Sfanta Lumina 2017

1

*

#

1

Lumina Sfântă a venit şi azi în Ierusalim la Mormântul Domnului (Hristos a Inviat!)

Focul Haric s-a pogorât la Ierusalim şi în acest an. Miracolul s-a produs după ce patriarhul grec al Ierusalimului, Teofil al III-lea, a rostit o rugăciune în Biserica Sfântului Mormânt.
În jurul orei 14:23, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a ieșit din Sfântul Mormânt și a dat Lumina Sfântă tuturor celor prezenţi.Lumina Sfântă a venit la Ierusalim, la Mormântul Domnului.
Mii de pelerini aflați la Mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Ierusalim au primit Lumina Sfântă astăzi, 15 aprilie 2017. Direct în Biserică pentru a vedea una dintre cele mai mari minuni ale creștinismului ortodox s-au adunat mii de oameni. Transmisiunea în direct a fost realizată în mai multe canale de televiziune și Internet.
Aprinderea Focului Haric în Sâmbăta Mare este o mărturie că Bunul Dumnezeu ascultă rugăciunile robilor Săi, iar prin trimiterea Sfintei Lumini cu toții am primit Binecuvântarea Cerească și nădejde pentru mântuire.

***

Sfânta Lumină de la Ierusalim sau “Focul Sfânt”, cum mai este numită, este cea mai evidentă dintre minunile creştine care se petrec în Biserica Ortodoxă. Sfânta Lumină se pogoară numai la rugăciunile Patriarhului ortodox al Ierusalimului.

Patriarhatul ortodox din Ierusalim nu are un typikon scris referitor la rânduiala săvârşită pentru coborârea Luminii Sfinte. Patriarhii care au săvârşit acest ritual au lăsat puţine mărturii cu privire la acest moment. În schimb, rugăciunea specială pentru primirea Sfintei Lumini, a cărei origine nu este cunoscută, există într-o formă tipărită. Aceasta este citită de către patriarh cât timp stă în Sfântul Mormânt. Restul slujbei este săvârşită întocmai cu tradiţiile transmise de la un patriarh la altul, pe cale orală sau prin însemnări liturgice disparate.
În prezent, se cunosc două descrieri ale ritului: una, cu puţine detalii, care aparţine lui Lionel Cust, un ofiţer districtual britanic în Ierusalim, publicată într-o colecţie de rapoarte confidenţiale asupra statu-quoului Ţării Sfinte la sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut, şi alta din anii ’90 aparţinând unei anume Ioanna Tsekoura, apreciată de fostul patriarh Diodoros al Ierusalimului ca fiind o sursă demnă de încredere. Informaţii despre Sfânta Lumină aduce şi Episcopul Auxentios al Foticeii în cartea sa “Lumina Sfântă de la Ierusalim”.

Conform acestor surse, două evenimente neliturgice preced celebrarea ritului Luminii Sfinte din Marea Sâmbătă. Primul este perchiziţionarea Sfântului Mormânt, care durează o oră şi are ca scop îndepărtarea oricărei surse de foc din interiorul lui. Percheziţia implică trei inspecţii separate, care încep la ora 10.00, şi este condusă de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul Mormânt, în prezenţa clericilor armeni, copţi şi iacobiţi. Cel de-al doilea eveniment neliturgic este sigilarea uşii Sfântului Mormânt şi are loc la ora 11.00. Garda musulmană pune o bandă albă printre cele două mânere ale uşii, sigilând-o cu ceară.

În jurul orei 12.30, patriarhul ortodox vine în Biserica Învierii, unde corurile cântă în limbile greacă şi arabă: “Învierea Ta Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim!”. Urmat de episcopi şi ceilalţi clerici, înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, oprindu-se în faţa intrării. În timp ce se cântă “Lumină lină”, patriarhul îşi scoate veşmintele şi mitra şi se supune percheziţionării primarului oraşului şi şefului poliţiei, pentru a se dovedi că nu are asupra sa nici un dispozitiv cu care să poată aprinde vreo lumânare.
După acest moment, se deschide uşa Sfântului Mormânt. Patriarhul îmbrăcat numai în stihar, veşmânt care simbolizează giulgiurile cu care Iisus a fost înfăşurat în groapă, intră înăuntru însoţit de episcopul armean, care rămâne în Capela Îngerului, după care uşa este închisă. În interior, Patriarhul îngenunchează înaintea dalei de marmură ce acoperă mormântul, pe care se află o candelă neaprinsă şi cărticica cu rugăciunea Luminii Sfinte. Cartea este ţinută deschisă de o lumânare neaprinsă. Patriarhul are asupra sa patru mănunchiuri de lumânări neaprinse, fiecare conţinând câte 33 de bucăţi.

În lumina slabă a Sfântului Mormânt, începe să citească rugăciunea pentru pogorârea Luminii Sfinte. “Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Înţelepciune începătoare de lumină a Tatălui Celui fără de început, Carele locuieşti întru lumina cea neapropiată, Carele ai poruncit luminii să strălucească dintru întunerec, Carele ai spus să fie lumină şi a fost lumină, Doamne, Dătătorule- de-lumină, Carele ne-ai scos din întunericul înşelăciunii şi ne-ai călăuzit la lumina minunată a cunoştinţei Tale, Carele ai umplut de lumină şi bucurie tot pământul prin venirea Ta în trup aici şi cele de dedesubt prin pogorârea Ta la iad, după care Tu ai vestit lumina tuturor neamurilor prin sfinţii Tăi apostoli, Ţie Îţi mulţumim că prin credinţa cea dreaptă ne-ai scos din întuneric la lumină şi ne-am făcut fii ai luminii prin sfântul Botez şi am văzut slava Ta plină de har şi adevăr ……şi noi Te chemăm şi Te rugăm, Preasfinte Stăpâne, ca să arăţi acest dar de sfinţire plin de harul Tău dumnezeiesc prin harul preasfântului şi de-viaţă-purtătorului Tău Mormânt şi să binecuvântezi şi să sfinţeşti pre cei ce se ating de ea cu cucernicie, slobozindu-i de întunericul patimilor, şi să ne faci vrednici de preastrălucitoarele Tale sălaşuri unde străluceşte lumina cea neînserată a Dumnezeirii Tale”, se spune într-un fragment al acestei rugăciuni.

După patriarhul ce rosteşte rugăciunea, se spune că o adiere lină se simte pe deasupra pietrei Sfântului Mormânt. Adierea dispare, pe piatră încep să apară stropi de lumină albă-albăstruie, iar patriarhul Ierusalimului “adună lumina cu mâinile şi o aşează în vasul de aur“. Din vas, el aprinde apoi mănunchiurile de lumânări, iese din mormânt şi le împarte clericilor de diferite confesiuni şi credincioşilor.
Fostul patriarh al Ierusalimului Diodor I povestea în 2008 despre momentul sfânt al aprinderii luminii la Biserica Învierii: “Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revărsa o lumina nedefinită, în mod normal cu o tentă albăstrie, dar culoarea se poate schimba şi lua multe nuanţe. Nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca şi ceaţa care se ridică deasupra unui lac, piatra pare fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă doar piatra, alteori luminează tot mormântul, aşa încât oamenii de afară văd mormântul plin de lumină. Lumina nu arde! – niciodată nu mi-am ars bărba în toţi cei 16 ani de când sunt Patriarh al Ierusalimului şi am primit Focul Sfânt. Lumina are altă consistenţă, diferită de lumina focului care arde în candelă. La un moment dat, Lumina se înaltă şi formează o coloană în care focul este de natură diferită, aşa că pot aprinde lumânările mele de la ea. După ce am primit flacără, ies şi dau Focul întâi patriarhului Bisericii Ortodoxe Armene, apoi patriarhului Copt şi după aceea tuturor celor prezenţi în biserică.”

sursa

1

2

3

4

5

6

Reclame

Sfânta și Marea zi de Sâmbătă

*

1

In Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viață veșnică.
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar săptămâna mare este cea mai importantă; şi iarăşi săptămâna mare culminează cu Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă. Se numeşte săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că de-a lungul ei s-au săvârşit, şi mai cu seamă azi, minunile mari şi mai presus de fire şi faptele neobişnuite ale Mântuitorului nostru.
Căci, după cum la întâia facere a lumii, Dum­nezeu, săvârşind toate lucrurile, şi în urmă, în ziua a şasea, a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odih­nit de toate lucrurile Lui şi a sfinţit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă, tot aşa şi la facerea lumii celei spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea a creat din nou pe omul stri­cat şi, înnoindu-l iarăşi prin Crucea cea de viaţă purtătoare, S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârşită, de toate lucrurile Lui, dătătoare de viaţă şi mântuitoare.
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc Se pogoară şi în iad. Sufletul a fost despărţit prin moarte de trup şi l-a dat în mâinile Tatălui.
Tot Tatălui I-a dat şi propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preţ de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n-a fost ţinut în iad ca sufletele celorlalţi sfinţi. Cum putea, oare, să fie ţinut, o dată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalţi drepţi, nimic din păcatul strămoşesc? Dar nici duşmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpăraţi, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele Lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-L ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupeşte în mormânt şi cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul.
A fost împreună cu tâlharul în rai; a fost şi în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. într-un chip mai presus de fire Hristos Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărăţind împreună cu Duhul. Era pretutindeni; Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit şi stricăciune, adică despărţirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înţelesul unei putreziri a trupului şi o nimicire desăvârşită a mădularelor. Iar Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, astu­pând cu o piatră intrarea mormântului. în adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat şi i-au spus: «…Ne-am adus aminte că înşelătorul acela a spus pe când trăia că după trei zile se va scula.
Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să porunceşti să se întărească mormântul cu ostaşi». Dacă este un înşelător, pentru ce, iudeilor, I-aţi ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: «Mă voi scula»?. Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreşit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiţi de judecată! Nu ştiau că ceea ce făceau în sprijinul lor, o făceau împotriva lor! Pilat a dat poruncă, şi ei împreună cu o ceată de ostaşi au întărit mormântul şi l-au şi pecetluit. Şi s-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială învierea Domnului, o dată ce erau străine şi paza şi pecetea. Dar deodată iadul se strânge şi se cutremură, când simte puterea mai tare a Domnului; şi după puţină vreme S-a sculat Hristos, piatra cea tare şi din capul unghiului, şi a scos pe cei ţinuţi din veac din iad.

Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dum­nezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, Amin.

Sa ne pogoram si noi la iad cu Hristos? Cum putem face asta?

1

„Invatatura despre Hristos e centrala in gandirea Sfantului Siluan nu in forma hristologiei familiare noua din manualele de dog­matica, cat in forma semnificatiei existentiale a acestei invata­turi. Fidel unei traditii tipic ruse ce ne aduce aminte de Dostoievski si alti scriitori rusi, Sfantul Siluan abordeaza hristologia dinauntrul kenozei si accentueaza calea crucii ca drumul exis­tential spre mantuire. Nu putem dobandi viata daca nu murim, asa cum a facut-o si Hristos inainte de a invia. Intr-un mod dostoievskian, Sfantul Siluan impinge pana la extrema aceasta tema in faimoasa sa expresie: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!” Aceasta expresie e cumplit de nihilista in afara hris­tologiei. Daca e scoasa din contextul ei hristologic poate duce la sinucidere. Iadul e un punct de trecere, nu o destinatie. Noi nu suntem chemati sa ramanem acolo. Dar nu exista nici o scurta­tura pe care sa o putem apuca ca sa evitam aceasta trecere, daca vrem sa ajungem la destinatia noastra finala, care e cerul si im­paratia lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca Hristos a trecut El in­susi prin acea experienta. Gandirea lui Siluan e hristologica si din aceasta pricina nu duce la deznadejde. Fiindca biruinta lui Hristos asupra iadului e conditia prealabila a trecerii noastre prin el. Astfel, ea este o rasturnare a secventei moarte-inviere: invierea lui Hristos precede acum intrarea noastra in iad si din aceasta pricina nu ne duce niciodata la disperare.
Inteleasa hristologic, aceasta tema face ca virtutile duhov­nicesti cum sunt smerenia si iubirea, sa fie profund teologice. Tinandu-ne mintea in iad, ne smerim pe noi insine nu in mod psihologic, ci ontologic. Luam parte la adancul nefiintei din care am venit inainte ca Dumnezeu sa ne aduca la fiinta. Experiem absenta lui Dumnezeu ca vidul nostru existential si aici, in acest gol, il intalnim pe stramosul nostru Adam plangand si tanguindu-se pentru pierderea raiului (o tema atat de draga Sfantului Siluan). Devenim in acest fel identici cu intreaga umanitate, mai cu seama in starea ei cazuta, si identificandu-ne cu ea in caderea ei, dobandim adevarata cunoastere de sine si incetam de a ne mai mandri – simpatizand in acelasi timp cu toti cei care ase­menea noua sunt pacatosi, inclusiv cu vrajmasii nostri, si astfel ii iubim pe toti nu in mod sentimental, ci existential, nu silindu-ne sa facem aceasta dintr-un imperativ etic, ci impartasind insasi existenta lor, separatia lor de Dumnezeu, moartea lor. Toate aceste lucruri le-a facut Hristos, si fara ele hristologia ra­mane o invatatura moarta.

1
Aceasta hristologie kenotica impregneaza in cazul Sfantului Siluan tema Schimbarii la Fata, centrala traditiei athonite ince­pand de la isihasm incoace. Acest lucru e interesant atat din punct de vedere istoric, cat si teologic. Tema kenotica nu pare a fi fost in prim plan la isihastii secolului XIV. Ea este implicit prezenta, dar Sfantul Siluan o face centrala. Acesta il face mai mult contemporanul nostru decat isihastii secolului XIV. Epoca noastra e mai constienta de tragedia vidului si neantului decat au fost bizantinii. In acelasi timp, aceasta tema a kenozei il poate feri pe cel ce se intereseaza de isihasm de riscul de a abor­da hristologia Schimbarii la Fata intr-un spirit pozitivist, analog celui al experientelor ce pot fi gasite in religiile orientale. Daca experienta Schimbarii la Fata trebuie inteleasa impreuna cu cea a Crucii – si e un lucru pe care ni-l cere insasi relatarea ei biblica – implicatia e aceea ca ascetismul nu este o experienta indivi­duala, ci o participare la suferinta intregii lumi, si ca, prin ur­mare, nu este alta cale de a vedea Lumina necreata decat sufe­rinta pentru si impreuna cu ceilalti. Aceasta face din participa­rea la experienta Schimbarii la Fata a lui Hristos nu o chestiune tinand de aplicarea unei tehnici anume, ci o participare la sufe­rinta lui Hristos, inclusiv pogorarea Sa la iad, locul mortii.

Expresia Sfantului Siluan: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” nu este o metoda, ci ratiunea hristologica de a fi a as­cetismului. Ascetismul e inspirat si justificat hristologic, nu etic. Fara hristologie, intreg ascetismul crestin devine o experienta masochista de natura demonica.”

(Mitropolitul Ioannis, “Teologia Sfantului Siluan Athonitul“)

cuvantulortodox

1

1

Sfanta si Marea Sambata: Punerea in mormant si coborarea la iad a Mantuitorului nostru, Iisus Hristos. Cum Il putem insoti duhovniceste?

1

2

Pentru toti fiii ei credinciosi si pentru toti cei… cu urechi de auzit si dornici de a intra in ascultarea Bisericii, ea, Maica noastra de suflet, ne cheama si astazi, cu deosebire, la cuvenita cinstire acestei zile sfinte de mantuire platita cu pret preascump:

“Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca…”

***

1

***

“Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa!”

***

“Cand te copleseste ceva, nu te intrista, ci totdeauna stai cu duhul la mormantul Mantuitorului, ca si mine: eu, si in inchisoare, si in deportare, am stat totdeauna cu duhul la mormantul Domnului!”. (Sf. Kuksa de la Odessa)

1

Cum sa ne pogoram la iad impreuna cu Hristos?

