Patimile, rastignirea si punerea in mormant a Mantuitorului nostru Iisus Hristos

1

*

“Hristos S-a rastignit pentru ca noi sa inviem si noi sa fim nepasatori?!”

(Cuv. Paisie Aghioritul)

1

*OLYMPUS DIGITAL CAMERA

2.jpg

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

4

5

6

7

8Cel mai sfasietor capitol din intreaga carte a proorocului Isaia se refera la patimirea Mantuitorului Iisus Hristos. Ca sa patrundem mai bine in Taina acestor zile… ca sa intelegem mai deplin ce inseamna Crucea lui Hristos si ca sa vedem CE FEL DE DUMNEZEU AVEM… pana o sa ne intre pana in adancul inimii, pana in carnea si si pana in maruntaiele sufletului suferinta fara seaman, suferinta pentru noi a Domnului nostru. Mai putem oare de acum umbla cu mandrie, “fiecare pe calea noastra“, mai putem oare alerga cu aceeasi nonsalanta catre pacat, acum cand stim ceea ce Il strapunge si Il zdrobeste… ?!

Patimile, moartea si preaslavirea lui Mesia

1

1. Cine va crede ceea ce noi am auzit si bratul Domnului cui se va descoperi?

2. Crescut-a inaintea Lui ca o odrasla, si ca o radacina in pamant uscat; nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag.

3. Dispretuit era si cel din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama.

4. Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat. Si noi Il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu,

5. Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat.

6. Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra, si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor.

7. Chinuit a fost, dar S-a supus si nu si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa.

8. Intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat si neamul Lui cine il va spune? Ca s-a luat de pe pamant viata Lui! Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.

9. Mormantul Lui a fost pus langa cei fara de lege si cu cei facatori de rele, dupa moartea Lui, cu toate ca nu savarsise nici o nedreptate si nici inselaciune nu fusese in gura Lui.

10. Dar a fost voia Domnului sa-L zdrobeasca prin suferinta. Si fiindca Si-a dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe urmasii Sai, isi va lungi viata si lucrul Domnului in mana Lui va propasi.

11. Scapat de chinurile sufletului Sau, va vedea rodul ostenelilor Sale si de multumire Se va satura. Prin suferintele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va indrepta pe multi, si faradelegile lor le va lua asupra Sa.

12. Pentru aceasta Ii voi da partea Sa printre cei mari si cu cei puternici va imparti prada, ca rasplata ca Si-a dat sufletul Sau spre moarte si cu cei facatori de rele a fost numarat. Ca El a purtat faradelegile multora si pentru cei pacatosi Si-a dat viata.

***

1

Sfantul Inochentie al Odesei: Predica la Sfanta si Marea Vineri

“Fratilor, Proorocul, vazand oarecand pe Dumnezeu sezand pe scaun inalt, inconjurat de slava, si simtindu-si ticalosia si necuratia sa, striga cuprins de groaza: “O, ticalosul de mine, caci om fiind si buze necurate avand, am vazut pe imparatul, Domnul Savaot, cu ochii mei” (Is. 6, 5).

Ce trebuie dar sa zicem noi acum, vazand pe Dumnezeu nu inconjurat de slava, ci acoperit de dispret, nu pe scaun inalt sezand, ci pus in mormant? Cum trebuie sa ne simtim noi, gandindu-ne ca aceste rani si acest mormant sunt faurite de mainile noastre?
O, ticalosi oameni suntem noi, caci prin pacatele noastre nu numai ca am pogorat pe pamant pe Fiul lui Dumnezeu, ci inca si pe cruce L-am inaltat si in mormant L-am inchis. Ah, daca pacatul n-ar fi ridicat intre cer si pamant peretele cel grozav al vrajbei, si noi, asemenea proorocului celui de demult, am fi vazut pe Dumnezeu inconjurat de slava: Fiul lui Dumnezeu ar fi venit in lumea oamenilor asa cum merge si in lumea ingerilor, ar fi cercetat pamantul, ca un stapan si prieten. Cu ce bucurie L-ar fi intampinat si L-ar fi inconjurat fiii nevatamati ai unui parinte nevinovat! Dar acum!? O, cine va da capului nostru apa si ochilor izvoare de lacrimi (Ier. 9, 1) ca sa plangem ziua si noaptea si sa suspinam, caci nu numai pe noi insine ne-am aruncat in tarana si noroi din inaltimea nemuririi, ci si pe Fiul lui Dumnezeu L-am pogorat in mormant.
Iata, fratilor, care este puterea pacatului. El pare ca nu este decat mutarea de un minut a datoriei si, cu toate acestea, tulbura vesnicia intreaga. El se savarseste pe micul nostru pamant, dar zguduie toate cerurile cele nemarginite. El se pare ca a vatamat un singur om, si totusi pana si Fiul lui Dumnezeu trebuie sa patimeasca pentru stergerea lui. Nenorocitule stramos, ti-ai fi intins tu mana spre fructul cel oprit daca ai fi prevazut cele ce se infatiseaza astazi privirilor noastre? Ai mai fi dorit tu sa fii ca Dumnezeu daca ai fi stiut ca aceasta dorinta va sili pe Dumnezeu sa moara pe cruce?
Dar trecutul nu se mai poate intoarce. Omul nu poate dispune decat de timpul de fata. De aceea, ceea ce e cu neputinta pentru stramosul nostru, aceea este cu putinta pentru noi, stranepotii lui. Noi putem izbavi pe Domnul de alte suferinte noi. Si, in adevar, fratilor, fructele pomului oprit nu cresc numai in Eden, ci pretutindeni. Sarpele cel ispititor n-a incetat nici astazi a sopti la urechea fiecaruia: “Nu vei muri cu moarte, Ci vei fi ca un Dumnezeu” (Fac. 3, 3-4).
Calcand legea lui Dumnezeu, noi savarsim nelegiuirea stramosilor nostri si, savarsind aceasta nelegiuire silim pe Mantuitorul sa patimeasca. Inainte de savarsirea oricarei faradelegi, El se infatiseaza la judecata inaintea constiintei noastre cum S-a infatisat oarecand la judecata inaintea lui Pilat, si asteapta de la noi sa rostim osanda asupra Lui.
In voia noastra sta sa-L slobozim sau sa-L rastignim. Ramanand neclintiti in dreptate si credinciosi adevarului, prin aceasta noi slobozim pe Iisus din patimi, iar lasandu-ne invinsi de pacat si afundandu-ne in faradelegi, prin aceasta-L osandim sa se rastigneasca.
Sa rastignim pe Mantuitorul nostru… Si inca sa-L rastignim nu din nestiinta, cum au facut vechii iudei, socotindu-L a fi fiul teslarului din Nazaret, ci avand deplina cunostinta ca El este Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu! Cine nu se va cutremura numai gandindu-se la un lucru ca acesta? Cine nu va fi gata mai degraba sa i se taie mainile decat sa se invoiasca a le ridica asupra Domnului si Mantuitorului? Asa este, fratilor. Dar ce folos putem trage din toate aceste simtaminte inflacarate, daca faptele noastre dovedesc contrariul?

In adevar, oare nu pacatuim noi necontenit? Si ce? Au spre placerea Mantuitorului nostru pacatuim noi? Oare greselile noastre sunt balsam de viata pentru aceste rani ale Lui? Inca o data zic: de vointa noastra depinde a scuti pe Domnul de suferinte. Ori veti crede, ori nu, dar acesta este adevarul: cand ne dedam la faradelegi, trimitem pe Domnul la moarte. Aceasta nu o spun eu, nu o spune intelepciunea omeneasca, ci insusi Apostolul, care zice ca oamenii care au gustat din darul ceresc si s-au facut partasi ai Duhului Sfant (si cine dintre crestini nu s-a facut partas al Duhului, cel putin in taina botezului?), adica noi, crestinii, cazand de la viata cea curata si sfanta in prapastia pacatelor si a desfranarilor, a doua oara rastignesc pe Domnul (Evr. 11, 4-6).

1

In fata acestei marturii trebuie sa se ridice orice indoiala; trebuie deci sau sa ducem o viata curata, sau sa trecem in numarul rastignitorilor lui Iisus. Alta cale nu mai este: “Cel ce nu este cu Mine, impotriva Mea este” (Lc. 11, 23), spune insusi Domnul.

Dar cine dintre noi nu este impotriva ta, Doamne? Cine poate sta inaintea acestui mormant, sa sarute aceste rani si sa zica ca nu ti-am dat sarutare ca Iuda, Doamne? Vai, toti s-au abatut, toti netrebnici s-au facut; nu este cel ce face bine, nu este pana la unul. (Ps. 13, 3).

Se deosebesc oare, si prin ce anume se deosebesc inchinaciunile si laudele ce-ti aducem noi astazi de acele clatiri cu capul si de acele hiritisiri: “Bucura-te, imparatul iudeilor!” (Mt. 27, 29) cu care Tu, dumnezeiescule patimitor, ai fost hiritisit in pretoriul lui Pilat?

Un singur rost pot avea inchinaciunile facute de pacatosi inaintea Mantuitorului lor celui rastignit, si anume cand ele vor fi intovarasite de hotararea nestramutata de a nu mai merge inainte pe calea faradelegilor, de a iubi curatia inimii si a-si indrepta viata lor. In cazul acesta, pacatosul, stand langa mormantul Domnului, se aseamana talharului celui intelept, care prin pocainta a trecut de pe cruce direct in rai. Si astfel de inchinatori cauta, fratilor, Domnul nostru printre pacatosi.

“Daca cu adevarat vorbiti dreptatea (Ps. 57, 1), ne spune El astazi prin proorocul, daca cu adevarat inchinaciunile si laudele ce-Mi aduceti nu sunt niste vorbe goale, daca cu adevarat voiti sa va aratati dragostea voastra catre Mine, atunci spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre, parasiti-va de rautatile voastre; invatati-va a face bine, cautati judecata, mantuiti pe cel napastuit, faceti dreptate saracului si vaduvei (Is. 1, 16-17). Cu astfel de simtaminte nu va temeti a va arata la acest mormant, desi el este sapat de insesi mainile voastre; nu va inspaimantati a saruta aceste rani, desi ele sunt pricinuite de pacatele voastre. Aruncati cu indrazneala la radacina crucii Mele toata greutatea pacatelor voastre.

Dar lepadand-o, nu va mai intoarceti mai mult la dansa. Crucea Mantuitorului vostru nu se indoaie sub nici o greutate, dar voi puteti fi striviti si aruncati in fundul iadului mai inainte de a mai putea iarasi alerga la Mine si a va apropia de Crucea Mea. Eu de aceea Ma arat necontenit voua in aceasta stare de umilire, ca sa priceapa pana si cei mai nepriceputi dintre voi cat ma costa pe mine pacatele voastre si unde va tarasc pe voi. Intelegeti deci si va pocaiti! Altfel, fiecare inchinaciune a voastra la crucea Mea se preface intr-un nou paras al vostru.

Putem noi oare, fratilor, sa raspundem la aceste cuvinte ceva mai bun decat rugaciunea talharului ce s-a pocait: “Pomeneste-ne pe noi, Doamne, intru imparatia Ta” (Lc. 23, 42)? Dar rugandu-ne cu rugaciunea talharului celui intelept, sa avem si inima lui. El nu s-a mai pogorat de pe cruce pentru a continua sa mearga pe calea faradelegilor. Sa nu ne mai intoarcem nici noi de la acest mormant la calea cea mai dinainte a nedreptatilor noastre, ci sa apucam pe alta cale, pe calea credintei si a faptelor bune, a curatiei si a dreptatii, a smereniei si a blandetii. Aici, la mormantul Domnului, este locul cel mai bun pentru a incepe sa ingropam pe omul nostru cel vechi. Amin.”

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

***

“In jurnalul sau, parintele Serafim Rose scria: ‘Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti.

Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare. Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.

Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.

Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.‘“

cuvantulortodox

1

Reclame

Vinerea Mare – Predici

1

De ce a fost omorat Dumnezeu-Omul?

Parintele Petroniu Tanase: Sfintele Patimi – Vinerea Mare

“Sfinte, mantuitoare si infricosate, numeste Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru ca Cel ce le-a rabdat este Sfan­tul Sfintilor, Sfintenia insasi; mantuitoare, pentru ca ele sunt pretul cu care Domnul a rascumparat neamul omenesc din robia pacatului; infricosate, pentru ca nu poate fi ceva mai cutre­murator, mai infricosat decat ocara, rusinea si batjocura pe care faptura le-a aruncat asupra Facatorului si Datatorului de bine, Care pe toate le-a rabdat pana la moarte, rugandu-Se pentru calaii Sai. Insasi faptura neinsufletita se cutremura si se revolta in fata acestei nemaipomenite faradelegi.

