De ce, Paşti şi nu paşte?

1

De ce, Hristos a Înviat! – Adevărat a Înviat! şi Nu „paşti” sau „paşte” fericit?

1

2

1) Paştile le primim ca să le mâncăm în cele 3 zile ale Învierii Domnului, pentru a fi fericiți de această jertfă fără sânge, pâinea stropită cu vin şi binecuvântate de Preot.

2) Sărbătorim 3 zile de Înviere şi ne spunem Hristos a Înviat! şi se răspunde Adevărat a Înviat!, dar nicăieri Nu scrie că eşti „iepuraş” şi trebuie să „paşti fericit” sau „paşte fericit”, eşti om, că aşa te-a creat Dumnezeu care a venit în lume ca Om.
Ieşirea – a doua carte a lui Moise

Cap. 12

11. Să-l mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului.

21. Apoi a chemat Moise pe toţi bătrânii fiilor lui Israel şi le-a zis: „Mergeri şi vă luaţi miei după familiile voastre şi junghiaţi Paştile.

27. Să le spuneţi: Aceasta este jertfa ce o aducem de Paşti Domnului, Care în Egipt a trecut pe lângă casele fiilor lui Israel, când a lovit Egiptul, iar casele noastre le-a izbăvit”. Şi s-a plecat poporul şi s-a închinat.

48. Iar de va veni la voi vreun străin să facă Paştile Domnului, să tai împrejur pe toţi cei de parte bărbătească ai lui şi numai atunci să-l săvârşească şi va fi ca şi locuitorul de baştină al ţării; dar tot cel netăiat împrejur să nu mănânce din el.

Cap. 34

25. Să nu torni sângele jertfei Mele pe pâine dospită şi jertfa de la sărbătoarea Paştilor să nu rămână până a doua zi.
Leviticul – cartea a treia a lui Moise

Cap. 23

5. În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii, către seară, sunt Paştile Domnului.

Numerii

Cap. 9

2. „Spune fiilor lui Israel să facă Paştile la vremea rânduită pentru ele:

4. Şi a spus Moise fiilor lui Israel să facă Paştile:

5. Şi au făcut ei Paştile în luna întâi, în ziua a paisprezecea, spre seară, în pustiul Sinai; cum poruncise Domnul lui Moise aşa au făcut fiii lui Israel.

6. Dar erau şi oameni necuraţi, care se atinseseră de trup de om mort, şi nu puteau să săvârşească Paştile în ziua aceea. Aceştia au venit în ziua aceea la Moise şi Aaron,

10. „Spune fiilor lui Israel: Dacă cineva din voi sau din urmaşii voştri va fi necurat prin atingere de trup de om mort, sau va fi departe în călătorie, sau între neamuri străine, şi acela să facă Paştile Domnului.

12. Să nu lase din ele pe a doua zi, nici oasele să nu le zdrobească; şi să le săvârşească după toată rânduiala Paştilor.

13. Iar omul curat, care nu se află departe în călătorie şi nu va face Paştile, sufletul acela să se stârpească din poporul său, că n-a adus dar Domnului la vreme. Omul acela îşi va purta păcatul său.

14. De va trăi la voi vreun străin să facă şi el Paştile Domnului: după legea Paştilor şl după rânduiala lor să le facă. O singură lege să fie şi pentru voi şi pentru străin”.

Cap. 28

16. În ziua a paisprezecea a lunii întâi sunt Paştile Domnului.

Cap. 33

3. În luna întâi, în ziua a cincisprezecea a lunii întâi, a doua zi de Paşti, fiii lui Israel au purces din Ramses (Goşen) şi au ieşit, sub mână înaltă, înaintea ochilor a tot Egiptul.

Deuteronomul – A cincea carte a lui Moise

Cap. 16

1. „Să păzeşti luna Aviv şi să prăznuieşti Paştile Domnului Dumnezeului tău, pentru că în luna Aviv te-a scos Domnul Dumnezeul tău din Egipt, noaptea.

2. Să junghii Paştile Domnului Dumnezeului tău din vite mari şi din vite mărunte, la locul pe care-l va alege Domnul, ca să fie numele Lui acolo.

3. Să nu mănânci în timpul Paştilor pâine dospită; şapte zile să mănânci azime, pâinea durerii, ca să-ţi aduci aminte de ieşirea ta din pământul Egiptului în toate zilele vieţii tale, căci cu grăbire ai ieşit tu din pământul Egiptului.

5. Tu nu pori să junghii Paştile în vreuna din cetăţile tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le va da.

6. Ci numai în locul acela pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău, ca să rămână acolo numele Lui; să junghii Paştile seara, la asfinţitul soarelui, pe vremea când ai ieşit tu din Egipt.

Cartea lui Iosua Navi

Cap. 5

10. Fiii lui Israel au stat cu tabăra la Ghilgal şi au făcut acolo în şesul Ierihonului Paştile în ziua a paisprezecea a lunii, seara.

11. Iar a doua zi de Paşti au mâncat din roadele pământului acestuia azime şi pâine nouă.

Cartea a patra a Regilor

Cap. 23

21. După aceea a poruncit regele la tot poporul şi a zis: „Săvârşiţi Paştile Domnului Dumnezeului vostru, după cum este scris în această carte a legii!”

22. Pentru că nu se mai săvârşise astfel de Paşti din zilele Judecătorilor, care judecaseră pe Israel, în tot timpul regilor lui Iuda şi al regilor lui Israel;

23. Iar în anul al optsprezecelea al regelui Iosia s-au săvârşit aceste Paşti ale Domnului, în Ierusalim.

Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor)

Cap. 30

1. Apoi a trimis Iezechia prin toată ţara lui Israel şi a lui Iuda şi a scris scrisori lui Efraim şi lui Manase, ca să vină la templul Domnului la Ierusalim pentru sărbătorirea Paştilor Domnului Dumnezeului lui Israel.

2. Căci la sfatul pe care-l ţinuse regele în Ierusalim, împreună cu căpeteniile, chibzuiseră ca să sărbătorească Paştile în luna a doua,

15. Apoi au junghiat mielul Paştilor în ziua a paisprezecea a lunii a doua. Preoţii şi leviţii, ruşinându-se, s-au sfinţit şi au adus arderi de tot în templul Domnului.

17. Fiindcă în adunare erau mulţi din cei care nu erau curaţi, de aceea, pentru cei necurăţiţi, leviţii junghiau mielul Paştilor

18. Şi mulţi din popor, din seminţia lui Efraim, a lui Manase, a lui Isahar şi a lui Zabulon, care nu se sfinţiseră, au mâncat Paştile împotriva Scripturii.

Cap. 35

1. În vremea aceea a sărbătorit Iosia Paştile Domnului în Ierusalim şi a junghiat mielul Paştilor în ziua a paisprezecea a lunii întâi.

6. Junghiaţi mielul Paştilor şi vă sfinţiţi şi-l pregătiţi pentru fraţii voştri, ca să facă ei după cuvântul Domnului care s-a dat prin Moise”.

7. După aceea a dat Iosia ca dar fiilor poporului, tuturor care se aflau acolo, tot pentru jertfa Paştilor, din vite mărunte un număr de treizeci de mii de miei şi de ţapi tineri şi trei mii de boi. Acestea erau din averea regelui.

8. Căpeteniile lui au făcut de bună voie un dar poporului, preoţilor şi leviţilor: Hilchia, Zaharia şi Iehiel, căpeteniile templului lui Dumnezeu, au dat preoţilor pentru jertfa Paştilor, două mii şase sute de oi, miei şi ţapi, şi trei sute de boi;

9. Conania, Şemaia şi Natanael fraţii lui, şi Haşabia, Ieiel şi Iozabad, căpeteniile leviţilor, au dăruit leviţilor pentru jertfa Paştilor cinci mii de oi şi cinci sute de boi.

11. Şi au junghiat mielul Paştilor şi au stropit preoţii cu sânge, luându-l din mâinile leviţilor; iar leviţii jupuiau pielea de pe animalele de jertfă.

13. Şi au fript mielul Paştilor pe foc, după rânduială; şi jertfele cele sfinte le-au fiert în căldări, în oale şi în tigăi şi le-au împărţit fără multă trudă la tot poporul,

16. Aşa s-a gătit în acea zi toată slujba care a fost pentru Domnul, ca să se sărbătorească Paştile şi să se aducă arderile de tot pe jertfelnicul Domnului, după porunca regelui Iosia.

17. Fiii lui Israel, care se aflau acolo, au prăznuit în vremea aceea Paştile şi sărbătoarea azimelor, timp de şapte zile.

18. Paşti ca acestea însă nu mai fuseseră sărbătorite în Israel din zilele lui Samuel proorocul; nici unul dintre regii lui Israel n-a sărbătorit Paştile aşa cum a sărbătorit Iosia cu preoţii şi leviţii, cu tot Iuda şi Israelul care se aflau acolo, şi cu locuitorii Ierusalimului.

19. Paştile acestea au fost sărbătorite în anul al optsprezecelea al domniei lui Iosia.

Cartea întâia a lui Ezdra

Cap. 6

19. Şi cei ce se întorseseră din robie au săvârşit Paştile în ziua a paisprezecea a lunii întâi,

20. Pentru că se curăţiseră preoţii şi leviţii şi cu toţii până la unul erau curaţi; şi au junghiat mielul Paştilor pentru toţi cei ce se întorseseră din robie, pentru fraţii lor preoţi şi pentru ei înşişi.

Psalmi

Cap. 79

1. Cel ce paşti pe Israel, ia aminte! Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif,

Cântarea Cântărilor

Cap. 1

6. Spune-mi dar, iubitul meu, unde-ţi paşti tu oile? Unde poposeşti tu la amiază? De ce oare să rătăcesc zadarnic pe la turmele tovarăşilor tăi?
Iezechiel

Cap. 45

21. În ziua a paisprezecea a lunii întâi, trebuie să prăznuiţi Paştile, sărbătoare de şapte zile, când trebuie să se mănânce azime.

Cartea a treia a lui Ezdra

Cap. 1

1. Şi a prăznuit Iosia Paştile în Ierusalim în cinstea Domnului Dumnezeului său şi a jertfit pasha în paisprezece zile ale lunii întâi, aşezând preoţii după rândul lor, împodobiţi în templul Domnului.

4. Şi pregătiţi mieii pentru Paşti după neamurile şi după familiile voastre, după rânduiala lui David, regele lui Israel, şi după strălucirea lui Solomon, fiul lui.

6. Cu rânduială jertfiţi Paştile, şi pregătiţi jertfele fraţilor voştri, şi faceţi Paştile după porunca Domnului, care s-a dat lui Moise”.

8. Şi au dat Helchia şi Zaharia şi Iehiel, ispravnicii templului Domnului, preoţilor pentru Paşti, oi două mii şase sute, viţei trei sute.

9. Şi Iehonia şi Semaia şi Natanael, fratele său, şi Haşabia şi Ieiel şi Ioram, cei peste mii, au dat leviţilor pentru Paşti, oi cinci mii, viţei şapte sute.

16. Şi s-au săvârşit cele de jertfă Domnului, ca în acea zi să se sărbătorească Paştile şi să se aducă jertfele pe jertfelnicul lui Dumnezeu, după porunca regelui Iosia.

17. Şi au prăznuit fiii lui Israel câţi se aflau de faţă, în vremea aceasta, Paştile şi praznicul azimelor, şapte zile.

18. Şi nu s-au sărbătorit Paşti ca acestea în Israel, din zilele lui Samuel proorocul.

19. Şi toţi regii lui Israel n-au sărbătorit Paşti ca acestea, cum le-au sărbătorit Iosia şi preoţii şi leviţii şi Iudeii, şi tot Israelul, şi cei ce s-au aflat în locuinţa lor în Ierusalim.

20. În anul al optsprezecelea al domniei lui Iosia, s-au sărbătorit Paştile acestea.

Cap. 7

10. Şi fiii lui Israel, care se întorseseră din robie, au sărbătorit Paştile în ziua de paisprezece a lunii întâi, după ce se curăţiseră preoţii şi leviţii,

Sfânta Evanghelie după Matei

Cap. 26

2. Ştiţi că peste două zile va fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit.

17. În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?

18. Iar El a zis: Mergeţi în cetate, la cutare şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paştile cu ucenicii Mei.

19. Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus şi au pregătit Paştile.

Cap. 27

15. La sărbătoarea Paştilor, dregătorul avea obiceiul să elibereze mulţimii un întemniţat pe care-l voiau.

Sfânta Evanghelie după Marcu

Cap. 14

1. Şi după două zile erau Paştile şi Azimile. Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-l prindă cu vicleşug, ca să-L omoare.

12. Iar în ziua cea dintâi a Azimilor, când jertfeau Paştile, ucenicii Lui L-au întrebat: Unde voieşti să gătim, ca să mănânci Paştile?

14. Şi unde va intra, spuneţi stăpânului casei că Învăţătorul zice: Unde este odaia în care să mănânc Paştile împreună cu ucenicii Mei?

16. Şi au ieşit ucenicii şi au venit în cetate şi au găsit aşa precum le-a spus şi au pregătit Paştile.

Cap. 15

6. Iar la sărbătoarea Paştilor, le elibera un întemniţat pe care-l cereau ei.

Sfânta Evanghelie după Luca

Cap. 2

41. Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim.

Cap. 6

1. Într-o sâmbătă, a doua după Paşti, Iisus mergea prin semănături şi ucenicii Lui smulgeau spice, le frecau cu mâinile şi mâncau.

Cap. 22

1. Şi se apropia sărbătoarea Azimelor, care se chema Paşti.

7. Şi a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paştile.

8. Şi a trimis pe Petru şi pe Ioan, zicând: Mergeţi şi ne pregătiţi Paştile, ca să mâncăm.

11. Şi spuneţi stăpânului casei: Învăţătorul îţi zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paştile cu ucenicii mei?

13. Iar, ei, ducându-se, au aflat precum le spusese şi au pregătit Paştile.

15. Şi a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea,

Sfânta Evanghelie după Ioan

Cap. 2

13. Şi erau aproape Paştile iudeilor, şi Iisus S-a urcat la Ierusalim.

23. Şi când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor, mulţi au crezut în numele Lui, văzând minunile pe care le făcea.

Cap. 6

4. Şi era aproape Paştile, sărbătoarea iudeilor.

Cap. 11

55. Şi era aproape Paştile iudeilor şi mulţi din ţară s-au suit la Ierusalim, mai înainte de Paşti, ca să se curăţească.

Cap. 12

1. Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Cap. 13

1. Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit.

Cap. 18

28. Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

39. Dar este la voi obiceiul ca la Paşti să vă eliberez pe unul. Voiţi deci să vă eliberez pe regele iudeilor?

Cap. 19

14. Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru.

Faptele Sfinţilor Apostoli

Cap. 12

4. Pe care şi prinzându-l l-a băgat în temniţă, dându-l la patru străji de câte patru ostaşi, ca să-l păzească, vrând să-l scoată la popor după Paşti.

Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

Cap. 5

7. Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă, precum şi sunteţi fără aluat; căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi.

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel

Cap. 11

28. Prin credinţă, a rânduit Paştile şi stropirea cu sânge, ca îngerul nimicitor să nu se atingă de cei întâi-născuţi ai lor.

>>>>>>>>>>>>><<<<<<<<<<

Hristos A Înviat!

Hristos a Înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viață dăruindu-le!

1

Reclame

In PASTORALA sa, Episcopul SOFRONIE DRINCEC ne indeamna sa fim intr-un gand cu … ALBERT SCHWEITZER (cavaler al Ordinului Sfantului Lazar)

1

Iata cum se incheie SCRISOARE PASTORALĂ a Episcopului Sofronie al Oradei:

Să ne rugăm, așadar, pentru pace și unitate, în Biserică și în lume, neuitând că Dumnezeu nu ridică ziduri, nici bariere, nici obstacole, între oameni, ci ne cheamă pe toți la bună înțelegere și înțeleaptă împreună viețuire. Să nu uităm cuvântul Păstorului și Mielului, Arhiereul veșnic Hristos, Mirele Bisericii și Învățătorul nostru: „am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc, și vor auzi glasul Meu și va fi o turmă și un păstor” (Ioan 10, 16). Să nu ridicăm noi obstacole și ziduri între noi, bariere și frontiere, ci să rămânem credincioși civilizației căreia îi aparținem: a păcii și dialogului, iar nu a confruntărilor și urii, într-un gând fiind cu laureatul Premiului Nobel pentru Pace din anul 1952, pastorul Albert Schweitzer, teolog, muzician, filosof și medic: „În epoca noastră, în care violența, sub masca minciunii, ocupă, mai amenințătoare ca niciodată, tronul lumii, nu rămân mai puțin convins că adevărul, iubirea, spiritul pacifist, blândețea, bunătatea sunt puteri superioare oricărei puteri. Lor le va aparține lumea…”[1] Nu sunt acestea, adevărul, iubirea, spiritul pacifist, blândețea, bunătatea, valorile Evangheliei, emblema creștinilor, semnele noastre de identificare în orizontul nevăzut, în lumina bunătății lui Dumnezeu? Căruia Îi aparține și ultimul cuvânt. A Lui este lumea și biruința. A Domnului Hristos, biruitorul morții. Hristos Invincibilul!