(…) Iadul e un punct de trecere, nu o destinatie. Noi nu suntem chemati sa ramanem acolo. Dar nu exista nici o scurta­tura pe care sa o putem apuca ca sa evitam aceasta trecere, daca vrem sa ajungem la destinatia noastra finala, care e cerul si im­paratia lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca Hristos a trecut El in­susi prin acea experienta. Gandirea lui Siluan e hristologica si din aceasta pricina nu duce la deznadejde. Fiindca biruinta lui Hristos asupra iadului e conditia prealabila a trecerii noastre prin el. Astfel, ea este o rasturnare a secventei moarte-inviere: invierea lui Hristos precede acum intrarea noastra in iad si din aceasta pricina nu ne duce niciodata la disperare.
Inteleasa hristologic, aceasta tema face ca virtutile duhov­nicesti cum sunt smerenia si iubirea, sa fie profund teologice. Tinandu-ne mintea in iad, ne smerim pe noi insine nu in mod psihologic, ci ontologic. Luam parte la adancul nefiintei din care am venit inainte ca Dumnezeu sa ne aduca la fiinta. Experiem absenta lui Dumnezeu ca vidul nostru existential si aici, in acest gol, il intalnim pe stramosul nostru Adam plangand si tanguindu-se pentru pierderea raiului (o tema atat de draga Sfantului Siluan). Devenim in acest fel identici cu intreaga umanitate, mai cu seama in starea ei cazuta, si identificandu-ne cu ea in caderea ei, dobandim adevarata cunoastere de sine si incetam de a ne mai mandri – simpatizand in acelasi timp cu toti cei care ase­menea noua sunt pacatosi, inclusiv cu vrajmasii nostri, si astfel ii iubim pe toti nu in mod sentimental, ci existential, nu silindu-ne sa facem aceasta dintr-un imperativ etic, ci impartasind insasi existenta lor, separatia lor de Dumnezeu, moartea lor. Toate aceste lucruri le-a facut Hristos, si fara ele hristologia ra­mane o invatatura moarta. (…)

***

Parintele Zaharia de la Essex:

Cum se poate realiza pogorara noastra duovniceasca la iad prin implinirea cuvantului “Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui“?

(…) Apostolul ne spune că biruinţa a venit în lume prin pogorârea la iad şi prin urcuşul care i-a urmat. Astfel, atunci când Domnul sugerează lui Siluan (şi prin el întregii noastre generaţii) iadul, El oferă prin aceasta omului prilejul unei pogorâri, al unui mers în jos. Ii dă mijlocul de a dobândi smerenia şi, devenit atunci asemenea Lui, de a câştiga biruinţa duhovnicească. Pe această cale, cum spune arhimandritul Sofronie, „cei pe care îi conduce duhul lui Dumnezeu nu încetează vreodată să se osândească pe ei înşişi ca nevrednici de Dumnezeu” (De la Prière I) şi să se îndrepte tot mai în jos, spre baza piramidei răsturnate, Hristos, care susţine povara intregii existente, şi care ridică păcatul lumii. Cât despre cei ce se socotesc vrednici de a fi inaltati fara a bea din paharul pogorarii, Domnul le spune fara nici un echivoc: „Nu stiti ce cereti” (Mc 10, 38). Iar Capernaumului, care cu obraznicie „ceruse un semn”(Mt 19, 39), altul decat al lui Iona, Domnul ii raspunde osândindu-l: „Şi tu, Capernaum, n-ai fost înălţat oare până la cer? Până la iad vei fi coborât!” (Lc 10, 15); atunci când l-a înălţat şi îndreptat pe vameşul care „nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer”, dar care, în rugăciunea sa plină de osândire de sine, împlinea legea lui Hristos, potrivit căreia „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc 18, 13-14). Domnul Insuşi, numai pentru zidirea noastră, atunci când oamenii Il slăveau pentru minunile Sale, El le aducea numaidecât aminte profetic de crucea şi moartea care-L aşteptau, dar şi de învierea Sa cea de a treia zi (Lc 13, 32; 18,33).
Astfel, prin moartea pe cruce, calea Domnului se întinde până în adâncurile iadului. Şi aşa cum, atunci când este cufundat în apele botezului, credinciosul întâlneşte pe Hristos, se îmbracă în El şi iese „la o viaţă nouă” (Rm 6, 4) prin faptul că Domul a pogorât cel dintâi şi a sfinţit apele, la fel, când ne porunceşte să pogorâm la iad, El nu o face pentru a-l pierde pe om, ci pentru ca acesta din urmă să exploreze şi aici taina negrăită a smeritei iubiri dumnezeieşti care ajunge până şi în acest loc înfricoşător. Această cale contribuie la smerirea omului până la capăt în faţa minunii iubirii lui Dumnezeu, pentru ca, răspunzându-i cu recunoştinţă, să se umple la rândul său de o iubire atât de desăvârşită şi de definitivă pentru Hristos, încât nimic, nici un loc, nici măcar iadul, să nu-l mai poată despărţi de El. Cunoaşterea tainei lui Hristos nu va fi niciodată desăvârşită dacă experienţa omului nu înglobează şi iadul.

Calea pe care o indică Biserica

Această smerită coborâre e şi calea pe care umblă sfânta Biserică. Dacă examinăm cu atenţie duhul Bisericii exprimat în rugăciunile ei, vom vedea din nou această dublă mişcare: mai intai de pogorâre, iar mai apoi de înălţare. De exemplu, la săvarşirea Tainelor Botezului sau Euharistiei, vedem pe săvârşitor smerindu-se, osândindu-se pe sine însuşi şi pogorându-se cu mintea: „(…) nu te scârbi de mine, nu-ţi întoarce de la mine faţa Ta, ci mai degrabă întoarce-ţi privirea de la păcatele mele (…) ca un nu fiu ruşinat şi umilit, ci trimite peste mine o putere de sus, (…) şi sădeşte (…)” (Molitvelnic, slujba Botezului). Şi deopotrivă: „Nimeni nu este vrednic (…) să se închine Ţie, împărate al slavei, (…) dar în negrăita Ta iubire faţă de noi (…)” (Liturghia Sfantului Ioan Gură de Aur). Prin această smerită mişcare, Dumnezeu îl îmbracă cu putere pentru a săvârşi slujirea sfântă şi a-l înălţa astfel nu numai pe el însuşi ci şi pe credincioşii pe care Duhul lui Dumnezeu i-a încredinţat lui. Aproape toate rugăciunile importante ale Bisericii se împart în două părţi. In prima parte se realizează pogorârea minţii, iar în cea de-a doua, prin credinţă înălţarea ei, în timpul căreia credincioşii se încredinţează milostivirii nesfârşite a Făcătorului de bine, Dumnezeu. Pentru a ne asigura de acest lucru, e de ajuns să citim rugaciunile dinainte de Sfânta Impărtăşanie.

E însăşi mişcarea căinţei

Intreaga viaţă a credincioşilor nu e decât o viaţă de căinţă. Prin căinţă se realizează pogorârea smereniei „sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca ea să ne înalţe la timpul cuvenit” (1 Ptr 5, 6). Această pogorâre e de bunăvoie şi purcede „din credinţă”. In cuvântul său „Despre căinţă”, Sfântul Ioan Scărarul rezuma acest adevăr astfel: „Prin căinţa liberă şi de bunăvoie, omul care se căieşte scapă de chinurile şi durerile fără voie” (Scara 5). Pogorând, aşadar, cu mintea la iad, omul nu face nimic altceva decât să urmeze pe Domnul. Dar se fereşte să deznădăjduiasca, căci calea Domnului duce la viaţă şi încă „la viaţă din belşug”. Această taină a pogorârii şi înălţării Domnului a fost prefigurata în chip minunat de cei trei tineri evrei pe care Nabucodonosor ii aruncase în cuptorul de foc. Aceşti trei sfinţi adolescenţi au luat asupra lor păcatele şi călcările poporului lor, osândindu-se cu mintea ca unii care ar fi vrednici de foc pentru fărădelegile lor. Şi cu smerenie şi-au înălţat rugăciunile Dumnezeului părinţilor lor. Dar pentru că se găseau în chip profetic pe smerita cale a pogorârii Domnului Iisus, s-au învrednicit pe bună dreptate sa fie însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu însuşi, chiar şi înainte de intruparea Sa, Care S-a pogorât în cuptor şi „mergea în mijlocul focului” împreună cu ei, ţinându-i „teferi” (Dn 3, 25). Desigur, în acel moment puterea tainei lucra în mod profetic. După intruparea Domnului, pogorârea Sa la iad şi înălţarea Lui, puterea aceleiaşi taine e infinit mai mare, căci nu mai este stare inauntrul făpturii create care să nu fi fost „umplută” de lucrarea Persoanei lui Hristos (cf. Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 21: „Hristos a străbătut toate stările vieţii omeneşti ca să le «umple» cu lucrarea Sa îndumnezeitoare. A mers până la moarte pentru a se face cel dintâi născut din morţi şi a dobandi întâietatea în toate” [1 Tim 2, 5; Col 1,18]). El este stăpânul vieţii, care merge înaintea noastră şi ne arată calea.

Practica acestui cuvânt al vieţii

Acum că am întemeiat teologic cuvântul Domnului adresat Sfantului Siluan – „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – ramane să lămurim punerea sa în practică. Cu toate acestea, mai înainte trebuie să subliniem limpede faptul că toată puterea tainei, ascunsă în acest cuvânt, stă în aceea că pogorârea lui Hristos la iad a fost de bunăvoie şi lipsită de orice păcat, realizata numai şi numai din ascultare faţă de Tatăl şi pentru mantuirea lumii. De aceea, pentru a fi binecuvântată şi dusă la bun sfarsit, pogorârea omului trebuie să fie întreprinsă şi ea de bunavoie din porunca Domnului. Experienţa iadului la Sfântul Siluan a fost roada harului, şi astfel descoperirea îndemnului lui Hristos a corespuns în chip desăvârşit trăirii sale. E greu să sesizam adâncimea fără pereche a unei asemenea experienţe. Totusi, intrucât e expresia căii Domnului şi a vieţii ascetice a Bisericii, ne vom strădui, referindu-ne la Sfinţii Părinţi, să pătrundem in adâncul acestui cuvânt şi să-i înţelegem puterea.
Cuvantul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” e o porunca dată de Domnul pentru ca credinciosul să-L imite în pogorarea Lui, nădăjduind în acelaşi timp în milostivirea Sa şi în mantuirea veşnică pe care a dobândit-o pentru noi prin Intruparea Sa. Şi numai dispoziţia omului în primirea şi punerea în practica a acestui cuvânt şi viaţa sa atrage harul lui Dumnezeu. Ca lumină dumnezeiască, acest har descoperă şi afirmă acest adevar: iadul e locul spiritual în care se află omul despărţit de Dumnezeul iubirii. Lumina harului vădeşte păcatul, ticăloşia şi saracia duhovnicească. Această cunoaştere naşte în suflet zdrobirea – dar preţios al lui Dumnezeu făcut omului, fiindcă este preludiul smereniei şi pregăteşte un loc în care Dumnezeu să se poata sălăşlui în noi.

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic„mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44). Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă „e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]”. Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog: „Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]). Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită: „Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”
In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu.„Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.
Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

Smerenia şi curăţia minţii

Conformându-se duhului cuvântului Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”, omul dobândeşte smerenia şi curăţia minţii – condiţii indispensabile ale nepătimirii şi unirii cu Dumnezeul sfinţeniei. Această ştiinţă a învăţat-o sfântul prin acel cuvânt primit direct de la Domnul. După cum scrie el însuşi: „Am început să fac cum m-a învăţat Domnul, şi inima mea a gustat dulceaţa odihnei în Dumnezeu”.
Stăpân al acestei cunoaşteri dăruite de Dumnezeu, Siluan dă mărturie de faptul că oricine se socoteşte din inima sa vrednic de focul cel veşnic devine inaccesibil vrăjmaşilor şi liber de gândurile pătimaşe. In întregime, cu mintea şi cu inima, el rămâne ferm în Dumnezeu. Dar de îndată ce pierde amintirea flăcărilor iadului, gândurile ajung din nou puternice.
In zilele noastre, constatăm cu întristare că oamenii suferă cumplit de dezintegrarea minţii. Imaginaţia, care nu e decât una din puterile minţii, supraalimentează şi guvernează viaţa oamenilor. La unii dintre ei, aceasta duce la învârtoşarea inimii din mândrie, iar la alţii chiar la boli mintale. Potrivit învăţăturii Evangheliei şi Scripturii, mintea funcţionează în mod normal atunci când este unită cu inima. Şi această unire se realizează atunci când mintea e îmbrăţişată de focul zdrobirii. Prin urmare, Sfântul Siluan ne arată calea spre tămăduirea sufletului: „Ţine-ţi mintea în inimă şi în iad. Cu cât te vei smeri mai tare, cu atât mai înalte vor fi darurile pe care le vei primi de la Dumnezeu”. (…)

***

1

Sambata Mare al Sfantului Inochentie al Odessei:

“Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, caci Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor“.

“Iata, fratilor, povata pe care ne-o da Sfanta Biserica pentru aceste zile mari si sfinte! Cu aceasta ea voieste sa ne zica: evenimentele pe care le amintim in aceste zile sunt mai presus de graiul omenesc si nici mintea nu le poate cuprinde; sa parasim deci orice rastalmacire, sa indepartam de la noi toate gandurile pamantesti, sa lepadam toata grija cea lumeasca, sa stam cu frica si cu cutremur in cea mai adanca tacere; sa privim, sa fim cu luare-aminte si sa luam invatatura.

