mânioşi ai Bisericii, împiedicând-o astfel să vestească cuvântul lui Dumnezeu, să ajute pe omul în suferinţă şi să depăşească în duh creştinesc momentele dificile ale poporului nostru.”

Aceste cuvinte au ca premisă afirmațiile mitropolitului Irineu din aceeași pastorală:

”Dacă Biserica este deseori defăimată, ea nu poate fi, totuşi, niciodată evaluată pe baza părerilor noastre sau a sondajelor de opinie. Prin urmare, ca să ne redresăm viaţa trebuie să îndrăznim să credem mai mult în Dumnezeu şi în Biserica noastră Ortodoxă. Pentru a cunoaşte mai bine acest fenomen, vă propun o analiză sinceră.”

Comentariul meu:

Mai întâi de toate țin să spun că mitropolitul Irineu a fost în comisia de doctorat în fața căreia mi-a susținut teza, în anul 2008. Atunci mi-a luat apărarea în fața ecumenistului Laurențiu Streza, care a vrut să mă împiedice să îmi susțin o parte a tezei care era antiecumenistă, însă de ciudă că nu a putut, a ieșit afară din examen. Deci i-am purtat întotdeauna respect mitropolitului Irineu, însă totul merge până la erezie. Este un mare profesor de morală, însă acum s-a ridicat împotriva Adevărului-Hristos, ceea ce nu este de dorit pentru nimeni, căci NIMENI nu poate birui Adevărul prin alianța cu ”tatăl minciunii” despre care Același Adevăr ne-a spus că este diavolul (Ioan 8, 44) Îi doresc pocăință grabnică, materializată și prin încetarea prigonirii ortodocșilor.

Așadar, mitropolitul Irineu propune o ”analiză sinceră.” Ea are următoarele elemente:

a) ”unii creştini ortodocşi, pretinzând că sunt exigenţi, sunt atât de nedrepţi cu Biserica lor”;
b) ”vorbesc despre ea la trecut şi speranţa le dispare în negura timpului”;
c) ”prin supoziţiile lor, ei înlătură şi înlănţuiesc pe Mama lor, Sfânta noastră Biserică strămoşească”;
d) ”aceştia ajung nişte păzitori trişti şi mânioşi ai Bisericii, împiedicând-o astfel să vestească cuvântul lui Dumnezeu”; etc.

Răspuns la punctul a):

Se pare că mitropolitul ecumenist își asumă afirmația papei Pius al IX-lea de la Conciliul II Vatican, că ”Io sono la Chiesa” = Eu sunt Biserica” (a se vedea studiul foarte bun postat la adresa: http://revistateologica.ro/vechi/articol.php?r=39&a=3613) Nici papistașii nu au fost de acord cu așa ceva; cum să fim noi de acord cu o atitudine papistașă a unui episcop ortodox, care a semnat în Creta că ”crede” într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică? Cum sunt ortodocșii ”nedrepți” cu Biserica devreme ce nu vor ca ea să fie întinată de ecumenist? Mitropolitul face pe victima, dar de fapt este TORȚIONARUL Bisericii locale, al Mitropoliei Olteniei.
Ortodocșii sunt exigenți pentru că aceasta înseamnă să fii ortodox. Dar poate că ÎPS Sa are nevoie doar de ortodocși ”ascultători”, furnizori cu toată umilința de pomelnice și danii către centrul eparhial? Dreptul la conștiință trebuie îngropat?

De fapt, toți creștinii care sunt cu adevărat ortodocși se caracterizează prin EXIGENȚA PERSISTENȚEI PÂNĂ LA MOARTE ÎN ADEVĂR. Din ascultare față de Hristos!

Răspuns la punctul b):

Afirmația mitropolitului este o minciună. Ortodocșii nu și-ar permite să vorbească despre Biserică la trecut, pentru că ea este Trupul lui Hristos Cel pururea viu. Iar singura speranță care pe zi ce trece le ”dispare” este pocăința ierarhului ecumenist, căci faptele lui dovedesc contrariul.