Cina cea de Taina din foisor este totodata si Cina despartirii: „De acum, sa faceti acestea intru pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu va mai gusta decat otet si fiere si cu gustul lor va muri si nu Se va mai odihni decat in sabatul cel mare al mormantului.
Dupa Cina, Mantuitorul va fi coborat cu ucenicii pe drumul roman care se vede si astazi, spre Siloam, si de aici pe Valea Chedronului au ajuns in Gradina Ghetsimani, unde adesea mer­gea sa Se roage.
Piatra pe care Mantuitorul a plans cu lacrimi de sangeIn fata Sfantului Altar din Biserica Mare, care se afla in Gradina Maslinilor, se intinde o lespede mare, colturoasa, piatra pe care s-a rugat Domnul in aceasta noapte, cu lacrimi si sudori de sange, si pe care omenirea nu va inceta pana la sfarsitul veacului s-o spele cu lacrimile caintei si ale recunostintei. Iar afara, langa Biserica, mai sunt inca opt maslini uriasi, odrasliti din tulpinile celor ce au fost martori ai agoniei Domnului.
In primele veacuri, crestinii din Ierusalim se adunau la foisorul Cinei, de unde mergeau, pe rand, la toate locurile Sfintelor Patimi. In fiecare loc se citeau cuvintele Evangheliei respective si se retraia infricosatoarea drama. Poporul ascultand, plangea si se tanguia, iar in Vinerea Mare, cand se citea Evan­ghelia de la Ghetsimani si Golgota, strigatele si suspinul lor erau asa de mari, ca se auzeau pana la zidurile orasului.
Pana astazi, la Ierusalim se urmeaza aceasta sfanta traditie. Ceasurile de vineri 1dimineata se citesc in biserica de la fostul Pretoriu, unde a fost judecat si condamnat Domnul; dedesubt se afla temnita celor osanditi si lespedea gaurita, unde au stat sfintele picioare ale Domnului, pe care multimea de pelerini o spala cu lacrimi in aceste zile. Apoi, se face o procesiune pe Calea Durerii, pe ulitele pe care a purtat Domnul Crucea osan­dei. A ramas ca marturie, in piatra zidului, urma mainii Domnului, cu care S-a sprijinit, cazand sub povara pacatelor noastre si pe care m-am invrednicit si eu, nemernicul, a o saruta. Slujba se incheie la Golgota, locul rastignirii.
La noi, slujba Sfintelor Patimi incepe joi seara, cu slujba celor douasprezece Evanghelii, care ne aduce aminte de randuiala primelor veacuri crestine. Evangheliile alese de la cei patru evanghelisti se citesc incadrate de citiri si cantari, care sunt introduceri si comentarii la textele ce se citesc.

In chip firesc ele staruie indelung asupra smereniei negraite si pogorarii (kenozei) cele necuprinse de minte, a Domnului.

1„Cel ce Se imbraca cu lumina ca si cu o haina, stat-a gol la judecata si a primit palme peste obraz, din mainile pe care le-a zidit“ (Antifon 10).

Astazi a fost spanzurat pe lemn, Cel ce a spanzurat pamantul pe ape; cu cununa de spini a fost incunu­nat Imparatul ingerilor, cu porfira mincinoasa este imbracat Cel ce imbraca cerul cu nori…“ (Antifon 15).

„Fiecare madu­lar al sfantului Trup a rabdat ocara pentru noi; Capul — spini, fata — scuipari, obrazul — loviri cu palme, gura — gustarea ote­tului cel amestecat cu fiere, urechile – hulele cele paganesti, spatele — biciuiri, si mana – trestie, intinsorile a tot trupul pe cruce si cuie, incheieturile si coasta — sulita (la Laude).

De aceea

„toata faptura s-a schimbat de frica, vazandu-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce rastignit; soarele s-a intunecat si temeliile pamantului s-au cutremurat, toate au patimit impre­una cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai rabdat de voie pentru noi, Doamne, slava Ţie” (Stihoavna).

Dar mai fara de masura s-a sfaramat inima Maicii Preacu­rate:

„Vazand mieluseaua, Maria, pe Mieluselul sau tras spre junghiere, mergea dupa El 1zdrobita, impreuna si cu alte femei, strigand asa: Unde mergi, Fiule? Au doar este iarasi alta nunta in Cana, si acolo Te grabesti acum, ca sa le faci lor vin din apa? Spune-mi un cuvant, Cuvinte, si nu ma trecea cu vederea tacand!“ (Icos).

Si iarasi:

„Vazandu-Te pe Tine, Cuvinte, spanzurand pe Cruce, Fecioara cea fara prihana, tanguindu-se cu mila ca o maica, s-a ranit la inima cu amar, si suspinand cu durere din adancul sufletului, zgariindu-si obrazul, se chinuia… ” (Stihoavna).

Legiuitorii lui Israel si poporul cel necredincios s-au aratat mai impietriti decat pietrele si „au pironit pe Cruce pe Cel ce le-a taiat marea cu toiagul si i-a povatuit in pustie; au adapat cu fie­re pe Cel ce le-a plouat mana in pustie de mancare “ (Antifon 6).

Insusi Domnul ii intreaba cu mahnire si nedumerire:

„Poporul meu, ce am facut voua? Sau cu ce v-am suparat? Pe orbii vostri i-am luminat, pe cei leprosi i-am curatit, pe cei morti i-am inviat! Poporul meu, ce am facut voua? Si cu ce Mi-ati rasplatit? In loc de mana, cu fiere; in loc de apa, cu otet; in loc sa Ma iubiti, pe Cruce M-ati pironiti“ (Antifon, 12).

Si incheie:

„Doua lucruri rele a facut fiul Meu cel intai-nascut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vietii, M-a parasit si si-a sapat luisi put sfa­ramat; pe Mine M-a rastignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut si slobozit…“ (Laude).

De aceea, „de acum nu te voi mai rabda; chema-voi neamurile si acelea Ma vor proslavi” (Antifon 12).

1Ascultand cele douaspreze Evanghelii cu intristare si cutre­murare, Biserica ne indeamna sa urmam talharului cel drept si sa strigam cu credinta:

„Pomeneste-ne, Mantuitorule, intru Imparatia Ta”.

Si sa aducem curate simtirile noastre inaintea lui Hristos, ca sa nu ne sugrumam cu grijile lumii, ca Iuda: sa nu praznuim Pastile noastre ca iudeii, ci curatindu-ne de toata intinaciunea si curat sa ne rugam Lui…

Contempland inca aceasta negraita smerenie a Mantuitoru­lui, pe care El de buna voie a luat-o pentru noi, intristarea Bisericii nu este deznadajduita, ci plina de nadejde si stapana, coplesita de iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

In Sfanta si Marea Vineri, dimineata, Liturghie nu se sa­varseste, pentru ca insusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru ca Mirele S-a luat de la noi (Mt. 9, 15).

Ceasurile Imparatesti din nou ne pun inainte necuprinsa coborare si smerenie a Domnului, spaima si cutremurul intregii fapturi. Crucea cea datatoare de viata, credinta talharului, din care se impun cateva invataturi de mare insemnatate pentru mantuirea noastra.
Nefericitul ucenic si vanzator va uimi de-a pururi lumea. Bisericava osandi fara crutare1 pe Iuda cel fara delege care nu a vrut sa inteleaga nimic din toate minunile Domnului si din toata dumnezeiasca invatatura pe care o auzise de la Invatatorul, pe Care vanzandu-L pe bani si-a agonisit spanzurare si moarte vesnica.

„Din ce pricina, il intreaba ea, te-ai facut vanzator Mantu­itorului? Au doara te-a despartit de ceata Apostolilor? Au doara te-a lipsit de darul tamaduirilor? Au doara, nu ti-a spalat si tie picioarele la Cina?“

O, cat de absurda si de cat rau este pri­cinuitoare iubirea de argint, care a dat judecatorilor celor fara de lege pe Judecatorul Cel drept, si care face pe ucenic sa se lepede de Invatatorul si sa se lipeasca de diavolul, sa cada din lumina intru intunericul mortii.
Dimpotriva, ridicarea talharului cel rastignit de-a dreapta Domnului ne umple sufletele de nadejde. La inceputul saptamanii, cand eram in asteptarea Mirelui, ne intristam si ne temeam sa nu ramanem afara din camara, neavand haina de nunta:

„Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita si imbra­caminte nu am ca sa intru intr-insa…“.

1.jpgAcum, insa, Mirele a venit si cel dintai care a intrat in camara de nunta a fost talharul:

“Astazi vei fi cu Mine in Rai!”

Care a fost haina lui de nunta, ce imbracaminte a avut, ca s-a invrednicit de atata dar? Strigatul de incredere si smerenie catre Dumnezeu Cel ascuns, cu Care impreuna patimea chinurile rastignirii, credinta si smerenia care au indreptat pe vamesul, acestea au deschis talharului Raiul!
Dar faptul se cuvine privit si mai cu luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales isi pierde dreptul de intai-nascut prin nelucrare si necredinta fata de Dumnezeu; Iuda, din ucenic si harazit imparatiei, mosteneste iadul pentru iubirea de arginti; Petru, ucenicul, se leapada de invatatorul dintr-o nesocotita incredere in sine si numai cu amare lacrimi isi va putea spala greseala; pacatoasa cea desfranata devine mironosita si toata lumea va vorbi de umilinta si cainta ei, iar talharul cel ucigas, intra primul in Rai, prin smerenie si credinta.
Toate aceste rasturnari ne umplu de cutremur si de nadejde totodata. Faptele noastre, desi trebuitoare si de mult folos, nu sunt indestulatoare pentru mantuire. Daca ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea si patimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mantui fara El. Pacatul este o rana adanca, nevindecabila; numai Dumnezeu putea s-o vindece si numai „prin rana Lui noi toti ne-am vindecat“. Dar omul trebuie sa-si recunoasca masura neputintei sale si cu inima smerita sa se atarne cu credinta tare de Hristos, stiind ca numai de la El vine izbavirea: „Pomeneste-ma Doamne…” si va auzi ca talharul – „Astazi vei fi cu Mine in rai!“.

(Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

***

1

Sfantul Ioan din Kronstadt: Invatatura in Sfanta si Marea Vineri, inaintea epitafului

Iata Omul! (In 19, 5)

Iata cum a fost batjocorit, ranit, chinuit Cel Sfant si Fara de pacat, Domnul nostru Iisus Hris­tos! Şi ce nevoie avea Dumnezeu, Cel Nepatimitor, sa patimeasca atat de cumplit de la oameni cu trupul Sau? Ce nevoie avea Insusi Dumnezeu-Omul sa indure pe pamant aceste chinuri de iad? Fratilor! Dumnezeu n-avea nici o nevoie sa Se supuna pe pamant unei asemenea necinstiri si unor asemenea patimiri: jertfirea Lui de Sine a fost intru totul de bunavoie, si El putea sa nu Se intrupeze, sa nu patimeasca si sa nu moara – numai ca atunci noi toti, ca pacatosi si ca vrajmasi ai lui Dumnezeu, am fi fost pe veci robi ai diavolului si am fi pierit pe veci; atunci n-ar fi fost aces­te doua parti, dreapta si stanga, nu s-ar fi spus ca dreptii vor merge in viata vesnica, iar pacatosii in osanda vesnica, ci pentru toti ar fi fost o sin­gura soarta cumplita: chinul vesnic. Iti este groaza sa te si gandesti! Insa Domnul, in milostivirea Sa cea nemasurata, nesuferind sa vada neamul omenesc chinuit de diavol, a venit sa ne scape de robia lui si de muncile cele vesnice – iar ca sa ne scape de robia vrajmasului, in care ne-am dat si ne dam singuri, a voit sa Se faca pentru noi, dupa omenitate, rob preaascultator al Tatalui Sau Ceresc, fata de Care am fost – si acum sun­tem mereu – neascultatori, si in trup omenesc, cu suflet omenesc, cu puterile omenesti, intarite de Dumnezeire, sa-l biruiasca pe diavolul-ispititor, caruia ne-am dat si ne dam si acum robi cu atata usurinta prin pacatele noastre; apoi, ca sa ne scape de chinurile vesnice ale iadului caro­ra ar fi fost drept sa le fie supuse sufletele noas­tre robite de diavol, El, Dumnezeu Cel Mai ina­inte de veci, a binevoit a lua asupra Sa, cu fiinta Lui omeneasca, chinurile noastre vesnice. Şi iata, dupa cum vedeti, dupa cum auziti din Evanghe­lie, El a rabdat pentru noi chinurile acestea. El a rabdat toata ocara si toata grozavia chinurilor de la oameni si de la draci ca sa ne scoata pe noi din iad, unde fara Mantuitorul ar fi trebuit sa ne chinuim vesnic – insa Hristos ne-a scos din iad, iar noi mergem singuri in el: mergem fara tea­ma, cu ochii inchisi, ca sa nu vedem lumina si sa ne aruncam in iad cat mai repede. Multi dintre noi se dedau fara teama pacatelor de tot felul si nici nu se gandesc sa se indrepte, de parca Hristos slujeste pacatului si-i va baga in Rai, chiar si pe pacatosii cei mai nepocaiti, neschimbati la inima si la fapte. Pe multi dintre noi ii stapaneste o impietrire si o nesimtire de neinteles.
1La pati­mirile si la moartea Mantuitorului toata faptura s-a cutremurat de groaza: pamantul se zguduia, pietrele se despicau, mortii inviau, dar suflete­le noastre nu se cutremura de groaza la vederea patimirilor si a mortii Dumnezeu-Omului, la pomenirea chinurilor vesnice si cumplite carora am fi fost supusi daca Domnul n-ar fi patimit si n-ar fi murit. Inimile noastre nu se despica, nu se inmoaie si nu se despart de putinatatea cre­dintei, de necredinta, de impietrire, de trufie, de rautate, de pizmuirea bunastarii aproapelui, de osandire, de imbuibare si de betie, de zgarcenie, de lacomie, de necuratia trupeasca. Cati oameni nu stau si aici, inaintea acestui epitaf, dintre cei care si in aceste clipe de o infricosatoare sfintenie nu inceteaza a sluji diavolului si a nutri rautate impotriva aproapelui, a se invidia unii pe altii, a se gandi la bani, la hotii, la betii, la necuratii! Cati nu sunt dintre1 cei care de-abia asteapta prazni­cul ca sa se imbete, si sa se dedea dezmatului, si sa strice templul trupului lor, care a fost templu al Domnului dupa primirea si gustarea Sfintelor Taine ale Trupului si Sangelui lui Hristos! Dar ce zic eu de praznic? Nu vedem inca dinainte de praznic, chiar si acum, cand pomenim patimiri­le lui Hristos pentru noi, oameni beti si dedati dezmatului? Acestia sunt un popor nelegiuit, care acum Il binecuvanteaza pe Hristos cu gura, dar maine sau poate chiar astazi Il vor huli prin faptele lor? O, oameni nerecunoscatori, nesim­titi, nechibzuiti, impietriti la inima, care astazi par a patimi impreuna cu Hristos si a se rastig­ni impreuna cu El, dar maine sau poimaine Il vor rastigni! Dar cat timp vom mai face aceas­ta, fratilor? Cat timp vom mai fi fatarnici? Cat timp vom mai sluji diavolului si-L vom jigni [rani] cat se poate de crunt pe Domnul?