[1] Albert Schweitzer, Souvenirs de mon enfance, Paris, Albin Michel, 2015, 140 p., p. 130-131.

Albert Schweitzer a fost cavaler al Ordinul Sfantului Lazar, ordin subordonat „Cavalerilor de Malta”, cunoscut ordin masonic.

Conform articolului Ordinul „Sfântul Lazăr” din Ierusalim – istoric şi prezent, de pe site-ul Episcopiei romano-catolice din Iasi:

Ordinul lazaritean este în întreaga lume un ordin ecumenic, în care membrii catolici, ortodocşi şi evanghelici au drepturi egale. Condiţia pentru a fi membru este: a fi creştin practicant în propria Biserică. Viaţa intelectuală şi spirituală în comunitate este principiul dominant. Acesteia i se adaugă iubirea faţă de aproapele.

Orientarea total creştină a ordinului şi a organizaţiilor de ajutorare, care cooperează strâns cu acesta, implică, conform intenţiilor ordinului, o relaţie deosebit de pronunţată cu bisericile creştine. De aceea, el nu este un ordin al unei Biserici, ci un ordin al tuturor bisericilor creştine. Astfel, fiecare membru al ordinului este, aşa cum deja s-a accentuat, un creştin practicant în comunitatea sa religioasă creştină. Ordinul lazaritean le uneşte pe toate. Raţiunea intelectuală şi spirituală a activităţii ordinului este Biserica unică a lui Isus Cristos. Lângă ea stăm, pe ea o slujim! Şi, din acest spirit ecumenic, ordinul aspiră la ceea ce el trăieşte deja într-un cadru mai mic: unitatea atotcuprinzătoare a credinţei creştine într-o unică Biserică creştină.

sursa

Cum devine INVIEREA o realitate tainic lucratoare in concretul zilelor vietii noastre?

1

“Multe din cele traite cu durere pe pamant vor aparea in vesnicie intr-o lumina noua, ne vor invata sa binevestim si sa preaslavim ceea ce am platit candva cu lacrimi”.

***

Domnul ne sta alaturi

Iar noi nadajduiam ca… (Luca 24,21)

Cand simti ca toate cele in care ai crezut incep sa se surpe, te incearca o grea dezamagire, o tulburare launtrica; cum a putut sa se intample asa ceva? Totul iti apare intunecat si fara nicio perspectiva de limpezire. In asemenea clipe ar trebui sa ne aducem aminte ca si Apostolii erau tristi mergand spre Emaus, dar sa ne gandim si la ceea ce s-a intamplat dupa aceea.
Mergeau pe drum cuprinsi de o nesfarsita tristete, dezamagiti; pierdusera totul, le era neinchipuit de greu. Iisus S-a apropiat „mergand impreuna cu ei“, dar ei nu L-au recunoscut. El vine, Se apropie de noi, merge impreuna cu noi cand suntem apasati de tristete; noi insa ne vedem de durerea noastra, n-avem ochi pentru El! Trece multa vreme si nu-L recunoastem pe Cel ce merge impreuna cu noi!
1De ce sunteti tristi? Credeti ca El nu stie de ce? Dar vrea sa-I spuneti voi, va intreaba. Fireste ca stie de ce, dar vrea sa-I spuneti voi insiva, pentru ca de aceasta marturisire aveti nevoie.

…Apostolii incep sa-si verse necazul, Ii spun de ce sunt dezamagiti, „iar noi nadajduiam ca…” (Luca 24, 21). Si, totusi, nu-L recunosc! El le vorbeste si inimile li se inflacareaza de vorbele Lui, incep sa se lumineze la chip si la suflet, dar durerea pare sa nu li se fi risipit, pentru ca inca nu L-au recunoscut. Cuvintele Sale ii mangaie, incat nu s-ar mai desparti niciodata de El: „Ramai cu noi!“

Si El a ramas. Au urmat apoi bucurie, viata noua, „dovada lucrurilor nevazute“ (Evrei 11,1).

El S-a ascuns de ochii lor, dar ei au continuat sa mearga cu hotarare inainte, fiindca stiau „in Cine si-au pus credinta“ (cf. II Timotei 1, 12), intristarea li s-a prefacut in bucurie (cf. Ioan 16,20).

Asa ni se intampla si noua: trebuie sa-I spunem tot, chiar daca nu-L recunoastem inca, pentru ca El merge impreuna cu noi, Se adreseaza sufletului nostru, care trebuie sa-I raspunda. Ii va raspunde, si El se va transpune in starea lui, il va primeni prin cuvintele Sale. Iar el se va inflacara cu flacara sfanta si ii va spune: „Ramai cu mine!“

Iar El va ramane si i se va deschide, iar sufletul Il va cunoaste si Il va iubi, se va bucura de El, Ii va arata incredere si in aceasta incredere isi va gasi pacea.

***

Renasterea noastra

“Ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui” (Filipeni 3, 10)

Hristos a murit pe cruce. Cum vor fi resimtit Apostolii, prietenii si ucenicii Sai acest tragic eveniment? Vor fi sperat pana in ultima clipa, refuzand sa accepte un asemenea1 deznodamant. Mai credeau intr-o minune, care sa puna capat acelei nenorociri. Dar nemiloasa moarte le-a spulberat toate sperantele.
Oare nu ni se intampla si noua sa trecem printr-o situatie asemanatoare? N-am fost confruntati si noi cu evenimente inexplicabile, cu incercari care ne-au sfasiat sufletul, cu probleme irezolvabile, cu enigme ramase nedeslusite? Asupra noastra se abat necontenit lovituri imprevizibile. Te afli in mijlocul unei vieti clocotitoare peste care se proiecteaza dintr-odata umbra mortii, smulgand de langa tine o fiinta scumpa, lasandu-te incremenit de durere. Cea mai grea incercare pe care au trebuit sa o suporte ucenicii Domnului a fost aceea ca mintea lor, inca necoapta, a vazut in aceasta moarte o infirmare a tuturor asteptarilor lor.

Din cuvintele Lui intelesera ca El este viata si adevarul si ca, daca vor crede in El, nu vor vedea moartea, ca Tatal va ramane in ei; atunci, ce explicatie mai putea avea moartea Lui?

Putea-va omul vreodata sa patrunda caile si intentiile lui Dumnezeu? Sa gaseasca cauza si explicatia evenimentelor? Unde ne este atunci credinta? O credinta vie, adevarata, nu se poate naste decat dintr-o bezna totala si dintr-o desavarsita orbire. Deplina incredere in Dumnezeu apare doar atunci cand nu putem vedea nici simti nimic in jurul nostru.
De cele mai multe ori renastem in durere, in furtuna, in dezamagire, cand ni s-au spulberat toate sperantele. Supunerea neconditionata la legea iubirii se obtine numai in asceza trupului, prin infrangerea si nimicirea trufiei din noi.

1Invierea lui Hristos s-a produs cu imprevizibilitatea unui cutremur. Era ceva la care nimeni nu se astepta, parea un lucru imposibil. Dar “puterea invierii Sale” va va elibera si pe voi. Ramaneti neclintiti in intuneric si lumina, puterea si iubirea Lui va vor lumina. Nu deznadajduiti!

Vi s-a parut ca a murit [definitiv], dar El e vesnic viu si v-a iubit cu iubire vesnica. Biruinta voastra aduce cu sine si biruinta altora. Domnul isi va vadi puterea in voi; oamenii va vor vedea credinta, vor afla ca sunteti supusi si rabdatori in incercari, va vor pretui indelunga-rabdare, bucuria duhovniceasca la vreme de necaz, pacea launtrica in timpul furtunilor vietii si vor spune: „Iata roada, iata puterea invierii Lui”.

Prin aceasta putere, lucratoare asupra neputintelor noastre, vi se va da sa indepliniti cele de neindeplinit si sa atingeti cele de neatins.

***

Sa mergem la El

Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni! (Matei 11, 28)

Aceste cuvinte le-au adus multora mangaiere si intarire. Ele ne sunt adresate noua, tuturor, incat nu se va gasi niciun om care sa nu aiba nevoie de ele, mai devreme sau mai tarziu. Dar exista cazuri, exista vremuri cand ele capata o importanta deosebita. Fericirea pamanteasca, visurile avantate, inflacaratele sperante ale anilor tineri cedeaza mult prea repede locul deziluziilor si uratului, cand ni se pare ca impartasim cu lumea intreaga o imensa suferinta universala.

Oare nu ne gasim si noi, astazi, intr-o asemenea situatie? Nu ni se pare uneori ca, dupa nenumarate emotii si alarme, a dat peste un fel de acalmie morala, o nepasare fata de tot si de toate? O asemenea stare sufleteasca este explicabila in cazul unor necredinciosi, noi 1insa, mai fericiti in privinta cunoasterii adevarului si luminii si carora cerurile ne sunt deschise, nu putem si nu trebuie sa cadem in deznadejde si sa tot spunem ca nu mai avem nimic de asteptat de la viata! Ne facem oare ca n-am auzit aceste cuvinte: „Veniti la Mine toti cei osteniti…“?
Veti spune, poate, ca unuia care a obosit si se simte impovarat ii lipseste hotararea, nu are puterea de a se urni din loc si de a merge catre Iisus. Dar daca Iisus imi cere acest efort, daca ma cheama, daca asteapta raspunsul meu, inseamna ca prin insusi cuvantul Sau imi da putere. Cand spune: „Veniti la Mine…” El parca a si inceput sa ne atraga spre Sine si cuvantul Sau, care emana atata iubire, atata mila iubitoare, ne da taria sa pornim pe cale, oricat de grea ar fi ea. Cand spune „cei osteniti si impovarati” simtim in cuvintele Lui o compatimire adanca fata de neputintele noastre si o dorinta de a ne ajuta, de a ne face sa ne trezim din somnul sufletului, de a ne ridica si de a porni spre El, pentru a ne gasi in El vesnica odihna sufleteasca.

***

Ingerul de deasupra pietrei

Ingerul Domnului, pogorandu-se din cer si venind a pravalit piatra de la usa si sedea deasupra ei. (Matei 28, 2)

1De ce nu va fi zburat ingerul dupa invierea lui Hristos, ci a ramas stand pe piatra de la usa mormantului? Nu era firesc sa se intoarca in cer, dupa savarsirea maretei biruinte a Invierii? Nu, el a ramas pe piatra, pentru ca prin prezenta sa acea piatra sa se umple de lumina, sa se transforme, sa se vesteasca prin ea celor indurerati de moartea lui Iisus biruinta Lui asupra mortii si pentru ca plansul lor sa se transforme intr-o lauda adusa Domnului.
Invierea lui Hristos iradiaza lumina asupra intregului nostru trecut, asupra tuturor rugaciunilor noastre. Ea ne vesteste ca nu mai exista loc pentru ceea ce ne-am obisnuit a numi moarte. Invierea Domnului ne sterge lacrimile, da durerii si suferintei noastre o alta semnificatie.
Fie ca Domnul sa ne faca pe toti cei a caror inima sta sub apasarea pietrei suferintei sa-l vedem pe ingerul mangaietor, aducatorul vestii celei bune. Sa vedem deschisa usa sperantei, raza dumnezeiestii iubiri, triumful invierii.

Si pentru ca prinosul necazurilor noastre sa ne aduca, “din prisosinta-n prisosinta, vesnica plinatate si slava” (II Corinteni 4, 17)

***

Martorul Invierii

Si marama care fusese pe capul Sau nu se odihnea laolalta cu giulgiurile, ci invaluita intr-un loc deoparte. (Ioan 20, 7)

De ce i se va fi dat atata atentie unui obiect, pare-se lipsit de importanta? Marama care se1 afla pe capul lui Iisus fusese stransa cu grija de mainile ingerului si pusa deoparte! Aceasta marama isi indeplinise menirea, acoperind fata moarta a Mantuitorului, iar acum, dupa invierea Lui, parea sa fi devenit un lucru de care nimeni nu mai avea nevoie. Si totusi, ingerul a avut grija de ea! De ce? Fiindca vointa Domnului era ca nimic din cele ale Lui sa nu se piarda. Sa fie pastrate toate cate au purtat semnul mortii, din dorinta de a se arata prin ele biruinta asupra mortii.
Dintr-un simbol al lacrimilor aceasta marama s-a prefacut intr-un stindard al biruintei. Incepuse prin a insemna esecul, distrugerea, moartea, dar de acum inainte avea sa vesteasca slava vesnica si viata vesnica.
Astfel, multe din cele traite cu durere pe pamant vor aparea in vesnicie intr-o lumina noua, ne vor invata sa binevestim si sa preaslavim ceea ce am platit candva cu lacrimi. Un obiect menit sa ramana in mormant, ca apartinand mortii, avea sa devina martor al invierii lui Hristos, dovada a faptului ca Cel ce statuse intins, mort, cu acea marama pe fata, S-a ridicat din moarte.

Exista si in viata noastra multe lucruri care pareau moarte, lipsite de viata si care au inviat sub suflarea acelei forte „plapande care nu se stinge“ (cf. Matei 12,20), cea care rezideste ceea ce a fost daramat sau nedus pana la capat, sau rostit numai pe jumatate, care pe cele nedesavarsite le aduce la desavarsire! Atunci intelegem ca au existat clipe care ni s-au parut irosite fara rost, dar de la care ne-am ales, de fapt, cu un imens folos. In timpul cand viata noastra parea ca bate pasul pe loc, fara scop si fara folos, Domnul ne-a purtat pasii, fara sa ne dam seama, in timp ce ni se pregatea marea, cruciala cotitura a vietii noastre sufletesti. Pe solul unui pustiu aparent, avea sa rasara o dumbrava minunata; in timp ce eram cuprinsi de disperare si orbecaiam prin bezna, ne slujeau ingerii, scotandu-ne din intuneric la lumina, lumina cea fara de seaman a iubirii dumnezeiesti, in care toate ale noastre, schimbandu-se la fata, vor straluci intr-o noua, netrecatoare frumusete.

*

1

Cât timp este ziuă

“Priveghează şi intăreşte ce-a mai rămas şi era să moară” (Apocalipsă 3, 2)

Când durerea stă să ţi se prefacă in disperare, intr-o neostoită suferinţă pentru ceva ce ai pierdut, adu-ţi aminte de ceea ce incă mai ai. Amintirea răposaţilor nu trebuie să se şteargă din inima noastră, dragostea faţă de ei nu trebuie se stingă, dar această amintire să se prefacă in iubire pentru cei rămaşi in viaţă, să ne facă să slujim acestora in amintirea răposaţilor.

Când se intâmplă să-i pierdem pe apropiaţii noştri ne cuprinde părerea de rău şi ne mustrăm că nu i-am preţuit indeajuns in timpul vieţii, nu i-am iubit pe cât meritau, nu i-am mângâiat, ne este greu să recunoaştem că nu le-am oferit tot ce ne stătea in putinţă şi că acum nu mai putem nimic. N-ar trebui să ne lăsăm copleşiţi de aceste sentimente, dar se cuvine să tragem invăţăminte. Dându-ne seama de tot ce puteam face şi n-am făcut in trecut, să ne propunem să fim mai activi în prezent. Iar pentru ca părerile de rău să nu ne fie zadarnice, să le prefacem forţă lucrătoare, in iubire, să ardă de dorinţa de autosacrificiu, spre slujirea celor pe care îi mai avem printre noi. Aţi pierdut mult? Gândiţi-vă insă că mai puteţi fi de folos multora. Câte lacrimi mai puteţi şterge, câte suferinte mai puteţi uşura, câte inimi rămase in singurătate mai puteti incălzi cu iubirea voastră!

„Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9, 4).

Lucraţi cât timp este ziuă şi „intăriţi ce-a mai rămas”.

***

Fii activ

Secerisul este mult, dar lucratorii sunt putini. (Matei 9, 37)

Ce minunate sunt zilele de vara, cu campii bogate, presa­rate cu flori, cu lanuri acoperite cu grane care dau in copt si ce bine se potriveste acest anotimp cu viata omului! Fieca­re zi care ne este data de Dumnezeu ne ofera o infinitate de posibilitati de a sluji Domnului in fiecare clipa. Daca vom fi atenti si grijulii cu ea, ar putea fi o splendida floare deschisa ochilor nostri. Frumusetea si mireasma ei ar trebui sa ajun­ga in acele cotloane intunecate unde iubirea lui Dumnezeu nu patrunde.

Holda vietii noastre este incarcata de spice care nu s-au copt inca, dar care promit o recolta bogata; sa-i purtam de grija, sa nu irosim nicio clipa, niciun prilej de a fertiliza pamantul, pentru a face ca recolta sa dea in parg cat mai repe­de. Taramul de activitate care ni se deschide in fata este ne­tarmurit, depinde doar de noi sa muncim, sau sa ramanem cu mainile incrucisate.