Expresia ”negura timpului” pare luată din romanele cavalerești. Probabil pentru a accentua faptul că Don Quijote de Craiova va nimici toate… morile de vânt.

Răspuns la punctul c):

”A înlănțui” Biserica este exact ceea ce fac ecumeniștii. Pentru ei dumnezeu este banul, slava, influența și, cam prea adesea… masoneria.

Cum să ”înlături” Biserica dându-ți și sângele pentru ea, așa cum face părintele Grigorie de la Lacu Frumos, una dintre ”victimele” colaterale ale ÎPS Sale? Ce să mai vorbim de Frăsinei? Starețul Ioanichie mi-a spus (de două ori în aceeași discuție) că Sinodul din Creta a fost ”vax albina.” Din păcate, deocamdată preferă să rămână cu albinele, care au… ac în dotare.

Răspuns la punctul d):

Expresia ”păzitori trişti şi mânioşi ai Bisericii” este degradantă pentru autorul ei. Ne așteptam la mai mult de la un profesor universitar de morală decât metafore și hiperbole cu pretenție poetică, ce nu reușesc decât să calce în picioare – așa și-ar dori – sufletele credincioșilor.
Adevărul este că Hristos este trist pentru căderile succesive ale ecumeniștilor, iar sabia mâniei dumnezeiești stă exact deasupra capetelor lor.
Unii au simțit-o, mai pe la Sibiu, chiar în ziua de Paști a acestui an, prin cel care a ridicat sabia Duhului împotriva ereziei ecumeniste, vrednicul părinte Evghenie.

În concluzie, frați olteni, asta este important: HRISTOS A ÎNVIAT! Faceți-vă datoria înaintea lui Hristos și nu luați seama la poveștile de adormit copiii, ci fiți bărbați ai credinței apostolice, plini de râvnă și de Duhul Sfânt.

Așa să vă ajute Dumnezeu Cel întrupat și înviat din morți!

Cu respect, pr. dr. Ciprian Staicu

sursa

Predică la Învierea Domnului – despre biruința asupra morții

1

Cei îngheţaţi se strâng în jurul focului, ce flămânzi se strâng în jurul mesei; cei care auinvierea răbdat suferinţă mare în noaptea cea lungă se bucură la venirea zorilor; cei sleiţi de lupte aprige se veselesc la venirea biruinţei neaşteptate. O, Doamne, prin Învierea ta, Tu Te-ai făcut toate lucrurile pentru toţi oamenii! O, Preabogatule Împărate, cu un dar, Tu ai umplut toate mâinile noastre întinse către cer! Bucuraţi-vă, o, tu, cerule şi, o, tu, pământule, bucuraţi-vă! Bucură-te, o, tu, cerule, precum se bucură mama care îşi hrăneşte copiii cei flămânzi; bucură-te, o, tu, pământule, precum se bucură copiii la primirea hranei din mâinile mamei lor!