Fratilor! Daca nu se vor despica inimile noastre de piatra cu feluritele lor rautati, impatimiri si necuratii, daca nu vom indeparta din ele putinatatea credintei, necredinta, raceala, imbuibarea si betia, fap­tele de rusine, rautatea, trufia, pizma, lenevirea si celelalte patimi, ne vor osandi candva pietrele care s-au despicat la moartea lui Hristos. Daca nu ne vom pocai si nu ne vom intoarce la Dum­nezeu din toata inima, vom cadea in iad, de care Fiul lui Dumnezeu a venit sa ne izbaveasca. Sa stiti, fratilor, ca acestea nu sunt minciuni! Daca nu va veti pocai, toti veti pieri (Lc. 13,3).

Ganditi-va cu cat mai aspra fi-va pedeapsa cuvenita celui ce a calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, si a nesocotit sangele testamentului cu care s-a sfintit, si a batjocorit duhul harului – caci cunoastem pe Cel ce a zis: „A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati”, precum si: „Domnul va judeca pe poporul Sau”. Infricosator lucru este a cadea in mainile lui Dumnezeu Celui Viu (Evr. 10, 29-31).

Amin.

Invatatura in Sfanta si Marea Vineri, inaintea epitafului

Iata Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridica pacatele lumii (In 1, 29)

Iata, fratii mei, Mielul lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa pacatele noastre, pacatele 1fieca­ruia dintre voi! Iata-L pe Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Nascut, Care pentru a noastra mantuire S-a intrupat, sfasiat de pizma si rautatea oame­nilor! Sa cadem, deci, inaintea Lui intru martu­risire si sa plangem inaintea Domnului, Celui ce ne-a facut pe noi si la sfarsitul veacurilor a pati­mit si a murit pentru noi.PunereaInMormant6 Cu frica si cu dragos­te sa sarutam cu inima si cu gura aceste rani – cu frica deoarece pana in ziua de astazi pacatele noastre put inaintea Lui si striga cerand pedeapsa, iar cu dragoste fiindca aceste rani si moartea Lui au fost primite de catre El din iubire nepo­vestita fata de noi, si bineinteles ca ne cheama la dragoste!

Iata Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridica pacatele lumii! Cat de imbucuratoare sunt aceste cuvinte pentru sufletul credincios! In ele se cuprinde pentru noi nadejde tare in nemarginita milostivire a Tatalui Ceresc, Care S-a impacat cu noi, cei nelegiuiti, prin jertfa dreptatii adusa pe Cruce pentru pacatele noastre, adica prin nesfarsita jertfa a Fiului Sau.

Cat de multe pacate facem intr-o singura zi si intr-un singur ceas – ca sa nu mai vorbim de pacatele intregii noastre vieti tica­loase! Cat de rau ne-au chinuit pacatele noastre! Insa ne-am pocait cu credinta si cu nadejde din inima, am strigat catre Mantuitorul, am suspi­nat, am lacrimat pentru pacatele noastre, si iata, ele au fost curatite, spalate, iertate; am doban­dit liniste, libertate si bucurie. Ce inseamna asta? Inseamna ca Mielul lui Dumnezeu, in toata ziua, in tot ceasul, in toate zilele vietii noastre ridi­ca pacatele noastre, le indeparteaza, le curateste, le uita, izbavindu-ne de vesnica osanda pen­tru ele. Cine nu stie asta din proprie experienta?
Iata de ce in fata unei privelisti atat de sangeroa­se, care zguduie sufletul, noi stam cu nadejde si, desi suntem tristi, tristetea noastra este patrunsa de umilinta, de bucurie si de 1un anumit triumf, fiindca suntem incredintati ca in Acest Mort este cuprinsa viata tuturor celor vii, impacarea cu Dumnezeu, iertarea pacatelor si nadejdea vietii vesnice. In toata lumea, crestinii se inchina acum cu umilinta metanie la Sfanta Cruceevlavioasa ranilor Mantuitorului, si le saruta cu umilinta, si toate inimile credincioa­se de peste tot simt puterea facatoare de viata a mantuitoarelor patimiri si a mortii Domnului, fiindca El ridica pretutindeni si mereu pacate­le tuturor pacatosilor care se pocaiesc, miruies­te, curateste, innoieste, mantuieste.

Mantuitorul nostru! De cate morti duhovnicesti nu ne-ai mantuit, pe mine si pe fiecare dintre noi! Martu­risesc astazi, in acest ceas, inaintea acestei cucer­nice adunari, Mantuitorul meu, milele Tale, pe care le-ai aratat asupra mea, a pacatosului, mai mult decat asupra oricui, marturisesc ca m-ai mantuit de nenumarate morti duhovnicesti, ca m-ai mantuit si ma mantuiesti din toate necazu­rile, din toate caderile in pacat, si ca numai prin mila Ta nu sunt acum in groapa pierzarii, fiindca pot spune impreuna cu Prorocul David:

Cuprinsu-m-au durerile mortii si raurile faradelegii m-au tulburat; durerile iadului m-au inconjurat; intampinatu-m-au laturile mortii, si cand ma necajeau am chemat pe Domnul, si catre Dumnezeul meu am stri­gat (Ps. 17, 5-7),

si El S-a plecat intotdeauna cu milostivire spre strigatul inimii mele, mi-a ara­tat minunata Sa mantuire, mi-a iertat pacatele, mi-a destramat necazurile si din cumplita stramtorare m-a scos la largime.
Iata Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridica pacatele mele! Iata Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridica si pacatele voastre! Veniti, deci, sa sarutam cu lacrimi de pocainta si cu dragoste ranile Acestui Miel, Care a luat asu­pra Sa pacatele lumii.
Iar Tu, Bunatate Nemarginita, Doamne al cerului si pamantului, trimite in continuare binecuvantarea Ta asupra noastra, starneste in noi pocainta adevarata si dragoste nefatarnica; mai rabda lumea ce piere in pacate si prin cutremuratoarele Tale semne desteapt-o din somnul greu al pacatului. Amin.

Invatatura in Sfanta si Marea Vineri, inaintea epitafului

Daca Eu voi fi inaltat de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine (In 12, 32), adica „daca Eu voi fi inaltat pe Cruce, prin patimirile Mele de pe Cru­ce voi rascumpara lumea intreaga, si cu puterea Crucii Mele voi atrage la Mine multimea alesi­lor“: iata ce spunea, printre altele, nu cu multa vreme inainte de patimiri, Domnul nostru Iisus Hristos. O, Hristoase,2 dragostea noastra! Şi iarasi zic: o, Hristoase, dragostea noastra! Unde Te-a dus dragostea Ta fata de noi! Ai fost scuipat, pal­muit, ranit, ai murit in neinchipuitele patimiri de pe Cruce. O, Hristoase, dragostea noastra! Cat de tare ne iubesti Tu!

Nemasurat de mari sunt patimirile Tale pen­tru lume, insa nemasurat de mari sunt si roadele patimirilor Tale: prin rana Ta noi toti ne-am vinde­cat (I Ptr. 2, 24). Tu rabzi patimiri ca sa ne scapi pe noi de patimi; ai primit cununa de spini ca inimile noastre sa nu fie sfasiate, ca de niste ace arzatoare, de spinii pacatului; ai primit rani ca pacatosii ce se caiesc sa se ascunda in ranile Tale de sagetile maniei ceresti; ai rabdat Crucea ca sa ne daruiesti prin ea o arma tare impotriva vraj­masilor nevazuti, care se lupta cu incrancenare impotriva noastra; in fine, rabzi cumplitele chinuri de pe Cruce ca sa-i izbavesti pe urmatorii Tai credinciosi de preacumplitele si neincetate­le chinuri din iad – iar sfarsitul tuturor acesto­ra este unul singur: sa ne atragi la Tine si sa ne unesti cu Tine pe veci.
Asadar, iubitilor, Capul nostru – Hristos – patimeste ca intregului Sau trup, adica noua, sa ii fie usor; Capul nostru arde in focul chinurilor de pe Cruce ca sa izbaveasca de pacate si de focul vesnic al gheenei madularele Sale. Cine va pricepe cu mintea sa, cine va simti cu inima sa intregul pret al acestei faceri de bine? Numai El stie pe deplin cat de mare este jertfa Lui pentru noi, fiindca numai El stia, vedea chinurile vesnice si toata grozavia lor atunci cand spunea despre pacatosi: vor merge acestia la osanda vesnica (Mt. 25, 46), care neaparat ii va ajunge pe pacatosii nepocaiti. Iar noi, noi cu greu ne dam seama despre cele ce sunt pe pamant si cu osteneala gasim cele ce sunt chiar in mana noastra, foarte adesea nu intelegem toata nenorocirea starii noastre de acum, si atunci cele ce sunt in ceruri, adica cele de dupa moarte, cine a putut sa le patrunda? (Int. Sol. 9,16).

O, Preascumpul nostru Mantuitor! Ce vom aduce Ţie in schimbul nemarginit de marii jertfe pentru noi? Credinta si dragostea. Asadar, iubitilor, sa credeti din toata inima, fara 1urma de indoiala, ca Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu S-a intrupat si a patimit si pentru voi, ca sa va izbaveasca de muncile cele vesnice, carora potri­vit dreptei judecati a Tatalui Ceresc ar fi trebuit le fim supusi, si le vom fi supusi daca nu vom crede din toata inima in Fiul Lui, Care a luat asu­pra Sa pacatele lumii, si nu vom pazi poruncile Lui; sa apropiati chinurile Lui de inima voastra, sa le pretuiti pe cat sunt in stare slabele minti omenesti si fiecare sa indure in propria sa via­ta cu marime de suflet, fara cartire, cu recunostinta fata de Dumnezeu, propriile sale necazuri, boli si patimiri; in inimile voastre sa arda focul dragostei catre Cel ce din dragoste pentru voi rabda focul chinuitor al suferintelor trupesti si sufletesti. Sa fuga fiecare dintre voi de neiubire, de ura si de vrajba, fiindca neiubirea si ura din­tre voi strapung ca niste sageti inima Domnului, Care ne-a iubit atat de mult, incat a rabdat Cru­ce si moarte pentru noi, si ne scot din numarul urmatorilor Lui; sa nu se lege nimeni cu inima sa de lume, de placerile ei: locul nostru nu e in aceasta lume; nu, locul nostru este in Cer: unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia (In 17, 24), a zis Mantuitorul despre cei care Ii urmeaza! Petrecerea noastra este in ceruri (Filip. 3,20), spune Apostolul. Lumea cu bunatatile ei nu este vrednica de noi: in gandurile si in inima noastre sa fie Cerul. Acolo sa ne mutam cat mai des cu gandu­rile si cu dorintele.

Cela ce ai patimit pentru noi de voie, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu! Tu ai zis, mergand la patimiri: daca Eu voi fi inaltat de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine. Asadar, trage-ne la Tine, in imparatia Ta, cu harul Tau. Amin.