Fiecare sa se intrebe astazi: Cum mi-am folosit ziua de ieri? Iar la sfarsitul saptamanii, ajunsi in Ziua Domnului, sa privim in urma si sa ne intrebam cum ni se prezinta campul: infloritor, cu roade coapte, sau lasat in paragina, nelucrat, neingrijit, napadit de buruieni? Sa ne aducem aminte cat de scump este timpul, sa nu irosim nicio clipa si atunci campul vietii noastre ni se va infatisa infloritor, plin de frumuse­le. Secerisul este mult peste tot, sa ne grabim sa fim lucratori harnici pe ogorul Domnului, sa fim gata sa ne dam si viata pentru a-l lucra cum se cuvine.

(“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

cuvantulortodox

1

*

1

Implorarea staruitoare si “vanatoarea” Dumnezeului care ne aprinde tainic sufletele si apoi “se face nevazut”…

1

*

2

„Oare nu ardea in noi inima noastra?”

Domnul ne este alaturi, dar intr-un fel pe care noi nu-l putem intelege

Astazi de dimineata la Utrenie s-a citit cea de-a cincea evanghelie a Invierii, care este din Evanghelia dupa Luca (Luca 24, 12-35). Este vorba despre aceasta lunga pericopa evanghelica, care este una cutremuratoare si pe care o ascultam la fiecare a unsprezecea Duminica. Ceva m-a impresionat azi si as vrea sa ne oprim putin asupra acestui lucru.

Doi dintre apostolii din cercul mai mare care Il insotea pe Hristos, Luca si Cleopa, in acea zi a Invierii Domnului — de vreme ce trecusera deja tot sirul de evenimente al patimilor – s-au sculat foarte de dimineata si au pornit de la Ierusalim ca sa mearga in orasul Emaus. Noi aproape intotdeauna trecem sa vizitam si orasul acesta in pelerinajele noastre la Locurile Sfinte, la Ierusalim.
Pe drum, cum mergeau si discutau despre evenimentele care se petrecusera in zilele precedente – era, cum am spus, ziua Invierii, cea in care bateau acest drum – S-a apropiat de ei Domnul, fara insa sa dezvaluie cine era de fapt. Sa avem acest lucru in vedere. De multe ori Domnul ne este alaturi, ne este aproape, insa intr-un fel pe care noi nu-l putem intelege, nici macar observa. Este foarte discreta prezenta Lui.

Si i-a intrebat:

1„Despre ce vorbiti si pentru ce sunteti posomorati?“

Acestia i-au raspuns:

„Bine, dar nu stii? Esti singur aici in Ierusalim si nu stii ce s-a intamplat zilele acestea?“

Si i-au enumerat toate cate se intamplasera. Iar Iisus, fara sa se dezvalu­ie inca, le-a vorbit in niste cuvinte foarte mustratoare:

„O, nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cate au spus proorocii!“

Atat de nepriceputi sunteti, asadar, si atat de adormita si fara de simtire este inima voastra, incat nu sunteti in stare sa intelegeti lucrurile si sa vi le explicati? Sa inteleaga, adica, exact toate cate se intamplasera zilele acelea. Prorocii au vorbit despre toate acestea, iar cei ce au crezut in spusele lor ar fi putut sa inteleaga despre ce este vorba si ce se va intampla. Nu ca Luca si Cleopa nu ar fi crezut, dar nu le era indeajuns cata credinta aveau — si la fel cata credinta avem si noi de obicei. Este intotdeauna loc de mai multa credinta, de credinta mai puternica. Si Dumnezeu nu ne iarta [in sensul de “scuza”, “ingaduie” – n.n.] lucrul acesta. Dumnezeu vorbeste, iar omul trebuie sa asculte, trebuie sa cerceteze si sa creada. Si cand crede, atunci se deschide drumul. Atunci cand crede, se lumi­neaza lucrurile. Atunci cand crede, incepe sa inteleaga.

A inceput, deci, Domnul sa le explice, din proroci si din legea lui Moise, ca toate acestea trebuiau sa se intample si ca a treia zi avea sa invie Fiul lui Dumnezeu pe care Il rastignisera oamenii. Intre timp, discutand, au ajuns la Emaus, iar Acesta „se facea ca merge mai departe“. Vedeti, un astfel de lucru se iarta [“se justifica”, “se ingaduie” – n.n.], de vreme ce il face si Insusi Iisus, il putem face si noi. Fireste, numai atunci cand acest lucru se justifica si este necesar. Se facea, deci, ca merge mai departe, intr-un alt loc, dar cei doi i-au spus:

“Unde vei merge acum? Este seara, ziua s-a terminat, soarele a apus. Unde vei merge?” Iar Iisus „a intrat sa ramana cu ei.”

Au insistat, ca sa spunem asa, si L-au convins sa ramana cu ei, acolo in casa care de fapt era a lui Cleopa.

Acum cand mergem, cum am mai spus, la Ierusalim, la Locurile Sfinte, mergem si la Emaus, si bineinteles si acolo unde conform traditiei era casa lui Cleopa. Iar acolo ne intampina niste ziduri ramase din acea epoca, dintre care unele ar trebui sa fie chiar ramasite ale casei lui Cleopa. De asemenea exista acolo si un pavaj, care trebuie sa fi fost drumul din vremea aceea, si se pastreaza si o bucata din casa, in mijlocul curtii, pe care astazi o au papistasii.

O dulce tiranie a sufletului

„Si a intrat sa ramana cu ei. Si, cand a stat impreuna cu ei la masa, luand painea, a binecuvantat-o si, frangand, le-a dat lor“

S-a hotarat, deci, sa ramana cu ei. Au intrat in casa si in mo­mentul in care s-au intins sa 1manance — pentru ca atunci oamenii mancau intinsi — „a luat painea si a binecuvantat-o“. A luat painea Hristos, a binecuvantat-o si a frant-o, dupa cum facuse si la Cina cea de Taina. Insa aceasta intreaga miscare, asa cum a facut-o Hristos, i-a ajutat sa inteleaga, sa priceapa ca El era. Caci le spusesera si femeile care mersesera dis-de-dimineata la mormant ca au vazut ingeri, care le-au spus ca a inviat Domnul.

„Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut“.

Atunci s-au des­chis ochii lor si L-au recunoscut, iar in cea mai dulce clipa, in cel mai crucial moment,

„El S-a facut nevazut de ei“.

Acesta este lucrul care, asa cum v-am spus si la inceput, mi-a atras atentia astazi si as vrea sa-i dam putina atentie acum, impreuna.

„El S-a facut nevazut de ei“.

Ce altceva isi doreau acestia? Asta vroiau: sa-L vada pe Domnul. Sa-L vada si sa se sature de El, sa-L vada si sa vorbeasca cu El. Acesta insa S-a facut nevazut. In general, dupa Inviere, nu mai ramane continuu cu ucenicii. Apare, dispare, apoi iar se arata.

Insa trebuie sa spunem doua cuvinte aici despre aceasta fraza, din cele pe care le aflam de la Sfintii Parinti. Si aceia au trait asemenea situatii. Sfantul Simeon Noul Teolog spune in mod special cateva lucruri, daca imi aduc aminte bine in clipa aceasta, intrucat avusese astfel de trairi. Il iubea mult pe Hristos. Si spune in Imnele [2] sale ca, asemenea cainelui care fuge dupa un iepure de camp si acum il vede, acum nu-l mai vede, acum il gaseste, apoi iarasi dispare — intrucat iepurele alearga mai iute decat cainele – asa, spune Sfantul Simeon,

„alerg si eu dupa Tine, Doamne. Si atunci cand, iata, am reusit si Te-am zarit putin, din nou ai disparut; iar acolo unde am reusit sa-Ti vad umbra, iarasi te-ai facut nevazut.“

Si mai spune destule Sfantul, intr-un fel foarte dulce si dramatic. Este o dulce tiranie a sufle­tului, daca putem spune asa, intrucat sufletul tine la ceea ce iubeste, vrea sa-L prinda pe Domnul si, daca este posibil, sa-L tina, sa nu-i mai scape, iar Acela se face nevazut.

V-as ruga sa ne oprim cu atentie asupra acestui punct. Desigur, nu stiu acum cati dintre noi sunt in stare sa inteleaga, dar, in orice caz, oricati dintre noi am reusi sa intelegem, ceilalti se vor ingriji si ei sa se initieze in acest adevar. Sa luam acest „S-a facut nevazut“.1 A disparut. Si a disparut exact in clipa in care atat de mult isi doreau acestia ca El sa nu dispara, atat de mult isi doreau ca El sa ramana si sa petreaca acea noapte alaturi de ei, sa vorbeasca, sa Il vada, sa Il auda. Atunci si-au adus aminte ca si pe drum ardea in ei inima lor. Atunci insa nu bagasera de seama prea mult. Acum, insa, cand li S-a aratat Domnul – cand a aparut la ora cinei – si-au adus aminte si isi spuneau intre ei:

„Oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile?“

“Dar ei Il rugau staruitor”

Da, asa sunt lucrurile cele duhovnicesti. Si v-as ruga in aceste vremuri sa nu ne rezumam pur si simplu la a fi crestini. Da, suntem crestini, auzim la modul general despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Biserica, insa nu avem nici o initiere in acest sens, in acest adevar. Si de ce? Pentru ca, asa cum stim, ceva-ceva avem si noi cu totii in inimile noastre. Avem fiecare dorul nostru, dragostea noastra, sa zicem asa. Undeva s-a impotmolit inima noastra si, bineinteles, daca este impotmolita nu-L mai gaseste pe Hristos. Nu cunoaste astfel de lucruri inima fiecaruia dintre noi, din pacate, chiar daca este a unui crestin.
Domnul se apropie de noi din prima clipa a existentei noastre, deindata ce ne-am botezat crestini ortodocsi. Si asta se continua cu cat ne marim. Iata, si in aceasta clipa, cand suntem aici, cand ascultam, cand citim – precum am facut si ieri si alaltaieri – de indata ce avem o neliniste duhovniceasca, se apro­pie de noi Domnul, vrand sa ne invete. Si daca suntem atenti, atunci toate cate le stie si le spune Domnul si vor ajunge pana in strafundul sufletelor noastre, pe acelea vom incepe sa le simtim, putin cate putin. Este ceea ce am mai spus si alte dati, anume ca si noi aici ceva, ceva tot simtim, altfel nu ne-am aduna aici iar si iar, de fiecare data. Ceva, ceva din caldura lui Hristos tot ajunge in sufletele noastre, in inimile noastre.

„Oare nu ardea in noi inima noastra?”

Insa problema aici este faptul ca, atunci cand se apropie Domnul de noi, cand ne incalzeste, ne initiaza si ne invata adevarul, noi trebuie sa gasim un mod, asa cum se spune aici, sa-L „fortam”, sa-L obligam, adica, sa ramana langa noi, cand pare ca incepe sa se indeparteze.

„Dar ei Il rugau staruitor“…

Are importanta acest lucru. Are importanta. Daca nu spunem: pofteste, nu vine Domnul. Daca nu spunem: hai, nu vine. Insa exact acelasi lucru se intampla acum aici cu acestia doi. Se face ca vrea sa treaca mai departe, insa acestia Il „forteaza” sa ramana.
Asteapta, asadar, Domnul sa-I spunem: „pofteste!”. Iar noi trebuie sa fim capabili sa prindem asta. Trebuie, chiar si daca suntem nepriceputi, dupa cum spune si Domnul despre acestia ca sunt „nepriceputi si zabavnici cu inima“. Pentru ca, daca nu vine lumina lui Dumnezeu, daca nu vine aceasta nastere din nou, daca nu vine harul lui Dumnezeu sa-l faca pe om nou, atunci nepriceput este omul in lucrurile cele sfinte si zabavnic si fara de simtire. Sa nu ni se para ciudat acest lucru. Insa este nevoie sa facem si noi ceva din cele ce tin de noi. Ceea ce puteau sa faca cei doi, au si facut, au insistat sa intre cu ei in casa. S-a intamplat acest lucru deoarece asa a voit si Domnul. „Spuneti-mi sa intru“, ca si cand le-ar fi spus, „iar Eu voi intra.” De aceea i-a chemat, de aceea le-a stat alaturi, de aceea a mers impreuna cu ei: ca sa ajunga la acel moment in care au ajuns.

…de aceea a mers impreuna cu ei

1Si aici este marea problema. Cred ca fiecare suflet de crestin are – trebuie sa aiba – asemenea trairi, asemenea experiente, in care cumva se arata Hristos, in care cumva se dezvaluie, cumva ca o lumina, o lumina stralucitoare, precum fulgerul se arata in sufletul omului, dar dupa iarasi dispare.

„S-a facut nevazut“.

Aceasta este problema. „Nevazut“. Si este nevoie ca noi sa-L vanam. Acesta este, bineinteles, un lucru pe care Domnul nu-l face intamplator. Luati aminte. Asa suntem noi obisnuiti cu trairile omului celui vechi — vrem sa avem, sa agonisim, sa fim multumiti, sa gasim una si buna care sa le aiba pe toate si sa ne asezam si sa ne bucuram de ea -, credem ca asa, cumva, sunt si lucrurile cele sfinte. Nu este asa. Aceasta este trairea omului vechi.
Iar in clipa in care se arata Domnul, cand Se indura de tine si ti Se arata, apare si iti arde sufletul — ca si aici – asa, pentru cateva secunde. Acest lucru il face Domnul ca sa te trezeasca, ca sa te miste, ca sa iti deschida pofta, daca se poate sa spunem asa. Iar cand Domnul dispare, omul se caieste, nu cu cainta cea buna. Se caieste exact pentru ca se misca precum omul cel vechi si vrea, daca se poate, sa-L tina pe Hristos langa el, sa nu-L piarda, sa nu piarda aceasta experienta buna, aceasta traire. Insa se misca nu dupa cum trebuie. Am mai mentionat in legatura cu asta acest exemplu: atunci cand omul vede un trandafir superb, care scoate mireasma placuta si este frumos si la vedere, acela care stie se va aseza alaturi si il va privi si il va mirosi. Un altul, insa, se va arunca asupra lui ca sa si-l insuseasca, sa si-l faca al lui. Il va prinde cu mainile sale si il va smulge, si asa se duce trandafirul, asa se duc toate.
Nu se arata Hristos sunetelor si inimilor care gandesc asa si lucreaza asa. Trebuie sa alergam cu rabdare in urma lui Hristos. Sa ne caim, desigur, atunci cand dispare, dar cainta cea buna, fara sa ne cuprinda pizma, fara sa ne tragem inapoi, ci continu­and sa alergam si sa alergam. Si prin urmare, dupa masura dispozitiei noastre, dupa masura credintei noastre si a modului in care suntem deschisi, vom avea din cand in cand parte de aparitii ale Domnului, insa tot de atatea ori El Se va face si nevazut.

Daca Se va arata Domnul, cu siguranta Se va face si nevazut

Spun Sfintii Parinti:

„Daca vine un semn, tine de el cat poti “[3].

La un astfel de lucru se refera, la atunci cand ai o aseme­nea experienta, cand simti ca te 1atinge Domnul. Este ceva ceresc, nu se compara cu nimic din cele omenesti si pamantesti. Da, tine de ea cat poti. Desigur, ea va pleca; dupa cum vine, asa si pleaca. Si sa vrei sa o tii la nesfarsit, nu sta. Atunci, insa, cand se straduieste omul sa-si adapteze viata la aceste trairi si devine din ce in ce mai crestin, din ce in ce mai credincios si face poruncile Domnului, incep sa se inmulteasca si aceste experiente, aceste aratari ale lui Hristos in inima omului. Si incet-incet, incet-incet va deveni o stare constanta inlauntrul sau.

Spuneam si mai demult, candva, poate unii isi mai aduc minte: Atunci cand deschidem un robinet doar putin, apa curge incet, doar cate o picatura, foarte rar. Daca il deschidem un pic mai mult, si iarasi mai mult, se inmultesc picaturile. Iar daca il deschidem si mai mult, va incepe sa curga continuu. In felul acesta – daca privim cele duhovnicesti prin metafora asta – va avea omul pe Hristos inlauntrul sau neincetat dupa un timp, asa cum El Insusi o promite:

1Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi, iubi si Eu si Ma voi arata lui“ (Ioan 14, 21),

si

„Iisus a raspuns si i-a zis: Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el” (Ioan 14, 23).

Va veni Hristos in inima crestinului, iar inima sa va deveni locasul Sfintei Treimi, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, locas al lui Dumnezeu.

Insa astazi vroiam sa pun accent mai mult pe acest „si s-a facut nevazut“. Nevazut. Sa nu asteptam sa ni Se arate Hristos si dupa aceea, gata, L-am gasit si am terminat. Daca Se va arata cu adevarat Domnul, Se va face si nevazut dupa aceea. Nevazut. Si asta se va mai intampla si alta data si iar si iar. Insa noi trebuie sa facem ceea ce tine de noi, datoria noastra, exact asa cum au facut cei doi ucenici:

„Dar ei il rugau staruitor“ (Luca 24, 29).