Biruinţa lui Hristos este singura biruinţă întru care se poate bucura întreaga lume, chiar de la începuturi până la sfârşit. Oricare altă biruinţă de pe pământ a deosebit şi încă îi deosebeşte pe oameni, unii de alţii. Atunci când un împărat pământesc câştigă o victorie asupra altui împărat, unul dintre ei se bucură, iar celălalt se plânge. Atunci când omul iese biruitor asupra vecinului său, sub un acoperiş este cântare, iar sub celălalt este plângere. Nici o izbândă de bucurie de pe pământ nu este lipsită de otrava răutăţii: biruitorul obişnuit, de pe pămînt, se bucură atât prin râsul său, cât şi prin lacrimile duşmanului său biruit. El nici nu vede cum loveşte răul prin mijlocirea bucuriei.
Când Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe biruit într-o cuşcă de fier în faţa căreia a mâncat un ospăţ al biruinţei. Răutatea lui i-a fost întreaga sa bucurie; ticăloşia lui a fost hrană veseliei lui. O, fraţii mei, ce scurtă bucurie este răutatea! O, răul este hrană prea otrăvitoare pentru veselie! Cînd regele Ştefan Duşan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat în pământul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adâncă, a plecat la o mânăstire ca să postească şi să se roage. Acest biruitor a fost mai nobil decât cel dintâi. Dar această biruinţă, ca fiecare biruinţă, nu era lipsită de tăişul pregătit pentru cel care a biruit. Dar chiar şi cea mai înflăcărată istorie a lumii este ca un soare, ale cărui raze sunt pe jumătate luminoase, pe jumătate întunecate. Numai biruinţa lui Hristos este ca soarele care revarsă raze strălucitoare peste toţi cei care se află sub el. Numai biruinţa lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neînvins. Numai aceasta singură este fără de răutate sau pizmă.
Vei spune că aceasta este o biruinţă plină de taine? Este; dar în acelaşi timp este descoperită şi întregii omeniri, celor vii şi celor morţi. Vei spune că aceasta este o biruinţă plină de dar? Este, şi mai mult decât atât. Nu este mama mai plină de dar când, nu o dată sau de două ori îşi izbăveşte copiii de şerpi, dar pentru a-i izbăvi pe ei pentru todeauna, aceasta merge cu curaj chiar la cuibul şerpilor şi îi arde în întregime? Vei spune că aceasta este o biruinţă tămăduitoare? Este, tămăduitoare şi mântuitoare pentru vecii vecilor. Această biruinţă aleasă mântuieşte oamenii de rău şi îi face fără de păcat şi fără de moarte. Nemurirea fără lipsirea de păcat ar însemna doar lărgirea puterii răului, şi a răutăţii şi a pizmei, dar nemuriea dimpreună cu lipsa de păcat aduce bucuria fără de margini şi îi face pe oameni fraţii îngerilor minunaţi ai lui Dumnezeu.
Cine nu s-ar bucura întru biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinţa Lui nu L-a făcut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a făcut astfel. Biruinţa Lui nu este egoism, ci dragoste, nu este înşfăcare, ci dăruire. Cuceritorii pământeşti iau biruinţa asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici măcar un singur cuceritor pământesc, împărat sau căpetenie, nu doreşte ca biruinţa lui să-i fie luată şi dată altcuiva; numai Domnul Cel Înviat dăruieşte biruinţa Lui cu amândouă mâinile, fiecăruia dintre noi şi nu este supărat, ci mai mult Se bucură atunci când noi, prin biruinţa Lui, ne facem biruitori – cu alte cuvinte: mai mari, mai vii şi mai bogaţi decât am fost.
Biruinţele pămînteşti arată mai bine când sunt privite de departe, dar sunt mai urâte şi mai respingătoare când sunt privite de aproape; în vreme ce, în ceea ce priveşte biruinţa lui Hristos, nu se poate spune de unde arată mai bine, de departe sau de aproape. Privind această biruinţă de departe, ne minunăm de aceasta, ca fiind fără de asemănare în strălucirea, curăţia şi harul ei mântuitor. Privind această biruinţă de aproape, ne minunăm de aceasta, pentru că sunt învinşi vrăjmaşii cumpliţi şi pentru că au fost sloboziţi robi fără de număr ai lor. Astăzi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, închinată sărbătoririi acestei biruinţe a lui Hristos şi de aceea se cade să privim această biruinţă de aproape, atât pentru mai buna noastră cunoaştere, cât şi pentru mai marea noastră bucurie.

Atunci să ne apropiem de Domnul nostru înviat şi biruitor şi să ne întrebăm. Mai întâi: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Învierea Sa ? În al doilea rând: pe cine a slobozit Hristos prin biruinţa Sa?