Invatatura in Sfanta si Marea Vineri, inaintea epitafului

Vad un om chinuit, ucis, infasurat in giul­giu si pus in mormant – dar cine este el? Cine este aceasta jertfa a rautatii si razbunarii? Nu este doar un om, ci Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu, Iisus Hristos. Dar pentru ce a fost omorat Dumnezeu-Omul, Cel 1Nevinovat, Fara de pacat, Drept si Iubitor fara de masura? De cine a fost omorat si unde sunt ucigasii? A fost omorat fiindca i-a iubit pe oameni cum nu i-a iubit nimeni vreodata, iar cei ce erau datori sa inteleaga aceasta dragoste n-au vrut sa o inte­leaga; a fost omorat fiindca le-a facut binefaceri multe, nenumarate, cum nu le-a facut nimeni vreodata, si totusi binefacerile acestea au fost rastalmacite; a fost omorat fiindca a savarsit multe minuni binefacatoare dintre cele mai mari, dar la aceste minuni oamenii priveau cu viclenie; a fost omorat fiindca atunci cand a fost nevoie a spus despre Sine ca este – precum si era cu adevarat — Fiul lui Dumnezeu venit sa-i mantuiasca pe cei pierduti; a fost omorat fiindca infiera nedreptatile strigatoare la Cer; a fost omorat fiindca in urma Lui mergea toata lumea, tot poporul, care vedea minunile Lui si se impar­tasea de binefacerile Lui, dar care a uitat in scur­ta vreme aceste binefaceri si aceste minuni: iata de ce a fost omorat Dumnezeu-Omul!
De cine a fost omorat? De iudei – de cei care i-au omorat si pe prorocii care au dat in vileag nedrepta­tea si faradelegile lor inaintea venirii Mantuito­rului; de iudei, poporul ales al lui Dumnezeu, caruia Dumnezeu ii aratase o multime nenumarata de binefaceri, de minuni uimitoare, cantate mereu, pana in ziua de astazi, de Biserica Ortodoxa. Aici este insa o cat se poate de mare taina, in care toti trebuie sa patrundem acum cu deo­1sebire: chinuitori si ucigasi ai Fiului lui Dumne­zeu au fost nu doar iudeii si romanii pagani, ci pentru aceste chinuri si acest omor suntem foar­te, foarte vinovati si noi toti. De ce? Deoarece Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ca Mantuitor al lumii, a fost jertfa pacatelor noastre; patimind si murind, El a primit de la Atotdreptul Tata Ceresc, dupa omenitate, pedeapsa pentru paca­tele noastre, ale tuturor. Iudeii au facut cu Dumnezeu-Omul ceea ce poate ca am fi facut si noi cu patimile noastre daca am fi fost in locul lor si, la drept vorbind, facem si acum cu unii semeni ai nostri, numai ca intr-o masura mai mica si in alte chipuri. Asadar, priviti cu mai multa luare-aminte la Acest Dumnezeiesc Patimitor si Mort de trei zile. El este jertfa pacatelor noastre. El este jertfa nesfarsitei iubiri a lui Dumnezeu fata de lumea ce piere in pacate si, prin urma­re, fata de mine si de tine, iubite frate. Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa in locul meu si al tau grozaviile dreptei judecati vesnice, pedepsei vesnice, care ne astepta pe mine si pe tine, a baut paharul dreptei manii si intaratari a lui Dum­nezeu Atottiitorul, pe care ar fi trebuit sa-l bem eu si tu; a luat asupra Sa toate sagetile ascutite si aprinse din tolba dumnezeiasca, ce erau pre­gatite pentru pacatosi, care s-ar fi cuvenit sa ne loveasca si sa ne arda pe mine si pe tine, paca­tosii nerecunoscatori si cu narav rau – iar ves­nica dreptate si intelepciune dumnezeiasca L-a pedepsit prin oameni, pentru oameni, pe Dumnezeu-Omul.
Cu spaima si cu evlavie ma plec inaintea dreptei judecati a lui Dumnezeu, ina­intea sfinteniei Dumnezeirii Celei in Trei Ipostasuri, care pentru a inlatura nedreptatea pacatului si pentru a-l sfinti pe omul pacatos, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, in persoana Tatalui a binevoit a-L pedepsi in locul oamenilor pe Preasfantul Dumnezeu-Om, in persoana Fiului a binevoit a Se intrupa si a lua asupra Sa pedeapsa pentru toate nedreptatile omenesti, iar in persoana Duhului Sfant a binevoit a-i sfinti pe pacatosii ce se caiesc, a-i innoi, a Se revarsa in inimile lor cu cea mai gingasa si mai sfanta dragoste. Fratilor! Luati aminte la taina. Cugetati cat de respingator si de uracios e pentru Dumnezeu pacatul intrat in oameni, cat de cumplita este pedeapsa pentru pacat daca Atotsfantul si Dreptul Domn nu L-a crutat pe Fiul Sau Cel iubit, ci L-a dat pentru noi la ase­menea patimiri si la moarte. Daca dreptatea lui Dumnezeu a facut asa cu pomul verde, adica cu Dumnezeu-Omul, ce va fi cu cel uscat si nero­ditor, cum suntem noi, pacatosii? Asadar, paca­tosilor, fratii mei, sa ne temem a adauga pacate peste pacate, nelegiuiri peste nelegiuiri. Privind la Acest Patimitor Dumnezeiesc, invatati-va sa urati si sa va scarbiti de acum si pana in veac de orice pacat si sa iubiti dreptatea si virtutea. Daca vom continua sa adaugam pacate peste pacate cu stiinta si dinadins, rastignindu-L astfel in noi pe Fiul lui Dumnezeu adeseori si de multe ori, daca ne vom cai cu fatarnicie si ne vom imparta­si cu nevrednicie de Dumnezeiestile Taine, daca, dupa ce ne-am spovedit si impartasit cu Sfintele Taine spre curatire si sfintire, vom trai fara frica de Dumnezeu, dupa poftele inimii stricate, aceste rani din mainile si din picioarele si din coasta Mantuitorului ne vor fi nu spre mantuire, ci spre osanda, si atunci nimeni, in vecii vecilor, nu ne va mai scapa de chinurile gheenei.

Fratii mei! Sa aducem Domnului, Care pentru noi a murit si a inviat, lacrimi de pocainta si umilinta neprefacuta si sa traim in pocainta si facere de bine necontenita. Amin.

Invatatura in Sfanta si Marea Vineri

Cum mori, Viata? (stih in Marea Sambata)

Sa vina faptura toata sa aducem cantare de iesire Ziditorului! Soboare nenumarate ale puterilor ceresti! Locuitori cuvantatori ai pamantului! Veniti cu totii sa aducem cantare de iesire Facatorului nostru, Care dupa cumplite patimiri odihneste cu pace in mormant! Sa ne apropiem de El si sa-L intrebam:

„De ce esti socotit intre cei morti, Cela ce traiesti intru cei de Sus, si cum se face ca esti 2primit in chip strain intelegerii de un mormant mic, Cel pe Care cerurile nu pot sa Il incapa? Cum se face ca Tu, incepatorul Fara de moarte al vietii, Insuti ai gustat moarte si ca un muritor esti pus in mormant? Cum se face ca oamenii, fapturile Tale neputincioase, insa pline de rautate, Te-au bagat in mormant? Se vede ca de buna vrerea Ta Te-ai suit cu trupul pe Cruce: altminteri cine ar fi cutezat sa se atinga de Tine, Atotputernice?”

Se vede ca aici e o mare tai­na, pe care n-o stiau cei ce Te-au chinuit si Te-au omorat in chip nelegiuit si nici macar stapanitorul intunericului – si, intr-adevar, oamenii nu sti­au ce faceau cu Iisus. Se vede ca din acest pogoramant al Tau neasemuit fata de oameni le vine acestora mult bine, fiindca Tu faci toate doar pen­tru inmultirea binelui si fericirii fapturilor. Fara indoiala, Tu ai patimit dintr-o mare nevoie, cu un scop preabun si preaintelept: Tu toate cu intelepciune le-ai facut (Ps. 103,25), si esti bun cu toti (Ps. 144, 9): e cu putinta, oare, ca patimirile si moar­tea Ta sa nu fie lucrare a nesfarsitei Tale buna­tati si intelepciuni? Auziti, fratilor, ce raspunde la asta Insusi Domnul, Cela ce a patimit pentru noi: daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur, iar daca va muri, aduce multa roada (In 12, 24). Asadar, iata care este, fratilor, taina mortii lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omului: grauntele de grau, daca nu moare, cazand in pamant, ramane singur, dar daca moa­re aduce roada multa;si Mantuitorul a murit ca sa aduca cel mai mare folos cu putinta oamenilor prin moartea Sa, ceea ce a si reusit sa faca.

Hristos Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra Sa marea lucrare de a ne rascumpara, de a ne indreptati pe noi, pacatosii, prin patimirile si moartea Sa, in fata Tatalui Ceresc: aceasta este indreptatirea noastra (Rom. 4, 25), spune Aposto­lul, si de aceea moartea Lui pentru noi, impreu­na cu patimirile care i-au premers, este lucrare a celei mai inalte iubiri fata de noi si intelepciuni a lui Dumnezeu, lucrare pe care n-o va putea pretui dupa vrednicie nici o minte zidita – iar intrucat aceasta moarte este lucrare a intelepciu­nii dumnezeiesti, ea este si o preamare taina. Ce adevar mangaietor! Moartea Mantuitorului este jertfa de curatire pentru pacatele intregii lumi. El este, zice Sfantul Apostol Ioan Teologul, jertfa de ispasire pentru pacatele noastre – dar nu numai pentru pacatele noastre, ci si pentru ale lumii intregi (I In 2, 2). El a murit, si moartea Lui pe Cruce a nimicit blestemul nostru, pe care l-am meritat de la Tatal Ceresc prin pacatele noastre. El a murit, si moartea vesnica, ce fara Rascumparator ar fi trebuit sa ne ajunga neaparat, acum nu ne mai stapaneste. El e dreptatea noastra in mijlocul faradelegilor noastre; El e izbavirea noastra in vremea deznadejdii noastre; El e sfintirea noastra in mijlocul necuratiilor noastre; El e lumina in intunericul nostru; El e viata in moartea noastra.
1Te inspaimanta dreapta judecata dumnezeiasca atunci cand te gandesti la nedreptatile tale, si nu este pace in oasele tale de la fata pacatelor tale (Ps. 37, 3)? Patimirile si moartea lui Iisus Hristos te indreptatesc in fata Tatalui Ceresc. Dumne­zeu este Cel ce indreptateste: cine este cel care osandeste? Hristos este Cel care a murit, si mai ales Cel ce a inviat, Care si este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijloceste pentru noi! (Rom. 8, 33-34). Nu ai nadejde ca vei primi Imparatia cerurilor, fiindca te simti nevrednic de ea? Cu adevarat, nimeni dintre oameni nu este vrednic, insa Hristos, Domnul nostru, este vrednic: El a meritat-o pen­tru noi prin sangele Sau cel fara de pret. De vrednicia Lui depinde si vrednicia noastra. Prin vred­nicia Sa ne-a facut vrednici si pe noi, nevredni­cii, si tocmai cu harul Lui Bunul si Iubitorul de oameni Tata Ceresc, dupa mila Sa cea neurmata, ii invredniceste pe oameni de Imparatia ceruri­lor. Zici: „Sunt un mare pacatos“? Dar Hristos Mantuitorul a venit in lume ca sa-i mantuiasca pe cei pacatosi (I Tim. 1, 15) – tu doar, pe viitor, sa nu pacatuiesti dinadins si cu rautate. Zici: „Cum sa fiu eu impreuna cu sfintii, care au stralucit pe pamant cu atatea virtuti?” Dar si sfintii tot cu harul lui Hristos s-au mantuit. Daca ti se pare ca e prea mult sa fii impreuna cu sfintii, roaga-te cel putin sa fii impreuna cu talharul, strigand: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta (Lc. 23,42), si straduieste-te sa traiesti asa cum se cuvine unui crestin.
Cu totii suntem pacatosi, fratilor, dar daca avem credinta in Hristos, Domnul nostru, Cela1 ce S-a rastignit pentru noi, si ne straduim sa tra­im dupa invatatura Lui sau daca ne ridicam chiar si cand cadem, atunci moartea Mantuitorului si ranile Lui sunt pavaza noastra: vom scapa de muncile iadului si ne vom invrednici de Impa­ratia cerurilor. Daca rabdam cu marime de suflet necazurile, bolile, lipsurile si feluritele nenorociri ale vietii, socotindu-le cuvenita rasplata pentru pacatele noastre si pomenind cu credinta si cu dragoste cumplitele patimiri indurate pen­tru noi de Mantuitorul, ferice va fi de noi: Dom­nul Cel rastignit ne va mantui. Vai insa de ace­ia care sunt crestini doar cu numele, care calca in picioare mantuitoarea Lui invatatura nesocotindu-L sau cugetand despre El cu obraznicie, care traiesc dupa voia inimii lor in nedreptate, in necuratie, in uitare de Dumnezeu; acestia tre­buie sa se ingrozeasca de infricosatoarea stare in care se afla: infricosator lucru este a cadea in mainile lui Dumnezeu Celui viu (Evr. 10, 31). Pe cei rai rau ii va pierde Dumnezeu (Mt. 21, 41). Pe paca­tosii nepocaiti moartea Datatorului de viata nu ii va mantui, ci-i va osandi, insa pacatosii care se pocaiesc cu adevarat de pacatele lor, care au credinta din inima in Domnul si nadejde in El si se curatesc de pacate, sunt mantuiti de El: cu patimirile Sale de pe Cruce Mantuitorul va aco­peri pacatele pe care acestia le-au facut din omeneasca neputinta. Cel ce Te-ai rastignit, Hristoase Dumnezeule, Care cu moartea pe moarte ai calcat, mantuieste-ne pe noi! Amin.

Cuvant in Sfanta si Marea Vineri

Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? (Mt. 27, 46)