Si continua evanghelistul:

„Si, in ceasul acela sculandu-se, s-au intors la Ierusalim si au gasit adunati pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei, care ziceau ca a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon. Si ei au istorisit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei la frangerea painii.” (Luca 24, 33-35)

In acel moment, asa obositi cum erau, poate ca nu terminasera nici sa manance, s-au ridicat si au mers la Ierusalim — o considerau datoria lor — sa spuna celorlalti ca au vazut pe Domnul. Si atunci au aflat ca Domnul se aratase si lui Petru.
Macar aceste putine cuvinte pe care le-am spus astazi, fratii mei, sa ne fie pretext de a iubi aceasta cautare, si sa ne invredniceasca Domnul de asemenea aparitii si de astfel de realitati: in timp ce Il vedem si ne bucuram de El si Il vrem, El sa dispara, iar noi sa continuam sa alergam dupa El, pana cand va salaslui Domnul continuu in inima noastra.

13.12.1998 Duminica stramosilor

[1] Cuvantul acesta apartine seriei Viata Teandrica şi a fost tinut la sinaxa de duminica în sala de conferinte „Arhim. Timotei Papamihail”.
[2] Vezi Sfantul Simeon Noul Teolog, Opere, Tesalonic 1990, volumul 3, pp. 226-227.
[3] Sfantul Isaac Sirul, Ascetice.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)

cuvantulortodox

“Nu credem in revolutii sociale. Invierea e adevarata revolutie!”

1

“Nici o alta sarbatoare nu tinteste atat de sus si nu potoleste setea si foamea duhului omenesc”

Invierea lui Hristos

“Invierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferentiaza crestinismul de orice alta religie. Celelalte religii au capi muritori, in vreme ce Capul Bisericii este Hristos, Care a inviat din morti. Invierea lui Hristos a insemnat innoirea firii omenesti, replamadirea neamului omenesc si trairea realitatii eshatologice. Nu putem vorbi despre Inviere in afara Rastignirii, deoarece Rastignirea si Invierea sunt cei doi poli ai vietii mantuitoare, asa cum se canta in Biserica: „a venit, prin Cruce, bucurie la toata lumea. Totdeauna binecuvantand pe Domnul, laudam Invierea Lui”, sau: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o slavim”.

Deoarece Invierea lui Hristos are o mare insemnatate pentru viata credinciosului, in Biserica se vorbeste in permanenta despre ea. Nu credem in revolutii sociale, pentru ca cel mai mare bine de pe lume a venit prin Inviere, nu prin vreo razvratire a maselor. Daca intelegem ca Invierea este adevarata revolutie, atunci am aflat adevarul, deoarece prin Invierea lui Hristos omul si-a recapatat locul pe care il avea candva, urcand chiar si mai sus. Cuvantul epanastasi (revolutie) provine din verbul epanistimi, insemnand revenire la starea anterioara1. Indreptarea si reasezarea omului pe locul avut mai inainte s-au facut prin Invierea lui Hristos.

Sfantul Apostol Pavel spune in mod clar: Iar daca Hristos nu a inviat, zadarnica este credinta voastra (I Cor. 15,17). Adevarul si puterea credintei se datoreaza marelui eveniment al Invierii lui Hristos. Fara acest adevar, crestinii sunt mai de plans decat toti oamenii (I Cor. 15,19).

1 Icoana Invierii prin excelenta este pogorarea lui Hristos la Iad

Biserica praznuieste invierea lui Hristos incepand din momentul pogorarii Sale la Iad, 1unde a slobozit sufletele dreptilor Vechiului Testament de sub stapanirea mortii si a diavolului. Aceasta este randuiala praznuirii Invierii in Biserica noastra. Asa cum observam din textele liturgice, praznuirea Invierii incepe din Vinerea Mare, o data cu slujba Utreniei Sambetei Mari, atunci cand are loc purtarea Epitafului. Omiliile Parintilor Bisericii din Vinerea Mare sunt, in realitate, cuvinte purtatoare de lumina biruintei Invierii.
Acest lucru se vede si din hagiografia Invierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorarii lui Hristos la Iad sa fie considerata o adevarata icoana a Invierii Mantuitorului. Desigur, exista si icoane ale Invierii care descriu aratarea lui Hristos catre mironosite si catre ucenici, dar icoana Invierii prin excelenta este cea a triumfului asupra mortii, care s-a facut prin pogorarea lui Hristos la Iad, atunci cand sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a purces in lumea intunericului, de unde a eliberat sufletele dreptilor Vechiului Testament care il asteptau pe Izbavitor.
Infatisarea Invierii sub forma pogorarii lui Hristos la Iad are mai multe motivatii teologice importante. Prima motivatie este legata de faptul ca nimeni nu L-a vazut pe Hristos in ceasul in care a inviat, fiindca El a iesit din „mormantul inchis”. Venirea ingerului care a dat piatra la o parte de pe mormant si cutremurul s-au facut doar pentru ca mironositele sa se incredinteze de faptul ca Hristos a inviat. A doua motivatie se leaga de faptul ca Hristos a zdrobit stapanirea mortii si a diavolului in ceasul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea S-a pogorat la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Traditia ortodoxa vadeste faptul ca, prin moartea lui Hristos, stapanirea mortii a fost zdrobita cu totul. De aceea, in Biserica se intoneaza: „Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand…” Biruinta lui Hristos asupra mortii a avut loc exact in momentul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivatie a unei astfel de reprezentari a Invierii provine din faptul ca prin pogorarea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam si pe Eva de sub stapanirea mortii. Daca prin caderea lui Adam a cazut intregul neam omenesc, pentru ca Adam a fost parintele din care ne-am tras cu totii, o data cu invierea sa am gustat si noi din fructele invierii si ale mantuirii. Datorita legaturilor firesti care exista intre descendenti si ascendenti, ceea ce s-a petrecut cu protoparintele nostru s-a petrecut cu intreaga fire omeneasca.
Din aceste motive, cea mai reprezentativa icoana a Invierii este considerata pogorarea lui Hristos la Iad. Asadar, dupa cum vom vedea si in continuare, punctul central al Invierii este omorarea mortii si izbavirea de diavol. In Biserica se canta: „Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului”. Izbavirea de Iad si desfiintarea mortii constituie intelesul adanc al sarbatorii Invierii.

2 Despre Iad

Intrebarea care se pune este urmatoarea: ce intelegem cu adevarat atunci cand vorbim despre Iad si despre pogorarea lui Hristos acolo? Atat in Vechiul, cat si in Noul Testament exista multe fragmente care se refera la Iad. Nu le voi expune aici pe toate, deoarece scopul meu este infatisarea invataturii legate de omorarea si de nimicirea Iadului.
Unul dintre aceste fragmente il infatiseaza pe Hristos spunand: Şi tu, Capernaume: N-ai fost inaltat pana la cer? Pana la Iad te vei cobori (Matei 11, 23). In mod vadit, Hristos foloseste imaginea Iadului in opozitie cu cerul, care se identifica cu slava Capernaumului, pentru ca aceasta cetate s-a invrednicit sa il vada pe Dumnezeul-Om Hristos; prin urmare, Iadul inseamna umilinta totala a cetatii si caderea ei pentru ca nu s-a aratat vrednica de aceasta mare cinste.
Cuvantul Iad din Noul Testament corespunde cuvantului ebraic Şeol, care inseamna1 pestera, prapastie, abis si desemneaza imparatia intunecoasa si nevazuta a mortilor, adica locul unde se afla sufletele celor plecati din aceasta lume.
Cuvantul Hades {Iad} provine din mitologia greceasca. Hades este „fiul lui Cronos si al Rheei, frate al lui Zeus, al lui Poseidon, al Herei, al Hestiei si al lui Demeter”. Hades a participat la lupta Titanilor, purtand un coif din piele de caine, care l-a facut nevazut pentru ceilalti zei, iar acest lucru a contribuit la victoria zeilor. La impartirea lumii prin tragere la sorti, Hades a primit stapanirea asupra lumii subpamantene a mortilor, unde era intuneric gros. Hades a ramas acolo si nu a mai iesit decat o singura data, atunci cand a rapit-o pe Persefona, fiica lui Demeter, si ii primeste la el pe morti, luandu-i sub stapanirea sa.
Fireste, atat in Vechiul, cat si in Noul Testament, aceste teorii despre Iad nu sunt acceptate. Iadul nu este un anume zeu care are stapanire asupra sufletelor mortilor si care, asa cum se credea in vechea Elada, putea fi uneori si bun, ci este imparatia si puterea mortii si a diavolului. in Vechiul Testament, Iadul este considerat un loc anume, aflat in cele mai de jos ale pamantului, in acord cu conceptiile acelei epoci, potrivit carora Pamantul este la mijloc, Cerul este deasupra pamantului, iar Iadul se gaseste in tenebrele de sub pamant. Desigur, aceste lucruri trebuie intelese in mod simbolic. Datorita faptului ca sufletele nu sunt materiale, ci sunt fara materie, nu putem considera ca Iadul este un loc anume.
Astfel, in Sfanta Scriptura, imaginea Iadului este folosita simbolic pentru a desemna stapanirea mortii si a diavolului. Sfantul Apostol Pavel spune: Deci, de vreme ce pruncii s-au facut partasi sangelui si trupului, in acelasi fel si El S-a impartasit de acestea, ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe acei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata (Evrei 2, 14-15). Cu alte cuvinte, stapanirea mortii se identifica cu puterea diavolului.
Asadar, in Traditia ortodoxa, Iadul nu este considerat un loc anume, ci este reprezentat de stapanirea mortii si a diavolului. De aceea spunem ca sufletele oamenilor care se afla sub puterea diavolului si a mortii se afla in Iad. Intre aceste coordonate trebuie analizata invatatura Bisericii despre pogorarea lui Hristos la Iad. Hristos a primit moartea si a intrat in imparatia mortii, facand-o pe aceasta cu totul fara vlaga si fara putere si dand fiecarui om posibilitatea ca, prin puterea lui Dumnezeu, sa poata fugi de imparatia si de stapanirea mortii si a diavolului.

3 Descrierea pogorarii la Iad facauta de Sf. Epifanie

Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Petru ne da marturie despre pogorarea lui Hristos la Iad:

Pentru ca si Hristos a suferit odata moartea pentru pacatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepti, ca sa ne aduca pe noi la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar viu facut in duh, intru care S-a pogorat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare… (I Petru 3, 18-19).

Asadar, prin Dumnezeirea Sa, Hristos a coborat in inchisoarea duhurilor, adica a sufletelor, unde a propovaduit pocainta. Acelasi lucru se spune si intr-un alt loc din Epistola: Ca spre aceasta s-a binevestit mortilor, ca sa fie judecati ca oamenii, dupa trup, dar sa vieze, dupa Dumnezeu, cu duhul (4,6).

In Traditia Bisericii, se vorbeste mult despre pogorarea lui Hristos la Iad, in sensul patrunderii Sale in imparatia mortii. Troparele care se canta la Vecernia Pastelui sunt cutremuratoare. Ele incep astfel: „astazi Iadul striga suspinand”. Asadar, Iadul se tanguieste. In aceste tropare se mai spune printre altele ca puterea Iadului a fost nimicita pentru ca Hristos i-a eliberat pe toti cei care fusesera de veacuri sub stapanirea sa. Graitoare sunt in acest sens cuvintele:

„Zdrobitu-s-a stapanirea mea, Pastorul S-a rastignit si pe Adam l-a inviat. De cei peste care eram imparat sunt lipsit, si pe care i-am inghitit, puternic fiind, pe toti i-am varsat. Desertat-a mormintele Cel ce a fost rastignit; slabit-a puterea mortii“.

Deosebit de important pentru intelegerea acestor fapte este cuvantul de invatatura al Sfantului loan Gura de Aur care se rosteste in timpul sfintei Liturghii din Duminica Pastelui. Printre altele, in acest cuvant se spune ca, atunci cand l-a intalnit pe Hristos, Iadul „s-a amarat… s-a stricat… a fost batjocorit… a fost omorat… s-a surpat… a fost legat”. In continuare, se adauga ca, prin moartea lui Hristos pe Cruce, Iadul a rapit un trup muritor, dar s-a aflat dintr-o data in fata lui Dumnezeu; a inghitit pamant-tarana, dar a primit cerul in pantece; a luat ceea ce a vazut, adica trupul omenesc si firea omeneasca, dar a fost biruit de ceea ce nu vedea, adica de Dumnezeire.

1Sfantul Ioan Damaschin expune invatatura Bisericii despre pogorarea lui Hristos la Iad intr-un tropar din canonul Pastelui. Vom prezenta in intregime acest tropar, deoarece este foarte cunoscut:

„Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase; iar a treia zi, ca si Iona din chit, ai inviat din mormant“.

In cadrul unei omilii prin care talcuieste un psalm al lui David ce se refera la acest subiect (Ps. 23, 7-10), Sfantul Epifanie, Episcopul Ciprului, face o descriere minunata a pogorarii lui Hristos la Iad si a tuturor lucrurilor care s-au petrecut in acest rastimp. In cuvinte expresive, el spune ca Hristos S-a pogorat la Iad „ca un Dumnezeu, ca un razboinic… ca un imparat”, insotit nu de douasprezece cete de ingeri, ci de mii de mii si de milioane de milioane de ingeri.

Inainte ca Hristos sa ajunga in locasurile necercetate de lumina soarelui ale Iadului, a 1coborat acolo Arhanghelul Gavriil ca sa vesteasca tuturor sosirea lui Hristos, asa cum tot el vestise odinioara si Fecioarei Maria zamislirea Mantuitorului in pantecele ei. Arhanghelul Gavriil a spus: Ridicati, capetenii, portile voastre. Dupa aceea a grait Arhanghelul Mihail: …si va ridicati portile cele vesnice. Puterile ingeresti au strigat: dati-va la o parte strajeri ai raului, iar stapaniile: sfaramati-va lanturi care nu ati fost nicicand dezlegate… infricosati-va tirani si calcatori de lege. Apoi a venit Hristos si a semanat frica, tulburare si groaza. Atunci, stapanitorii Iadului au intrebat cu glas mare: cine este acesta imparatul slavei? Iar puterile cerului au raspuns: Domnul cel tare si puternic, Domnul cel tare in razboi… Domnul puterilor, Acesta este imparatul slavei (Ps. 23,7-10).

In continuare, Sfantul Epifanie face o descriere minunata a convorbirii lui Hristos cu Adam. Adam a auzit pasii lui Hristos, Care Se apropia, asa cum i-a auzit candva si in Rai, dupa caderea in pacat. Odinioara, a simtit frica, insa acum, simte bucurie si desfatare. Cuprins de pocainta, Adam a strigat tuturor sufletelor: „Domnul meu sa fie cu voi cu toti”, iar Hristos a raspuns: „Şi cu duhul tau“.

Dupa aceea, Hristos l-a prins de mana, l-a inviat si i-a spus tot ce facuse pentru mantuirea lui si a intregului neam omenesc.

4 Motivele pogorarii la Iad a lui Hristos

Din tot ceea ce am spus pana, putem sa intelegem scopul pogorarii lui Hristos la Iad. Adevarul este ca Hristos a intrat in imparatia diavolului pentru a o duce la pieire. In continuare, vom analiza mai amanuntit motivele pentru care Mantuitorul a mers in Iad.

In primul rand, asa cum am mai spus, pogorarea la Iad a fost facuta cu scopul de a zdrobi portile imparatiei intunericului, adica de a pune capat mortii si stapanirii diavolului. Acest lucru fusese proorocit inca din Vechiul Testament. Profetul David a spus: a sfaramat porti de arama si zavoare de fier a frant (Ps. 106, 16). De asemenea, Profetul Isaia s-a facut si el purtator al cuvantului lui Dumnezeu:

Eu voi merge inaintea ta si drumuriie cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi portile cele de arama si zavoarele cele de fier le voi sfarama (Isaia 45,2).

1Talcuind aceste fragmente, Sfantul Ioan Gura de Aur noteaza ca Dumnezeu nu a spus ca va deschide portile de arama, ci a fagaduit ca le va zdrobi, pentru a se pierde cu totul inchisoarea sufletelor; in egala masura, El nu a spus ca va deschide zavoarele, ci le va sfarama, pentru ca inchisoarea sa ramana neputincioasa, deoarece nimeni nu poate fi tinut acolo unde nu este usa sau zavor. Atunci cand Hristos nimiceste ceva, nimeni nu poate sa faca acel lucru la loc.

In al doilea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru a-l prinde si a-l supune pe Diavol, care pana atunci era stapanul mortii si al Iadului. De altfel, Insusi Hristos a propovaduit in timpul vietii Sale ca nimeni nu poate sa intre in casa celui tare ca sa-i jefuiasca lucrurile si sa-i prade avutia daca mai intai nu l-a legat pe cel tare (Matei 12, 29). Asadar, prin pogorarea Sa la Iad, Hristos l-a legat pe Diavol, ceea ce inseamna ca acesta nu mai are nici o putere asupra oamenilor.