Supunandu-ne acestei povete a Sfintei Biserici, si noi, fratilor, n-am fi deschis gura noastra cea nevrednica daca n-am fi crezut aceasta de trebuinta si n-am fi avut de gand a va aduce si pe voi si pe noi insine mai aproape de aceasta dorita tacere sufleteasca si trupeasca, pe care ne-o cere Sfanta Biserica. O, cat de trebuincioasa este ea aici! O, cat de trebuincios lucru este ca noi, inconjurand mormantul Mantuitorului nostru, sa facem sa amuteasca in noi toate gandurile cele trupesti si sa ne ridicam cu mintea si cu inima mai presus de toate cele lumesti! Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge si se junghie, si noi sa fim privitorii reci ai acestei junghieri? Si injunghiindu-Se, El voieste sa se dea spre mancare credinciosilor; oare au loc aici strigatele trupului si ale sangelui?
Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa! Oare e mic El pentru mintea noastra? Ce minuni si cate taine nu sunt ascunse in aceste rani! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este adevarul absolut, pentru care pacatul e atat de nesuferit, incat el (adevarul) loveste pana si pe Unul-Nascut Fiul Sau, care a ridicat pe umerii Sai pacatele noastre! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este intelepciune neajunsa, ale carei cai sunt tot atat de departe de caile noastre pe cat de departe este cerul de pamant! Cine putea sa astepte mantuirea de la cruce? Cine se putea gandi ca viata vesnica va fi inchisa in mormant? Cauta si vezi mai departe cum Dumnezeu este iubire desavarsita, care niciodata nu cade (I Cor. 13, 8), care urmareste pe cei iubiti pana in adancurile iadului si se jertfeste pentru ei! Cauta in sfarsit si vezi cum toate atributele in Dumnezeu una sunt: iubirea nu este decat aceeasi dreptate care miluieste, si dreptatea nu este decat aceeasi iubire care purifica si vindeca.
Acestea toate tu le poti vedea prin aceste rani privind in sus spre Dumnezeu. Priveste prin ele in jos, spre lume, si ti se vor descoperi tainele lumii si ale omului. Aici gasesti lamuriri pentru tot trecutul, caci din ce a fost facuta Crucea? Din lemnul cunostintei binelui si raului. Ce maini au facut-o? Acelea care au fost intinse spre fructul oprit.
Aici vei gasi lamuriri pentru timpul de fata. Noi cu totii ne aflam sub cruce, impovarati de felurite nenorociri. De ce? Pentru ca asemenea Suferindului de pe Golgota, strabatand calea suferintelor, sa intram prin ele in slava cea dintai.
Aici gasim lamuriri pentru viitorul nostru. Mormantul lui Iisus este desert. De ce? Pentru ca toate mormintele vor fi candva desarte si parasite de mortii lor. Celui cuvios nu i s-a dat sa vada putreziciunea (Fapt. 2, 3) pentru a fi noi incredintati ca toti cei asemenea Lui se vor imbraca candva in fericita nemurire. Nu degeaba in ceasul mortii Lui insusi pamantul s-a cutremurat. Insusi cerul s-a intunecat, s-a rupt catapeteasma bisericii si mortii s-au sculat din morminte. Pe Golgota s-a hotarat nu numai soarta oamenilor, ci si soarta a toata lumea. Acolo a fost rascumparata intreaga faptura spre slava libertatii fiilor lui Dumnezeu.
Iata cate taine se cuprind in mormantul lui Iisus pentru credinta si speranta noastra! Nu mai putine taine cuprinde acest mormant si pentru iubire. Vrei sa stii cum trebuie a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele? Nu intreba de aceasta pe nimeni: priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit, si vei afla ce inseamna a iubi cu adevarat. Vrei sa cunosti pana unde trebuie sa-ti intinzi rabdarea, smerenia, supunerea, nerautatea sau blandetea ta? Nu te gandi mult la aceasta, priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit si vei vedea care sunt hotarele si masura acestor virtuti.
1Cauta indemnuri la pocainta si mijloace pentru a-ti incalzi inima cea racita de pacate. Imbratiseaza cu mintea ta corpul cel de viata datator si daca el nu va putea incalzi inima ta, atunci pentru ea nu mai ramane decat flacarile iadului.
Toate le gasim in mormantul Mantuitorului, toate le putem invata de la Crucea Lui. Nu ne ramane decat sa ne infatisam inaintea acestui mormant, sa facem sa amuteasca in noi toate cele pamantesti, sa indepartam de la noi desertaciunile si grijile, sa ne departam de lume si sa ramanem cu Iisus. Ah, sa ramanem cu El!
Au nu putem ramane numai cu Dansul nici macar un ceas? Si la ce sa ramanem cu El? Pentru ca sa primim de la Dansul lasarea si iertarea pacatelor! Pentru ca sa auzim: “Astazi veti fi cu mine in rai”, in raiul indreptarii. Pentru ca apoi, cand va veni vremea, sa fim si in raiul vesnicei petreceri cu El. Altfel, ce folos ne va aduce sederea noastra langa acest mormant si inchinarea la aceasta Cruce?
Cand avem mintea imprastiata, usor se imprastie si impresiile cele bune, dobandite aici. Focul dragostei ceresti aprins de acest mormant, se stinge repede de suflarea cea rece a patimilor; strigatul trupului si al sangelui nu va intarzia a inabusi glasul cel lin al constiintei redesteptate. Sfanta Biserica vede toate aceste primejdii si de aceea ne fereste de ele cu atata ingrijire.

Sa taca deci tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, ca imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor. Amin”.

(Inochentie al Odesei – cuvantari la Sfantul si Marele Post)

1

***

Sfantul Nicolae Velimirovici – Din Ierusalim, in (…) Sambata Mare

Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

Sâmbăta Mare

Iată-ne acum în Ierusalim, cel mai mare câmp de bătălie din istoria neamului omenesc. Acesta este Kosovopolje al omenirii. Multe bătălii s-au dat aici între oştirile împărăţiei cerurilor şi oştirile împărăţiei pământeşti. Oştirile împărăţiei cerurilor întotdeauna au părut mai slabe, şi întotdeauna au părut înfrânte înainte de biruinţă. Căpetenia oştirii împărăţiei cerurilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a dat bătălia cheie în acest loc, şi a câştigat biruinţa cheie. Toate bătăliile pe care le-au dat înainte de El luminoasele Lui oştiri seamănă cu bătălia Lui atât prin chinuri, cât şi prin biruinţe.
Sunt de-acum şase zile de când trăim pătimirile Domnului nostru. Am străbătut toate locurile chinurilor Lui, şi pe toate le-am udat cu lacrimile noastre. Sufletele noastre se simt chinuite până la istovire. Trupeşte, însă, ne simţim minunat de bine. Dormim puţin, postim mult, stăm cu ceasurile la slujbe, întreaga zi, de pe colină pe colină, prin Sfânta Cetate. Şi nimeni nu e obosit, nimeni nu e bolnav, nimeni nu se plânge! Sufletul însă e apăsat ca de o piatră de mormânt. Nimic în lume afară de Învierea Domnului nostru chinuit nu poate să ridice această piatră de mormânt şi să aducă înviere sufletelor noastre. De-abia aşteptăm ca sâmbăta aceasta să plece de la noi şi să ne întâlnim cu duminica preaslăvită.
Unde sunt adventiştii din Bacika să vină la Ierusalim şi să trăiască aceste pătimiri sufleteşti câte am trăit noi în aceste şase zile? Atunci nu le-ar mai da prin minte să prăznuiască sâmbăta în locul duminicii. Iată, sâmbăta nouă nu ne-a adus nici o uşurare. În această zi doar însumăm toate pătimirile Domnului nostru, adunăm toate chinurile Lui. Şi aşteptăm duminica: uşurare, odihnă şi izbăvire.

„Ce s-a întâmplat azi cu Domnul?” – întreabă funcţionarul Ilia.
„S-a pogorât la iad ca să se arate pe Sine şi Evanghelia Sa şi celor ce au răposat mai înainte de venirea Lui, aşa încât să ia sub stăpânirea Sa toate generaţiile omeneşti trecute, prezente şi viitoare, să le arate tuturor adevărul şi să-i îmbie pe toţi cu mântuirea”.

„Dar ce, adventiştii prăznuiesc pogorârea lui Hristos la iad, nu învierea Domnului?”.

Astăzi am mers de câteva ori în biserica Mormântului Domnului. Am fi vrut să fim acolo necontenit – ca şi cum nevăzutul nostru Stăpân ne cheamă la Sine pe Golgota, ca prin rănile Sale trupeşti să vindece rănile noastre sufleteşti. Biserica aceasta se mai numeşte şi Biserica Învierii. S-ar putea numi fără împiedicare şi Biserica Înviată – fiindcă într-adevăr a înviat de câteva ori. Împăratul păgân Adrian a dărâmat-o din temelie şi în locul acela a pus idoli de nebuni: pe Jupiter şi Venera, urâciunile romane. Iulian Apostatul şi Omar Arabul, şi Hosroe Persanul au prădat-o şi au stricat-o pe rând. Această biserică, însă, a înviat neîncetat după moartea ruinătorilor ei, în nouă şi mai mare slavă şi frumuseţe. Oare aceasta nu e înviere? Oare n-a fost şi crucea lui Hristos îngropată sub pământ şi a înviat?

O, Mare Doamne Iisuse, Unule Nebiruite, Atotputernice! Şi lucrurile legate de numele Tău învie, cu atât mai mult oamenii şi popoarele. Şi cu atât mai mult Tu, Adevărule Veşnic şi Viaţă Veşnică!

(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

Laurentiu Dumitru

cuvantulortodox

1

Nadejdea care izvoraste din mormantul totalei discumpaniri. Ce ne ramane cand raul pare sa triumfe, cand este dezlantuita prigoana “portilor iadului” impotriva crestinilor?

1

“Cat de des exista in viata particulara si in cea obsteasca situatii care par deznadajduite! Deosebit de des trece prin acestea crestinul care a rupt-o cu nazuintele si deprinderi­le lumesti si a pasit pe calea stramta, dar dreapta catre Hristos. Intreaga lume se inarmeaza impotriva lui…”

***

Ultima Sambata a Vechiului Testament:

“Cat de intunecata si cat de trista a fost aceasta zi pentru ucenicii si prietenii Domnului!”

1

Sfantul Vasile al Kineșmei: Puterea nadejdii crestine

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 15, versetele 40-47)]

Iar Iisus, scotand un strigat mare, Si-a dat duhul (37)

A murit Domnul, Mantuitorul nostru, Rascumparatorul nostru. S-a incheiat o viata asemeni careia n-a fost si nici nu va mai fi pe lume alta. S-a incheiat o viata neasemuit de mare si sfanta; odata cu viata Lui s-a incheiat si lupta Lui, iar odata cu lupta Lui s-a incheiat lucrarea Lui; odata cu lucrarea Lui s-a incheiat rascumpararea, iar odata cu rascumpararea s-a incheiat intemeierea noii lumi.
La acest mare moment al mortii Domnului rastignit n-a fost de fata nici unul din ucenicii Lui, afara numai de Ioan. Ei s-au ascuns. Frica a biruit iubirea lor de Invatator. Mai credincioase si devotate I-au fost femeile, care si inainte, in Galileea, Il urmasera, se ingrijisera de El si slujisera din ave­rea lor Lui si Apostolilor. Primejdia ce le ameninta din par­tea urii arhiereilor si a grosolaniei gloatei fanatice n-a biruit iubirea lor si nu le-a facut sa plece de la cruce.

„Uita-te la osardia lor, striga Ioan Gura de Aur. Ele L-au urmat ca sa Ii slujeasca si nu s-au despartit de El nici macar in mijlocul primejdiilor. De aceea au vazut: au vazut cum a strigat El, cum Si-a dat duhul, cum pietrele s-au despicat si toate celelalte. Si ele Il vad primele pe Iisus – dispretuita parte femeiasca se bucura cea dintai de vederea inaltelor buna­tati. In aceasta se vede cu osebire si barbatia lor. Ucenicii au fugit, pe cand acestea au stat de fata. Vezi barbatia femeilor? Vezi dragostea lor inflacarata? Vezi darnicia lor in cheltuieli si hotararea de a infrunta moartea insasi? Sa urmam si noi, barbatii, femeilor, neparasindu-L pe Iisus in ispite.”

1Cu adevarat, mare a fost osardia sfintelor femei mironosite, inflacarata si statornica a fost dragostea lor de Domnul. Libera de orice impatimire pamanteasca, inima lor traia si respira prin Domnul; in El erau concentrate toate ganduri­le, dorintele si nadejdile lor, in El se afla toata comoara lor. Pentru Invatatorul lor iubit, ele isi parasesc cu bucurie case­le, rudeniile si cunoscutii, uita de slabiciunea femeiasca, nu se infricoseaza de cruzimea numerosilor Lui vrajmasi, peste tot Il urmeaza fara abatere in viata Lui de pribegie, fara a se teme de ostenelile si de greutatile legate de aceste peregrinari si indurand cu rabdare toate lipsurile.
N-ar fi fost de mirare daca sfintele femei, inconjurandu-L pe Iisus Hristos cu grijile si atentia lor, L-ar fi urmat in zilele Lui de glorie, cand toata Galileea si Iudeea rasunau de faima Lui, cand multimile de popor se strangeau la El din toate par­tile ca sa-I auda invatatura si sa-I vada minunile, cand sutele de bolnavi care primisera vindecare povesteau cu entuziasm despre bunatatea si mila Lui, despre puterea Lui facatoare de minuni, raspandind peste tot gloria numelui Lui. Atunci erau multi cei care Il urmau, atrasi de rasunetul faimei Lui, si in asta nu era nimic uimitor: gloata se lasa intotdeauna momita de sclipirile mincinoase ale stralucirii exterioare si ii place sa urmeze idolii la moda.
A ramane insa credincioase Invatatorului in clipele grele ale injosirii Lui, a nu-L para­si in vremea patimirilor, cand orice expresie a compasiunii putea sa provoace o explozie de jigniri si de ocari din partea gloatei dezlantuite, aduse la turbare de clevetirile1 arhiereilor, atunci cand insusi stalpul credintei, Apostolul Petru, s-a clatinat si a dat inapoi in fata primejdiei de a fi socotit ucenic al Domnului – pentru aceasta a fost nevoie de o mare barbatie si de o dragoste fara margini. Faptul ca mironositele au ramas credincioase in clipe ca acestea a fost semnul unor inimi mari si nobile. Si dragostea sfintelor femei a trecut cu bine prin incercare: ele n-au plecat de la cruce. Pana in ultimul moment, cand piatra grea pravalita la intrarea in mormant L-a ascuns de ele pe Dumnezeiescul Invatator, nu si-au desprins de la El privirile iubitoare.

Ele au parasit ultimele gradina unde a fost ingropat Dom­nul, si pentru asta au primit primele vestea plina de bucurie a Invierii – la inceput de la ingerul cel purtator de lumina, apoi de la Insusi Mantuitorul. Maria Magdalena, cea mai credincioasa si devotata ucenica a Lui, a fost invrednicita prima de negraita bucurie de a-L vedea pe Domnul inviat. Prin aceasta aratare Domnul a recunoscut, parca, sfintenia si maretia iubirii femeilor.

Este interesant de remarcat ca nici in Evanghelie, nici in Faptele si Epistolele Apostolilor nu se pomeneste vreo femeie care sa fie impotriva lui Hristos sau impotriva invatatu­rii Lui. In timp ce din partea barbatilor Domnul a intalnit adeseori necredinta, nerecunostinta, batjocura, dispret, ura care, tot sporind, s-a prefacut intr-o intreaga mare de rautate dezlantuita in jurul Crucii, din partea femeilor vedem sincer devotament, grija miscatoare si dragoste plina de abnegatie. Pana si paganele, cum ar fi Claudia Procula, sotia lui Pilat, nutresc fata de El un respect profund.

De ce? „Deoarece femeile sunt mai putin dezvoltate mintal decat barbatii”, vor spune, fara indoiala, unii necredinciosi. Nu, nu de asta, ci deoarece femeile au o inima mai sen­sibila, si cu inima lor simteau adevarul si frumusetea morala a invataturii lui Hristos. Adeseori, femeia n-are nevoie de dovezi intelectuale, logice: in viata ei este mai important simtamantul, si cu simtamantul percepe adevarul. Acest mod de cunoastere a adevarulul este, adeseori, mai de nadej­de, mai sigur si mai rapid in ce priveste crestinismul, unde exista atatea lucruri ce se descopera nu mintii iscoditoa­re si ingamfate, ci inimii curate si credincioase, deoarece, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel,

Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti… pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari. Caci scris este: „Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati voi nimici-o”… Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelep­ciunea lumii acesteia? (I Cor. 1, 27, 19-20).

1Si cu ce entuzi­asm ascultau femeile cuvintele Dumnezeiescului Invatator! Sa ne amintim macar de Maria din Betania, care-si uitase datoria de gazda primitoare si alesese „partea cea buna” la picioarele Mantuitorului, pentru a asculta minunatele Lui cuvinte. Si cum puteau femeile sa nu ia aminte la cuvintele Domnului si sa nu se daruiasca din tot sufletul noii si marii invataturi ce inalta femeia la aceeasi vrednicie cu barbatii, fiindca in Hristos

nu este parte barbateasca si parte femeiasca (Gal. 3, 28)?!

Toti sunt egali inaintea lui Dumnezeu, pen­tru toti deopotriva a patimit si a murit Domnul si toti au acelasi drept la fericirea viitoare a vietii vesnice. In vechea lume pagana nu era nici pomeneala de asemenea egalitate: femeia era intotdeauna intr-o pozitie subordonata, asuprita si dispretuita. „Dispretuita parte femeiasca”, zice Ioan Gura de Aur – parte a carei viata a fost atat de plina de necazuri si umilinte, incat n-avea cum sa nu simta, cu inima recunosca­toare, marea binefacere pe care o deschidea inaintea ei religia crestina prin luminoasele perspective ale bucuriei, dragostei si respectului. Iata de ce chiar de la inceputul istoriei crestine intalnim in paginile ei multe nume de femei care, prin taria si sinceritatea credintei lor, prin osardia si ravna lor, prin nevointa lor, nu au fost mai prejos decat marii Drepti. Numele Marilor Mucenite Varvara, Ecaterina, Parascheva, Olgai si Ninei celor intocmai cu Apostolii, Mariei Egipteanca si ata­tor altora ne vorbesc despre treptele supreme ale desavarsirii si sfinteniei crestine la care au ajuns femeile credincioase.