Asa a strigat Cel pironit pe Cruce pentru pacatele lumii – prin urmare si pentru pacatele noastre, fratilor si surorilor -, asa a strigat Mielul lui Dumnezeu, Domnul Iisus. Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? — a strigat cu firea Sa 1omeneasca, ce avea neputinte, iar nu pacate. Dar cum ar fi putut sa-L paraseasca pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut, pe Fiul Sau Cel Iubit, Tatal, Care L-a trimis in lume spre mantuirea lumii? Dumnezeirea era, si va ramane in veci, nedespartita de firea omeneasca a lui Iisus Hristos. Aceasta parasire inseamna, iubiti frati, ca aceasta fire omeneasca a fost lasata intregii grozavii a patimirilor de pe Cruce, intregii dureri cumplite, ucigatoare, pe care El a trait-o inca din Gradina Ghetsimani inainte de a fi prins de sleah­ta de raufacatori in frunte cu Iuda Iscarioteanul. El a inceput inca de atunci sa Se ingrozeasca si sa Se indurereze, si le spunea ucenicilor: intris­tat este sufletul Meu pana la moarte; ramaneti aici, si privegheati impreuna cu Mine (Mt. 26, 38). Inchipuiti-va atunci cat de mari au fost chinurile trupesti, cat de mare a fost durerea atotdreptului si atotiubitorului, atotsimtitorului suflet al Dumnezeu-Omului, Care a rabdat pedeapsa pentru toa­te pacatele omenesti, pentru pacatele lui Adam si ale Evei si ale tuturor urmasilor acestora, pana la unul – asadar, si pentru pacatele noastre!
Şi noi, fratilor, suntem pacatosi mari si meritam nenu­marate pedepse pentru nenumaratele noastre faradelegi. Judecati singuri, zic, judecati singuri cat de strapungatoare, de amare si arzatoare au fost chinurile Crucii, cat de mare a fost durerea sufleteasca a Mielului lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa pacatele lumii, cat de apasatoare a fost parasirea Lui de catre Dumnezeu, adica lasa­rea omenitatii Sale in toata arderea patimirilor, sufletului Sau in tot necazul strivitor, nemargi­nit, groaznic. Dupa aceea veti intelege in ce sta­re se afla sufletul Dumnezeu-Omului atarnat pe cruce atunci cand a strigat: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Da, sufletul Lui era, impreuna cu trupul Lui, intr-o stare de suferinta ingrozitoare, cu neputinta de inchipuit si de zugravit.
Da-ti seama de aici, omule, oricine ai fi tu, cat este de amar, de lipsit de noi­ma, de slut, de1 urat, de nebunesc, de scarbos, de chinuitor, de ucigator pacatul; da-ti seama cat de nefiresc este pentru noi, cat este de nepotrivit cu firea noastra zidita dupa chipul lui Dumnezeu si cat de mult se ingretoseaza de el atotsfanta, atotdesavarsita, atotbuna Dumnezeire – si dupa aceea judecati toti ce trebuie sa facem cu pacatul, care ne insala si ne spurca si stramba firea noas­tra, o strica si o va arunca in vesnica necinstire, in vesnic necaz, in vesnic chin daca nu il vom uri din tot sufletul, daca nu ne vom pocai de farade­legile noastre, daca nu ii vom intoarce desavar­sit spatele. Inchipuiti-va ce ar fi fost cu noi daca pentru pacatele noastre nu ar fi patimit, indestu­land dreptatea dumnezeiasca, Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu, daca harul Lui ne-ar fi parasit pe veci? Ajunge sa ne gandim doar putin la asta ca sangele sa ne inghete si sufletul sa se infiore­ze. Ce bine ar fi daca eu si toti ceilalti pacatosi ne-am aduce aminte de aceasta parasire a paca­tosilor nepocaiti de catre Dumnezeu intotdeau­na si mai ales cand ne ispiteste pacatul! Atunci am fugi de el mai tare decat de o fiara sangeroasa, decat de un dusman crud. Atunci ar fi mult mai multi cei ce se mantuiesc; atunci pamantul nu ar mai fi lovit de nenorociri groaznice pentru pacatele omenesti: de recolte proaste, de inundatii, de cutremure pustiitoare, care secera mii de vieti omenesti, de molime, de vatamarea roadelor, de incendii nimicitoare. El s-ar preface atunci intr-un Rai al lui Dumnezeu, ar fi imbelsugat in dreptate si in toate darurile firesti ale lui Dumnezeu. Atunci ar fi pace pe pamant si n-ar mai fi pe el nici o primejdie; nu ar mai fi aceste cumplite faradelegi pe care le vedem in mijlocul nostru. Cat s-a umplut acum lumea de nelegiuiti si nelegiuiri! Dar cat va mai dainui aceasta lume pacatoasa, cat va mai dainui acest pamant – salas al pacatului, rosu de sange nevinovat, aceasta stransura a tuturor uraciunilor? Nu va veni, oare, vremea curatirii a toata lumea prin foc? Ba da: bineinteles, ea este aproape. Daca Apostolii, in vremea lor, spuneau deja ca ea se apropie, cu atat mai mult noi putem spune cu indrazneala ca se apropie sfarsitul veacului.

Fratilor si surorilor! Cat mai avem timp, sa venim cu pocainta fierbinte la Mantuitorul lumii si sa sarutam cu dragoste si cu lacrimi ranile pe care le-a suferit pentru noi. Sa indragim drepta­tea, sa indragim mila, ca sa fim miluiti. Amin.

(Sfantul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, Bucuresti, 2013)

1.jpeg

***

1

Sfantul Luca al Crimeei: Cuvinte in Vinerea Mare

I. Plîngerea deasupra Epitafului

Iată, soarele s-a întunecat. Pămîntul s-a înfiorat şi s-a cutremurat. S-a sfîşiat de sus şi pînă jos catapeteasma templului, care despărţea Sfînta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfînta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său.

Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpînirea lui. Despicatu-s-au stîncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: “Săvîrşitu-s-a”.

Ce s-a săvîrşit? S-a săvîrşit lucrarea mîntuirii neamului omenesc de stăpînirea diavolului, s-au împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legămînt.

1El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat – şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pămînt viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormîntul Lui a fost pus lîngă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvîrşit nici o nedreptate şi nici înşelăciune n-a fost în gura Lui (Is. 53, 4-9).

Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota o1 dată cu acel cuvînt ce a cutremurat întreaga lume: “Săvîrşitu-s-a!” A căzut pe piept capul încununat cu cunună de spini, împurpurat cu Sînge. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironosiţele, a venit Iosif cel din Arimateea şi în adîncă jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al învăţătorului lor şi au făcut deasupra lui plîngere cu amar.

Iată, şi acum stă înaintea noastră, închipuit pe Sfîntul Epitaf, Trupul mort al lui Iisus. Să facem, dar, şi noi plîngere pentru El – plîngere pentru păcatele noastre, pentru care El S-a adus pe Sine de bunăvoie jertfă, răscumpărîndu-ne cu Preacuratul Său Sînge. Neajunsa înălţime a dragostei dumnezeieşti ne-a arătat-o pe Cruce Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii – fiindcă aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).

Pe Cruce a răsărit Soarele Dreptăţii, Soarele dragostei, Care a luminat întreaga lume cu lumina Sa, cu lumina împreună-pătimirii dumnezeieşti – şi de la Acest Soare s-au aprins milioane de inimi, Care L-au îndrăgit pe Domnul Iisus Hristos. În inimile acestea au fost înscrise cu litere de foc cuvintele Lui: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24).

Domnul a luat cel dintîi Crucea – cea mai cumplită cruce -, iar în urma Lui şi-au luat pe umeri crucile, deşi acestea sunt mai mici, nenumăraţii mucenici ai lui Hristos. În urma Lui şi-au luat crucile o mulţime uriaşă de oameni şi, plecîndu-şi lin capetele, au apucat pe calea lungă şi spinoasă arătată de Hristos: calea către Tronul lui Dumnezeu, către împărăţia Cerurilor. Iată că sunt deja două mii de ani de cînd în urma lui Hristos merg noi şi noi oameni. Şi pe această cale stau cruci, pe care sunt răstigniţi mucenicii lui Hristos.
1Cruci, cruci… Şi mai departe, cît cuprinde privirea, tot cruci, cruci… Merg în şir nesfîrşit oameni care au lepădat toate bunătăţile pămînteşti, au dispreţuit totul pentru Domnul Iisus Hristos, au părăsit tot ce le era drag cîndva şi au închinat toată viaţa lor slujirii Lui.

Merg nebunii pentru Hristos sub greutatea lanţurilor şi a crucilor de fier, merg monahii şi monahiile, merg arhiereii lui Dumnezeu cu crucea şi cu Sfîntul Potir în mîini. Merg în urma lor, ca în urma unor păstori, robii cei buni şi blînzi ai lui Dumnezeu, robii supuşi ai lui Hristos, urmînd îndrumătorilor duhovniceşti, păstorilor şi dascălilor Bisericii. Merg la nesfîrşit… Merge poporul simplu, care-L iubeşte pe Hristos, asupra căruia s-a împlinit cuvîntul Lui: În lume necazuri veţi avea (In. 16, 33).Merge, purtînd crucea grea a durerilor sale. Merg în şir lung cei prigoniţi pentru dreptate, cei prigoniţi pentru numele lui Hristos.

Merg femeile curate, neprihănite, ducîndu-şi de mînuţe pruncii, cărora le-a deschis 1intrarea în împărăţia Cerurilor.

Şi atunci, oare noi nu ne vom alipi acestui rîu nesfîrşit al iubitorilor de Hristos, acestei sfinte procesiuni pe calea necazurilor şi pătimirilor? Oare nu ne vom lua crucea şi nu vom merge după Hristos? Să nu fie! Să se cutremure inima noastră de priveliştea Trupului neînsufleţit al lui Hristos, ce zace înaintea noastră. Hristos, Care atît de greu a pătimit pentru noi, să umple cu harul Său inimile noastre. Să ne dea la capătul îndelungatului şi osteniciosului nostru drum al crucii cunoaşterea spuselor Sale: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Amin.

II. Lecţii ale dragostei de Hristos

Iată că am venit din nou să ascultăm despre pătimirile Domnul Iisus Hristos – şi acest lucru are o foarte mare însemnătate.

Ceea ce auzim şi vedem are o adîncă înrîurire asupra sufletelor noastre. Auzim lucruri rele, vedem crime – ne cutremurăm, ne înspăimîntăm. Suntem martori ai unor fapte bune, curate şi înalte – inima noastră e mişcată şi ne spunem în gîndul nostru: “Aşa ar trebui să mă port şi eu!”

1Nu puţine fărădelegi cumplite au fost în istoria neamului omenesc. Conştiinţa protestează împotriva lor. Dar oricît de cumplite ar fi toate aceste fărădelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf faţă de un munte uriaş, ca o picătură de apă faţă de ocean dacă stăm să ne gîndim la cea mai mare dintre fărădelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorît din ceruri pe pămînt pentru a mîntui neamul omenesc, a Celui Care era blînd şi liniştit, Care trestia frîntă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste faţă de neamul omenesc – de dragoste nepămîntească, de dragoste cum pămîntul nu mai văzuse şi nu-şi închipuise niciodată. El a fost dat morţii, sîngele Lui curge pe Cruce…
Inima noastră este înfiorată de grozăvia acestui omor, dar totodată ea se umple de cea mai adîncă evlavie şi bucurie, fiindcă tocmai această Jertfă de bunăvoie, moartea prin răstignire a nevinovatului Pătimitor ne arată culmea iubirii dumnezeieşti, care a luminat lumea de pe Cruce. Şi de pe Cruce auzim cuvintele Lui, pecetluite cu nemaiauzită dragoste, nemaiauzită blîndeţe şi atotiertare, fiindcă El Se roagă pentru cei ce L-au răstignit, deschide tîlharului care s-a pocăit uşa raiului, întinde preacuratele Sale mîini către noi toţi, păcătoşii, însetînd de mîntuirea noastră.

Lumea a auzit însă de pe Cruce şi cuvintele înfricoşătoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeaşi gură care a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a rămas întotdeauna în împărtăşire nedespărţită cu Tatăl Său? Bineînţeles că da. Şi atunci, ce înseamnă aceste spuse înfricoşătoare?

Oameni obraznici spun că Domnul n-a încercat pe Cruce nici un fel de suferinţă. În vremurile timpurii ale creştinismului erau nişte eretici numiţi dochetişti, care învăţau lumea în chip nelegiuit că Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevărat, ci nălucă (însuşi numele de dochetişti vine de la verbul grecesc dokein – a părea), şi ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofiziţii susţineau că în Iisus Hristos firea omenească a fost înghiţită cu totul de cea dumnezeiască. Noi ştim însă că El a fost şi Dumnezeu Adevărat, şi Om Adevărat.
Ştim că firea Lui omenească a îndurat pe Cruce suferinţe şi chinuri cumplite, de nedescris. Şi aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, întăresc cu mai multă putere decît orice altă dovadă lucrul acesta şi răstoarnă învăţăturile eretice. Dacă Trupul lui Hristos ar fi fost nălucă, dacă în Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpănit cu totul asupra omenităţii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse înfricoşătoare?

Ar fi putut Tatăl să-L părăsească? Bineînţeles că nu. Dar chinurile au fost atît de groaznice şi greu de îndurat încît a strigat ca Om către Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?

Iată ce a spus Sfinţitul Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trăit în veacul al III-lea:

“De ce este părăsit Domnul? Ca să nu fim noi părăsiţi de Dumnezeu. A fost părăsit pentru răscumpărarea noastră de păcate şi de moartea veşnică; a fost părăsit ca să se arate preamărea dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc; a fost părăsit ca să se vădească dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, ca să fie atrase inimile noastre la Dînsul, spre pildă tuturor pătimitorilor”.

Să mai primim şi sfînta lecţie harică a dragostei Lui faţă de Preacurata şi Preasfînta-I 1Maică, a Cărei inimă a fost, cînd stătea lîngă cruce, străpunsă de sabie, lovită de cumplită jale, potrivit prorociei Sfîntului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Ea tăcea, şi tăcerea aceasta îi arăta durerea neasemuit mai adînc decît orice strigăte, vaiete şi tînguiri. Alături de Ea stăteau Maria, soţia lui Cleopa, Maria Magdalena şi ucenicul cel iubit al lui Hristos – Ioan. Grija Ei o purta Fiul lui Dumnezeu, Care îndura acele chinuri negrăite. El Şi-a întors privirea către Ea şi, arătînd cu ochii către apostolul Ioan, a zis: Femeie, iată fiul Tău. Şi Ioan a primit-o pe Maica Domnului în casa sa, şi a odihnit-o, şi a avut grijă de ea pînă la moartea ei (In. 19, 26-27).
Iată însă că a venit sfîrşitul neînchipuit de anevoioasei nevoinţe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a răscumpărat omenirea din stăpînirea diavolului. Noi auzim cele din urmă cuvinte ale Lui, pline de dragoste către Tatăl, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Părinte! În mîinile Tale încredinţez duhul Meu! (Lc. 23, 46). Gura Lui a tăcut, ochii I s-au închis, limba I-a amorţit, sfîntul Lui cap I-a căzut pe piept. Dar n-au putut să tacă pietrele. Pămîntul s-a cutremurat, şi stîncile s-au despicat.
Sutaşul însărcinat cu împlinirea osîndei la moarte, pe numele său Longhin, împreună cu ostaşii aflaţi sub porunca lui, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat văzînd toate acestea. Dragostea lui Hristos sfărîmă şi inimile de piatră. Sutaşul a crezut în Hristos şi a strigat: Cu adevărat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! (Mc. 15, 39). Toate cele văzute şi auzite l-au cutremurat atît de mult încît a primit Botezul în scurtă vreme şi mai apoi şi-a sfîrşit viaţa cu moarte mucenicească, fiindcă vrăjmaşii lui Hristos – cărturarii, arhiereii şi fariseii – n-au suferit faptul că sutaşul roman s-a întors la Hristos, l-au clevetit în faţa lui Pilat, şi acesta a dat poruncă să i se taie capul.