In al treilea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru a umple totul cu lumina Sa. Sfantul Apostol Pavel invata acelasi lucru atunci cand spune:

Iar aceea ca „S-a suit” ce inseamna decat ca S-a pogorat in cele mai de jos ale pamantului? Cel ce S-a pogorat, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate sa le umple (Efes. 4,9).

Astfel, pogorarea in cele mai de jos ale pamantului s-a facut pentru ca toate sa se umple de lumina lui Hristos si, in esenta, pentru ca imparatia mortii sa se piarda. Desigur, trebuie facuta distinctie intre harul lui Dumnezeu care le plineste (le umple) pe toate si harul indumnezeitor al lui Dumnezeu, din care se impartasesc numai cei indumnezeiti. Sfantul Grigorie Teologul afirma ca, daca toate s-au umplut de slava lui Dumnezeu, inseamna in mod sigur ca existau inchinatori ai lui Dumnezeu atat pe pamant, cat si in imparatia mortilor. Acesta este sensul troparului Bisericii, care spune: „Ca sa umpli toate de slava Ta, Te-ai pogorat in cele de dedesubtul pamantului“. Sfantul Ioan Damaschin canta cu glas de biruinta:

„Acum toate s-au umplut de lumina: si cerul si pamantul si cele de dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura Invierea lui Hristos, intru Care s-a intarit”.

In al patrulea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru ca si acolo sa aiba loc cele ce se petrecusera pe pamant. Pe pamant, Hristos a binevestit pacea, i-a iertat pe cei pacatosi, a dat orbilor lumina ochilor si S-a facut pricina de mantuire pentru cei care au crezut, dar si mustrare a necredintei pentru cei necredinciosi. Aceleasi lucruri trebuiau sa se petreaca si in Iad, unde se aflau sufletele celor care murisera, astfel incat intreaga fire omeneasca, adica intreaga omenire, sa auda vestea de mantuire adusa de Hristos. Dupa ce a rasarit soarele dreptatii pentru cei care traiau pe pamant, trebuia sa straluceasca lumina lui Dumnezeu si pentru cei ce locuiau in intuneric si in umbra mortii (Sfantul Ioan Damaschin).

5 Ranile patimilor

Analizand pogorarea lui Hristos la Iad, trebuie sa raspundem la doua intrebari 1interesante. Prima intrebare este: de vreme ce Hristos a mers la Iad numai cu sufletul, cum de Iadul a recunoscut ranile de pe Trupul Sau? Iar a doua intrebare este: s-au mantuit toti cei care erau prizonieri ai mortii in Iad?

Raspunsul la prima intrebare nu trebuie sa aiba caracter scolastic, ci teologic, dar mai ales antropologic. El are legatura cu faptul ca Hristos a luat atat trup, cat si suflet, fiind om intreg si desavarsit.

Aceasta intrebare a fost pusa deoarece, intr-un tropar din canonul Sambetei Mari, se spune ca Iadul s-a amarat vazand om muritor care s-a indumnezeit si care era plin de ranile Crucii.

„Iadul Intampinandu-Te, Cuvinte, s-a amarat vazandu-Te om indumnezeit ranit de batai si Atotputernic; si de infricosatorul Tau chip a ramas fara glas”.

De aici intelegem ca, desi era plin de rani, Hristos era atotputernic.

Se stie faptul ca la Iad s-a pogorat sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea, in vreme ce trupul unit cu Dumnezeirea a ramas in mormant. Prin urmare, ranile pe care Hristos le avea in Iad erau fie rani ale sufletului, fie ale Dumnezeirii. Cea de-a doua varianta se exclude, drept care trebuie spus ca ranile erau ale sufletului. Dar cum se putea ca ranile trupului care s-au facut pe Cruce sa fie considerate si rani ale sufletului?

Intr-o analiza anterioara, am spus ca, in timpul Patimilor, atunci cand trupul patimea, Dumnezeirea nu patimea impreuna cu trupul, ramanand nepatimitoare. Dar impreuna cu trupul, patimea si sufletul lui Hristos. Sfantul Nicodim Aghioritul explica faptul ca unele energii ale sufletului lucreaza fara participarea trupului, ca de exemplu, mintea, ratiunea, judecata, care actioneaza atunci cand trupul se linisteste, in vreme ce alte energii ale sufletului, asa cum sunt imaginatia si simtirea, nu lucreaza fara participarea trupului. Astfel, atunci cand trupul lui Hristos era biciuit, semnele si imaginile transfigurate2 ale biciuirilor si ale patimilor se imprimau si in sufletul lui Hristos. Prin urmare, semnele de pe trup s-au imprimat si pe suflet, si aceasta este ceea ce a vazut Iadul.

De altfel, acelasi lucru se petrece si cu sufletele oamenilor. Sfantul Vasile cel Mare spune ca oamenii care au savarsit lucruri rele si viclene vor invia spre osandire si spre rusine caci „vor purta in ei rusinea si semnele pacatelor”.

1Cu adevarat, aceasta rusine este mai ingrozitoare decat intunericul si decat focul cel vesnic caci, asa cum afirma Sfantul Vasile cel Mare, acesti oameni vor pastra pentru vecie in memoria sufletului semnele pacatului pe care l-au savarsit cu trupul, ca o vopsea care nu se mai ia niciodata. Poate ca in acest fel putem sa intelegem cum de bogatul din parabola lui Hristos a vazut si a recunoscut sufletul lui Lazar.
In legatura cu cea de-a doua intrebare, trebuie si spunem ca, prin pogorarea lui Hristos la Iad, nu s-au mantuit toti cei ce se gaseau acolo, ci numai dreptii, adica numai cei care ajunsesera la diferite trepte ale indumnezeirii. Sfantul Epifanie spune ca nu s-au mantuit toti oamenii care se aflau in Iad, ci numai cei care au crezut. Aceste cuvinte trebuie interpretate in sensul ca L-au recunoscut pe Hristos numai cei care, atata vreme cat au fost in viata au avut comuniune cu Dumnezeu Cuvantul neintrupat.

Din alte invataturi ale Sfintei Scripturi si din Traditia patristica, stim ca si oamenii Vechiului Testament au avut parte de iluminare si de indumnezeire, pentru ca s-au invrednicit sa-L vada pe Cuvantul neintrupat, cu diferenta ca moartea nu fusese inca biruita si de aceea, ei mergeau in Iad. Insa, prin pogorarea Sa la Iad, Hristos a sfaramat stapanirea mortii, iar cei care aveau comuniune cu El au cezut ca El este puternic si stapanitor si mantuitorul oamenilor si, astfel, au fost eliberati.

6 Inceputul rezidirii a fost sambata si renasterea este duminica

In Sambata Mare, sufletul lui Hristos unit cu Dumnzeirea era in Iad, iar trupul unit cu Dumnezeirea se afla in mormant. Pentru ca in acest fel s-a biruit stapanirea diavolului si a mortii, Simbata de dinaintea invierii este considerata de Biserica Ortodoxa mare, ea fiind in stransa legatura cu Duminica ce a urmat.

In textele liturgice, Sambata Mare, in care Hristos S-a odihnit dupa toate cate savarsise pentru mantuirea omului, este corelata cu cea de-a saptea zi a creatiei, in care, dupa zidirea lumii si a omului, Dumnezeu „S-a odihnit de toate lucrurile Sale”. De aceea, se canta: „acesta este Sambata cea prea binecuvantata”.

In cartea Facerii vedem ca dupa ce a creat lumea intreaga si l-a zidit pe om in sase zile, in 1cea de-a saptea zi, Dumnezeu S-a odihnit de tot ce facuse. Moise scrie:

Şi a binecuvantat Dumnzeu ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca intr-insa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a facut si le-a pus in randuiala (Facerea 2,3).

Din acest motiv, Moise a stabilit ca cea de-a saptea zi – adica sambata, care se talcuieste odihna – sa fie pentru iudei zi de odihna, inchinata slavirii lui Dumnezeu si inchinaciunii. Porunca a fost limpede:

in ziua intai sa aveti adunare sfanta, in ziua a saptea iar adunare sfanta; si in acele zile sa nu faceti nici un fel de lucru, decat numai cele ce trebuie fiecaruia de mancat, numai acelea sa vi le faceti (Iesirea 12,16).

Exista o talcuire care spune ca porunca odihnei din ziua de sambata a fost data de Dumnezeu mai ales cu referire la rezidirea si reinnoirea omului care urma sa aiba loc prin jertfa si prin moartea lui Hristos pe Cruce, prin pogorarea Sa la Iad si prin omorarea pacatului si a mortii (Iosif Kalothetis). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul ca, desi inceputul rezidirii si al reinnoirii a fost in ziua Sambetei Mari, in mod cert, renasterea a inceput cu adevarat in ziua de Duminica, atunci cand Hristos a iesit cu trupul din mormant (Sfantul Nicodim Aghioritul). De aceea, chiar daca cinstim ziua de sambata, cinstim mai mult duminica, pe care, mai intai de toate, o consideram ziua rezidirii si a reinnoirii. Cu toate acestea, pretuim si ziua de sambata, dupa cuvantul Sfantului Gherman, Patriarhul Constantinopolului: „Cinstita este aceasta sambata, ca zi a rezidirii noastre”.

In Traditia ortodoxa, cinstirea sambetei mai are si o alta insemnatate. In esenta, sambata este legata de odihna omului, de isihasm, adica de asa-numita liniste sfanta, cu tot ceea ce inseamna ea. Dupa ce spune ca cinstirea sambetei este necesara pentru poporul lui Dumnezeu, Sfantul Apostol Pavel recomanda: sa ne silim, deci, sa intram in acea odihna (Evrei 4,11). Sfantul Grigorie Palama afirma ca, atunci cand omul indeparteaza din mintea sa orice gand si cand, cu rabdare si cu rugaciune neintrerupta, gandul sau se intoarce in inima, el intra in sfanta odihna, adica in vederea de Dumnezeu si in contemplarea Lui.
Aceasta odihna, acest isihasm, nu este o inertie, ci o adevarata miscare. Chiar daca S-a odihnit in cea de-a saptea zi, Dumnezeu nu S-a oprit din a conduce lumea cu energia Sa necreata. Acest lucru este valabil si pentru om, care, atunci cand se afla in stare de vedere duhovniceasca, savarseste cea mai inalta lucrare, pentru ca se uneste cu Dumnezeu si ajunge sa iubeasca ceea ce iubeste si Dumnezeu. De aceea, spunem ca omul poate sa traiasca Invierea lui Hristos prin propria sa odihna, adica printr-un mod de viata isihast. Cu cat omul gusta mai mult din sfanta Sambata, adica din sfanta odihna, cu atat mai intens traieste momentul Invierii. Urarea „invierea cu bucurie“3 ar trebui sa fie insotita si urmata de urarea „odihna cu bucurie”.

7 Cum sunt socotite cele trei zile dupa rastignire

Intr-un anumit moment, vorbind in parabole, Hristos S-a referit la invierea Sa din morti de dupa trei zile, spunand: Daramati templul acesta si in trei zile il voi ridica. Iudeii au crezut ca vorbea despre templul lui Solomon, pentru inaltarea caruia a fost nevoie de patruzeci si sase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Sau. Chiar si ucenicii au inteles acest lucru abia dupa Invierea Sa (Ioan 2,19-22).

Cu alte prilejuri, Hristos a vorbit fara ascunzisuri despre Invierea Sa cea de-a treia zi:

Şi a inceput sa-i invete ca Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe si sa fie defaimat de batrani, de arhierei si de carturari si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze (Marcu 8, 31).

Atat de mult se raspandise aceasta invatatura, incat cei care se aflau pe Golgota in ceasul jertfei de pe Cruce, Il huleau spunand:

Tu, Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuieste-Te pe Tine Insuti (Matei 27, 40).

De asemenea, arhiereii si fariseii i-au cerut lui Pilat sa pazeasca mormantul, pentru ca si-au adus aminte ca, atunci cand traia, Hristos spusese: Dupa trei zile Ma voi scula (Matei 27, 63).

Cu totii spunem ca Hristos a inviat din morti dupa trei zile. Desigur, atunci cand vorbim despre Inviere, nu intelegem ca a inviat Dumnezeirea, ci ca sufletul, care se despartise de trup fara a fi separat de Dumnezeire, a revenit in trup, si astfel Hristos a iesit din mormant. Apare insa o problema in legatura cu cele trei zile. De cand incepe numaratoarea lor si cum sunt ele socotite, avand in vedere faptul ca Hristos a murit la ora trei dupa-amiaza in Vinerea Mare si a inviat in primele ore ale Duminicii?

1Sfantul Ioan Damaschin a formulat o talcuire potrivit careia, cu adevarat, Hristos a stat in mormant timp de trei zile si trei nopti. Analizand faptele legate de Rastignire, el spune ca, in Vechiul Testament, Dumnezeu a numit intunericul noapte si lumina zi. Asadar, intunericul care s-a asternut peste toate in timpul Rastignirii, de la ora douasprezece si pana la ora trei dupa-amiaza, este considerat noapte, fiindca soarele nu s-a intunecat din cauza vreunui nor care ar fi acoperit raza solara. Intunericul a cazut pe tot pamantul pentru ca a lipsit energia generatoare de lumina ce izvoraste din corpul solar. De la ora trei si pana la apusul firesc al soarelui, a fost zi. In continuare, a fost noaptea de vineri spre sambata, care se socoteste ca fiind cea de-a doua noapte, iar sambata este cea de-a doua zi. In fine, noaptea de sambata este a treia noapte, iar inceputul zilei de duminica, in care a inviat Hristos, este socotit ziua a treia.

Sfantul Mucenic Anastasie Sinaitul alcatuieste o alta talcuire, care se incadreaza aproximativ intre aceleasi coordonate. El spune ca, in Vechiul Testament, ziua este socotita impreuna cu seara. In cartea Facerii, este scris: Şi a fost seara si a fost dimineata: ziua intai (Facerea 1,5). De asemenea, o parte este considerata ca intreg.

Prin urmare, dupa spusele Sfantului Anastasie, ora la care Hristos a murit este parte a zilei de vineri, care a inceput joi dupa-amiaza si se incadreaza in prima zi. Seara de vineri si ziua de sambata sunt considerate ca fiind cea de-a doua zi, iar seara de sambata pana in zorii zilei de duminica, atunci cand Hristos a inviat, sunt socotite a treia zi, pentru ca includ o parte din ziua de duminica.
Personal, consider ca interpretarea Sfantului Ioan Damaschin este mai veridica, fara insa a exclude interpretarea Sfantului Anastasie. Cert este ca Hristos a stat in mormant trei zile si trei nopti.
Este important si motivul pentru care Hristos a inviat dupa trei zile, nu la un interval mai scurt sau mai lung de timp. Hristos ar fi putut sa invieze imediat dupa moartea Sa pe Cruce, dar a inviat dupa trei zile pentru a se adeveri taina mortii, care in alte conditii ar fi putut fi pusa la indoiala. De asemenea, nu a ramas in mormant o vreme mai indelungata pentru ca, daca ar fi trecut mai mult timp, taina Invierii ar fi putut provoca neoranduiala, deoarece, cu cat intarzia mai mult, cu atat ar fi pricinuit mai multe probleme si intrebari iudeilor si ucenicilor (Macarie Hrisochefalul). De aceea, intervalul de trei zile a fost cel mai potrivit pentru ca nici taina mortii sa nu fie pusa a indoiala, si nici taina Invierii lui Hristos sa nu starneasca impotriviri.

8 Duminica, cea de-a 8-a zi, preinchipuire veacul ce va sa fie

Hristos a inviat in primele ore ale duminicii. Nu cunoastem timpul exact cand a avut loc Invierea Sa, pentru ca nimeni nu L-a vazut in acel ceas. Faptul a fost constatat dis-de-dimineata, pe cand era inca intuneric, de femeile mironosite care mergeau la mormant ca sa unga trupul lui Hristos cu miresme. Asadar, duminica, adica prima zi din saptamana, este ziua Invierii lui Hristos. Daca sambata Hristos a biruit stapanirea mortii, duminica a facut cunoscuta tuturor Invierea Sa si faptul ca El este biruitorul mortii si al diavolului.
Duminica este prima zi din saptamana4, incepand de la care se numara toate celelalte zile, dar si a opta zi, pentru ca se paseste la sfarsitul perioadei unei saptamani, adica dupa sambata. In Vechiul Testament este considerata o zi importanta, pe de o parte pentru ca este prima zi a zidirii lumii, in care s-a facut lumina, iar pe de alta parte pentru ca este considerata sfanta, dupa porunca:

Şapte zile sa aduceti jertfa Domnului si in ziua a opta va fi adunare sfanta; sa aduceti arderi de tot Domnului (Leviticul 23, 36).