Prin Învierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrăjmaşi ai vieţii şi ai cinstei omeneşti: moartea şi păcatul. Aceşti doi vrăjmaşi ai oamenilor s-au născut atunci când primul om s-a despărţit de Dumnezeu, călcând peste poruncile despre ascultare, faţă de Făcătorul său. În Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea nici păcatul, nici frica nici ruşinea. Pentru că, despărţindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaşte nimic despre moarte şi trăind în ascultare desăvârşită faţă de Dumnezeu, el nu putut cunoaşte nimic despre păcat. Acolo unde nu se cunoaşte moartea nu există frică; şi acolo unde nu se cunoaşte păcatul, nu s-a născut nici ruşinea din păcat. De îndată ce omul a păcătuit împotriva ascultării mântuitoare faţă de Dumnezeu, atât frica, cât şi ruşinea, au venit împreună cu păcatul: omul s-a simţit la o depărtare nemărginită faţă de Dumnezeu, şi a simţit dinainte secerea morţii asupra lui. De aceea, atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi a întrebat: ”Adame, unde eşti?”, el a spus: “Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Facerea 3:9-10). Până atunci, glasul lui Dumnezeu îl încurajase, îl bucurase şi îl însufleţise pe Adam, dar atunci, când se săvârşise păcatul, acelaşi glas aducea slăbiciune, groază, moarte. Până atunci Adam se ştia înveşmântat în acoperământul fără de moarte al îngerilor, dar atunci el s-a ştiut stricat de păcat, jefuit, pângărit şi coborât până la treapta animalelor şi coborât până la măsura unui pitic. Aşadar, fraţii mei, vedeţi cât de îngrozitor este cel mai mic păcat al neascultării faţă de Dumnezeu.
Căpătând frică faţă de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului – ca o pisică de casă care, atunci când se sălbăticeşte, o porneşte pe dealuri şi începe să se ascundă de stăpânul ei şi de mâna care a hrănit-o! Adam a început să caute ocrotire în afara Ocrotitorului său, de la animalele lipsite de judecată, pe care le stăpânise pe deplin până atunci. Un păcat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, pe al treilea, al sutălea, al miilea, până când omul s-a făcut în cele din urmă ca animalul între animale şi ca pământul între cele pământeşti, atât în trup cât şi în suflet. Calea păcătoasă pe care a pornit-o Adam l-a dus către pământ şi în pământ. Şi astfel Dumnezeu a spus: “Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3:19), arătând nu numai judecata lui Dumnezeu ci şi o socotinţă mai mare asupra celor pământeşti şi a risipirii omului, care, odată început, a crescut grabnic.
Urmaşii lui Adam, neam după neam, s-au legat din ce în ce mai mult de pământ şi s-au tot fărâmiţat, şi s-au împrăştiat, păcătuind cu ruşine şi murind cu frică şi groază. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur şi ţărână; dar, cu cât se ascundeau mai mult, cu atât se lepădau mai mult de adevăratul Dumnezeu şi cu atât L-au uitat mai mult. Natura, care se întindea odinioară la picioarele oamenilor, treptat a crescut până deasupra capului lor, astfel că în cele din urmă, aceasta a ascuns cu totul faţa lui Dumnezeu de la ei şi a luat locul Lui. Şi omul a început să-şi facă un dumnezeu din natură: ascultând de ea, purtându-se potrivit cu ea, rugându-se ei şi aducându-i jertfe. Dar închinarea la natură nu a fost în stare să o izbăvească nici pe aceasta nici pe om de la moarte şi stricăciune. Calea cumplită pe care o urma omenirea era calea păcatului; şi această cale pierzătoare ducea neînduplecat către cetatea cea una întunecată şi numai una: cetatea morţii. Împăraţii pământului au cârmuit oamenii; păcatul şi moartea au cârmuit atât oamenii cât şi împăraţii. Cu cât calea ducea mai departe, cu atât sporea greutatea păcatului, precum bulgărul de zăpadă care se rostogoleşte la vale. Omenirea ajunsese în adâncurile deznădejdii când a apărut Biruitorul cel ceresc ca să-i mântuiască.

Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Veşnic fără de păcat şi veşnic fără de moarte, El a trecut prin mormintele oamenilor, presărând florile nemuririi odată cu venirea Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea păcatului şi morţii au înviat la cuvântul Lui. Dar El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de păcate asupra Lui, în acelaşi chip în care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a îmbrăcat în veşmânt de om, muritor. Dar păcatul omenesc era atât de greu şi de cumplit că, sub povara lui, Fiul lui Dumnezeu a pogorât în mormânt. Însutit fie binecuvântat acel mormânt din care a ţâşnit râu întreg de nemurire pentru întreaga omenire! Biruitorul a pogorât dincolo de morminte, până în iad, unde a răsturnat tronul lui Satan şi a stricat pământul roditor al tuturor uneltirilor împotriva oamenilor. Din adâncimea mormântului, Biruitorul S-a înălţat în cerurile cele mai înalte, deschizând o cale nouă – către cetatea vieţii. El a stricat iadul întru toată tăria Lui şi, întru tăria Lui, a slăvit trupul Său şi S-a înălţat din mormânt – întru puterea Lui, care este nedespărţită de aceea a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Blând ca un miel, bunul Domn Iisus a mers la suferinţă şi la moarte, şi puternic fiind ca Dumnezeu, El a răbdat suferinţa şi a biruit moartea. Învierea Sa este adevărată şi este în acelaşi timp proorocirea şi chipul învierii noastre – căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi (I Corinteni 15:52).