O, fericite mucenic Longin, învaţă-ne şi pe noi să ne întoarcem la Hristos şi să-L iubim din toată inima!

O, Doamne! Ce laudă, ce mulţumită îţi vom aduce pentru ceea ce ai făcut de dragul nostru! Noi nu putem face nimic spre a fi cîtuşi de puţin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem ţie tot puţinul pe care îl putem aduce. Aducem lacrimile noastre şi rourăm cu ele Trupul Tău preacurat, ucis de cei pe care ai venit să îi mîntuieşti. Dragostea noastră aducem Ţie.

Ajută-ne, Doamne, să Te iubim din toată inima pînă la sfîrşitul vieţii noastre, ajută-ne să mergem pe calea pe care ne-ai arătat-o Tu. Ajută-ne să scăpăm de stăpînirea diavolului, de ispitele pe care el le face. Du-ne pe calea mîntuirii şi adu-ne întru împărăţia Ta. Amin.

(Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

cuvantulortodox

3

Sfanta si Marea Vineri * Acatistul Sfintelor şi Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos

*

1

*

1

In Sfânta şi Marea Vineri, se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insul­tele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, ce a fost răstignit împreună cu El.

După ce Domnul a fost vândut de pri­etenul şi ucenicul Lui cu treizeci de arginţi, a fost dus mai întâi la Ana arhiereul. Acesta L-a trimis Ia Caiafa, care L-a scuipat şi L-a lovit peste faţă; şi pe când îşi bătea joc şi râdea de El, a auzit spunându-I-se: «Profeţeşte-ne, cine Te-a lovit!». Acolo au venit şi doi martori mincinoşi care au mărturisit că Hristos a spus: «Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica!», precum şi că este Fiul lui Dumnezeu. Arhiereul şi-a rupt hainele neputând suferi aşa-numita de el hulă. Când s-a făcut ziuă L-au dus în pretoriu la Pilat, «şi ei n-au intrat, spune Scriptura, ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile».

Pilat a ieşit afară şi i-a întrebat: Care este vina Lui? Şi pentru că n-a găsit nici o vină Lui, L-a trimis la Caiafa; iar acesta L-a trimis din nou la Pilat, căci şi Pilat se pornise spre uciderea Lui. Pilat a spus: «Luaţi-L voi şi răstigniţi-L şi după legea voastră judecaţi-L».” Ei au spus iarăşi: «Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni». Prin aceste cuvinte au aţâţat pe Pilat ca să-L răstignească. Pilat L-a întrebat pe Hristos dacă este împăratul iudeilor. El a mărturisit că este, dar este împărat veşnic: «împărăţia Mea, a spus El, nu este din lumea aceasta!». Pilat, voind să-L libereze, le-a spus mai întâi că nu-I găseşte nici o vină deosebită, apoi le-a propus să libereze pe unul dintre cei închişi. Iudeilor însă le-a fost mai drag Varava decât Iisus. În sfârşit Pilat L-a dat iudeilor, după ce mai întâi L-a biciuit pe Iisus. Este apoi dat soldaţilor, îmbrăcat cu hlamidă roşie, încu­nunat cu cunună de spini, şi în mâini I-au pus trestie. A fost batjocorit de soldaţi care-I spuneau: «Bucură-te, împăratul iudeilor!».

Mai trăiau încă; dar când au venit la Iisus şi L-au văzut că murise, s-au oprit de a le mai sfărâma. Unul dintre ostaşi, ca să facă plăcere iudeilor nerecunoscători, a întins suliţa şi L-a împuns pe Hristos în coasta dreaptă şi îndată a ieşit sânge şi apă; apă, pentru ca să se vadă că era om, sânge, pen­tru ca să se vadă că era mai presus de om. Sau altă explicaţie: sânge din pricina împărtăşirii cu dumnezeieştile sfinţenii, iar apă din pricina botezului. Aceasta a văzut-o Ioan şi a mărturisit-o, şi adevărată este mărturia lui.
El a fost de faţă la toate şi le-a văzut şi ceea ce a văzut a scris. Căci dacă ar fi minţit, n-ar fi scris şi cele care par că sunt spre necinstirea învăţătorului. Se spune că Ioan fiind de faţă atunci a strâns din coasta curgătoare de viaţă într-un vas preasfântul şi dumnezeiescul Sânge. După ce s-au să­vârşit aceste fapte mai presus de fire, pe înserate, Iosif din Arimateea, ucenic al Lui care se ascunsese ca şi ceilalţi, s-a dus cu îndrăzneală la Pilat, pe care-l cunoştea, şi i-a cerut trupul lui Iisus. Pilat i-a îngăduit să-L ia, iar Iosif, pogorându-L de pe Cruce, L-a dat jos cu multă evlavie. Pe când se lăsa noaptea, a venit Nicodim, aducând un amestec preparat de multă vreme din smir­nă şi aloe. L-a înfăşurat în giulgiuri, după cum obişnuiau să facă iudeii, şi L-au în­gropat în apropiere în mormântul săpat în piatră al lui Iosif, unde nu mai fusese îngropat nimeni înainte.
S-a făcut aşa, ca nu cumva să se creadă că altul a înviat, atunci când a înviat Hristos. Evanghelistul a amintit de amestecul de aloe şi smirnă; aceste mirodenii aveau însuşirea de a lipi; şi s-a întrebuinţat amestecul de smirnă şi aloe ca să nu se creadă că a fost furat atunci când vor vedea giulgiurile şi mahrama lăsate în mormânt. Într-adevăr, cum ar fi fost cu putinţă furtul, o dată ce smirna şi aloea nu mai lăsau să se dezlipească giulgiurile de trup, deoarece se făceau una cu trupul, ca şi cam s-ar fi născut o dată cu el? Toate aceste fapte minunate s-au întâmplat Vineri. Pen­tru aceasta purtătorii de Dumnezeu Părinţi au rânduit ca Vineri să se facă pomenire de toate acestea cu zdrobire de inimă şi cu umilinţă.
Trebuie să se ştie că Domnul a fost răstig­nit în ziua a şasea a săptămânii, adică Vineri, pentru motivul că la creaţie omul a fost făcut în ziua a şasea. A fost răstignit în ceasul al şaselea din zi, pentru că în acest ceas, după cum se spune, şi Adam şi-a întins mâinile, şi a luat fructul din pomul oprit şi a murit. Pentru aceasta trebuia să fie recreat omul în acelaşi ceas în care a fost zdrobit. A fost răstignit în grădină, pentru că şi Adam a călcat porunca în grădina raiului. Băutura amară pe care a gustat-o Hristos preînchipuia gustarea lui Adam.
Loviturile cu palmele arătau slobozirea noastră. Scuiparea şi purtarea necinstită cu El arătau cin­stirea noastră. Cununa cu spini, îndepăr­tarea blestemului, hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească, în locul hai­nelor de piele. Piroanele, desăvârşita ne­mişcare a păcatului nostru. Crucea, pomul cel din rai. Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. Suliţa arată că îndepărtează de la mine sabia cea de foc. Apa din coastă este icoana botezului. Sângele şi trestia ne arată că Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roşii, vechea patrie. Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, se afla căpăţâna lui Adam.
Pricina pentru care locul în care a fost răstignit Domnul se numeşte locul Căpăţânii este aceasta: pe vremea potopului, căpăţâna lui Adam a fost scoasă afară din pământ şi colinda de colo-colo despuiată de carne şi stingheră; era o vedenie îngrozitoare pentru cei care o vedeau. Solomon, din respect pen­tru strămoş, împreună cu toată oastea, a acoperit-o cu foarte multe pietre. De asta a şi fost numit de atunci locul acela: «pardosit cu pietre». Unii sfinţi aleşi spun, pe temeiul predaniei, că şi Adam a fost îngropat acolo de un înger. Aşadar, acolo unde era stârvul, acolo s-a aşezat vulturul Hristos, veşnicul împărat. Noul Adam a tămăduit prin lemn pe vechiul Adam, ce căzuse prin lemn.

Prin milostivirea Ta cea mai presus de fire, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

***

1

Acatistul Sfintelor şi Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos

Tropar, glasul al 5-lea:

Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur, şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea Lui cetele îngereşti cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi strigând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia!

Condacul 1

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând Pătimirilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Icosul 1

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru noi om Te-ai făcut şi pe noi, cei omorâţi de păcate, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, ne-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătat atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a pătimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 2-lea

Văzându-Te pe Tine îngerul în grădina Ghetsimani, în rugăciuni nevoindu-Te până la sudoare de sânge, stând înaintea Ta, Te întărea, când Te îngreunau ca o sarcină păcatele noastre. Căci Tu, pe Adam ridicându-l, l-ai adus înaintea Tatălui, plecându-Ţi genunchii şi rugându-Te. Pentru aceasta cu smerenie, cu credinţa şi cu dragoste Îţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înţelegerea cea neînţeleasă a pătimirii Tale celei de voie n-au înţeles-o iudeii. Pentru aceea, când Te căutau pe Tine noaptea cu făclii, le-ai zis lor: „Eu sunt”; iar ei, deşi au căzut la pământ, după aceea Te-au dus legat la judecată. Dar noi, căzând cu umilinţă şi cu dragoste, strigăm Ţie:
Iisuse, Cel ce eşti Lumina lumii, ai fost urât de toată lumea cea vicleană;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea neapropiată, ai fost prins de stăpânitorii întunericului;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte, de fiul pierzării ai fost dat la moarte;
Iisuse, Cel ce Te dăruieşti tuturor în dar, ai fost vândut pentru treizeci de arginţi;
Iisuse, Cel fără de vicleşug, de vânzătorul Iuda cu vicleşug ai fost sărutat;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 3-lea

Cu puterea dumnezeirii Tale ai arătat dinainte lepădarea cea de trei ori a ucenicului Tău. Dar el, deşi s-a lepădat de Tine cu jurământ, după aceea, când Te-a văzut în casa Arhiereului pe Tine, Domnul şi Învăţătorul lui, a plâns cu amar. Caută dar şi spre noi, Doamne, şi inimile noastre cele împietrite umple-le de dragostea Ta, iar ochilor noştri dă-le lacrimi de pocăinţă, ca să ne spălăm păcatele noastre, strigând către Tine: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având cu adevărat stăpânire ca un Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec, ai stat înaintea Arhiereului Caiafa, cel fărădelege, Tu, Cel ce eşti Domnul şi Stăpânul tuturor, primind să fii chinuit de cei pe care Însuţi i-ai zidit; pentru aceasta primeşte acum de la noi această rugăciune:
Iisuse, Cel ce eşti dorirea tuturor, dacă, pentru frică, Apostolul Petru de Tine s-a lepădat, nu ne lepăda pe noi, păcătoşii, ci ne mântuieşte;
Iisuse, ajută-ne să nu ne lepădăm de Tine;
Iisuse, Cel ce eşti fără de preţ, dar cu preţ ai fost vândut, scapă-ne şi pe noi de vrăjmaşi;
Iisuse, Arhiereule, Cel ce în Sfânta Sfintelor ai intrat, curăţeşte-ne şi pe noi cu sfânt Sângele Tău de toate întinăciunile trupeşti şi sufleteşti;
Iisuse, Cel ce ai fost legat, dar singur ai puterea de a lega şi dezlega, dezleagă păcatele noastre cele multe;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 4-lea

Iudeii, cu viforul uciderii lui Hristos suflând şi glasul tatălui minciunii ascultând, al diavolului cel ucigător de oameni, Te-au lepădat pe Tine, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa cea adevărată. Iar noi pe Tine, Hristoase, puterea lui Dumnezeu în care sunt tăinuite toate vistieriile înţelepciunii, mărturisindu-Te, strigăm către Tine: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Pilat blândeţea graiurilor Tale, Te-a dat ca pe un vrednic de moarte spre răstignire, deşi singur a mărturisit că nici o vină n-a aflat întru Tine. Mâinile şi-a spălat, însă inima şi-a întinat-o, iar noi, minunându-ne de taina Pătimirii Tale celei de voie, cu umilinţă strigăm către Tine:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei, muncit ai fost de fiii celor fărădelege;
Iisuse, Cel ce îmbraci cu podoabă cerul şi pământul, gol ai fost şi batjocorit;
Iisuse, Cel ce speli rănile păcatelor, rănit ai fost;
Iisuse, Împăratul tuturor, în loc de dragoste şi mulţumire, chinuri aspre de la fiii lui Israel ai primit;
Iisuse, Cel ce pentru noi ai fost chinuit şi batjocorit şi rănit, tămăduieşte rănile sufletelor şi trupurilor noastre;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 5-lea

Cu sângele rănilor Tale Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină. Ştim cu Proorocul, ştim cu adevărat pentru ce sunt roşite hainele Tale; noi, Doamne, cu păcatele noastre Te-am rănit pe Tine; încă Ţie, Celui ce ai fost rănit pentru noi, Îţi strigăm cu credinţă: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzându-Te pe Tine cu Duhul mai-înainte grăitorul de Dumnezeu Isaia, plin de răni şi fără de cinste, înspăimântat fiind a strigat: „Văzutu-L-am pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe”. Iar noi, privindu-Te răstignit pe Cruce, cu credinţă strigăm:
Iisuse, Cel ce pentru noi necinste ai răbdat, cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe om;
Iisuse, Cel ce pălmuit ai fost pe faţă, spre a Cărui faţă îngerii a căuta nu pot;
Iisuse, Care cu trestia ai fost bătut peste cap, pleacă-ne spre smerenie capetele noastre;
Iisuse, Cel ce ochii cei prealuminoşi cu sânge I-ai avut întunecaţi, întoarce ochii noştri ca să nu vadă deşertăciunile lumii;
Iisuse, Care ai fost bătut şi cu toate mădularele dureri ai suferit, fă-ne întregi şi sănătoşi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 6-lea