Cea dintai zi nu este numita de Moise prima zi, ci ziua una5. Talcuind acest fapt, Sfantul Vasile cel Mare spune ca sfanta Duminica in care a inviat Hristos este numita ziua una6 pentru a ne indrepta noua atentia inspre veacul ce va sa fie. Acum, duminica este preinchipuirea veacului ce va sa fie, insa atunci, va fi cu adevarat cel de-al optulea veac. Daca ne gandim ca ciclul saptamanii simbolizeaza intreaga durata a vietii omului, iar duminica este preinchipuirea celui de-al optulea veac ce va sa fie, atunci duminica este ziua una7, adica o singura zi. Sfantul Vasile cel Mare spune ca duminica este „inceputul zilelor” si „de o varsta cu lumina”.
Dupa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, duminica este considerata cea de-a opta zi si pentru ca in aceasta zi a avut loc Invierea lui Hristos, care este cea de-a opta inviere din istorie. In Vechiul Testament, au avut loc trei invieri (una savarsita de Profetul Ilie si doua de Elisei), iar in Noul Testament, patru (a fiicei lui Iair, a fiului vaduvei din Nain, a lui Lazar si a mortilor din Vinerea Mare). Dar cea mai mare inviere este cea de-a opta, adica Invierea lui Hristos. In esenta, aceasta din urma nu este numai cea de-a opta inviere, ci si prima, care este in stransa legatura cu invierea tuturor mortilor, pe care o asteptam.
In zi de duminica, adica in prima zi a creatiei, s-a facut lumina. Tot in zi de duminica, adica in prima zi a rezidirii, ni s-a aratat Lumina Invierii, care este una cu Lumina Schimbarii la Fata si a Cincizecimii. Tot in zi de duminica, firea omeneasca a lui Hristos a lepadat ce era muritor si supus patimirii, asa cum vom vedea in continuare.
Duminica mai este numita zi sfanta si aleasa pentru ca toate marile evenimente imparatesti au avut loc in aceasta zi. Sfintii Parinti spun ca Bunavestire a Maicii Domnului, Nasterea lui Hristos si Invierea, adica cele mai insemnate evenimente imparatesti, au avut loc in zi de duminica. Dar si cea de-a Doua Venire a lui Hristos – ca si invierea mortilor, desigur – se va petrece tot in aceasta zi (Cuviosul Petru Damaschin). De aceea, crestinii acorda o mare importanta acestei zile si se straduiesc sa o sfinteasca, pentru ca venirea neasteptata a lui Hristos se va face intr-o asemenea zi.

Din aceste motive, Sfantul Ioan Damaschin cinsteste cu osebire sarbatoarea Pastelui:

„Aceasta aleasa si sfanta zi, cea dintai a saptamanii, imparateasa si doamna, praznic al praznicelor este si sarbatoare a sarbatorilor, in care binecuvantam pe Hristos in veci”.

Este emotionant sa ne gandim la faptul ca, prin minunatele sale tropare, Biserica praznuieste Invierea lui Hristos in fiecare duminica. Astfel, alaturi de Pastele sarbatorit in fiecare an, exista si Pastele din fiecare saptamana, adica asa-zisul Paste mic, care este ziua luminata a duminicii.

9 Dumnezeirea a inviat firea omeneasca

Invierea lui Hristos difera in mod evident de alte invieri din Vechiul sau din Noul Testament prin aceea ca, fiind Dumnezeu adevarat, Hristos S-a inviat pe Sine Insusi, adica firea omeneasca a fost inviata de firea dumnezeiasca datorita unirii ipostatice, in vreme ce toate celelalte invieri s-au facut prin puterea si prin harul lui Dumnezeu. S-ar putea spune ca, asa cum Hristos indumnezeieste, in vreme ce sfintii primesc indumnezeirea, la fel Hristos a infaptuit Invierea, adica ridicarea Sa din morti, in vreme ce sfintii au primit invierea. Verbul a primi arata ca sfintii sufera o actiune exterioara, in vreme ce Hristos este izvor al harului nezidit.

Desigur, in Sfanta Scriptura exista unele fragmente in care se vorbeste despre faptul ca Hristos a fost inviat de Dumnezeu Tatal. Referindu-se la Hristos, intr-un cuvant rostit in ziua Cincizecimii, Sfantul Apostol Petru a spus: …pe Care Dumnezeu L-a inviat, dezlegand durerile mortii, intrucat nu era cu putinta ca El sa fie tinut de ea (Fapte 2, 24). De asemenea, Apostolul Pavel scrie intr-una din epistolele sale: precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii (Rom. 6, 4). Intr-o alta epistola, el afirma: …dupa lucrarea puterii tariei Lui (…) Dumnezeu a lucrat-o in Hristos, sculandu-L din morti… (Efes. 1,19-20).

Aceste fapte trebuie interpretate in lumina triadologiei, potrivit careia Persoanele Sfintei Treimi au aceeasi fiinta si aceeasi energie, diferind numai in ceea ce priveste ipostasul. Asadar, nu exista o energie8 a Tatalui, una a Fiului si una a Duhului Sfant, pentru ca energia Dumnezeului Treimic este unica. Ceea ce vrea Tatal este voit si de Fiul si de Duhul Sfant, ceea ce vrea Fiul este voit si de Tatal si de Duhul Sfant si ceea ce face Duhul Sfant este voit de Tatal si de Fiul. Asadar, atunci cand se spune ca Tatal L-a inviat pe Hristos inseamna ca Insusi Hristos S-a inviat pe Sine, deoarece Tatal nu face nimic care sa nu fie facut si de Fiul.
Toate cate sunt ale Tatalui sunt si ale Fiului, in afara de faptul ca Tatal este nenascut. Prin urmare, este o lipsa de cucernicie a pune numai pe seama Tatalui ceea ce s-a petrecut cu Fiul. Dar a le pune pe toate pe seama Fiului nu este in afara adevarului, deoarece Fiul este Dumnezeu cu aceeasi putere ca si Tatal si poate sa faca tot ce poate face Tatal (Zonaras). Asadar, a spune ca Tatal L-a inviat pe Hristos echivaleaza cu a spune ca Dumnezeul Treimic, adica Dumnezeirea – Care este tot una cu firea dumnezeiasca – a inviat firea omeneasca.

10 Aratarea lui Hristos depinde de starea duhovncieasca a omului

Dupa Inviere, Hristos S-a aratat femeilor mironosite si ucenicilor Sai. Unii isi pun intrebarea de ce anume Hristos nu S-a aratat tuturor oamenilor, dar mai ales celor care L-au rastignit sau celor care l-au negat invierea, pentru a-i face si pe acestia sa creada in El.
Daca s-ar cunoaste substanta teologiei ortodoxe, asemenea intrebari nu ar mai aparea. Aratarea lui Hristos nu se face pentru spectacol sau pentru ca omul sa fie fortat sa creada. De fiecare data, o asemenea aparitie are un anumit scop si o motivatie precisa.
Mai intai, trebuie sa notam faptul ca Hristos nu vrea sa oblige pe nimeni sa creada. Apoi, aratarea lui Dumnezeu este un moment crucial in viata omului. In cealalta viata, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, cu totii il vor vedea pe Dumnezeu, dar pentru cei care vor fi curatiti si pregatiti pentru aceasta, El va fi lumina, in vreme ce pentru oamenii necurati El va fi iad. Acelasi lucru s-ar fi putut petrece si in situatia de fata. Asadar, Dumnezeu S-a ascuns din dragoste de oameni fata de cei care L-au rastignit sau care n-au crezut in El.
Aratarea lui Hristos in slava se face numai si numai pentru a-i indruma pe oamenii care sunt pregatiti pentru indumnezeire si pentru slavire. Ucenicii erau preggatiti si tocmai de aceea, cu putin inaintea Patimilor Sale, Hristos le-a spus: Acum voi sunteti curati pentru cuvantul pe care vi L-am spus (Ioan 15, 3). Auzind cuvantul lui Dumnezeu vreme de trei ani, initiindu-se in tainele imparatiei cerurilor si alungand demonii, ucenicii au parcurs etapa curatirii lor interioare.
De aceea, ei au fost pregatiti pentru primirea indumnezeirii si pentru impartasirea din harul Invierii. Dar, mai mult decat atat, asa cum vom vedea in continuare, si dupa Inviere Hristos i-a pregatit pentru impartasirea intr-o masura mult mai mare din indumnezeire si din vederea de Dumnezeu, care avea sa se petreaca in ziua Cincizecimii. Aratarea lui Hristos catre ucenicii Sai nu a fost un fapt care s-a petrecut numai pentru acestia, deoarece stim ca toti cei care trec un anumit prag al vindecarii si al curatirii lor personale se invrednicesc sa se impartaseasca din Inviere si sa-L vada pe Hristos inviat din morti. In aceasta lumina trebuie sa intelegem spusele Sfantului Apostol Pavel, care are certitudinea faptului ca si lui i S-a aratat Hristos inviat din morti.

Iar la urma tuturor, ca unui nascut inainte de vreme, mi S-a aratat si mie (1 Cor. 15, 8).

Se stie ca pe vremea Invierii lui Hristos, Sfantul Apostol Pavel era zelot iudeu, el venind la credinta in Hristos abia dupa Cincizecime. Asadar, prin aceste cuvinte, el se refera la o aratare a lui Hristos inviat din morti care s-a petrecut dupa Inaltarea Sa si dupa Cincizecime.

Acest fapt ne arata ca vederea lui Hristos inviat din morti depinde de starea duhovniceasca a omului, exemplele in acest sens continuand de-a lungul intregii istorii a omenirii. Pe parcursul veacurilor, au existat tot timpul martori ai Invierii lui Hristos.

11 Aparitiile lui Hristos dupa Inviere

1In textele Sfintei Scripturi sunt prezentate unsprezece aparitii ale lui Hristos inviat din morti, dintre care zece au avut loc in intervalul dintre Inviere si Inaltare, iar una, dupa Cincizecime. Unele dintre aceste aparitii sunt descrise in amanunt, iar altele sunt numai pomenite. Mai trebuie subliniat ca nu sunt descrise toate de aceiasi Evanghelisti, adica nu sunt amintite toate cele unsprezece aparitii intr-o anumita Evanghelie, ci o parte sunt amintite de catre unii Evanghelisti, iar cealalta parte, de altii.

Cu siguranta, au mai existat si alte aparitii ale lui Hristos. Acest fapt rezulta din cuvantul Sfantului Evanghelist Luca, ce este cuprins in Faptele Apostolilor:

…carora S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre Imparatia lui Dumnezeu (Fapte 1, 3).

Lucrul acesta era firesc sa se intample pentru ca, pe de o parte, Hristos a vrut sa-i mangaie pe ucenici, iar pe de alta parte, a dorit sa ii pregateasca pentru Inaltarea Sa, dar si pentru venirea Preasfantului Duh.

Cele unsprezece aparitii ale lui Hristos sunt urmatoarele:

  1. Lui Simon Petru (I Cor. 15, 5; Luca 24, 35).
  2. Mariei Magdalena (Marcu 16, 9-11; loan 20,11 -18).
  3. Femeilor mironosite (Matei 28,9-10).
  4. Celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Marcu 16,12-13; Luca 24,13-15).
  5. Celor zece Apostoli, atunci cand Toma nu era de fata (Marcu 16,14; Luca 24,36-43; Ioan 20,19-25).
  6. Celor unsprezece ucenici, atunci cand Toma era de fata (Ioan 20, 26-29).
  7. Celor sapte Apostoli, pe Marea Tiberiadei (Ioan 21,1-23).
  8. Celor unsprezece din Galileea (Matei 28,16).
  9. Apostolilor in Betania, atunci cand S-a inaltat la cer (Marcu 16, 19-20; Luca 24, 50; Fapte 1, 6-11,1 Cor. 15, 7).
  10. Lui Iacov, ruda Domnului (I Cor. 15,7).
  11. Sfantului Apostol Pavel (I Cor. 15, 8-9).

Aceste aparitii ale lui Hristos de dupa Invierea Sa din morti sunt consemnate in Noul Testament. Exista totusi multe alte exemple de sfinti care s-au invrednicit sa-L vada ei insisi pe Hristos. De altfel, Biserica Ortodoxa, care este Trupul inviat al lui Hristos, ne ofera experienta Invierii. Referindu-se la rugaciunea „Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat“, Sfantul Simeon Noul Teolog invata ca, prin aceasta rugaciune, nu ne referim numai la Invierea pe care au vazut-o ucenicii. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o simpla mentiune istorica, ci mai ales despre Invierea, sau mai bine zis, despre Hristos inviat din morti, pe Care Il vedem in Biserica. Nu spunem „crezand in Invierea lui Hristos”, ci „Invierea lui Hristos vazand”. Desigur, sunt multi cei care cred in Inviere, dar mai sunt si altii, chiar daca putini, care Il vad in tot ceasul pe Hristos inviat, imbracat in lumina „si stralucind cu stralucirea nestricaciunii si a Dumnezeirii”, caci cu adevarat, Invierea lui Hristos „este invierea celor de pe pamant”. Asadar, unii sunt martori „auditivi” ai Invierii lui Hristos, iar altii sunt martori „vizuali”. Cei din a doua categorie sunt, prin excelenta, martorii Invierii lui Hristos.

In continuare, vom analiza unele aspecte referitoare la aparitiile lui Hristos de dupa Invierea Sa, mai ales la cele care au o mai mare legatura cu temele hristologice pe care le dezvoltam aici.

12 Femeile au fost primele care L-au vazut pe Hristos Inviat

Faptul ca femeile mironosite au fost primele care L-au vazut pe Hristos inviat din morti 1are o semnificatie deosebita. Inspaimantati de ceea ce se petrecuse, Apostolii s-au ascuns intr-o casa, in vreme ce femeile, pline de dragoste, de caldura sufleteasca si de barbatie, s-au dus la mormant inca dinainte de a se ivi zorile pentru ca sa unga Trupul lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frica nici de intuneric, nici de singuratate si nici de soldati. Aceasta inseamna ca, pentru a se invrednici sa-L vada pe Hristos inviat, omul are nevoie de dragoste si de barbatie.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, faptul ca Hristos S-a aratat mai intai femeilor mironosite are un profund inteles teologic. Sfantul Grigorie invata ca Invierea lui Hristos este innoirea si invierea firii omenesti, rezidirea si reintoarcerea la viata fara de moarte pe care a avut-o primul Adam. Dupa facerea sa, primul Adam a fost vazut mai intai de femeie, care a fost zidita imediat dupa Adam, pentru ca in acel ceas nu mai era nimeni altcineva care sa il vada. In egala masura, pe noul Adam nu L-a vazut nimeni atunci cand a iesit din mormant, dar mai tarziu, prima data a fost vazut de femei.
Asadar, mironositele au devenit evangheliste ale Evanghelistilor si apostoli ai Apostolilor. Acest fapt are o deosebita insemnatate. Eva a fost aceea care a adus lui Adam vestea caderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea Invierii. In acest fel s-a facut reasezarea firii femeiesti pe locul avut inainte de pacat. Nimeni nu o mai poate invinui acum pe femeie de incalcarea poruncii si de cadere.

Nichita Talcuitorul face si alte observatii in legatura cu numele femeilor mironosite. Aceste nume infatiseaza trasaturile personale ale acestora si ne arata felul in care trebuie sa traim si drumul pe carei trebuie sa-l urmam pentru a-L vedea pe Hristos inviat din morti.

Maria Magdalena, din care Hristos a scos sapte duhuri necurate, simbolizeaza acel suflet care se curata de aluatul diavolului prin supunerea fata de poruncile evanghelice. Salomeea, al carei nume inseamna pace, reprezinta omul care a dobandit pacea interioara prin biruirea patimilor, care a supus trupul sufletului si a primit lumina cunostintei prin vederea de Dumnezeu si prin intelegerea adancimilor duhovnicesti. Ioana, al carei nume inseamna porumbita, simbolizeaza sufletul fara rautate si plin de virtuti, care a scapat prin blandete de orice patima si care izvoraste intelesuri pline de discernamant duhovnicesc. Atunci cand omul se distinge prin aceste stari duhovnicesti si se apropie de mormantul inimii sale, el vede dandu-se la o parte piatra indiferentei si a tulburarii cugetului, iar ingerii, care reprezinta constiinta sa, ii vestesc ca a inviat in el gandul virtutii si al cunostintei care fusese mort si, mai mult decat atat, omul se va invrednici sa vada aratarea in inima sa a lui Dumnezeu Cuvantul Insusi, fara ca aceasta aparitie sa mai fie o preinchipuire sau un simbol.

In concluzie, pentru a se invrednici de inchinarea in fata lui Hristos inviat din morti si de auzirea „cuvantului invierii”, omul are nevoie de curatire interioara.

13 Preasfanta Nascatoare este prima care L-a vazut pe Hristos Inviat

1In troparele Bisericii, se spune ca vestea Invierii lui Hristos a fost dusa la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu de ingerul Domnului.

„Ingerul a strigat celei pline de har: Curata Fecioara, bucura-te; iarasi zic: Bucura-te, ca Fiul tau a inviat a treia zi din mormant“.