Unii se vor întreba: cum se poate spune că Domnul Cel înviat a biruit moartea, când oamenii încă mor? Cei care vin în această lume prin pântecele mamei lor o vor părăsi prin moarte şi mormânt. Aceasta este regula. Numai că, pentru noi, cei care murim întru Hristos, moartea nu mai este o prăpastie adâncă întunecată, ci naşterea la viaţă nouă şi întoarcere în patria noastră. Pentru noi mormântul nu mai este un întuneric veşnic, ci poarta la care ne aşteaptă îngerii minunaţi ai lui Dumnezeu. Pentru toţi cei care sunt îndestulaţi de dragoste pentru Preafrumosul şi Iubitorul Domn Iisus Hristos, mormântul s-a făcut doar ultima împiedicare până a ajunge înaintea feţei Lui – şi această împiedicare este neputincioasă, ca pânza de păianjen. Şi astfel slăvitul Apostol Pavel strigă: “Pentru mine viaţă este Hristos şi moartea, un câştig” (Filipeni 1:21). Cum să nu fi biruit Domnul moartea, când moartea nu se face văzută înaintea Lui? Mormântul nu mai este o prăpastie adâncă, pentru că El a umplut-o cu Sine; nici mormântul nu mai este întuneric pentru că El l-a luminat; nici frică şi groază nu mai este pentru că El arată începutul, nu sfârşitul; nici nu este patria noastră veşnică, ci numai uşa către patrie. Deosebirea dintre moartea dinainte de Învierea lui Hristos şi de după, este ca şi deosebirea dintre un incendiu foarte întins şi flacăra unei lumânări. Biruinţa lui Hristos este esenţială, şi de aceea, prin El, moartea a fost înghiţită de biruinţă (I Corinteni 15:54).
Alţii se vor întreba: cum se poate spune că Domnul Cel Înviat a biruit păcatul, când oamenii încă păcătuiesc? Domnul a biruit păcatul cu adevărat. El a biruit păcatul prin zămislirea şi naşterea Sa fără de păcat; apoi prin viaţa curată şi fără de păcat de pe pământ; apoi prin suferinţa Sa pe Cruce, El fiind Cel Drept; şi în cele din urmă El a încununat această biruinţă prin Învierea Sa cea slăvită. El S-a făcut leacul, leacul potrivit şi de netăgăduit, împotriva păcatului. Cel care este lovit de păcat numai de Hristos poate fi tămăduit. Cel care nu doreşte să cadă în păcat, numai cu ajutorul lui Hristos poate schimba această dorire în realitate. Când oamenii au descoperit vindecarea variolei, ei au spus: am biruit această boală! Ei au spus acelaşi lucru când au descoperit vindecarea pentru amigdalită, durere de dinţi, gută şi alte boli asemănătoare: le-am biruit! Atunci, descoperirea vindecării unei boli înseamnă biruirea ei. Hristos este pe departe Cel mai mare Doctor din istoria omenirii, pentru că El a adus oamenilor vindecarea pentru boala care se află dincolo de toate bolile – pentru păcat, din care s-au născut toate celelalte boli şi toate celelalte suferinţe ale omului, atât trupeşti cât şi sufleteşti.
Acest leac este El Însuşi, Domnul Cel înviat şi viu. El este singurul Leac bine lucrător împotriva păcatului. Dacă oamenii, chiar şi astăzi, păcătuiesc, şi păcătuind ajung la pieire, aceasta nu înseamnă că Hristos nu a biruit păcatul, ci numai faptul că acei oameni nu au luat acel leac, unul şi numai unul, împotriva bolii lor aducătoare de moarte; aceasta înseamnă, fie că nu Îl cunosc destul pe Hristos ca leac, ori, dacă Îl cunosc pe Domnul, ei nu iau folos de la El, dintr-o pricină sau alta. Dar istoria arată, prin mii şi mii de glasuri, că cei care folosesc acest leac pentru sufletele lor şi îl iau în trupurile lor, se tămăduiesc şi se fac întregi. Cunoscând slăbiciunea fiinţei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a pregătit leacul pentru cei credincioşi, ca aceştia să Îl ia ca hrană şi băutură sub chipul văzut al pâinii şi al vinului. Aceasta a făcut Iubitorul de Oameni din dragostea Lui nemăsurată pentru oameni, pur şi simplu pentru a le uşura apropierea de leacul de viaţă dătător împotriva păcatului şi a stricăciunii aduse de păcat. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el … şi va trăi prin Mine. (Ioan 6:56-57). Cei care păcătuiesc hrănesc păcatul şi viaţa care se află în ei se pierde prin păcat. Totuşi, cei care se hrănesc cu Domnul Cel viu, se hrănesc cu viaţă şi viaţa din ei sporeşte tot mai mult şi moartea se împuţinează. Şi cu cât viaţa sporeşte, cu atât păcatul se micşorează. Dulceaţa neroadă şi întunecată a păcatului se înlocuieşte în ei cu dulceaţa plină de bucurie şi de viaţă dătătoare a Biruitorului Hristos. Binecuvântaţi sunt cei care au încercat şi au simţit această taină în viaţa lor. Ei se pot numi fii ai luminii şi copii ai harului. Când vor trece din viaţa aceasta, ei vor părăsi spitalul fără să mai fie bolnavi, ci oameni sănătoşi.