Propovăduitor al nevoinţei Tale s-a arătat Pilat, arătând poporului că nimic vrednic de moarte nu se află întru Tine, dar iudeii ca nişte fiare sălbatice, văzând sângele Tău, scrâşneau din dinţi strigând: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”, iar noi, sărutând preacuratele Tale răni, cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Strălucit-ai la arătare spre mirarea îngerilor şi a oamenilor. Pilat pentru Tine a grăit: „Iată Omul!”. Veniţi dar cu toţii, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui ce pentru noi a fost batjocorit, şi să-I strigăm:
Iisuse, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, Tu Te-ai lăsat judecat şi chinuit de cei ce prin Tine s-au zidit;
Iisuse, dătătorul înţelepciunii, celor fără de minte răspuns nu ai dat;
Iisuse, Cel ce tămăduieşti pe cei bolnavi de păcate, dă-ne alinare prin pocăinţă;
Iisuse, Păstorul cel Bun, Cel ce ai fost batjocorit de demoni, umple inimile noastre de dragostea Ta;
Iisuse, primeşte-ne în ceata aleşilor Tăi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 7-lea

Vrând să izbăveşti pe om din robia vrăjmaşului, Te-ai smerit pe Tine înaintea vrăjmaşilor Tăi, Iisuse, şi ca un miel fără de glas, spre junghiere ai fost adus, răni pretutindeni răbdând, ca întru totul să-l vindeci pe omul care Îţi cântă: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Îndelungă răbdare ai avut când ostaşii Te batjocoreau, după porunca judecătorului nedrept, cu răni cumplite chinuind trupul Tău, care s-a umplut în întregime de sânge; pentru aceasta cu lacrimi de umilinţă strigăm Ţie:
Iisuse, Iubitorule de oameni, Care de oameni cu spini ai fost încununat;
Iisuse, Cel fără de patimă, care grele pătimiri ai răbdat ca pe noi din patimă să ne izbăveşti;
Iisuse, Mântuitorul nostru, mântuieşte-ne pe noi cei vrednici de toată osânda;
Iisuse, sprijinitorul şi întăritorul nostru, Care ai fost părăsit de toţi, întăreşte-ne pe noi, robii Tăi;
Iisuse, bucuria noastră, Cel ce tare ai fost necăjit de oameni, veseleşte-ne pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 8-lea

În chip minunat s-au arătat Ţie Moise şi Ilie pe Muntele Taborului, grăind despre moartea Ta pe care aveai să o pătimeşti în Ierusalim, acolo văzând slava Ta, iar aici mântuirea primind-o, cântăm: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Pentru mulţimea păcatelor mele ocări şi chinuri ai răbdat, Hristoase, pretutindeni de cei răi ai fost gonit, ca unii ce Te socoteau a fi împotriva Cezarului, iar alţii ca pe un făcător de rele Te judecau, încât strigau: „Ia-L şi răstigneşte-L!”. Dar noi pe Tine, Domnul Cel răstignit pentru mântuirea noastră, din adâncul inimii Te rugăm:
Iisuse, Judecătorul nostru, Care cu nedreptate ai fost judecat, nu ne judeca pe noi după faptele noastre;
Iisuse, ajutorul nostru, Cel ce ai pătimit pe Cruce, în ceasul necazurilor nu ne lăsa pe noi;
Iisuse, Care ai strigat către Tatăl pentru ajutor, ajută-ne în neputinţele noastre;
Iisuse, Mântuitorul nostru, Care necinste ai primit, nu ne lipsi de slava Ta, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce ne-ai învăţat adevărata smerenie, nu ne lepăda pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 9-lea

Toată firea s-a clătinat, văzându-Te pe Tine răstignit pe Cruce, soarele în cer razele şi-a ascuns, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a despicat, pietrele s-au sfărâmat, iadul pe morţi i-a scos afară, iar noi, cu credinţă şi cu smerenie închinându-ne Sfintelor Tale Pătimiri, cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei mult vorbitori, deşi mult grăiesc, nu pot să dea mulţumire vrednică dumnezeieştilor Tale Pătimiri, iar sufletele şi trupurile noastre, inimile şi toate mădularele noastre, cu umilinţă se roagă către Tine, Iubitorule de oameni:
Iisuse, Cel ce pironit fiind pe Cruce mâinile către toţi ai întins, pironeşte şi zapisul greşelilor noastre;
Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce în coastă ai fost împuns, învredniceşte-ne a intra în cămara Ta cea cerească;
Iisuse, Cel ce ai fost răstignit, răstigneşte păcatele şi patimile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai săvârşit în chinuri, dă-ne nouă să nu judecăm şi să nu osândim pe nimeni;
Iisuse, Mult-milostive, să nu cadă peste noi osânda Ta;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuieşti lumea, ai tămăduit, Doamne, orbii, şchiopii, surzii şi leproşii, duhurile cele rele le-ai izgonit, iar cei nerecunoscători cu răutatea chinuindu-Te, pe Cruce Te-au pironit, căci nu ştiau să cânte: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveşnice, Iisuse, pătimit-ai cu trupul pentru a noastră neînfrânare ca să ne speli de păcate, dându-ne nouă pildă ca să urmăm Sfintele Tale învăţături şi cu dragoste să strigăm:
Iisuse, dragostea cea fără de sfârşit, celor ce Te-au răstignit nu le-ai socotit păcatul;
Iisuse, Cel ce cu lacrimi şi cu suspinuri Te-ai rugat, învaţă-ne pe noi să ne rugăm;
Iisuse, Cel ce toate proorociile despre Tine le-ai împlinit, împlineşte dorinţele cele bune ale inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce Ţi-ai dat duhul în mâinile Tatălui, primeşte în ceasul ieşirii şi duhurile noastre;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit împărţirea veşmintelor Tale, cu blândeţe să desparţi de trupuri sufletele noastre la vremea rânduită;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 11-lea

Cântare cu totul umilită a adus Ţie cea cu totul nevinovată, Maica Ta, zicând: „Deşi pătimeşti pe Cruce, Te ştiu pe Tine din pântece ca pe Cel din Tatăl născut mai-nainte de Luceafăr, şi văd că toată făptura cu Tine pătimeşte”. Cel ce Ţi-ai dat Duhul Părintelui Tău, primeşte şi duhurile noastre şi nu ne lăsa pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Cântăm suferinţa Ta cea de voie, ne închinăm Pătimirilor Tale, Hristoase, şi credem cu sutaşul că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Iar când vei veni cu putere multă şi cu slavă mare pe norii cerului, atunci nu ne ruşina pe noi, cei ce suntem răscumpăraţi cu Sângele Tău şi care Îţi strigăm:
Iisuse, Mult-pătimitorule, izbăveşte-ne pe noi de plânsul cel veşnic, pentru lacrimile Preacuratei Maicii Tale;
Iisuse, Cel ce de toţi ai fost părăsit, nu ne părăsi pe noi în ceasul morţii noastre;
Iisuse, primeşte-ne şi pe noi ca pe Magdalena să sărutăm sfintele Tale picioare;
Iisuse, cu vânzătorul şi cu cei ce Te-au răstignit pe Tine, nu ne osândi pe noi, smeriţii Tăi robi;
Iisuse, fă-ne părtaşi bunătăţilor cereşti;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 12-lea

Dăruieşte-ne har, dezlegătorule al tuturor datoriilor, Hristoase, şi ne primeşte pe noi, cei ce cinstim Sfintele Tale Patimi, precum ai primit pe Pavel şi pe cei ce Te-au slăvit pe Tine, şterge păcatele noastre, curăţeşte-ne, sfinţeşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, cei ce cu credinţă, cu smerenie şi cu dragoste cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cinstind şi slăvind Pătimirea Ta, Hristoase, Te lăudăm şi credem împreună cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce vei judeca vii şi morţii; învredniceşte-ne, Doamne, Împărăţiei Tale celei veşnice pe noi, cei ce strigăm către Tine:
Iisuse, Cel ce pentru noi ai pătimit, izbăveşte-ne din necazuri, din patimi şi din nevoi;
Iisuse, Cel ce ai fost batjocorit, scapă-ne pe noi de batjocura vrăjmaşilor noştri;
Iisuse, Cel ce ai fost biciuit, nu ne pedepsi pe noi, pentru păcatele noastre, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce Te-ai umilit, dă inimilor noastre umilinţă şi smerenie, ca să ne mărturisim greşelile şi păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce eşti dragostea cea netrecătoare, nu îngădui să fim biruiţi de răutate;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 13-lea

O, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, primeşte această puţină rugăciune de mulţumire, pe care o aducem Ţie, şi cu mântuitoarele Tale Pătimiri, vindecă-ne pe noi de toată durerea sufletească şi trupească, izbăveşte-ne cu Crucea Ta cea Sfântă de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi şi, la sfârşitul vieţii noastre, nu ne lăsa pe noi, izbăvindu-ne cu moartea Ta din veşnica moarte, să strigăm Ţie: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice Icosul 1:Cel ce Dumnezeu fiind…, Condacul 1:Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului…, şiaceastă

Icosul 1

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru noi om Te-ai făcut şi pe noi, cei omorâţi de păcate, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, ne-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătat atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a pătimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 1

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând Pătimirilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Făcător al cerului şi al pământului, Mântuitorul lumii, iată, noi, nevrednicii şi păcătoşii, cu smerenie plecăm genunchii inimilor noastre înaintea măririi slavei Tale şi mulţumire Îţi aducem, Împărate al tuturor şi Doamne, că bine ai voit ca un om a purta toate ostenelile, nevoile, ispitele şi chinurile, ca să fii nouă pildă întru toate. Tu ai purtat toate întristările şi necazurile fiind nouă ajutor, împreună-pătimitor şi Mântuitor. Ştim, întru tot Îndurate Stăpâne, că pentru mântuirea noastră Crucea şi Pătimirile ai răbdat, ca pe noi să ne răscumperi din robia cea cumplită a vrăjmaşului. Ce dar vom aduce Ţie, Iubitorule de oameni, pentru toate câte ai pătimit pentru noi, păcătoşii? Sufletele şi trupurile şi toate cele bune de la Tine sunt şi noi ai Tăi suntem. Numai la milostivirea Ta cea nemăsurată nădăjduim, Bune şi Îndurate Doamne, lăudăm îndelungata Ta răbdare, mărim milostivirea Ta cea multă, închinându-ne Preacuratelor Pătimiri şi cu toată dragostea sărutăm mâinile Tale, strigând: Miluieşte-ne pe noi, robii Tăi, şi fă să nu fie fără de roade întru noi Crucea Ta cea Sfântă şi ca, împărtăşindu-ne aici cu credinţă Pătimirilor Tale, să ne învrednicim a vedea şi în ceruri slava Împărăţiei Tale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Şi se face otpustul.

1

Prohodul Domnului (Necenzurat)

3

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

*2

Alcătuire a Fericitului Theodor Studitul (759-826), stareţ al Mănăstirii Studion din Constantinopol, Prohodul există în traduceri româneşti începînd din sec. al XVIII-lea (Triodul de la Rîmnic, 1731), melodiile fiind însă cu mult anterioare. Versiunea care s-a impus (primind îmbunătăţiri succesive pînă azi) este cea din 1836, realizată de Macarie Ieromonahul şi de Episcopul Chesarie al Buzăului.

299374_285122484936844_1132373192_n

STAREA ÎNTÎI
(glasul al 5-lea)

3

1. În mormînt, Viaţă,
Pus ai fost, Hristoase,
Şi oştirile-ngereşti
S-au spăimîntat,
Plecăciunea Ta cea multă
Preamărind.

2. Dar cum mori, Viaţă,
În mormînt cum şezi Tu?
Cînd al morţii negru văl
Îl ridici acum
Şi pe drepţii cei din veac îi
Scoţi din Iad?

3. Te mărim pe Tine,
Iisuse Doamne,
Şi-ngroparea Îţi cinstim
Şi patimile,
Că din stricăciune Tu ne-ai
Izbăvit.

4. Cel ce-ai pus Pămîntul
Cu măsuri, Hristoase,
Astăzi şezi în mic mormînt,
Ziditorule,
Şi din groapă pe cei morţi îi
Înviezi.

5. Doamne I-isuse,
Împărat a toate,
De ce vii la cei din Iad,
O, Hristoase-al meu?
Vrei să dezrobeşti, deci, neamul
Omenesc.

6. Cel Stăpîn a toate
Mort acum se vede;
Cela ce a ridicat
Morţii din mormînt
Se încuie-n groapă nouă
Ca un om.

7. În mormînt, Viaţă,
Pus ai fost, Hristoase,
Astăzi moartea ai zdrobit
Cu-ngroparea Ta
Şi viaţă lumii Tu ai
Izvorît.

8. Cu cei răi, Hristoase,
Ca un răufăcător
Socotit ai fost de toţi,
Dar ne-ai îndreptat
Şi ne-ai scos din amăgirea
Celui rău.

9. Mai frumos cu chipul
Decît oamenii toţi,
Ca un om se vede mort
Şi fără de chip
Cel ce firii dăruit-a
Frumuseţi.

10. Iadul cum răbda-va
Doamne,-n el să intri
Şi cum nu se va zdrobi
În întunecimi,
De-al luminii Tale fulger
El orbind?

11. Blînda mea lumină
Şi mîntuitoare,
Cum în bezna din mormînt,
Doamne, Te-ai ascuns?
O, răbdare de nespus şi
Negrăit!

12. Lumea cea de duhuri
Nu pricepe, Doamne,
Nici mulţimea făr’ de trup
Poate povesti
Taina îngropării Tale,
Neştiind.

13. O, minuni străine!
O, ce lucruri preanoi!
Cel ce-mi dă al vieţii duh
Este ca un mort,
Îngropat de fiind de mîna
Lui Iosif.