Atunci cand Iisus Si-a dat duhul soarele se pleca deja spre apus. Se lasa seara si se 1.jpgapropia ziua sambetei.

Era mare ziua sambetei aceleia (In 19, 31),

distingandu-se printr-o deosebita solemnitate si stralucire, fiindca era unita cu ea praznuirea Pastilor. Dupa cat se vede, aceasta imprejurare ii nelinis­tea pe arhierei. Oamenii care nu considerau ca este o profanare sa-si inceapa praznicul prin uciderea lui Mesia erau serios ingrijorati ca nu cumva sfintenia zilei urmatoare, care incepea la apusul soarelui, sa fie incalcata prin aceea ca atar­nau cadavre pe cruci. De aceea, ducandu-se la Pilat, iudeii au cerut sa li se franga rastignitilor fluierele picioarelor pentru a li se grabi moartea si a fi dati jos de pe cruci. Pilat a ingaduit, insa Domnul deja murise si nu I s-au frant fluierele picioare­lor – nu mai era nevoie de asta. Iar intre timp la Pilat a apa­rut cineva cu o alta cerere: cineva care dorea sa dea jos de pe cruce si sa ingroape trupul lui Iisus.

Era Iosif din Arimateea.

Arimateea, patria lui Iosif, este vechea Rama, locul nasterii Prorocului Samuel, oras al semintiei lui Veniamin, amin­tit de Evanghelistul Matei (v. Mt. 2, 18).

1Iosif era un om bogat, cu caracter inalt si viata neprihanita. Marea lui boga­tie facuse din el o persoana de vaza, cu atat mai mult cu cat pe atunci in Ierusalim totul putea fi cumparat cu bani, ince­pand de la functia celui mai prapadit vames si pana la cinul de arhiereu. Pe langa asta, Iosif facea parte dintre cei mai de vaza membri ai sinedriului, si probabil ca impreuna cu alti oameni de bine din sinedriu se opusese partidului lui Caiafa.

El era in taina ucenic al lui Iisus Hristos, si la ultimele uneltiri ale sinedriului impotriva Mantuitorului, precum si la judecata asupra Lui, nu fusese de fata (v. Lc. 23,15) – poa­te pentru ca, nevazand nici un mijloc de a-L scapa pe Cel nevinovat, nu voia sa fie martor al condamnarii Lui, sau poa­te pentru ca viclenia arhiereilor gasise un mijloc de a-l exclu­de de la hotararea acestei chestiuni. Totusi, nu incape indoia­la ca aceasta inactivitate fortata era greu de suportat pentru o inima nobila, care se rusineaza de lasitate, se rusineaza sa lase lipsit de aparare un nevinovat chiar si atunci cand nu exista nadejdea de a-l salva.

Si iata ca, atunci cand totul s-a sfarsit si pe cruce atarna doar trupul neinsufletit al Mantuitorului, amaraciunea si indignarea i-au insuflat lui Iosif indraznea­la. Acum era prea tarziu ca sa-si declare solidaritatea cu Iisus Hristos – Prorocul viu; nu mai ramanea decat sa-si plateasca ultima datorie a prieteniei si a cinstirii: sa scape de ocara cel putin ramasitele Lui pamantesti, fiindca altminteri nu inca­pea indoiala ca iudeii ar fi aruncat Preacuratul Lui Trup in groapa comuna, alaturi de toti nelegiuitii executati.

Iosif,

indraznind, a intrat la Pilat si a cerut trupul lui Iisus (43).

Iosif arimateianul la Pilat cerand sa ingroape trupul lui IisusAceasta indrazneala era 1legata de un serios pericol – nu din partea lui Pilat, de la care era de asteptat o hotarare binevoitoare, fiindca recunoscuse nevinovatia lui Hristos, ci din partea arhiereilor, care in cel mai mic semn de respect fata de Mantuitorul vedeau o tradare si puteau privi incercarea de a-L ingropa cu cinste ca pe razvratire impotriva sinedriului, razvratire cu atat mai primejdioasa cu cat venea din partea unui membru de vaza al acestuia, al carui exemplu ar fi putut influenta poporul.
Totusi, Iosif nu s-a oprit in fata primejdiei, ci, dispretuind frica, s-a dus in pretoriul roman. Din rugamintea lui a aflat Pilat pentru prima data ca Iisus Hristos a murit deja. El s-a mirat de o moarte atat de grabnica si, trimitand dupa sutas, l-a intrebat daca moartea a avut loc cu adevarat, daca nu era vorba doar de un lesin sau de letargie. Primind raspunsul, Pilat a poruncit ca Trupul Domnului sa-i fie dat lui Iosif spre ingropare. Desi romanii lasau de obicei cadavrele rastigniti­lor sa fie mancate de caini si corbi, procuratorul n-a vrut sa il refuze pe un membru respectat al sinedriului, cu atat mai mult cu cat, fara indoiala, simtea intreaga nedreptate a hotararii sale, pe care arhiereii i-o smulsesera impotriva lui Iisus Hristos. Chiar nesocotirea vrajmasiei cu care arhiereii aveau sa intampine, fara indoiala, ingaduinta data lui Iosif a fost ca un fel de jertfa adusa de Pilat pomenirii Dreptului.
1Primind aceasta ingaduinta, Iosif, fara sa piarda timpul, s-a dus pe Golgota si a luat de pe cruce Trupul. Odata cu el a mers pe Golgota si un alt urmator ascuns al lui Iisus Hris­tos: Nicodim, alt membru al sinedriului, care venise cand­va la Mantuitorul noaptea pentru a sta de vorba in taina (v. In 3, 1-21). Acum el nu se mai ascundea, ci, plin de dragoste si de compasiune, a adus pentru ingropare daruri cu adevarat imparatesti: o suta de litre de amestec aromat din smirna si aloe. Trebuia sa se grabeasca, deoarece venea sambata, cand, dupa Legea lui Moise, orice israelit dreptcredincios trebuia sa lase orice lucrare si sa petreaca in odihna desavarsita.
De aceea, nu puteau fi respectate toate ceremoniile ritualului de ingropare iudaic, dar ceea ce se putea face intr-un rastimp atat de scurt s-a facut. Trupul Domnului a fost spalat cu apa curata, apoi s-au turnat peste el miresme si a fost infasurat intr-un giulgiu dreptunghiular. Capul si fata au fost infasu­rate cu un stergar ingust. Atat giulgiul, cat si stergarul au fost legate cu snururi. Probabil ca o parte a miresmelor a fost arsa: istoria ritualului funerar iudaic cunoaste asemenea exemple.

Nu departe de locul rastignirii era o gradina care apar­tinea lui Iosif din Arimateea, si in cuprinsul acesteia, intr-o stanca, fusese sapata, dupa obiceiul iudaic, o pestera pentru inmormantare. Dupa toate probabilitatile, Iosif rezervase acest mormant pentru sine si pentru familia sa, vrand sa fie ingropat in apropierea Cetatii Sfinte, dar nimeni nu fusese inca inmormantat acolo. Iosif nu a sovait nici o clipa sa-I dea Dumnezeiescului sau Invatator locul acela de odihna.1

Din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru ca mormantul era aproape (In 19,42).

La intrarea in pestera a fost pravalita o piatra uriasa – masura de precautie indispensabila in Iudeea, fiindca acolo erau numerosi sacali, hiene si alte fiare si pasari de prada. Abia au implinit toate acestea, ca soarele s-a lasat in spatele muntilor Ierusalimului. Incepea sambata – ultima sambata a Vechiului Testament. Dupa o zi si o noapte avea sa straluceasca prima duminica a Noului Testament.

Cat de intunecata si cat de trista a fost aceasta zi pentru ucenicii si prietenii Domnului! Necazul le umplea sufletul, le inabusea orice alte ganduri, nu ii lasa sa-si vina in fire ca sa inteleaga cat de cat toate cate se intamplasera pe neasteptate, cu o repeziciune atat de cumplita. Viitorul era acope­rit cu un intuneric de nepatruns; trecutul mai mult tulbura decat mangaia. Amintirea minunilor lui Iisus, a gloriei Lui dinainte, facea si mai cumplite crucea si ingroparea Lui. Pana atunci, ucenicii Lui mersesera pe o cale stramta, deloc nete­da, adeseori spinoasa, insa mersesera in urma Invatatorului imbracat cu puterea de Fiu al lui Dumnezeu, atragand aten­tia tuturor, impartasindu-se de gloria Lui, mangaindu-se cu mari nadejdi in viitor: dar iata ca aceasta cale i-a dus pe neasteptate la Golgota, a fost curmata de crucea Invatatorului, i-a fost pus cu desavarsire capat prin moartea Lui!

1Ce situatie trista, lipsita de mangaiere!

Necazul ucenicilor Domnului nu ar fi fost atat de nema­surat daca ar fi fost mai putin convinsi de vrednicia Lui. Atunci s-ar fi putut preface repede in raceala fata de Cel ce le tradase atat de subit nadejdile, supunandu-Se pe Sine mortii, iar pe ei rusinii. Atunci ar fi suferit numai orgoliul lor amagit – insa iubirea si cinstirea fata de Mantuitorul nu se micsorasera catusi de putin in inimile lor recunoscatoa­re. Sufletele ucenicilor Lui erau unite cu El printr-o legatu­ra cereasca, vesnica. Mormantul Lui devenise pentru ei un altar in care erau cuprinse toate gandurile lor sfinte, toate dorintele lor curate, toata credinta lor.

Si cu aceasta iubire sfanta se amesteca mereu gandul ingrozitor:

„A murit! Nu este cel care Il credeam noi! Nu este Mesia! El, Care a fost si este pentru noi totul!..”

S-ar fi parut ca totul s-a sfarsit, ca raul a triumfat. S-a inchis preasfanta gura care vestea cu atata putere cuvintele vietii vesnice; au cazut lipsite de viata mainile care candva ii binecuvantau cu dragoste pe cei care veneau la El si ii vindecau pe cei suferinzi; a incetat sa bata inima mare si iubitoa­re in care incapea intreaga lume. Peste toate statea pecetea mortii, si sub aceasta suflare rece se stingeau nadejdile ucenicilor de a-si vedea scumpul Invatator inconjurat de aureola slavei si maretiei mesianice.

Cu ce intristare lipsita de nadejde recunosc ei:

Iar noi nadajduiam ca El este Cel ce avea sa izbaveasca pe Israel (Lc. 24,21)…

S-ar fi parut ca norii durerii, ce atarnau deasupra ucenici­lor, nu puteau fi strabatuti de nici o raza…

Acum insa stim deja: a trecut sambata, si bucuria stralucitoare a duminicii a luminat 1inimile indurerate! A inviat Domnul, a inviat Dreptatea ingropata! Si nici piatra, nici pecetea de pe mormant, nici strajerii, nici toate puterile iadului nu au putut-o tine in pestera intunecoasa. Ca un fulger orbitor, lumina invierii a strabatut norii raului. Domnul a inviat si S-a aratat iarasi lumii!

Ce mare lectie pentru noi: lectia nadejdii!

Cat de des exista in viata particulara si in cea obsteasca situatii care par deznadajduite! Deosebit de des trece prin acestea crestinul care a rupt-o cu nazuintele si deprinderi­le lumesti si a pasit pe calea stramta, dar dreapta catre Hristos. Intreaga lume se inarmeaza impotriva lui.

Daca ati fi din lume, le spune Domnul urmatorilor Sai, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste. Aduceti-va aminte de cuvantul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decat stapanul sau. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni…

In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea (In 15, 19-20; 16, 33).

Va persecuta nedrep­tatea superiorilor, batjocura si dispretul egalilor, rautatea si invidia inferiorilor. Otrava serpeasca a clevetirii va tulbura linistea. Sunteti numiti ipocriti, fatarnici, nebuni. In jur nu intalniti nici sprijin prietenesc, nici cuvinte de imbarbatare, in intunericul ce va impresoara nu se vede nici macar un singur punct luminos; s-ar parea ca nu exista iesire, si asta poa­te tine cu anii!

Nu va descurajati insa; amintiti-va de lectia Sfantului Mormant. Dreptatea poate fi inabusita, poate fi ingropa­ta, insa numai pentru o vreme. Mai devreme sau mai tarziu ea va invia, caci este o putere mare, vie, si nimic in lume nu o poate invinge! Nimic nu-i mai puternic decat dreptatea lui Dumnezeu. Ea nu sclipeste prin efecte exterioare, n-are nevoie de decoratii, nu trambiteaza inaintea sa, cum face minciuna vanitoasa: e o putere lina, linistita, insa cu totul irezistibila.
Perioade de intuneric aparent de nepatruns exista si in viata obsteasca. Cateodata, minciuna si raul sporesc in asa masura, ca in aceasta atmosfera otravita devine greu de respirat. Nadejdea paleste, si un duh de descurajare involun­tara se lasa ca un cosmar, ca un nor greu. Amintiti-va insa lectia Sfantului Mormant. Greu de crezut ca cineva va trai vreodata o stare atat de apasatoare ca descurajarea prin care au trecut ucenicii Mantuitorului in chinuitoarele ceasuri de dupa ingroparea Lui, insa lumina care a rasarit din mormant a destramat intunericul descurajarii, si adanca durere a fost inlocuita de bucuria Invierii.

Aceasta continua minune a triumfului dreptatii umple toata istoria crestinismului.

In momentul mortii Domnului era greu pentru ratiunea omeneasca sa creada ca lucrarea Lui va continua si ca nu va muri impreuna cu El. I-a lasat in urma Sa pe cei doisprezece Apostoli, carora le-a incredintat aceasta misiune:

Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura (Mc. 16, 15).

1Dar cine au fost ei? Ce influenta puteau avea? Erau cumva oameni de vaza, care s-ar fi putut baza pe autorita­tea originii lor nobile, ce are intotdeauna greutate in ochii oamenilor? Nu, ci faceau parte din clasa cea mai de jos, din tagma pescarilor, care-si castigau existenta saracacioasa prinzand pesti in apele lacului Ghenizaret; erau de obarsie din Galileea, socotita tinutul cel mai grosolan si mai ignorant. Erau cumva rabini cultivati, savanti, carturari, care sa poa­ta atrage oamenii cu forta elocventei si logicii lor? Nu: cel mai inspirat si mai profund dintre ei, Ioan, era in momentul chemarii sale, precum da marturie Gura de Aur, nestiutor de carte.

Erau cumva bogati, ca prin stralucirea luxului sa se impuna poporului simplu, care iubeste intotdeauna efectele exterioare? Nu, ci aveau niste navoade simple, rupte, care aveau nevoie de carpeala; ba si pe acelea le-au parasit atunci cand s-au dus dupa Hristos. Erau cumva ostasi puternici, viteji, pentru a raspandi invatatura lui Hristos cu puterea sabiei, asa cum aveau sa faca mult mai tarziu mahomedanii raspandind islamul? Nu, ci aveau doar doua cutite, pe care Domnul a poruncit, in momentul critic, sa le bage in teaca.

Sa nu uitam, pe langa asta, ca erau speriati de fanatismul gloatei iudeilor, zguduiti de moartea Mantuitorului, ca isi pierdusera orice nadejde intr-un viitor mai bun.

Si erau numai unsprezece; dupa alegerea lui Matia, doi­sprezece, iar impotriva lor statea toata uriasa lume pagana si iudaica, cu cultura ei seculara, cu invatatura si stiinta ei, cu colosala ei putere militara si economica, cu forta organizarii ei politice. Si ei aveau de invins aceasta lume.

Puteau nadajdui in asa ceva?