Desigur, din textele evanghelice nu rezulta clar ca Maica Domnului L-a vazut pe Hristos inviat. Exista insa fraze care se refera la „cealalta Marie”. Sfantul Evanghelist Matei scrie: Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua intai a saptamanii (duminica), au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormantul (Matei 28,1). De asemenea, in alta parte, se vorbeste despre Maria lui Iacov (Luca 24, 10). Talcuind aceste situatii, Sfantul Grigorie Palama spune ca este vorba despre Maica Domnului, care a venit prima la mormant. Ea a aflat de la inceput din gura Arhanghelului Gavriil ca Fiul ei a inviat, dupa care L-a vazut pe Acesta, si numai ea s-a invrednicit sa-I cuprinda picioarele cu mainile sale.
Asa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, era drept si corect ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa fie prima care sa afle vestea Invierii si prima care sa-L vada pe Hristos inviat. Desigur, acest lucru are legatura si cu faptul ca Maica Domnului ajunsese la o mare curatie, pentru ca de mic copil traise indumnezeirea.
Faptul ca Sfintii Evanghelisti au evitat sa spuna direct ca prima care L-a vazut pe Hristos a fost Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu are o motivatie importanta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, pentru ca ei nu au vrut sa dea necredinciosilor prilej de a pune la indoiala invierea, de vreme ce aceasta a fost constatata de Maica lui Hristos.
Maica Domnului a fost ultima care a plecat de langa Cruce. Tot ea a fost si prima care s-a dus la mormant ca sa unga cu miresme Trupul lui Hristos. Acest fapt s-a petrecut nu numai pentru ea era Maica Lui, dar si datorita starii ei duhovnicesti inalte, pentru ca cei care au vedere de Dumnezeu intr-un grad ridicat au o cunostinta mai mare si o dragoste mai desavarsita.

14 Aratandu-Se ucenicilor, Hristos le-a impartit daruri

Incepand din ziua Invierii au avut loc mai multe aparitii ale lui Hristos. Intre acestea au1 fost aratarea in fata ucenicilor care se aflau inchisi intr-o casa, atunci cand Toma nu era printre ei, si cea din duminica urmatoare, dupa opt zile, cand era de fata si Toma (Ioan 20, 19-29).Aratandu-Se ucenicilor, Hristos le-a impartit daruri. Primul dar a fost pacea, iar al doilea a fost Duhul Sfant spre iertarea pacatelor. Nimeni nu poate da ceva din ceea ce nu are. Aceasta inseamna ca, fiind Dumnezeu, Hristos este izvoratorul pacii, pentru ca pacea este energia (harul) Dumnezeului Treimic. Prin intruparea si prin jertfa Sa, El a facut pace intre cele ceresti si cele pamantesti, intre ingeri si oameni, intre oameni si Dumnezeu, intre oameni si intreaga zidire si desigur, a revarsat pacea peste toate energiile sufletesti. De asemenea, El a dat Duh Sfant, deoarece Duhul Sfant Se odihneste in Fiul. Persoanele Sfintei Treimi au comuniune si unire in fiinta si in energie, pentru ca sunt de o gandire, de o fire si de o putere. Duhul Sfant purcede din Tatal, dar este impartasit prin Fiul.

Ne putem pune intrebarea: care este diferenta dintre darul Duhului Sfant de dupa Inviere si pogorarea Duhului Sfant asupra ucenicilor din ziua Cincizecimii? Cunoastem faptul ca ucenicii au primit Duh Sfant in ziua Cincizecimii. In aceste conditii, cum putem oare spune ca Hristos le-a dat Duh Sfant imediat dupa Invierea Sa?

Sfantul Grigorie Teologul invata ca, fara nici o indoiala, aici este vorba despre o intensitate diferita a lucrarii Duhului Sfant. Duhul Sfant era in permanenta unit cu Fiul. Insasi intruparea Fiului, ca si intreaga Sa lucrare, s-a facut prin impreuna-lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. Prin urmare, Duhul Sfant lucra in ucenici atat cat puteau ei sa il incapa, adica fie „slab”, fie „cu mai multa putere”, fie „desavarsit”.
Inainte de Patima lui Hristos, Duhul Sfant lucra in ucenici „slab”, dupa puterea pe care acestia o primisera, de a alunga duhurile si de a vindeca bolile. In timpul in care ucenicii il urmau pe Hristos, ei se curateau prin lucrarea Duhului Sfant. Mai apoi, insa, adica dupa Inviere, Duhul Sfant a lucrat cu mai multa intensitate, ca „o impartasire mai sfanta”. Motivele pentru care Hristos le-a dat ucenicilor Duh Sfant imediat dupa Inviere au fost doua. Mai intai, El a vrut sa-i pregateasca pe acestia pentru marea impartasire cu Duhul Sfant din ziua Cincizecimii, deoarece nimeni nu se poate impartasi intr-o masura mai mare din Duhul Sfant daca nu este pregatit corespunzator. In al doilea rand, acest dar al Duhului Sfant avea legatura cu iertarea pacatelor, nu cu impartasirea din Duhul Sfant. Potrivit invataturii Sfantului Grigorie Palama, impartasirea din Duhul Sfant nu este acelasi lucru cu iertarea pacatelor prin harul Duhului Sfant. Abia in ziua Cincizecimii, pregatiti fiind duhovniceste, ucenicii au primit marele dar si s-au facut madulare ale Trupului inviat al lui Hristos. In ziua Invierii, Hristos nu Se afla inca in ucenicii Sai, dar in ziua Cincizecimii, acestia s-au facut madulare ale Trupului lui Hristos.

15 Hristos S-a aratat Apostolului Toma cand acesta a devenit pregatit

Atunci cand a avut loc prima aratare a lui Hristos catre ucenicii Sai, Sfantul Apostol Toma nu era de fata. Cu toate acestea, si el s-a invrednicit de vederea lui Hristos dupa opt zile, adica in duminica urmatoare (Ioan 20, 24-30).

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, de obicei Hristos Se arata ucenicilor atunci cand acestia erau stransi laolalta. De aceea, nefiind de fata, Apostolul Toma nu a putut sa-L vada si el. In duminica urmatoare insa, atunci cand se afla printre ceilalti, s-a invrednicit si el sa aiba parte de aceasta mare experienta. Prin urmare, suntem sfatuiti sa nu lipsim de la intalnirile de duminica, pentru ca sa nu patim si noi ceea ce a patit Toma.
Exista o motivatie profunda pentru care Toma nu s-a invrednicit sa-L vada pe Hristos din1 prima zi. Asa cum talcuieste Cuviosul Teofilact, Toma era sovaitor si considera imposibila Invierea lui Hristos. Asadar, el nu ajunsese inca la o asemenea stare duhovniceasca incat sa-L vada pe Hristos inviat. Anterior, am subliniat faptul ca Hristos Se arata celor care se gaseau intr-o stare duhovniceasca corespunzatoare, pentru ca aratarea Sa sa reprezinte pentru ei mantuire, nu iad. Se pare insa ca Toma nu ajunsese inca la maturitatea duhovniceasca ceruta de o asemenea impartasire.
De altfel, faptul ca Hristos a intarziat o saptamana pana sa i Se arate lui Toma a insemnat ca i-a lasat acestuia timp pentru a se pregati. Hristos a amanat aparitia in fata lui Toma „pentru ca sa fie invatat de ceilalti ucenici, iar cele auzite sa-l faca mai ravnitor si, in viitor, sa-l faca mai credincios” (Cuviosul Teofilact). Asadar, a fost nevoie de o saptamana intreaga pentru ca Toma sa primeasca de la ceilalti ucenici invatatura trebuincioasa si pentru ca sa afle cele petrecute in legatura cu aratarea lui Hristos, astfel incat sa se aprinda in el o mare ravna, dar si sa se pocaiasca pentru necredinta sa, iar aratarea lui Hristos sa ii fie spre mantuire.

Dupa ce Toma s-a pregatit in mod corespunzator, in momentul aparitiei lui Hristos, el s-a facut teolog9 si a marturisit: Domnul meu si Dumnezeul meu (Ioan 20, 28). Aceste cuvinte arata certitudinea sa privind cele doua firi ale lui Hristos unite intr-un singur ipostas, pentru ca Domn desemneaza firea omeneasca, iar Dumnezeu, pe cea dumnezeiasca, si amandoua aceste firi sunt unite in Hristos inviat din morti (Cuviosul Teofilact).

Asadar, Toma nu a fost necredincios in sensul ateismului, ci in sensul ca nu era in stare sa primeasca credinta prin vederea de Dumnezeu. Pentru multa vreme, el s-a aflat la treapta credintei „din auzite”, dar dupa aceea a ajuns la credinta ce se naste din vederea de Dumnezeu. Exista asadar o mare diferenta intre ateu, care este un om impotriva lui Dumnezeu, si cel necredincios sau cel neincrezator, care isi are credinta din auzite, nu din vederea de Dumnezeu.

16 Pe Marea Tiberiadei Ioan L-a recunoscut pe Domnul si Petru a alergat catre El

Una dintre aparitiile lui Hristos in fata ucenicilor s-a facut pe Marea Tiberiadei, in ceasul in care acestia pescuiau in larg (Ioan 21,1-14). Nu vom expune aici faptele legate de aceasta aparitie si nici felul in care Hristos S-a aratat, ci vom sublinia numai cateva aspecte interesante.

Primul aspect este ca ucenicii nu L-au recunoscut pe Hristos: „dar ucenicii n-au stiut ca este Iisus”. Acest lucru se explica prin faptul ca, in realitate, aparitiile lui Hristos nu sunt numai prezenta Acestuia, ci reprezinta adevarate revelatii dumnezeiesti. Sfantul Evanghelist Ioan spune limpede: „Dupa acestea, Iisus S-a aratat iarasi”. Hristos Se arata pe Sine Insusi atunci cand voia. Asemenea aparitii sau transformari ale lui Hristos au fost multe, atat inainte, cat si dupa Inviere.

Al doilea aspect este ca aparitia lui Hristos se face in functie de starea duhovniceasca a 1oamenilor. Astfel, dupa pescuitul minunat, primul care L-a recunoscut pe Hristos a fost Ioan, iar acesta i-a spus si lui Petru: „Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: «Domnul este!»” Iar atunci, Petru si-a incins haina si s-a aruncat in apa pentru ca sa ajunga mai repede la Hristos. De aici, vedem ca ucenicul pe care il iubea Hristos si care este expresia vederii de Dumnezeu Il recunoaste pe Hristos, in vreme ce Petru, care se gasea inca la treapta faptuirii, tocmai din cauza lepadarii si a starii de pocainta in care se afla, alearga catre Hristos. Sfantul Grigorie Palama spune ca Ioan era „mult mai pregatit decat toti ceilalti pentru a primi cunostinta dumnezeiasca”, in vreme ce Petru era „mai grabnic in fapta decat toti”. Asadar, Ioan era la treapta teoriei, in vreme ce Petru era sarguincios spre practica. Acest lucru arata ca teoria il recunoaste pe Dumnezeu, iar practica urmeaza teoriei. Cateodata, se manifesta mai intai practica, dupa care urmeaza teoria, iar alteori, teoria – care naste cunostinta – este urmata de practica.

Al treilea aspect are legatura cu faptul ca, atunci cand au venit pe tarm, ucenicii au vazut „jar pus jos si peste pus deasupra si paine”. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, cuvantul anthrakiarf10 desemneaza in realitate un fel de piele pe care drumetii o asezau jos, in loc de masa. Asadar, ucenicii au vazut un peste care nu a fost pescuit din lac, ci a fost creat din nimic, alaturi de o paine. Faptul ca i-a chemat sa pranzeasca si ca le-a dat El insusi sa manance arata ca El este Cel care va darui desfatarea ce va sa fie dupa ce Apostolii vor prinde pesti in mrejele lor, prin propovaduire si prin strangerea tuturor laolalta intru credinta cea adevarata.

17 Semnificatia mancarii pestelui si a fagurelui de miere de catre Hristos

1Din expunerea Sfantului Evanghelist Luca in legatura cu una din aparitiile lui Hristos in fata ucenicilor, reiese ca Hristos a mancat in fata acestora o bucata de peste fript si miere dintr-un fagure. Desigur, dupa Inviere, Trupul lui Hristos nu mai avea nevoie de hrana, insa El a procedat in acest fel pentru ca ucenicii sa se incredinteze ca nu aveau in fata lor o naluca, ci un trup transformat si induhovnicit. Fireste, deoarece in Trupul lui Hristos de dupa Inviere nu mai exista sistem digestiv, hrana inghitita a fost dizolvata prin putere dumnezeiasca. Asadar, ea nu a fost transformata in modul in care se petrece acest lucru in organismul omului. Dumnezeirea a consumat hrana pe care o mancase Hristos asa cum focul consuma ceara. Acest exemplu se foloseste in mod conventional, pentru ca nu exista o corespondenta perfecta, deoarece focul care topeste ceara este intretinut de un material combustibil, in vreme ce trupurile duhovnicesti nu au nevoie de hrana pentru a se intretine (Sfantul Grigorie Palama).

Faptul ca Hristos a gustat din pestele fript si din fagurele de miere are o semnificatie simbolica. Firea omeneasca seamana cu pestele care inota in apele vietii pline de iuteala si de desfatari trupesti. Hristos a luat asupra Sa aceasta fire si a unit-o in ipostasul Sau cu firea dumnezeiasca, a curatit-o prin focul Dumnezeirii (pestele fript) de toata aplecarea spre inversunare si a umplut-o de foc sfant, facand-o asemenea lui Dumnezeu. Fagurele cu miere seamana cu firea omeneasca, pentru ca, la fel cum mierea sta in fagure, asa sta si comoara mintii in trupul nostru, iar mai ales la cei care cred, harul Duhului Sfant salasluieste in suflet si in trup. Hristos gusta din acestea, deoarece considera ca hrana Sa este mantuirea fiecaruia dintre noi (Sfantul Grigorie Palama).

In plus, folosirea de catre Hristos, dupa Invierea Sa, a simbolurilor painii si a pestelui infatiseaza chipul lucrarii Sale pentru mantuirea omului, mai ales sub forma tainei sfintei Impartasanii, pentru ca omul se impartaseste din painea vie si din pestele viu, care este Insusi Dumnezeul-Om Hristos, Cel care a luat asupra Sa firea noastra omeneasca si a indumnezeit-o, dupa care S-a oferit pe Sine noua, pentru ca si noi sa ne indumnezeim. Desigur, indumnezeirea prin sfintele Taine si, mai ales, prin Sfanta Impartasanie nu se face in mod mecanic sau magic, ci in functie de starea duhovniceasca in care ne aflam. Asadar, taina sfintei Impartasanii lucreaza dupa starea noastra duhovniceasca.

18 Hristos sade de-a dreapta Tatalui cu intreaga fire omeneasca indumnezeita

Intr-una din aparitiile Sale in fata ucenicilor, vazand ca in inima acestora se aflau indoieli in ceea ce il privea, Hristos a spus:

Vedeti mainile Mele si picioarele Mele, ca Eu Insumi sunt; pipaiti-Ma si vedeti, ca duhul nu are carne si oase, precum Ma vedeti pe Mine ca am (Luca 24, 39).

De aici ne dam seama ca Hristos avea trup, deci nu era doar in imaginatia ucenicilor, dar Trupul Sau nu era ca mai inainte.

Se cunoaste faptul ca, prin intruparea Sa, Hristos a luat fire omeneasca si S-a facut om desavarsit, luand, desigur, asupra Sa si asa-numitele patimi nepacatoase, intre care, posibilitatea ca trupul sa sufere vatamari, moarte11, foame, sete, oboseala, somn etc. Dupa Inviere, insa, Hristos a lepadat toate aceste patimi firesti, adica „vatamarea trupului, foamea, setea, somnul, oboseala si toate cele asemenea lor”. Desi a lepadat asa-zisele patimi nepacatoase, El a ramas cu trup si cu suflet. Atunci cand S-a inaltat la cer, Hristos a luat cu Sine trupul si sufletul, ratiunea si gandul, voirea si fapta. Asadar, El sade de-a dreapta Tatalui cu intreaga fire omeneasca indumnezeita. In acest fel, Hristos lucreaza si ca Dumnezeu, prin pronie, dar si ca om, amintindu-Şi de lucrarea Sa de pe pamant si cunoscand ca I se inchina intreaga faptura rationala (Sfantul Ioan Damaschin).

Trupul inviat al lui Hristos nu mai era supus patimii si mortii, ci era impodobit in slava1 sfanta, dar „la infatisare era ca mai inainte” (Macarie Hrisochefalul). Astfel, chiar daca a lepadat toate patimile nepacatoase, a pastrat trasaturile naturale, „adica infatisarea exterioara, cum era, cat era, asezarea parului si liniile trupului”. Daca S-ar fi lepadat si de acestea, nu ar mai fi avut trup adevarat, ci numai o extindere a acestuia sau o iesire din canoanele firii omenesti (Cuviosul Nicodim Aghioritul).