Ne întrebăm acum: pe cine a slobozit Domnul Cel înviat prin biruinţa Lui asupra păcatului şi a morţii ? Oamenii unui singur popor sau ai unui neam? Oamenii unei clase sau poziţii sociale? Nu; în nici un chip. O asemenea slobozire ar fi, în esenţă, biruinţa răutăcioasă a cuceritorilor pământeşti. Domnul nu Se numeşte “Iubitorul iudeilor” sau “Iubitorul grecilor” sau “Iubitorul săracilor” sau “Iubitorul aristocraţilor” ci “Iubitorul oamenilor”. El a pregătit biruinţa Sa pentru toţi oamenii, fără nici un fel de deosebire între oameni, pe care numai ei singuri le născocesc şi le socotesc. El a dobândit biruinţa pentru totdeauna şi pentru ajutorul tuturor oamenilor zidiţi şi le-a dăruit-o tuturor. Celor care primesc această biruinţă şi aceasta se face şi biruinţa lor, El le-a făgăduit viaţă veşnică şi sălăşluirea dimpreună cu El în Împărăţia cea cerească. El nu sileşte pe nimeni să primească această biruinţă, cu toate că are un preţ atât de scump, ci lasă oamenilor libertatea de a alege dacă o primesc sau nu. Aşa cum omul în Rai a ales în chip liber căderea, moartea şi păcatul din mâinile lui Satan, tot la fel omul este liber şi acum să aleagă viaţa şi mântuirea din mâinile Domnului Celui Biruitor. Biruinţa lui Hristos este un balsam, balsam de viaţă dătător, pentru toţi oamenii, toţi cei care au căpătat lepră din păcat şi din moarte.
Acest balsam îi face pe bolnavi sănătoşi şi pe cei sănătoşi şi mai sănătoşi. Acest balsam înviază morţii şi dă mai mare tărie vieţii celor ce sunt în viaţă. Acest balsam înţelepţeşte omul, îl înnobilează şi îl îndumnezeieşte; îi sporeşte puterea însutit, înmiit şi îi înalţă cinstirea cu mult deasupra întregii celeilalte naturi, în starea ei de slăbiciune, până la strălucirea şi frumuseţea îngerilor şi arhanghelilor lui Dumnezeu .
O, balsam preafrumos şi dătător de viaţă! Ce mână nu te-ar lua pe tine? Ce inimă nu te-ar pune pe rănile ei? Care gură nu ţi-ar cânta cântări de laudă? Care pană nu ar scrie minunile pe care tu le-ai lucrat? Care abac nu ar socoti toate vindecările pe care tu le-ai făcut celor bolnavi şi învierile din morţi săvârşite de tine până acum? Care lacrimi nu ar curge spre recunoştinţa faţă de tine?
Atunci, veniţi toţi fraţii mei, care vă temeţi de moarte. Veniţi mai aproape de Hristos Cel Înviat şi Cel care Înviază, şi El vă va slobozi pe voi din moarte şi din frica de moarte. Veniţi, toţi cei care trăiţi sub ruşinea păcatelor voastre săvârşite în chip deschis sau în ascuns. Apropiaţi-vă de Izvorul de apă vie, care vă spală şi vă curăţeşte şi care poate să facă din vasul cel mai murdar vasul mai alb decât zăpada. Veniţi, toţi cei care căutaţi sănătatea, puterea, frumuseţea şi bucuria. Iată, Hristos Cel înviat este Izvorul tuturor acestora. El vă aşteaptă cu milă şi cu dragoste aprinsă, voind ca nici unul să nu se piardă. Închinaţi-vă înaintea Lui, în trup şi în suflet. Uniţi-vă cu El cu toată mintea şi cu gândurile voastre. Îmbrăţişaţi-L din toată inima voastră. Nu aduceţi slavă înrobitorului, ci Eliberatorului; nu vă uniţi cu pierzătorul ci cu Mântuitorul; nu îmbrăţişaţi pe cel străin ci pe Rudenia voastră cea mai apropiată şi pe Prietenul vostru cel mai drag.
Domnul cel Înviat este Minunea minunilor, dar în timp ce este Minunea minunilor, El este de aceeaşi fire ca şi voi – de fire omenească adevărată, firea cea dintâi, aşa cum era a lui Adam în Rai. Firea omenească adevărată nu a fost zidită pentru a fi înrobită firii lipsite de judecată, care o înconjoară, ci ca să stăpânească firea prin puterea ei. Adevărata fire a omului nu stă nici în nevrednicie, nici în boală, nici în moarte şi nici în păcătoşenie, ci în slavă şi sănătate, nepăcătoşenie şi viaţă veşnică. Domnul Cel Înviat a sfâşiat catapeteasma care despărţea Dumnezeirea de omenirea cea adevărată şi ne-a arătat în El măreţia şi frumuseţea şi a unuia şi a celuilalt. Nici un om nu poate să cunoască pe Dumnezeu adevărat decât numai prin Domnul nostru Iisus Hristos Cel Înviat; şi nimeni nu poate să cunoască omul adevărat decât numai prin El.

Hristos a înviat, fraţii mei!

Prin Învierea Lui, Hristos a biruit păcatul şi moartea, a stricat împărăţia întunericului lui Satan, a slobozit pe oamenii cei înrobiţi şi a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu şi ale omului. Slavă şi laudă să Îi aducem Lui, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin!

Sfântul Nicolae Velimirovici

sursa