Si totusi, acesti oameni sfiosi, care fugisera de frica in fata multimii slugilor arhieresti, plecand, au propovaduit – cre­dinciosi poruncii Mantuitorului – pretutindeni, si Domnul lucra cu ei (Mc. 16, 20).

In ce conditii erau nevoiti sa propo­vaduiasca explica cel mai bine Sfantul Apostol Pavel in Epis­tola a doua catre corinteni, vorbind despre nevointele lor misionare astfel:

Am fost… in osteneli, in inchisori, in batai peste masura, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fara una. De trei ori am fost batut cu vergi; o data am fost batut cu pietre; de trei ori s-a sfaramat corabia cu mine; o noapte si o zi am petrecut in largul marii. In calatorii adeseori, in primejdii de rauri, in primej­dii de la talhari, in primejdii de la neamul meu, in primejdii de la pagani; in primejdii in cetati, in primejdii in pustie, in primejdii pe mare, in primejdii intre fratii cei mincinosi; in osteneala si in truda, in privegheri adeseori, in foame si in sete, in posturi de multe ori, in frig si in lipsa de haine (II Cor. 11, 23-27).

Si in pofida tuturor piedicilor, inca din timpul vietii Apostolilor a fost pusa temelia trainica a Bisericii lui Hristos in toate tarile cunoscute atunci.

Dupa aceea, intreaga lume pagana s-a ridicat la lupta impotriva crestinismului. A fost o1 lupta crancena, disperata, o lupta pe viata si pe moarte. La dispozitia statului nemilos de atunci se aflau o multime de instrumente ingrozitoare pentru lupta cu nesupusii. Judecata si persecutia, interoga­toriile si torturile, focul si fierul incins, bataile si mutilarile, confiscarea averii, inchisorile igrasioase si intunecate, trimi­terea la munca silnica in mine, pana si pedeapsa cu moartea: toate acestea s-au revarsat ca un rau de foc asupra crestini­lor la porunca puterii de stat. Mai mult decat atat, cruzimea chinuitorilor a nascocit torturi deosebit de cumplite pentru crestini. Acestia erau acoperiti cu smoala si aprinsi ca niste faclii. Erau scosi in numar mare in arenele de circ, si fiarele salbatice infometate ii sfasiau spre distractia gloatei tranda­ve, crude si sangeroase.

Au fost incercate toate mijloacele, insa de-abia au tre­cut trei sute de ani, ca paganismul s-a prabusit ireversibil, cu toata puterea sa politica si militara, cu toata filosofia si cultura sa, pe cand crestinismul a triumfat deplin si stralucit prin edictul lui Constantin cel Mare. Oare nu este aceasta o minune a credintei si a nadejdii crestine?

Pana si vremurile din urma, dinaintea celei de-a Doua Veniri a Mantuitorului, cand iadul va mobiliza toate fortele raului pentru a lupta cu Biserica, atunci cand credinta se va imputina pana intr-atat incat Fiul Omului, venind, cu greu o va mai gasi pe pamant, cand

din pricina inmultirii farade­legii iubirea multora se va raci, iar multi se vor vinde unii pe altii si se vor uri unii pe altii (Mt. 24, 12, 10),

pana si acele vremuri cumplite ale intunericului si rautatii generale se vor incheia prin triumful dreptatii, fiindca cel din urma, cel mai incrancenat vrajmas al Bisericii lui Hristos pe pamant, Antihrist,1

a carui venire va fi prin lucrarea lui satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca ei n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca (II Tes. 2, 9-10),

va fi invins.

Si Domnul Iisus il va ucide cu suflarea gurii Sale si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale (II Tes. 2, 8).

Iar diavolul, care a amagit popoarele, va fi

aruncat in iezerul de foc si de pucioasa, unde este si fiara si prorocul mincinos, si vor fi chinu­iti acolo, zi si noapte, in vecii vecilor (Apoc. 20, 10).

De vreme ce asa stau lucrurile, de vreme ce dreptatea este nebiruita, poate crestinul adevarat sa se descurajeze, oricat de grele ar fi imprejurarile vietii?

In prezent, Biserica Ortodoxa traieste o criza grava. Pri­goana staruitoare, sistematica si perfida la care este supusa ea ii tulbura si-i ingrijoreaza pana si pe crestinii cei mai sinceri si cei mai fermi. Majoritatea poporului e gata sa se cufunde pana peste cap in mlastina ignorantei materialiste si a desfraului. Valurile tulburi ale necredintei generale par ca vor inunda si vor stinge in cel mai scurt rastimp luminitele razlete ale credintei luminoase, care inca mai palpaie pe alocuri. Multora li se strange inima fara voie, si raceala indoielii adu­catoare de descurajare se furiseaza in suflet.

Amintiti-va insa de Mormantul Domnului, de acest Mormant viu, vorbitor, triumfator, purtator de biruinta, si nu o nadejde tulbure, ci o incredintare linistita, cu neputinta de invins, va umple inima voastra si va va intari cugetul tulburat. Biserica nu poate sa piara, fiindca Domnul este Cel care a zidit-o,

si portile iadu­lui nu o vor birui (Mt. 16, 18).

Daca Domnul ne duce prin prapastiile necredintei, prin focurile curatitoare ale prigoa­nelor, nu-i nimic! Aceasta este sfanta Lui voie, preainteleapta Lui Pronie,

„care cu adancul intelepciunii prin iubirea de oameni toate le chiverniseste si ceea ce este de folos tuturor le daruieste”.

Asa si trebuie. Nu ne e de folos si nu trebuie sa cercetam pricinile si scopurile tainice ale nepatrunselor Lui cai. Ne e destul sa  ca Domnul este cu noi1

in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin (Mt. 28,20).

Daca Dom­nul ne duce prin marea rautatii si a paganatatii dezlantuite, in care a pierit tot ce este sfant, tot ce-i mai bun in suflet, ceea ce da dreptul la marele si sfintitul nume de „om”, nu-i nimic! Noi stim ca aceste valuri, care se ridica din toate par­tile si ameninta sa ne inghita, sunt primejdioase numai pen­tru „vizitiul lui Faraon”. Aceasta este o lege a vietii morale, o lege a istoriei. Pana la urma, raul semanat cade pe capul celor ce l-au crescut si l-au cultivat.

Chiar daca nu ne va fi dat sa vedem momentul plin de bucurie al triumfului drep­tatii si va placea inaintea Domnului sa ne cheme din aceas­ta viata inaintea venirii lui, nu e nici un necaz! Noi stim ca acest moment este inevitabil si ca, daca nu-l vom vedea aici, pe pamant, o sa-l vedem de dincolo… Si atunci, privind in urma, la marea vietii, pe care am strabatut-o, ne vom adauga corului triumfator:

„Sa cantam Domnului, caci cu slava S-a proslavit!”

De vreme ce nici macar nenorocirile obstesti, care sunt gata sa clatine si Biserica, si credinta lui Hristos, nu trebuie sa-l tulbure si sa-l descurajeze pe crestinul adevarat, nereusi­tele noastre personale, particulare, nu merita nici o atentie, sunt niste fleacuri de care nici nu merita sa vorbim. Pe deasu­pra, toate acestea sunt atat de schimbatoare, de nestatornice: astazi bucurie, maine amaraciune; astazi reusita, maine esec; astazi esti pe culmile slavei, maine esti impovarat de nefericire si de rusine. Totul curge, totul se schimba. Daca astepti putin, si imprejurarile se schimba. Iarasi va zambi viata, va fi data uitarii amaraciunea, se vor sterge pana si amintirile nenorocirilor din trecut.

„Daca cineva este necajit sau tulburat de patimi, zice Cuviosul Macarie Egipteanul, nu trebuie sa-si piarda nadej­dea, fiindca prin deznadejde pacatul este adus si mai mult in suflet, se ingroasa si mai mult in el. Iar daca omul are necon­tenita nadejde in Dumnezeu, raul se subtiaza.”

(Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

cuvantulortodox

1

SAMBATA MARE a semnarii lacrimilor – Semintele invierii. “Ţi-a fost împunsă coasta, dar şi inima mea a fost împunsă împreună cu Tine. Am fost împreună răstignită odată cu chinurile Tale”. Durerea sfasietoare si plansul Maicii Domnului-

1

2

*1

Parintele Ioan Valentin Istrati: Timpul ca teologie a lacrimilor – Sfânta şi Marea Sâmbătă

Identitatea cerească dintre Cruce şi Înviere şi necesitatea unirii lor în viaţa Bisericii este afirmată de toate textele liturgice ale Triduum-ului: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău este; şi spre ea nădăjduind Te lăudăm pe Tine, Dumnezeul nostru”. Învierea lui Hristos, prin iertarea pe care o revarsă peste lume este răscrucea istoriei universului: de aici nu mai poate fi vorba de neputinţă sau ignoranţă, ci doar de rea voinţă şi răutate diabolică.

De asemenea irmosul Cântării a noua din Sâmbăta Mare, cântă în tăcerea mormântului dătător de viaţă călcarea iadului şi anticipează ex ore Christi Învierea care va inunda lumea cu harul veşniciei. Din această perspectivă, mariologia adevărată este cheia înţelegerii şi preaslăvirii drepte a lui Hristos:

„Nu te tângui pentru Mine, Maică, văzându-Mă în groapă, pe Mine Fiul tău, pe Care M-ai zămislit în pântece fără de sămânţă. Că Mă voi scula şi Mă voi preaslăvi şi voi înălţa întru slavă ca Un Dumnezeu, pe cei ce cu credinţă şi cu dragoste neîncetat te fericesc pe tine”.

Fiorul sfânt al Învierii bate peste mormântul lui Hristos, pentru că încă din clipa morţii temeliile iadului se sfărâmă, morţii cei din morminte înviază, iar prăpastia dintre moarte şi viaţă se umple de iubirea răstignită a lui Dumnezeu:

„Ca purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât tot raul cu adevărat şi decât toată cămara cea împărătească mai minunat s-a arătat Hristoase mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.

1Troparele Sfintelor Patimi exprimă esenţializat drama umanităţii în faţa propriei căderi în neantul urii şi al păcatului. pentru camasa Sa au aruncat sorti…În Hristos, moare pe Cruce o lume de îndureraţi şi chinuiţi fără de vină, iar în ostaşii şi cărturarii care Îl batjocoresc, toată tirania omului se dezvăluie în tragica sa tendinţă spre moarte.

Omul se vădeşte se sine nu numai omorâtor de sine prin călcarea poruncii care aduce viaţa, ci şi omorâtor de fraţi, începând cu Cain până la ultimul martir al acestei lumi, dar acum, în momentul Crucii lui Hristos, omul se vădeşte omorâtor de Dumnezeu:

„Preoţii şi cărturarii împreună fiind răniţi de răutatea cea ucigătoare de sine, au predat păgânilor ca pe un dar Viaţa să o ucidă, adică pe Cel ce este din fire Dătător de Viaţă, pe care Îl slăvim”.

Moartea din sine cheamă moartea celorlalţi, iar când Însuşi Creatorul cerului şi al pământului vine la el, omul îl ucide, pecetluind astfel soarta tragică a libertăţii umane care devine robie prin însingurare şi iubire de sine:

„Mulţimea ucigătorilor de Dumnezeu, neamul iudeilor cel fără de lege, nebuneşte striga către Pilat: Răstigneşte pe Hristos Cel nevinovat” .

Taina morţii lui Dumnezeu pe Cruce pentru oameni descoperă infinitatea iubirii treimice în istorie: cei omorâţi fără de vină de fraţii lor înviază în nemurire în Hristos Cel ce a biruit moartea, iar uciderea altora devine ucidere de sine pentru eternitate. Această taină a veacurilor arată desfăşurarea eternităţii în Crucea lui Hristos prin care toate nedreptăţile lumii se întorc împotriva celor ce le-au săvârşit, iar fuga de fiinţă şi rătăcirea omului se păstrează în memoria dreptăţii lui Dumnezeu.
Dar omul omorâtor de Dumnezeu este mântuit prin Învierea lui Hristos, iar prin jertfă interioară omul se dovedeşte sieşi născător de Dumnezeu, începând cu Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu şi continuând cu toţi aceia care prin Botez mor şi înviază împreună cu Hristos şi trăiesc viaţa cea de taină a veşniciei care izvorăşte din iubire. Hristos Se naşte în fiecare om care Îl iubeşte şi care devine prin aceasta născător de sine, de oameni şi de Dumnezeu. Acesta este temeiul pentru care troparele adresate Născătoarei de Dumnezeu abundă în referatul liturgic al morţii lui Hristos.

Sentinţa pe care Dumnezeu Cel răstignit cu trupul o dă celor ce l-au omorât rămâne însă în veacul veacului ca o pecete a iubirii neîmpărtăşite şi ca o extensie a Crucii lui Hristos în inima lumii până la sfârşit:

„Datu-Mi-au spre mâncarea Mea fiere şi în setea Mea M-au adăpat cu oţet; iar Tu Doamne, înviază-Mă şi le voi răsplăti lor”.

După Înviere, Hristos nu se mai arată celor ce L-au răstignit, El nu poate fi accesibil decât prin credinţă şi iubire, iar realitatea Trupului Lui răstignit şi înviat devine receptaculul mistic al umanităţii care moare şi înviază în El. Hristos este matricea unică de nemurire şi în Crucea şi Învierea Lui se plinesc toate vocaţiile de iubire ale făpturii. Foamea şi setea lui Dumnezeu după iubirea oamenilor devine pricină de chinuire, iar Trupul Lui primeşte durerea infinită a neamului omenesc care a fugit de fiinţă prin păcat şi simte durerea lipsei de Dumnezeu.
Cutremurarea făpturii la vederea morţii Lui Dumnezeu cu trupul devine realitatea fundamentală a istoriei de după Cruce. Viaţa şi moartea nu mai pot fi privite decât ca asumare sau indiferenţă faţă de Jertfa lui Dumnezeu pentru om. Cosmosul întreg îşi schimbă crugul devenirii lui. Soarele se întunecă şi luna se preface în sânge, arătând durerea creaţiei la moartea Creatorului: „Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate”. Catapeteasma Templului se rupe arătând că ordinea aparentă a omului căzut bazată pe interdicţii şi iluzii de sine se sfâşie sub apăsarea imensei nedreptăţi pe care omul o face lui Dumnezeu. Temeliile lumii se clatină, iar umanitatea este adusă la Judecata Crucii lui Hristos.

Eshatonul începe pe Cruce, o dată cu Euharistia Jertfei lui Hristos, pentru că atunci1 principiile şi finalităţile lumii se deschid înţelegerii, iar omul se vede pe sine gol, ca Hristos pe Cruce, ca Adam în rai, dezbrăcat de orice motivaţie, în faţa Crucii iubirii şi durerii lui Hristos. Aici toate explicaţiile şi ascunderile lumii de la Adam şi până în veac se şterg cu buretele cu care Hristos Stăpânul primeşte oţetul din mâna slugii, iar boldul morţii se sfărâmă cu puterea suliţei care străpunge inima lui Hristos Cel adormit, dar pururea viu:

„Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină stat-a gol la judecată, şi a primit palme peste obraz, din mâinile pe care le-a zidit. Şi poporul cel călcător de lege a răstignit pe Domnul slavei pe Cruce. Atunci s-a rupt catapeteasma templului; soarele s-a întunecat, nesuferind să vadă batjocorit pe Dumnezeu, de Care se cutremură toate. Aceluia să ne închinăm”.