Prin intrupare, Hristos nu a iesit din canoanele firii omenesti. In acelasi fel, dupa Invierea Sa, trupul omenesc indumnezeit nu a trecut peste cele ce sunt firesti naturii umane, adica nu a eliminat trasaturile omenesti. Acest lucru a avut loc deoarece, dupa „unirea celor doua firi total diferite, trasaturile acestora au ramas neschimbate” (Sfantul Ioan Damaschin). De altfel, acesta este si motivul pentru care, desi Se afla in ceruri, Hristos este infatisat de Biserica cu trup. In ceruri, Hristos nu are nici carne, asa cum o stim noi, dar nici nu este fara trup sau fara materie, ci este undeva pe la mijloc (Sfantul Grigorie Teologul). El are trup duhovnicesc, nesupus stricaciunii, care totusi, este trup. Hristos va ramane in veac Dumnezeu-Om, pentru ca, de cand s-au unit, cele doua firi ale Sale sunt nedespartite.

In plus, si sufletul lui Hristos stie fara vreo indoiala ca este unit in ipostas cu Dumnezeu Cuvantul si ca este inchinat si slavit alaturi de Dumnezeu, ca suflet al lui Dumnezeu, nicidecum ca un simplu suflet (Sfantul Ioan Damaschin).

Asadar, lepadandu-se de moarte si de patimile nepacatoase, trupul inviat al lui Hristos a ramas trup duhovnicesc, asemenea lui Dumnezeu, insa descriptibil si avand toate trasaturile caracteristice pe care le avusese si inainte. El strabatea distante uriase in interval de secunde, intra si iesea prin usile inchise si a iesit prin „mormantul inchis”, fiind insa trup adevarat, nu o fantoma. De multe ori, Hristos nu era inteles de ucenicii Sai, care il considerau un om obisnuit, deoarece El nu voia sa Se descopere. Hristos Se descoperea numai atunci cand voia, iar ucenicii recunosteau ca El este Domnul.

19 Prin Invierea lui Hristos ingerii au dobandit neschimbarea

Pana in acest moment, am vazut ca Invierea lui Hristos a adus oamenilor bucurie si desfatare, deoarece prin ea, a fost biruita stapanirea mortii, a diavolului si a pacatului. Trebuie insa subliniat ca Invierea lui Hristos a folosit si ingerilor si tuturor fapturilor rationale.

Intr-o omilie rostita in ziua de Paste, Sfantul Grigorie Teologul spune: „astazi se face mantuire in lume, a celor vazute si nevazute”. Aici se vorbeste despre mantuirea ingerilor. Cum ar trebui sa intelegem aceste cuvinte?

Ştim ca, dupa caderea lui Lucifer, ingerii se indreptau cu greutate spre rau, adica, desi nu puteau sa se gandeasca la rau, inca nu dobandisera caracter neschimbat. Cuviosul Nichita Stithatul spune ca, prin Invierea lui Hristos, ingerii s-au lepadat de orice posibilitate de a cadea. Acum ei nu se mai tem de modificare sau de transformare spre rau si de caderea care ar rezulta dintr-o asemenea transformare. Asadar, ingerii au dobandit neschimbarea. Insa aceasta neschimbare nu este dobandita prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

In plus, Invierea lui Hristos le-a adus puterilor ingeresti si o alta desfatare, pentru ca tagma ingereasca, vaduvita dupa caderea diavolilor, s-a reintregit cu sufletele oamenilor care s-au mantuit, drept care, s-au adeverit cuvintele: „cele de sus s-au implinit“. De asemenea, ingerii s-au desfatat pentru mantuirea oamenilor. Daca, asa cum a spus Hristos, in cer se face multa bucurie pentru fiecare om care se pocaieste, cu atat mai mare a fost bucuria atunci cand s-a mantuit intreg neamul omenesc (Zonaras).

Sfantul Grigorie Teologul afirma ca este convins de faptul ca, in ziua Invierii, puterile ingeresti s-au bucurat si au praznuit alaturi de noi, pentru ca ingerii sunt iubitori de Dumnezeu si de oameni. Gandindu-se la aceste cuvinte, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca este un lucru de neinteles ca ingerii sa se bucure pentru mantuirea noastra, iar noi, care ne-am mantuit, sa nu ne bucuram si sa nu praznuim alaturi de ingeri aceasta sarbatoare a mantuirii lumii.

20 Semnificatia Pastelui

Ziua Invierii se mai numeste si Paste. Acest cuvant este repetat in multe tropare ale Bisericii si aduce crestinilor bucurie duhovniceasca.

Asa cum spune Sfantul Grigorie Teologul, cuvantul Pasha(Paste) provine din evreiescul 1Fasca, litera f devenind p, iar litera c devenind h12. In limba ebraica, cuvantul Paste inseamna trecere, fiind cunoscuta sarbatoarea Pastilor, in timpul careia evreii isi aminteau de trecerea minunata prin Marea Rosie. Desigur, dupa cum afirma si Sfantul Grigorie Teologul, exista unii care cred ca Pasha provine din cuvantul pashin (a patimi) si inseamna Patima lui Hristos pentru noi, insa cea mai buna interpretare este prima.

Asa cum poporul israelit sarbatorea trecerea Marii Rosii si dobandirea libertatii, la fel si Ierusalimul cel dupa har sarbatoreste noua trecere de la moarte la viata. Aceasta este interpretarea pe care Sfantul Grigorie Teologul o da intr-o predica rostita in ziua de Paste. Preluand aproape fara modificare anumite texte ale Sfantului Grigorie Teologul, Sfantul Ioan Damaschin scrie:

„Ziua Invierii, popoare, sa ne luminam! Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de la pamant la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cantam cantare de biruinta”.

Sarbatorind Pastele, Cuviosul Iosif Vrienios, care a fost ucenic al Sfantului Grigorie Palama si indrumator al Sfantului Marcu Evghenicul, analizeaza intelesul teologic al acestui praznic imparatesc. Pastele inseamna trecerea de la intuneric la lumina, iesirea din iad pe pamant, ridicarea de la pamant la ceruri, mutarea de la moarte la viata, invierea muritorilor cazuti, rechemarea exilatilor alungati din Rai, scoaterea din stricaciune a celor robiti, viata adevarata a celor credinciosi, bucuria intregii lumi si cinstea Sfintei Treimi. Semnificatiile Pastelui sunt fara numar, pentru ca la fel de multe sunt si fetele harului care insoteste aceasta sarbatoare. Pastele este alinarea sufletelor, desfatarea gandurilor, odihna trupurilor, luminarea ochilor, dulceata rostirii, veselie, caldura, pace si bucurie.

Sarbatoarea Invierii lui Hristos are loc o data pe an, dar mai exista si Pastile din fiecare saptamana. Sfanta Liturghie si impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos fac posibil ca fiecare om sa se impartaseasca din lumina Pastelui. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma in acest sens: „Pastele nu inseamna post, ci jertfa si dar, inseamna fiecare strangere laolalta a credinciosilor”, pentru ca, de fiecare data cand ne adunam la sfanta Liturghie, plinind ceea ce ne cere Biserica, puterile lui Satana sunt nimicite (Sfantul Ignatie Teoforul), iar noi dobandim simtirea ca moartea a fost biruita.

Pastele nu este numai sarbatoarea in sine, ca mutare de la moarte la viata, ci este Insusi Hristos. De altfel, mantuirea omului nu poate fi conceputa fara Dumnezeul-Om, pentru ca El este calea, adevarul si viata. El este invierea oamenilor. De aceea, in canonul sarbatorii Pastelui, Sfantul Ioan Damaschin il numeste pe Hristos Paste. El scrie:

„O, Pastile cele mari si preasfinte, Hristoase! O, intelepciunea si Cuvantul si Puterea lui Dumnezeu”.

Aceasta caracterizare are legatura cu ceea ce a spus si Sfantul Apostol Pavel: Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (I Cor. 5,7).

Asadar, prin Hristos, Care este Pastele cel viu, putem si noi sa traim Pastile, care inseamna trecerea noastra de la moarte la viata.

21 Pastele este venirea lui Hristos in inima

Sfantul Grigorie Teologul spune ca exista trei feluri de paste: Pastele dupa lege, Pastele dupa har si Pastele veacului ce va sa fie.

Pastele dupa lege, in timpul caruia iudeii sarbatoreau trecerea prin Marea Rosie, era o rememorare a amaraciunii robiei din Egipt, dar si a eliberarii lor cu ajutorul lui Dumnezeu. Era un Paste „al recunostintei si al rugaciunii”. In realitate, acest Paste reprezenta preinchipuirea propriului nostru Paste.

1Pastele sfantului har este Invierea lui Hristos prin care se face trecerea „de la moarte la viata si de la pamant la cer”. Sfantul Grigorie Teologul spune: „O, Paste mare si sfant si curatirea intregii lumi”. Fara impartasirea din Hristos si fara comuniunea cu El exista numai moarte si robie. Asa cum afirma Sfantul Grigorie Sinaitul, „cel care nu vede, nu aude si nu simte duhovniceste este mort”. Prin urmare, Pastele este venirea lui Hristos in inima. Sfantul Maxim Marturisitorul se exprima foarte sugestiv: „Pastele este venirea Cuvantului in gandul oamenilor”. Atunci cand Il primeste pe Hristos, omul traieste cu adevarat, iar Hristos Se face in el viata si suflet al sufletului sau, „suflet al celei de-a doua invieri a oamenilor” (Cuviosul Nil).

Pastele veacului ce va sa fie este „mai desavarsit si mai curat“. Cu putin timp inainte de moartea Sa, atunci cand savarsea Pastele, la Cina cea de Taina, Hristos a spus: nu voi mai bea de acum din acest rod al vitei pana in ziua aceea cand il voi bea cu voi, nou, intru imparatia Tatalui Meu (Matei 26, 29). Fara indoiala, prin aceste cuvinte, El vorbeste despre Pastele Imparatiei Cerurilor. Pastele vietii de acum este o ceremonie in comparatie cu Pastele veacului ce va sa fie. Atunci, ingerii vor avea mai multa comuniune cu Hristos, deoarece Cuvantul va descoperi si va invata „ceea ce acum este invatat numai in parte” (Sfantul Grigorie Teologul).

Crestinii se nevoiesc pentru a trece de la Pastile ca ceremonie la Pastile sfantului har, iar de acolo, la Pastile veacului ce va sa fie. Asadar, aceasta sarbatoare are un inteles si un scop profund. Nici o alta sarbatoare nu tinteste atat de sus si nu potoleste setea si foamea duhului omenesc.
In timpul sarbatoririi Pastelui evreilor, se junghia un miel de un an neprihanit si fara meteahna. Acesta era preinchipuirea mielului crestin, adica a lui Hristos, Care este neprihanit si desavarsit. El S-a jertfit si Se da pe Sine crestinilor pentru ca acestia sa se uneasca cu El.

22 Invierea lui Hristos – eveniment existential

Invierea lui Hristos nu trebuie sarbatorita ca un eveniment istoric si social, ci ca unul existential, ceea ce echivaleaza cu impartasirea din harul Invierii. Postul de dinaintea sarbatorii, care dureaza sapte saptamani, si nevointa ascetica tintesc spre desavarsita impartasire din taina Invierii.

Insa, asa cum ne invata toti Sfintii Parinti, pentru acest lucru, este nevoie atat de curatirea simturilor trupesti, cat si de cea a celor sufletesti. Omul are trup si suflet, si de aceea are simturi trupesti si simturi sufletesti. Intr-un tropar, Sfantul Ioan Damaschin scrie:

„Sa ne curatim simturile si sa vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata lumina a Invierii. Şi, cantandu-I cantare de biruinta, luminat sa-L auzim zicand: bucurati-va”.

Asadar, curatirea este o conditie necesara pentru vederea de Dumnezeu si pentru comuniunea cu Acesta. Sfantul Grigorie Teologul spune: „De aceea, sa te curatesti mai intai pe tine pentru ca sa se curateasca si cei din jurul tau”.

Scopul vietii duhovnicesti este ca omul sa se uneasca cu Hristos inviat din morti si sa il vada pe Acesta in inima sa. Hristos inviaza in inima, omorand gandurile de razvratire care sunt sadite acolo de diavoli si zdrobind patimile si atacurile pacatului, la fel cum a zdrobit pecetile mormantului (Sfantul Maxim Marturisitorul). Prin urmare, nu suntem in fata unei sarbatori exterioare si ceremoniale, ci a unui praznic launtric si existential. Astfel privind lucrurile, Sfantul Grigorie Teologul ne indeamna sa nu facem din Inviere o petrecere lumeasca, ci sa o sarbatorim cu sfintenie si sa ne indepartam de duhul lumesc.
Impartasirea din taina Invierii inseamna trairea indumnezeirii. Cel care a inceput sa inteleaga puterea tainica a Invierii a cunoscut din experienta scopul pentru care Hristos a zidit lumea (Sfantul Maxim Marturisitorul). Cu adevarat, omul a fost creat pentru a ajunge la indumnezeire, iar lumea – pentru a se sfinti prin om. Prin urmare, cei care incep sa inteleaga puterea tainica a Invierii ajung la indumnezeire si implinesc scopul existentei lor pe pamant. In acest fel, acestia dobandesc o mare cunostinta.
Sfantul Apostol Pavel ne recomanda tuturor sa dam vietii noastre un asemenea curs, scriind ca, prin Botez, ne-am ingropat cu Hristos in moarte, „pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii” (Rom. 6, 4). Aceasta renastere este absolut necesara, pentru ca altfel, omul moare duhovniceste, dupa cuvantul Apostolului Pavel:

caci daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti cu Duhul faptele trupului, veti fi vii. Caci cati sunt manati de Duhul lui Dumnezeu, sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8,13-14)

***

Invierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Ea inseamna invierea si indumnezeirea firii omenesti si nadejdea de indumnezeire si de inviere a propriului nostru ipostas. Pentru ca s-a gasit tratamentul, acum exista speranta de viata. Prin Invierea lui Hristos, viata si moartea capata un alt inteles. Deja nu mai consideram ca viata este reprezentata de totalitatea evenimentelor istorice, ci de comuniunea cu Dumnezeu. De asemenea, nu mai consideram ca sfarsitul acestei vieti inseamna moarte, pentru ca moartea este indepartarea omului de Hristos, in vreme ce despartirea sufletului de trup nu este decat un somn temporar. Tocmai pentru ca se simte in comuniune cu Hristos inviat din morti, Sfantul Apostol Pavel poate sa marturiseasca:

Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 8, 38-39).

Intr-un cuvant de invatatura – un adevarat imn de biruinta – al Sfantului Ioan Gura de Aur, se spune ca, prin Invierea lui Hristos, au fost depasite toate problemele omenesti:

Nimeni nu trebuie sa planga pentru saracie si, in general, pentru lipsa celor necesare, pentru ca „s-a aratat Imparatia cea de obste”.

Nimeni nu trebuie sa jeleasca pentru pacatul pe care l-a facut, pentru ca „din mormant iertare a rasarit“.

Nimeni nu trebuie sa se teama de moarte, pentru ca „ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului”.

Acest „nimeni” este absolut, pentru ca izvoraste din Invierea lui Hristos. Cu cat ne inchidem mai mult in relativ si ne indepartam de absolutul lui „nimeni”, cu atat mai mult vom plange, vom jeli si ne vom teme“.

1

Note:

1 In limba romana, cuvantul revolutie provine din latinescul revolutio, avand tot sensul de revenire la starea anterioara.
2 Transformate din imagini (amprente) materiale in imagini (amprente) spirituale.
3 Urare care se rosteste in Grecia in preajma si in timpul sarbatorii Pastelui. In limba romana, corespunde urarii „Paste fericit”.
4 In Vechiul Testament, ziua cinstita indeosebi de iudei ca fiind cea de-a saptea zi a saptamanii – ziua in care Dumnezeu S-a odihnit dupa facerea lumii – era sambata si, drept urmare, duminica era considerata prima zi a saptamanii. Crestinii au inlocuit cinstirea zilei de sambata cu cinstirea duminicii mai ales pentru ca Hristos a inviat in zi de duminica. Acest lucru nu a schimbat insa numerotarea zilelor saptamanii, pentru ca, in continuare, sambata a fost considerata ultima zi a saptamanii, iar duminica prima zi. Acest lucru rezulta si din denumirea greceasca a zilei de luni: Deutera (a doua zi).
5 In textul biblic romanesc, apare varianta ziua intai (Facerea 1, 5), insa traducerea exacta din Septuaginta este ziua una, pentru ca nu are numai sensul de prima zi, ci si acela de o singura zi, adica singura zi care exista.
6 Ibidem
7 Ibidem
8 Cuvantul energie trebuie inteles si cu sensul de lucrare.
9 Teologul prin har este cel care „vorbeste despre Dumnezeu” ca urmare a inspiratiei dumnezeiesti ce provine din impartasirea cu harul dumnezeiesc.
10 In limba greaca acest cuvant inseamna jar si este tradus ca atare in textul biblic romanesc.
11 Nu insa si stricaciunea, adica descompunerea trupului dupa moarte, deoarece Trupul lui Hristos era unit cu Dumnezeirea.
12 In limba romana, cuvantul Paste a patruns pe filiera limbii latine, care cunoaste forma pascha.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

cuvantulortodox

1