1Pecetluirea mormântului este temeiul prin care se arată Dumnezeirea lui Hristos, Cel care sfărâmă porţile cele de aramă şi zăvoarele cele de fier ale morţii. În aceasta, creştinul este pecetluit cu Sfântul şi Marele Mir, ca făptură a învierii, pentru a deveni mormânt viu şi făcător de viaţă din care răsare Hristos Cel înviat. Fecioria Maicii Domnului şi puterea minunată a Dumnezeirii lui Hristos se regăsesc astfel în ritualul liturgic al Mirungerii ca „pecete – veşnciei”:

„Bucură-te uşa Împăratului slavei, prin care a trecut Însuşi Cel Preaînalt, şi a lăsat-o iarăşi pecetluită – εσφραγισμένην, spre mântuirea sufletelor noastre”.

ingerii cu potir la cruce – aduna sangele DomnuluiMinunea înfricoşată a morţii lui Hristos este redată tipologic şi mistic ca fiind împlinirea vocaţiei edenice a făpturii şi reîntoarcerea în rai a neamului omenesc:

„Coasta Ta cea purtătoare de viaţă – Η ζωηφόρος σου Πλευρά, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă Hristoase, Biserica Ta, ca pe un rai cuvântător – λογικόν Παράδεισον; de unde împărţindu-se ca la început în patru Evanghelii, adapă lumea veselind făptura şi învăţând neamurile să se închine cu credinţă Împărăţiei Tale”.

Biserica este aşadar prin Sângele euharistic al lui Hristos, noul rai înţelegător – λογικόν, în care Crucea – Pomul Vieţii dăruieşte prin Duhul Sfânt, „apa cea dumnezeiască”, Rodul nemuririi, adică pe Hristos Cel înviat.

Sfinţii Părinţi au resimţit în inima lor plină de rugăciune infinita durere de mamă a1.jpg Maicii Domnului şi înţelegerea ei mistică s-a transmis prin această durere în teologia lor: prin Patima lui Hristos se biruiesc hotarele firii, prefacerea apei în vin la Nunta din Cana fiind profeţia jertfelnică a morţii pe Cruce, în care apa Botezului se uneşte cu Sângele dumnezeiesc spre viaţă veşnică:

„Văzând Mieluşeaua Maria, pe Mieluşelul ei tras la junghiere, mergea după El zdrobită, împreună şi cu alte femei, strigând aşa: Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Au doară este iarăşi altă nuntă în Cana, şi acolo Te grăbeşti acum, ca să le mai faci lor vin din apă? Oare merge-voi cu Tine Fiule, sau voi aştepta mai bine? Dă-mi cuvânt, Cuvinte – δός μοι λόγον Λόγε; nu mă trece tăcând, Cel ce m-ai păzit curată; că Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu”.

Teologia acestui icos exprimă abisul euharistic al durerii şi iubirii treimice pentru om, dimensiunea nupţială plenară a morţii lui Hristos pe Cruce ca unire definitivă în viaţă şi în moarte a omului cu Dumnezeu şi finalitatea jertfelnică a lumii.
Ceasurile împărăteşti, Vecernia şi Prohodul Domnului (Denia sau Utrenia) ce se săvârşesc în Sâmbăta Mare (în ziua de Vineri) vorbesc despre împlinirea întregii istorii în Moartea Fiului lui Dumnezeu pentru noi. Astfel se explică mulţimea psalmilor profetici şi a citirilor biblice în care se arată vocaţia jertfelnică a lui Mesia şi realizarea veacurilor în moartea lui Hristos. Psalmii penitenţiali prin care David îşi cere iertare lui Dumnezeu pentru păcatele sale îşi arată rostul profetic de anticipare mistică a durerii omului pentru răstignirea lui Hristos pe Cruce: „Că eu spre bătăi gata sunt şi durerea mea înaintea mea este pururea – „oti egw eij ma/stigaj e/toimoj kai h alghdw/n mou dia panto/j” (Psalmul 37, 17) devine prochimenul Ceasului al treilea al Vinerii celei Mari. Durerea omului pentru păcat este absorbită în durerea Fiului lui Dumnezeu pe Cruce care devine o permanenţă a iubirii Sale răstignite până la sfârşitul lumii. Acesta este sensul cuvintelor lui Pascal în faimoasa sa meditaţie despre Patima lui Hristos Mystère de Jesus, în care afirmă că Hristos „este în agonie până la sfârşitul veacurilor”.

Precum toată durerea lumii se concentrează în Crucea lui Hristos, toată bucuria făpturii se revarsă în timp, adică în trecut, prezent şi viitor din Învierea Mielului lui Dumnezeu.

8În Imnul cosmologic al Ceasului al nouălea, Jertfa lui Hristos este asimilată cu creaţia lumii din zorii de lumină veşnică ai iubirii treimice:

„Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini S-a încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă S-a îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane S-a pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa s-a împuns Fiul Fecioarei. Închinămu-ne Patimilor Tale Hristoase! Arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta”.

Această capodoperă a metaforei mistice şi liturgice surprinde prăpastia înfricoşătoare şi abisul infinit dintre iubirea nebună (maniko/j eroj) a lui Dumnezeu şi neantul de simţire al umanităţii care răstigneşte pe Dumnezeu prin iubire de sine. Noianul de durere al Bisericii nu poate fi depăşit decât de abisul iubirii dumnezeieşti care umple intervalul spaţial şi temporal al finitudinii create.

Momentul morţii lui Hristos pe Cruce este momentul maximei apropieri a umanităţii de Dumnezeu Care devine Om, trăieşte şi moare pentru oameni şi îi înviază în Sine. Paremia de la Ieşire care se citeşte la Vecernia Sfintelor Patimi vorbeşte despre intimitatea dialogului iubitor dintre Moise şi Dumnezeu: „Domnul vorbea cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul Său” (Ieşire 33, 11)[12]. Această apropiere se vede şi din durerea Maicii Domnului care moare mistic împreună cu Hristos:1

„Nici de la mormântul Tău nu mă voi scula, Fiul meu, nici a izvorî lacrimi nu voi înceta, plangerea Maicii Domnului la ingroparea – prohodul – Domnuluipână ce şi eu mă voi pogorî la iad; că nu pot răbda despărţirea Ta, Fiul meu”

şi

De acum nu se va mai lipi de mine bucuria niciodată, suspinând grăia cea fără de prihană. Că lumina mea şi bucuria mea în mormânt au apus. Ci nu-L voi lăsa singur; aici voi muri şi mă voi îngropa cu Dânsul”.

Biserica surprinde aşadar dialogul mistic al iubirii care biruieşte moartea şi iadul, dintre Fiul cel mort şi Maica îndurărilor Lui, ca pe legătura supremă care uneşte viii şi morţii în sânul de iubire al Prea Sfintei Treimi:

„O, cum s-a ascuns ţie adâncul îndurărilor, Maică, în taină a zis Domnul, că vrând să mântuiesc făptura Mea, am primit a muri. Ci voi şi învia ca un Dumnezeu al cerului şi al pământului şi pe tine te voi slăvi”.

Prohodul Domnului (Vineri seara) este cântarea de tânguire şi îngropare a Domnului. Dincolo de durerea Bisericii pentru moartea Capului ei, surprindem în Prohodul Domnului o dimensiune a legănării pruncilor în care moartea lui Hristos este asimilată teologic cu dulcea adormire a pruncilor. Aceeaşi lumină a adormirii prezentă în troparele Întâmpinării Domnului (Legănuşul) sau în cântarea „Veşnica pomenire” care mărturiseşte despre nădejdea şi întemeierea Bisericii în Învierea lui Hristos, care este izvorul sărbătorilor temporale şi pecetea sărbătorii veşnice din eshaton. Dincolo de aspectul narativ ori descriptiv al Prohodului, conotaţia teologică a acestor cântări de tânguire este una de durere personală atinsă deja de fiorul învierii care a sosit deja la strămoşii cei din veac în clipa morţii Domnului. Stihirile Prohodului sunt însoţite de stihuri funerare din Psalmul al 118-lea care se citesc şi la orice înmormântare creştină. Dimensiunea antinomică a morţii lui Hristos se vede şi din permanenta pendulare între măreţia dumnezeiască şi smerenia mântuitoare a Domnului: „În mormânt Viaţă – Η ζωή εν τάφω, pus ai fost Hristoase”.

Biserica insistă asupra dimensiunii apofatice a îngropării ca moarte a morţii neştiută de nici o creatură:

„Nici lumea de duhuri nu pricepe Doamne, nici mulţimea fără de trup poate povesti, taina îngropării Tale neştiind – Απορεί καί φύσις, νοερά καί πληθύς, η ασώματος Χριστέ τό μυστήριον, τής αφράστου καί αρρήτου σου ταφής”.

1Unirea tainică şi antinomică dintre atotprezenţa lui Dumnezeu Logosul şi moartea (dispariţia) omului în Hristos devine aşadar temei teologic al unirii dintre necreat şi creatură în Crucea şi Învierea lui Hristos:

„În mormânt ai apus, dar de-al Tatălui sân nicicum nu te-ai despărţit, Hristoase al meu. Acest lucru e străin şi nefiresc (paradoxal) – Καί εν τάφω έδυς, καί τών κόλπων Χριστέ τών πατρώ ων ουδαμώς απεφοίτησας, τούτο ξένον καί παράδοξον ομού”.

Hristos devine prin moartea cu Trupul prezenţă tainică şi absenţă vizuală, dar realitate a credinţei şi viu şi lucrător în iad, în rai, în pământ şi în cer:

„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe Tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate plinindu-le Cel ce eşti necuprins”.

Sâmbăta cea mare este deci ziua tăcerii adânci dinaintea Învierii, în care Hristos sfărâmă moartea în iad şi cheamă la înviere întreaga umanitate. Lacrimile Bisericii pentru Mirele ei mort pe Cruce şi îngropat în mormânt sunt însă seminţele învierii ei din moartea păcatelor. În iconomia lui Dumnezeu, orice lacrimă este izvor de fecunditate spirituală, ploaie de viaţă peste pustia sufletului păcatos şi rămâne în inima de Om a lui Dumnezeu. Versetul 8 al Psalmului 55 în versiunea ebraică vorbeşte despre această compătimire a lui Dumnezeu care păstrează lacrimile omului în potirul iubirii Sale, expresie păstrată în Vulgata: „pone lacrimam meam in conspectu tuo”. Această expresie de o imensă profunzime mistică a fost tradusă şi de Preotul Vasile Militaru în Psaltirea în versuri:

„Paşii pribegiei mele număraţi au fost de Tine, Strânge Doamne a mele lacrimi şi-n potirul Tău le ţine”.

În viaţa eremitică creştină, lacrimile de pocăinţă se păstrau într-un vas numit lăcrimar (lat. Lacrimarium)

***

1

N-am cuvinte…:

Tânguirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu atunci când a îmbrăţişat cinstitul trup al Domnului Nostru Iisus Hristos (Sf. Simeon Metafrastul)

Acesta e motivul, preadulce Iisuse, pentru care magii veniţi în Betleem ţi-au adus Ţie Celui abia născut nu numai aur ca unui împărat şi tămâie ca unui Dumnezeu, ci şi smirnă ca unui mort (Mt. 2, 1-12). Acesta e motivul pentru care sabia va trece prin inima mea, cum a proorocit Simeon (Lc. 2, 35). Acesta e focul pe care ai venit să-l arunci pe pământ, cum ai învăţat Tu Însuţi (Lc. 12, 49). Căci mai arzătoare decât focul este pentru o mamă iubitoare de copii moartea Copilului ei Unul-Născut. Puţin mai lipseşte şi salutul lui Gavriil se ridică împotriva mea, căci acum Domnul nu mai este cu mine, precum mi-a vestit acela (Lc 1, 28), ci Tu acum fără suflare eşti între cei morţi şi cercetezi cele mai dinauntru ale iadului (Rm. 10, 7; 1 Ptr. 4, 6; Ap. 1, 18), iar eu respir aerul şi sunt între cei vii. Şi nu înţeleg pentru care lucru ai fost omorât. Căci virtutea Ta a acoperit cerurile, potrivit lui Avacum (3, 3) şi acum zaci fără chip, Tu Cel frumos între fiii oamenilor (Ps. 84,3) şi eşti îngropat fără slavă în pământ, Tu Cel a Cărui slavă o povestesc cerurile (Ps. 18, 1). Şi un mormânt săpat în piatră Te poartă pe Tine, pe Care Daniel Te-a văzut piatră tăiată din munte fără mână de om (Dn. 2, 34-35). Nepătimitor Te-a arătat naşterea aşa cum în rug (ul nears; Is. 3,2) se arată dumnezeiasca Ta unire cu oamenii, aşa cum în Iosif (Fc. 37,19 sq.) s-a arătat uneltirea iudeilor şi în Isaac (Fc. 22, 1 sq.) asemănarea morţii Tale. Rămâne, aşadar, semnul lui Iona (Mt. 12, 39; 16, 4), Taina Învierii Tale.

Vai mie! Că zaci mort în piatră, Cel ce ridici din pietre pe copiii lui Avraam (Mt. 3, 9). Căci şi atunci când pietrele s-au despicat din pricina patimii Tale mântuitoare (Mt. 27, 51), mulţi n-au crezut în numele Tău. Tu, Care ai spus că n-ai unde să-Ţi pleci capul (Mt. 8, 20) iudeilor pe care i-ai numit vulpi din pricina gândurilor lor viclene, Ţi l-ai plecat murind pe cruce, găsind cu recunoştinţă aşternută ca un pat credinţa tâlharului (Lc. 23, 39-43). „M-a privit soarele”, să-ţi spună cea care cântă (Cânt 1, 6); „Apus-a soarele, încă fiind miezul zilei”, să-mi spună Ieremia (15, 9)! Da, căci mâhnirea a cuprins şi soarele simţit, atunci când a lipsit soarele gândit cu mintea (spiritul). Da, pietrele au suferit despicare (Mt. 27, 51) şi împreună cu ele e în primejdie să se despice şi mintea mea. O, Trup sfânt, care te-ai închegat din sângele meu mai presus de fire; căci vechea mea datorie a fost pe deplin plătită. Pentru aceasta, Stăpâne, ai plecat cerurile şi ca o ploaie ai pogorât pe pământ (Ps. 71, 6) ca să suferi şi moarte. El va scula şi trupurie sfinţilor adormiţi (Mt. 27, 52), dar mă va omorâ pe mine, care Te-am născut. De ce acestea, Copile preadorit? Căci fără vătămare s-au amestecat cele neamestecate şi focul cel nematerial al Dumnezeirii nu a ars măruntaiele mele; dar acum alt foc mistuie înăuntrul meu toate şi vatămă miezul inimii. Peţiri de bucurie am primit odinioară prin înger şi am şters orice lacrimă de pe faţa pământului; dar această durere se îngraşă numai din lacrimile mele. Ştiu că Te-ai pogorât la iad, dezlegând sufletele încuiate acolo, dar smulge împreună cu ele şi sufletul meu de aici, netrecând pe lângă mine pentru că sunt un mort care răsuflă.

O, mortule gol şi Cuvinte al Dumnezeului Celui Viu, de bunăvoie Te-ai lăsat osândit să fii înălţat pe cruce, ca pe toţi să-i atragi la Tine Însuţi (In. 12, 32)! Care oare dintre mădularele trupului Tău a rămas scutit de pătimire?

O, creştet al meu dumnezeiesc, rănit de spini şi pe care i-ai înfipt şi în inima mea!1

O, cap sfânt şi împodobit, care odinioară n-aveai unde să te pleci şi să te odihneşti, acuma te-ai plecat numai spre mormânt şi te odihneşti, cum spunea Iacob (Fc. 49, 9), ca un leu!

O, capul meu drag şi iubit, lovit cu trestie (Mt, 27, 30), ca să îndrepţi trestia stricată de cel rău şi ajunsă departe de rai!

O, obraji care aţi primit palme (Mt 26, 67)!

O, gură asemenea unui fagure de miere, deşi ai gustat amărăciunea fierii şi ai băut oţetul cel iute (Mt 27, 34-48)!

O, gură, în care nu s-a găsit vicleşug, chiar dacă un sărut viclean te-a prădat morţii (Mt. 26, 49)!

O, mâini, care l-aţi plăsmuit pe om şi acum sunteţi pironite pe cruce şi întinse-n iad, care atingeţi mâna care s-a atins odinioară de pom (Fc. 3, 1-3) şi sculaţi din cădere pe Adam întreg!

O, coastă străpunsă de suliţă (In. 19, 34), din pricina strămoaşei care a fost plăsmuită din coastă (Fc. 2, 21-25)!

O, picioare, care aţi umblat pe ape ca pe uscat şi aţi sfinţit curat firea curgătoare!

Vai mie, Fiule mai vechi decat Maica Ta! Ce tânguiri funebre şi ce imne de îngropare îţi voi cânta? Numai sunt vasul cu mană, căci mană hrănitoare de suflet s-a vărsat acum în mormânt. Nu mai sunt rugul nears, căci sunt cu totul mistuită de focul gândit cu mintea al îngropării Tale. Nu mai sunt sfeşnicul de aur, căci lumina a fost pusă sub obroc (Mt. 5, 15)! Ce multe sunt lucrurile mari pe care mi le-ai arătat (Lc. 1, 49)! Din toate generaţiile m-ai ales. Ai limpezit pentru mine glasurile prorocilor. Vrând să cobori din cer precum Însuţi ştii, ai aşteptat venirea mea în lume, neavând vas vrednic să primească Dumnezeirea Ta. Numai Ţie, chiar înainte de zămislirea mea, m-au făgăduit mireasă născătorii mei. Am fost adusă la lumina vieţii şi am rămas doar pentru foarte scurtă vreme cu părinţii mei, căci dupa ce am fost înţărcată de la sâni de lapte, am fost înţărcată şi de părinţi, şi am fost adusă întreagă Ţie întreg, şi am fost închinată la templu ca una care aveam să mă fac templu preacurat Ţie. Tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Tu m-ai luat şi m-ai hrănit printr-un înger şi, precum spune David, pâinea îngerilor a mâncat omul (Ps. 77, 25)! Am văzut înger întâi-stătător vorbind cu mine ca şi cu o Doamnă; pe care văzându-l mai înainte Zaharia a surzit şi i s-a împiedicat limba (Lc. 1, 5. 59-63; 3, 2). S-a veselit şi un prunc (Ioan) în pântec şi a răspuns săltând salutării, închinându-se Ţie Celui purtat în pântecul meu (Lc. 1, 41)! Ai dezlegat întru mine legile firii. Te-ai zămislit fără sămânţă, precum ştii, şi după naştere m-ai păzit fecioară. M-ai făcut mamă ce se veseleşte de copilul ei (Ps. 112, 9), potrivit (lui David, a) celui ce este din pricina mea părinte al lui Dumnezeu, şi mai presus decât toate fiicele, cum a proorocit Solomon (Pr. 31, 29). Deşi sunt săracă, împăraţi mi-au dat închinăciune cuvenită din partea unor robi. Mai largă decât cerurile m-ai arătat pe mine, din care a răsărit Soarele slavei. Şi ca sa las de-o parte celelalte lucruri uriaşe din jurul meu, m-ai făcut fericită în toate generaţiile (Lc. 1, 48) şi ai rânduit ca prin mine să se umple lumea de sus. Nu ştiu cum s-au amestecat acestea şi miere mi se face din pelin. Căci acum sunt împinsă să mor şi să mă îngrop împreună cu Tine, şi până la iad să cobor lacrimile. Oare nu pentru mine s-a spus mai dinainte: părăsită va fi fiica Sionului ca un cort în vie (Is. 1, 8). Căci iată zdrobit zace strugurele curat al vieţii, care şi-a golit sângele de-viaţă-purtător ca un vin veselind inimile credincioşilor (Ps. 103, 16). Vai, cum această piatră rece, lovită ca de un fier de braţul Tău tare, trimite scântei gândite cu mintea (spirituale) în inima mea! De ce nu mi se rupe şi pieptul şi să nu-Ţi sap în piatra lui un mormânt mai tainic, ca să te primesc iarăşi în măruntaiele mele şi să Te îngrop în inima mea? Scoică tainică sunt nedesprinsă de stânca care poartă mărgăritarul meu sădit în mine de un fulger luminat de Dumnezeu.
O, ce lucruri văr acum în locul acestora! O stea nouă luminând ca ziua a fost lucrată la naşterea Ta de măreţia Ta, şi cerul Te vestea în ascuns pe Tine Cel Născut, dar azi ai ascuns chiar şi soarele cel simţit, aducând noapte în mijlocul zilei (Mc, 15, 33) şi mustrându-i pe necredincioşi. Steaua a adus acolo nişte perşi care şi-au plecat genunchii înaintea Ta, iar aici frica de ucigaşii de Dumnezeu i-a indepărtat chiar şi pe cunoscuţi şi prieteni. Acolo a fost aducere de daruri şi închinăciune, aici împărţirea hainelor, batjocura şi cununa de ocară. Acum iudeii, care mai înainte ceruseră semn din cer (Lc. 11, 29-32; Mt. 12, 39-41), să vadă un soare întunecat şi lumina ascunsă de cei vrednici de întuneric. Acum şi acel templu neînsufleţit Te plânge după obiceiul iudaicesc; căci aşa cum, atunci când cineva hulea împotriva Lui Dumnezeu, iudeii îşi sfâşiau veşmintele, aşa şi acesta îşi sfâşie ca pe o cămaşă catapeteasma (Mt. 27, 51) văzându-Te maltratat de luptătorii împotriva Lui Dumnezeu. Se zguduie şi pământul cutremurându-se (Mt. 27, 51), pătimind şi el patima Ta. Dar unde e mulţimea de cinci mii de bărbaţi pe care ai hrănit-o în chip minunat (Mc. 6, 44), pentru că singur Iosif a îndrăznit la Pilat şi a cerut trupul Tău ca să nu rămână neîngropat (In. 19, 38). Unde sunt cetele neputincioşilor pe care i-ai vindecat de mulţime de boli sau pe care i-ai sculat chiar din iad, pentru că singur Nicodim (In. 19, 39) a scos piroanele din mâinile şi picioarele Tale şi, coborându-Te întreg de pe lemn, Te-a pus cu durere în braţele mele, care Te-au purtat odinioară cu bucurie, pe când erai Prunc. Căci aceste mâini ale mele, care Ţi-au slujit mai înainte, când erai Prunc, Îţi slujesc şi acum ca unui Îngropat. O, amară îngropare! Pentru ca Tu Cel ce dai morţilor viaţă stai mort înaintea ochilor mei. Şi eu, care odinioară ţi-am slujit cu scutecele prunceşti, acum mă tulbur făcând cele de înmormântare.

Te-am spălat cu apă blândă şi acum mă umplu de lacrimi fierbinţi. Te purtam în braţele mele de mamă săltând şi jucându-Te ca pruncii, şi acum Te port pe aceleaşi braţe, dar fără suflare şi zăcând între cei morţi. Odinioară buzele îmi erau rourate de buzele Tale dulci ca mierea şi rourate. Atunci puteam fi numită fericită pentru căm-am arătat născătoarea Făcătorului meu, acum, dimpotrivă, nu pot fi decât nenorocită pentru că mă îngrijesc de îngropăciunea Fiului meu. Acolo am scăpat de dureri la naştere, aici primesc dureri prin îngropare. În chip cuvenit pruncilor, de multe ori Te-am adormit la piept, iar acum dormi tot acolo, în chip cuvenit morţilor. Îl fericesc pe Simeon care din braţele mele Te-a primit în templu; căci dacă prorocii mi-au prorocit cele făcătoare de bucurie şi ale slavei, el singur mi-a prezis cele de mâhnire şi ale întristării (Lc. 2, 25-35)!

1Cum ai îndurat să fii scuipat, Tu Care ai înnoit ochii prin scuipat (In. 9, 1-41)? Cum ai suportat palme, Tu Care ai biciuit cu funia pe cei ce vindeau cele dumnezeieşti şi ai răsturnat mesele lor (Mt. 21, 12-13)? Cum ai suportat o moarte fără vină, Fiule fără păcat? Ţi-au fost rănite mâinile şi picioarele, dar piroanele Tale le-am cunoscut trimiţând durerile lor în mijlocul sufletului meu. Ţi-a fost împunsă coasta, dar şi inima mea a fost împunsă împreună cu Tine. Am fost împreună răstignită odată cu chinurile Tale, am murit odată cu patima Ta şi mă îngrop odată cu îngroparea Ta. Căci ce mai contează pentru mine viaţa mea dacă nu mai eşti Tu, Făcătorul meu şi Fiul meu dorit?

Dar unde e ceata ucenicilor să plângă împreună cu mine, cea distrusă de suferinţă? Păstorul a fost bătut şi oile s-au risipit (In. 10, 1-30). Dormi, capul meu, şi mâinile şi picioarele Tale rămân nelucrătoare. Şi alţii când mor îşi pleacă capetele lor, dar mai înainte îşi dau duhul. Tu însă, dimpotrivă, Ţi-ai plecat mai întâi capul, apoi, poruncind morţii să vină, Ţi-ai dat duhul (Mt. 27, 50; In 19, 30). De aceea nu Ţi s-au zdrobit fluierele picioarelor (In. 19, 36), pentru că nici odinioară mielului junghiat nu i se zdrobea niciun os (Iş. 12, 46). Închinându-mă patimilor Tale, sărut şi restul trupului Tău. Iau apa care a curs din coasta Ta, prin care mi se întipăreşte baia naşterii din nou. Iau şi sângele care curge împreună, care e icoana botezului prin martiriu (Mc. 10, 38), care l-a sfinţit pe tâlharul cel recunoscător, botezându-l şi pe el prin botezul morţii Tale. O, acea amară gustare a lemnului care a făcut ca din pământ să ne întoarcem iarăşi în pământ. Tu însă deşi n-ai fost plămădit din pământ, n-ai fost creatdin ţărână, nici n-ai făcut vreo neascultare, căci Tu Însuţi eşti Plăsmuitorul, Tu Însuţi eşti Creatorul, Tu Însuţi eşti Cel ce ai dat porunca Ta drept lege făpturii, şi atunci ce este comun între Tine şi moarte? Ce unire este între mormânt şi Viaţa Însăşi? Ce părtăşie este între tronul din cer şi mormântul de pe pământ? Acolo şezi împreună cu Tatăl, aici eşti îngropat împreună cu făptuirea. Generaţia adulteră Ţi-a dat rele în locul celor bune. Acum arunci mărgăritarul înaintea porcilor; acum pui cele sfinte înaintea câinilor (Mt. 7, 6). Acum un lemn este pus în pâinea dumnezeiască (cf. Ir. 11, 19). O, turbarea iubirii de arginţi de care a bolit Iuda, căci n-a câştigat arginţi, ci ură de oameni. Căci dacă era iubitor de arginţi, de ce a mai venit la Cel ce fericeşte pe cei săraci (Mt. 5, 1)? Şi de ce s-a arătat aestecând cele de neam estecat? O, negrăită economia Ta, Stăpâne! Cine Te va lăuda după vrednicie pe Tine? Cine Te va plânge după cuviinţă ca pe un mort? Dar zideşte-Ţi în trei zile, precum ai zis (In. 2, 19), templul (trupul) pe care Tu Însuţi l-ai dărâmat. Acesta e rezumatul cuvintelor, pentru că nu am nici imne vrednice, nici tronuri cuvenite să-Ţi ofer Ţie, măresc faptele Tale, ca Unul care toate întru înţelepciune le-ai făcut (Ps. 103, 25).

„Nasterea, Viata si Adormirea Maicii Domnului. Trei Vieti bizantine”, autori: Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Simeon Metafrastul, Monahul Epifanie; Ed. Deisis, Sibiu 2007

cuvantuulortodox

1

“Binecuvantata deznadajduire” – Pogorarea la iad impreuna cu Hristos

1

Arhim. Sofronie Saharov:

“[…] Binecuvantata „deznadajduire” pe care mi-a dat-o Domnul izvora in mine o rugaciune ce nu-mi dadea vreme a ma opri in­delung asupra niciunui lucru; acea minunata deznadajduire ma arunca intr’un hau de nedescris, unde se afundau toate necazu­rile. Fie slava lui Dumnezeu, Mantuitorul meu, in vecii vecilor!

Cand noi traim ceva deosebit de greu, in insasi acea vreme, fireste, doar suferim. Dupa trecerea unor rastimpuri de vreme amintirea acelor experiente devine placuta, deoarece 1am iesit din ele imbogatiti duhovniceste. In pustie am cunoscut o saracie pe care in Europa de-abia de si-o poate inchipui cineva. Insa intorcandu-ma la Paris, iar apoi ajungand in Anglia ma simteam indreptatit (duhovniceste) a da cuvant de mangaiere saracilor, celor zdrobiti si respinsi, celor bolnavi si prigoniti, desi starea mea materiala se schimbase radical. Rare cazurile cand ma aflu in fata vreunuia care sa fi suferit intr’o mai mare masura decat mi s’a dat mie a rabda in viata. In asemenea cazuri eu nu mai indraznesc sa mangai, ci doar ma rog pentru ei lui Dumnezeu, dar si pentru mine, a ni se trimite puterea de a rabda fara carteala ceea ce cade asupra-ne prin Pronia Sa pentru noi.

Mai mult: acum, la apusul zilelor mele, ma hotarasc sa scriu pana si despre darurile lui Dumnezeu revarsate asupra mea. Gandesc asa: Daca pe mine m’a miluit Domnul, inseamna ca El pe tot omul va milui, si mai mult decat pe mine – desigur, daca acel om se va intoarce catre Dumnezeu in rugaciune de pocain­ta pentru gresalele savarsite. Nu este om sa fie curat de pacat: prin urmare toti avem nevoie de pocainta. Ma tem a tacea milosardiile Mantuitorului nostru; am nadejdea ca si prin cuvantul meu cineva se va destepta in duh si cu barbatie isi va lua pe umeri povara lui Hristos. Despre multe sant nevoit sa tac, spre a nu plini acum cu ghicituri si inchipuiri ceea ce mi s’a sters din amintiri. Nu fara un simtamant de rusine indraznesc a-mi savarsi actul marturisirii inaintea fetei multora. Ma cuprinde frica, dar ma imbarbateaza cuvintele date de sus prorocului Ieremia:

„Sa nu te temi… caci eu cu tine sant ca sa te scot… Da-vor razboi asupra ta…, ci eu cu tine sant ca sa te scot” (Ier. 1: 17 si 19).

[…]

Este oare nevoie sa repet ca nici o clipa nu am uitat cat de mare este distanta intre mine si Dumnezeu? Dar distanta nu exclude totusi o oarecare analogie, fara de care nu s’ar putea ajun­ge nicicum la cunoasterea lui Hristos.

A urma Lui ne arunca neincetat, cand in suferinte din cale afara de mari, cand in tara­mul de lumina purtator al biruintei dragostei lui Dumnezeu, ce de nimic si de nimeni nu este zdruncinata. Iar acestea deloc nu sant depresii isterice care alterneaza cu parute entuziasme, tot isterice. Nu. La inceput aceasta stare se poate asemana cu ele in­tr’o oarecare masura, dar, la drept vorbind, este cu totul altceva. Insa dupa multe reveniri ale acelorasi trairi ale pogorarii pana la iad si inaltarii pana la ceruri ea devine cuprinsul duhului nostru, impreuna-petrecand in sanurile fiintei noastre.

Astfel este Hris­tos: El cuprinde toate adancurile, si nu este altul asemenea Lui. La fel se petrece si cu cei cari au iubit pe Hristos.

(Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, 2014)

***

1

Arhim. Zaharia Zaharou:

După cum spuneam la început, calea lui Hristos este mai întâi o pogorâre la cele mai de jos şi abia mai apoi o înălţare la cele mai înalte ale cerului. Această îndoită cale a Domnului i-a ruşinat pe mai marii lumii acesteia şi a dat nepreţuite daruri oamenilor. În Pogorârea şi Înălţarea Domnului este cuprinsă întreaga avuţie a darurilor Sfântului Duh. Îndemnul lui Hristos „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” cuprinde, printr-o dublă mişcare, întreaga cale a Domnului.
Mai întâi, prin „Ţine-ţi mintea în iad” ni se arată calea smereniei, calea înspre cele de jos, iar prin „nu deznădăjdui” ni se dă puterea de a ne ridica şi a ne înălţa spre Domnul, aşa cum Însuşi Domnul ne-a spus: „cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Cu prima mişcare înspre cele de jos, în chip liber şi de bună-voie ţinându-ne mintea în iad sau, după cum explică mai apoi Sfântul Siluan, în inimă şi în iad, ne pregătim sufletul să primească darurile lui Dumnezeu. „Cu cât te smereşti mai mult, cu atât mai mult vei primi daruri de la Dumnezeu”, spune Sfântul.
Pogorârea minţii înspre cele de jos, însoţită de osândirea de sine la iad, smereşte inima şi atrage harului Dumnezeu, ne zdrobeşte duhul şi ne tămăduieşte sufletul. Nu trebuie să uităm că numai inima zdrobită şi duhul smerit pot să ne unească cu Dumnezeul părinţilor noştri. Dumnezeu Tatăl este părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Şi Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este mângâietor. Pe El Îl avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. Fiul este deci mângâietor şi trimite în lume alt Mângâietor, Duhul Adevărului Care să rămână cu noi şi să ne călăuzească la tot adevărul. Mângâietor este Tatăl, mângâietor este Fiul, mângâietor este şi Duhul Sfânt. Mângâietor este Dumnezeul creştinilor.
Prin urmare, de vreme ce firea lui Dumnezeu este aceea de a fi mângâietor, noi izbutim să stabilim o legătură cu el şi ne învrednicim de mângâierea dumnezeiască numai dacă ne apropiem de El cu inima zdrobită şi cu duhul umilit.
Mântuitorul nostru are o slăbiciune: El se pleacă asupra celor zdrobiţi cu inima şi îi adumbreşte cu harul Său. Însă tocmai această slăbiciune este cea care mântuieşte, după cum adevereşte Sfântul Apostol Pavel: „slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât tăria oamenilor”. Cu sârguinţă, dacă avem o inimă înfrântă, atunci începem să-L cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-a trimis în lume.

Într-atât de bineplăcut este Domnului atunci când ne apropiem de El, recunoscând că avem nevoie de vindecare, încât ni se dăruieşte ca tămăduitor şi zice: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”.

1Prin zdrobirea inimii, pe care o dobândim din împlinirea primei părţi a cuvântului lui Dumnezeu către Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad”, ni se tămăduieşte întreaga fire. Duhul smerit al acestui cuvânt atrage harul Domnului, iar harul mângâie sufletul. El alungă, de asemenea, duhurile răutăţii care, din pricina mândriei lor, nu pot să-l urmeze pe om în mişcarea lui pogorâtoare de osândire de sine. Îl înzestrează cu energie dumnezeiască ce-i întăreşte firea şi îi dă puterea sufletească să continue cu hotărâre şi plin de insuflare nevoinţa pocăinţei şi să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu cu adâncă ură de sine pentru toate păcatele pe care le-a săvârşit el însuşi, dar şi pentru păcatele întregului Adam. Omul cunoaşte atunci în chip fiinţial şi deplin că viaţa sa este influenţată numai în mică măsură de semenii săi muritori pentru că în lăuntrul său nu creşte simţământul viu că în fiecare clipă se află înaintea Domnului Atotţiitor care omoară şi învie, pogoară până la sălaşurile morţilor şi iarăşi ridică. Şi acest simţământ este mult mai puternic decât orice vătămare pricinuită de semenii săi.
Împlinirea acestei părţi prime a cuvântului ne slobozeşte duhul de toată alipirea pătimaşă şi ne întăreşte inima ca să poată sta înainte lui Dumnezeu şi, cu deşertare de sine, să alerge pe calea poruncilor lui făcându-ne astfel prieteni ai crucii. Cu alte cuvinte, ea dă naştere la o strânsă legătură cu Dumnezeu, legătură care va continua şi în veacul ce va să, fie încă mai desăvârşită, mai puternică şi mai deplină. Tocmai în aceasta constă viaţa veşnică şi mântuirea noastră.
Harul zdrobirii inimii dă naştere lacrimilor, care sunt cea mai desăvârşită expresie a dragostei smerite a omului faţă de Dumnezeu. Lacrimile devin pâinea ce-i hrăneşte şi întăreşte inima ca să poate rămâne în prezenţa lui Dumnezeu şi să primească de la acesta pâinea cea dumnezeiască şi cuvintele cereşti ale vieţii care se pogoară de la Părintele Luminilor. Lacrimile ne întregesc firea şi fac din inima noastră aşternut picioarelor marelui Împărat. Aceasta este cea mai mare minune din întreaga zidire.

Prin a doua mişcare, „şi nu deznădăjdui”, dăm slavă şi mulţămită lui Dumnezeu. Atunci când omul primeşte cu smerenie harul şi voieşte cu adevărat să se vindece de ciuma păcatului, el se umple de recunoştinţă faţă de Binefăcătorul său, Care, fără plată, lucrează la rezidirea lui. Omul învaţă atunci să nu se mai încreadă în sine, ci în Dumnezeul părinţilor săi, Care dăruieşte mântuire păcătosului şi poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. De dragul poruncii lui Dumnezeu, prin osândirea de sine pe care o presupune pogorârea la cele de jos, credinciosul învaţă să guste în fiecare zi moartea de bunăvoie a omului său celui vechi, care este arvuna şi chezăşia învierii lui în ziua cea de pe urmă a venirii lui Hristos în slavă.

Credinciosul nu deznădăjduieşte, căci, prin îndoita mişcare a duhului său, el învaţă să trăiască în chip proorocesc. Adică să ia asupră-și ocara căderii lui şi să dea slavă Milostivului Dumnezeu. El nu încetează să se micşoreze pe sine pentru ca să crească în lăuntrul său Bunul Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu către Siluan cuprinde în el întreaga tradiţie bisericească a Bisericii noastre. Dacă cercetăm cu luare aminte rugăciunile Bisericii, vedem că ele sunt alcătuite din două părţi.

Să luăm de pildă una dintre rugăciunile de dinainte de Sfânta Împărtăşanie.1

„Doamne, măcar că sunt nevrednic cerului şi pământului şi acestei vieţi trecătoare, pentru că m-am supus cu totul păcatului şi m-am făcut rob dezmierdărilor şi am necinstit chipul tău, dar fiind făptura şi zidirea ta, nu deznădăjduiesc de a mea mântuire.”

Observăm că, în prima parte, credinciosul se osândeşte pe sine ca fiind nevrednic cerului şi pământului pentru ca să dobândească duh de smerenie şi să se unească cu Domnul cel Mângâietor Care îşi dăruieşte viaţa ca hrană şi băutură vrăjmaşilor săi. Şi cu adevărat toţi Îi suntem vrăjmaşi, căci, precum zice Scriptura, toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu, iar păcatul este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.
În partea a doua a rugăciunii, odată cu acest dar al credinţei care alungă orice urmă de deznădejde şi-l face pe om să-şi pună toată încrederea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu, credinciosul îşi înalţă duhul la cer, aducând înaintea Domnului cererile sale. Astfel el simte apropierea lui Dumnezeu, iar Duhul aceste prezenţe, după cum spune Apostolul în Întâia Epistolă către Tesaloniceni, nimiceşte duhul vrăjmaşului care ne primejduieşte viaţa, reînnoindu-ne cu energia feţei Sale.
Cuvântul pe care Sfântul Siluan ni l-a lăsat moştenire de la Dumnezeul părinţilor noştri are şi o dimensiune eshatologică. Cu prima parte a cuvântului, prin smerita coborâre la cele de jos, ieşim din tabăra lumii patimilor şi a deşertăciunilor şi cu asprime faţă de noi înşine ne întărim inima ca să poată primi şi împlini poruncile evanghelice care nu sunt după om, nici primite de la om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. În lumina cuvintelor lui Hristos ne judecăm pe noi înşine şi dăm în vileag duhul înşelăciunii vrăjmaşului care ne-a pângărit viaţa, ne mărturisim păcătoşenia şi devenim adevăraţi, atrăgând astfel asupra noastră Duhul Adevărului, care ne curăţeşte de toată întinăciunea şi fărădelegea. Atunci suntem slobozi de toată alipirea pătimaşă de cele ale vieţii acesteia şi de toată înşelarea care voieşte să ne prihănească viaţa duhovnicească şi suntem gata să-L primim pe Acela Care a venit şi va veni din nou din ceruri de unde şi aşteptăm Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos.

1„Dumnezeu nu judecă de două ori”, după cum spunea părintele Sofronie. Dar credinciosul se pune pe sine neîncetat sub judecata cuvântului lui Dumnezeu şi, de bună voie, se osândeşte pe sine ca fiind cel mai ticălos dintre oameni, mărturisindu-şi fărădelegile şi considerându-se vrednic până şi de iad, atunci când se slobozeşte din legătura păcatelor lui şi primeşte harul Duhului. În felul acesta el preîntâmpină judecata Domnului din ziua când Acesta va veni iarăşi la sfârşitul veacurilor, când sfârşitul veacurilor ajung la el. De aceea părintele Sofronie spunea că,

“cu cât coborâm mai adânc spre cele de jos, cu atât mai deplin ne curăţim de urmările căderii în mândrie a strămoşului nostru Adam şi când inima noastră devine curată, atunci Se sălăşluiesc în noi şi Tatăl, şi Fiul şi Sfântul Duh şi noi pătrundem în realitatea nestrămutată a Împărăţiei lui Dumnezeu, unde nespusa măreţie se uneşte cu smerenia şi frumuseţea mai presus de cuvânt”.

Tot el spunea, de asemenea, că

„cei călăuziţi de Duhul Sfânt nu încetează niciodată să se osândească pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu, în vreme ce aceia care se îndreptăţesc pe sine îşi urăsc mântuirea sufletului”.

Pogorârea la cele de jos, fiind însăşi calea Domnului, aduce în suflet mângâierea Duhului Sfânt şi mântuieşte pe om din înşelăciunea mângâierilor mincinoase ale plăcerilor. Curajul de a ne asuma zdrobirea inimii, care însoţeşte această cale pogorâtoare, prevesteşte izbânda totală a lui Hristos asupra duhului vrăjmaş al răutăţii şi ne tămăduieşte de duhul deznădejdii, care slăbănogeşte sufletele multor oameni. Cuvântul Domnului către Siluan „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” a fost dat pentru generaţia noastră robită de patimi ruşinoase, de deznădejde şi de necredinţă. El vindecă deplin omul şi dă slavă Atotţiitorului şi Milostivului Iisus.

Părintele Sofronie nu înceta să se minuneze de măreţia chemării noastre în Hristos, cea mai înainte de întemeierea lumii, păstrând astfel un cuget smerit. Însuşindu-şi duhul marii ştiinţe a învăţătorului său Siluan, el a exprimat în cuvinte proprii aceeaşi cunoaştere, aceeaşi înţelegere. Mişcarea în jos în întunericul cel din afară este de neapărata trebuinţă nouă tuturor pentru a ne ţine în adevăratul duh creştin. Ea se exprimă printr-o necontenită amintire a nimicniciei noastre dintru început prin cea mai aspră osândire de sine în toate. Şi cu cât mai adânc se pogoară omul în osândirea de sine, cu atât mai mult îl înalţă Dumnezeu.

„Zic vouă: că tot cel ce se înalţă pe sine smeri-se-va, iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa”.

Cu alte cuvinte, pentru ca omul să fie desăvârşit trebuie să străbată întreaga cale a 1Domnului şi această cale cuprinde şi cele mai de jos ale pământului. De aceea, Dumnezeu îngăduie ca toţi sfinţii să treacă prin mari încercări, ca sufletele lor să se coboare chiar în iad, nu pentru a pieri, ci ca să poată cerceta şi cunoaşte chiar şi aici taina prezenţei Fiului lui Dumnezeu. Cu aceeaşi uimire şi înflăcărare el ne înfăţişează pe scurt esenţialul acestei mari ştiinţe.

Voi încerca să pun înainte această cu adevărat mare ştiinţă a Duhului în puţine cuvinte.

Biruieşte toată ştiinţa pământească afundându-te într-o mai mare suferinţă. Ţine-ţi mintea în iad. Osândeşte-te pe sine însuţi iadului ca unul nevrednic de Dumnezeu, însă nu deznădăjdui. O astfel de nevoinţă te va duce la biruinţa asupra lumii. Ea te va duce în Împărăţia cea neclintită. Care este hotarul acestei ştiinţe pe pământ? El ne-a fost arătat în Hristos, Care cu moartea pe moarte a călcat. Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac.

Cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit de la Hristos presupune o nevoinţă mai presus de puterile omeneşti, minunate şi mântuitoare, care însă nu este pentru toată lumea.

Părintele Sofronie mărturiseşte în cartea sa “Vom vedea pe Dumnezeu precum este” că scârba pe care o resimţim faţă de noi înşine, care sporeşte odată cu pogorârea noastră smerită spre cele de jos, presupune o anumită familiarizare, o cunoaştere, ba chiar o vedere a lui Hristos. Pentru că atunci omul nu se mai compară cu semenii săi, supuşi şi ei aceloraşi patimi, ci se judecă pe sine după măsura dumnezeiască ce a arătat pe pământ pilda smereniei şi a iubirii până întru sfârşit a lui Dumnezeu. Pe de o parte contemplarea frumuseţii lui Iisus şi pe de altă parte vederea urâţeniei propriului nostru chip nasc în noi ura de sine şi reaprind insuflarea ca să răspundem iubirii desăvârşite a celui ce ni s-a arătat nouă.
1Când ne osândim la iad, fără să cădem în deznădejde, un simţământ puternic ne stăpâneşte inima, căci mărturisim un adevăr fundamental: Da, este adevărat că suntem vrednici de iad, căci l-am mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre şi nu am slăvit cum se cuvine Sfânt Numele Lui. Aceasta nu înseamnă însă că Dumnezeu vrea să ne osândească. De aceea zicem: Da, Doamne, este adevărat că sunt vrednic de pustia iadului. Totuşi am încredere şi nădăjduiesc în milostivirea Ta. Este nevoie de prima parte a rugăciunii, dar este nevoie şi de cea de a doua. În prima parte zdrobim trufia minţii şi în felul acesta ne păzim de tot gândul străin şi vătămător. În parte a doua, punându-ne încrederea în milostivirea lui Dumnezeu, Îi aducem slavă. Dacă deznădăjduim, e ca şi cum am considera că Dumnezeu este neputincios, că nu este în stare să ne mântuiască din orice situaţie oricât de grea ar fi ea. Aproape o blasfemie, căci El Însuşi a spus:

„Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

O astfel de credinţă este bineplăcută Domnului, prin urmare noi mărturisim adevărul ca să atragem la noi duhul, iar simţământul puternic al unei inimi fierbinţi şi înfrânate arde gândurile străine ale vrăjmaşului, care roiesc precum muştele în jurul nostru.

Această recunoaştere şi mărturisire sunt de neapărată trebuinţă pentru că numai atunci devenim adevăraţi înaintea lui Dumnezeu. Avem însă nevoie şi de a doua parte – să nu deznădăjduim, pentru că astfel ne punem încrederea în Dumnezeu pe Care Îl slăvim şi Îl preamărim, pentru că numai El pentru mântuirea noastră poate să facă cu putinţă cele ce sunt cu neputinţă.

[…]”

(din: Conferinta de la Bucuresti a PARINTELUI ZAHARIA DE LA ESSEX (audio + text) – prima parte: “Inalta stiinta a Sfantului Siluan Athonitul si a staretului Sofronie Saharov”: PUTEREA INIMII ZDROBITE SI A DUHULUI UMILIT)

cuvantulortodox

1.jpg