14. În mormînt apus-ai,
Dar de-al Tatălui sîn
Nicicum nu Te-ai despărţit,
O, Hristoase-al meu,
Lucru acesta e străin şi
Nefiresc!

15. Întreaga făptură
Recunoaşte-n Tine:
Împărat adevărat,
Pe Pămînt şi-n Cer,
Chiar de Te încui, Hristoase,
În mormînt.

16. Tu-n mormînt fiind pus,
Ziditor, Hristoase,
Temelia Iadului
S-a cutremurat
Şi-ale morţilor morminte
S-au deschis.

17. Cel ce ţii în palmă
Tot Pămîntul, Doamne,
Sub pămînt acum cu trupul
Eşti pus ca un mort,
Slobozind pe morţi din lanţul
Iadului.

18. Din stricare, Doamne,
Tu înalţi Viaţa;
Căci murind, Te-ai pogorît
La cei morţi din veac
Şi-ale Iadului zăvoare
Le-ai zdrobit.

19. Ca lumina-n sfeşnic
Acum se ascunde
Sub pămînt, ca sub obroc,
Trupul Domnului
Şi destramă bezna recea-a
Iadului.

20. De oştiri mulţimea
Cea duhovnicească,
Împreună cu Iosif
Şi cu Nicodim,
Merg să-ngroape pe Hristos, Cel
Necuprins.

21. Murind Tu, de voie,
În mormînt ai fost pus;
Şi pe mine, ce-am fost mort,
I-isuse-al meu,
De amara mea greşeală
M-ai scăpat.

22. Au schimbat făptura
Ale Tale patimi,
Căci cu Tine-au pătimit
Toate cîte sînt,
Cunoscîndu-Te a toate
Ţiitor.

23. Cînd a luat în pîntec
A vieţii piatră,
Cel a toate răpitor,
Iadul, scoase-afar’
Pe toţi morţii ce din veacuri
I-a înghiţit.

24. În mormînt nou Te-au pus,
Înnoind, Hristoase,
Firea oamenilor, prin
Învierea Ta,
După cum se cade unui
Dumnezeu.

25. Pe Pămînt venit-ai,
Pe Adam să-l mîntui,
Dar pe-acesta negăsind,
Tu Te-ai pogorît
Căutîndu-l, I-isuse,
Pîn’ la Iad.

26. Spăimîntat, Pămîntul
S-a mişcat, Cuvinte,
Iar Luceafărul şi-a stins
Grabnic razele,
Apunînd a Ta lumină
Sub pămînt.

27. Ai murit, ca un om,
De-a Ta voie, Doamne,
Dar, ca Dumnezeu, ai scos
Pe cei morţi din gropi
Şi-a păcatelor povară-ai
Risipit.

28. Vărsînd rîu de lacrimi
Peste Tine, Doamne,
Cea Curată-a glăsuit,
Ca o maică,-aşa:
„Oare cum am să Te-ngrop eu,
Fiul meu?”.

29. Ca grăuntul de grîu
Încolţit sub brazdă,
Spic aducător de rod
Nouă Te-ai făcut,
Înviind pe toţi urmaşii
Lui Adam.

30. Ca un soare, Doamne,
Ţi-ai ascuns lumina
Şi-n al nopţii negru văl
Moartea Te-a-nvelit;
Ci răsari, Hristoase-al meu, mai
Strălucit!

31. Cum şi-ascunde Luna
Faţa ei de Soare,
Astfel groapa Te-a ascuns
Şi pe Tine-acum,
Cel ce prin trupească moarte
Ai apus.

32. I-isus, Viaţa,
Moartea-acum gustînd-o,
De la moarte-a izbăvit
Neamul omenesc
Şi viaţă tuturor le-a
Dăruit.

33. Pe întîiul Adam,
Cu păcat de moarte,
La viaţă ridicînd,
Chiar prin moartea Ta,
Nou Adam acum în trup Te-ai
Arătat.

34. Cetele din Ceruri,
Pe Pămînt văzîndu-L
pe Stăpînul răstignit,
S-au înspăimîntat,
Cu-a lor aripi feţele
Acoperind.

35. Luînd de pe Cruce
Trupul Tău, Cuvinte,
Iosif cel cu chip frumos
Te-a pus în mormînt;
Ci-nviază, Doamne, pe toţi
Mâîntuind!

36. Bucurie, Doamne,
Fiind pentru îngeri,
Întristare lor acum
Le-ai pricinuit,
Cu trup mort, ca pe un om, cînd
Te-au văzut.

37. Fiind Tu pe Cruce,
Ai suit cu Tine
Pe cei vii, dar muritori,
Ca să.i mîntuieşti,
Iar din Iad i-ai scos pe toţi cei
Adormiţi.

38. Ca un leu, Tu, Doamne,
Adormind cu trupul,
Ca un pui de leu Te scoli,
Cel ce ai fost mort,
Lepădînd şi bătrîneţea
Trupului.

39. Cel ce-ai plăsmuit-o
Pe strămoaşa Eva
Dintr-o coastă-a lui Adam
Eşti în coastă-mpuns
Şi izvor ce curăţeşte
Izvorăşti.

40. Se jertfea în taină
Mai-nainte mielul,
Iar acum Tu, pătimind
Fără să cîrteşti,
Junghiat eşti Tu şi firea
Curăţeşti.

41. Cine, dar, va spune
Chipul groaznic şi nou?
Cum Cel Care e stăpîn
Întregii făpturi
Pătimeşte azi şi moare
Pentru noi.

42. Cuprinzîndu-i spaima,
Îngerii strigat-au:
„Cum Stăpînu-a tot ce-i viu
Mort se vede-acum?
Şi de ce-n mormînt se-ncuie
Dumnezeu?”.

43. Doamne, Tu din coasta
Cea însuliţată
Viaţă nouă izvorăşti
Din viaţa Ta,
Înnoiţi şi vii ne faci pe
Toţi prin ea.

44. Răstignit pe Cruce,
Ai chemat pe oameni,
Iar curată coasta Ta
Împungîndu-se,
I-isuse, dai iertare
Tuturor.

45. Om cu chip cucernic
Te-a gătit cu groază
Şi smerit Te-ngroapă-acum,
Tocmai ca pe-un mort,
La-ngroparea Ta de frică-i
Stăpînit.

46. Sub pămînt, de voie,
Pogorît, ca un mort,
Azi de pe Pămînt la Cer,
Hristoase, ridici
Pe cei ce-au căzut de-acolo
De demult.

47. Chiar de Te-au văzut mort,
Dumnezeu eşti, Cel viu,
Care îi ridici la Cer
Pe cei morţi din veac
Şi pe drepţii cei din Vechiul
Legământ.

48. Deşi Te-ai văzut mort,
Tu eşti Domn vieţii
Şi pe morţii de demult,
Doamne,-i înviezi,
Iar pe pierzătorul nostru
Îl zdrobeşti.

49. Cîtă bucurie,
Răsădită-n inimi,
A cuprins atunci pe toţi
Robii Iadului,
Cînd lumina Ta în Iad a
Strălucit!.

50. Îngroparea-Ţi laud,
Şi-ale Tale patimi
Şi puterea Îţi măresc,
Milostivule,
Căci, prin ea, de multe patimi
M-ai scăpat.

51. Doamne, împotrivă-Ţi
Sabie-ascuţit-a
Cel de-a pururi răzvrătit,
Dar ea s-a tocit,
Biruindu-se şi-aceea
Din Eden.

52. Văzînd Mieluşeaua
Pe-al ei Miel junghiat,
Îndemna cu jale-n glas,
De durere frînt,
Ca întreaga turma să se
Tînguie.

53. În mormînt Te-ngropi Tu,
Şi pogori pîn’ la Iad,
Iar Tu, Doamne, ai deschis
Azi mormintele
Şi întregul Iad, Hristoase,
L-ai golit.

54. De-a Ta voie, Doamne,
Sub pămînt pogori Tu
Şi din moarte-i înviezi
Pe toţi oamenii,
Înălţîndu-i întru slava
Tatălui.

55. Unul din Treime,
Pentru noi, cu trupul,
Defăimată moarte-acum
Rabdă nesilit,
Tulburîndu-se şi Soare,
Şi Pămînt.

56. Urmaşii lui Iuda,
Din izvor adăpaţi
Şi cu mană săturaţi
Demult, în pustiu,
În groapă-L pun pe-al lor
Hrănitor.

57. I-isus Cel Preadrept
Ca un vinovat stă
Înaintea lui Pilat,
Fiind osîndit
Şi pe lemn Judecătoru-i
Răstignit.

58. Îngîmfat Israil,
Ucigaşe popor!
Pentru ce pe Varava,
Pătimaş, slobozi,
Iar pe Domnul pentru ce Îl
Răstigneşti?

59. Pe Adam zidindu-l
Din pămînt, cu mîna,
Pentru dînsul Te-ai făcut
Om firesc la trup
Şi de bunăvoie-ai fost
Osîndit.

60. Ascultând, Cuvinte,
De al Tău Părinte,
Pîn’ la Iadu-ngrozitor
Pogorîndu-Te,
Pe tot neamul muritor l-ai
Înviat.

61. „Vai, Lumina lumii!
Vai, a mea Lumină!
I-isuse, Fiul meu
Cel mult preadorit!”,
Cu amar striga Fecioara
Şi jelea.

62. Pizmăreţ popor,
Ucigaş blestemat!
Ruşinează-te măcar,
Înviind Hristos,
De a Sa mahramă şi de
Giulgiul Lui.

63. Vino, necurate,
Vânzător apostol,
Şi arată un motiv
Răutăţilor:
Cum ajuns-ai să-L trădezi tu
Pe Hristos?

64. Iubitor de oameni
Te prefaci, nebune,
Orb, nemernic, ne-mpăcat,
Vînzătorule,
Tu, ce Mirul vrut-ai să-l vinzi
Pentru bani!

65. Cu ce preţ vîndut-ai
Sfîntul Mir, cel din Cer?
Sau ce lucru-ai luat în schimb,
Vrednic pentru el?
Nebunie-aflaşi tu, diavol
Blestemat!

66. De iubeşti săracii,
Şi mîhnit de mirul
Ce se varsă, curăţind
Suflet păcătos,
Cum pe-a tuturor Lumină
Vinzi pe-arginţi?

67. „O, Cuvinte, Doamne,
A mea bucurie,
Cum răbda-voi eu acum
Îngroparea Ta?
Frîntă mi-e, ca la o maică,
Inima”.

68. „Cine-mi va da lacrimi
Şi izvor nesecat,
Ca să-L plîng pe I-isus,
Dulcele meu Fiu?”,
a strigat Fecioara, Maica
Domnului.

69. Munţi, văi şi vîlcele
Şi mulţimi de oameni,
Tînguiţi-vă în plîns
Toţi cu mine-acum
Şi jeliţi cu Maica Celui
Răstignit!

70. „Cînd Te voi vedea iar,
Veşnică Lumină,
Viu izvor de bucurii
Sufletului meu?”,
Tînguindu-se, Fecioara
A strigat.

71. Deşi ca o piatră,
Tare şi tăioasă,
Ai primit a Te tăia,
Dar ne-ai izvorît
Un izvor de viaţă vie,
Nesecat.

72. Ca şi din fîntînă,
Ne-adăpăm din rîul
Ce-ndoit din coasta Ta,
Bunule, a curs,
Şi viaţa veşnică o
Moştenim.

73. Fiindcă-ai vrut, Cuvinte,
Te-ai văzut în groapă;
Dar eşti viu şi Te ridici
Din morţi, cum ai spus,
Şi cu Învierea Ta ne
Mîntuieşti.

74. Te cîntăm, Cuvinte,
Doamne şi Stăpîne,
La un loc cu Tatăl eşti
Şi cu Duhul Sfînt
Şi-ngroparea Ta cea sfîntă
Preamărim.

75. Fericimu-Te toţi,
Maica Domnului Sfînt!
Cea de trei zile cinstim
Îngroparea Lui,
Că e Fiul tău şi-al nostru
Dumnezeu.

76. În mormînt, Viaţă,
Pus ai fost, Hristoase,
Şi oştirile-ngereşti
S-au înspăimîntat,
Plecăciunea Ta cea multă
Preamărind.

STAREA A DOUA
(glasul al 5-lea)

3

1. Se cuvine, dar,
Să cădem la Tine, Ziditorul,
Căci pe cruce Ţi-ai întins
Ale Tale mîini
Şi-ai zdrobit de tot puterea
Celui rău.

2. Se cuvine, dar,
Să-Ţi dăm slavă-a toate Ziditorul,
Căci din patimi ne-a scăpat
Pătimirea Ta
Şi pe toţi din stricăciune
Tu ne-ai scos.

3. Soarele-a apus,
Şi cutremur de pămînt, Cuvinte,
Fost-a cînd Tu, ne-nserat
Soare-al meu, Hristos,
Ai apus şi Ţi-ai pus trupul
În mormînt.

4. Somn învietor
În mormînt dormind, Hristoase Doamne,
Din cel greu somn de păcat
Tu ai ridicat
Întreg neamul omenesc cel
Păcătos.

5. „Una-ntre femei
Te-am născut Fiu, fără de durere;
Sufăr însă-acum dureri,
Cînd Tu pătimeşti”,
Astfel zis-a Preacurata,
Mult jelind.

6. Sus văzîndu-Te,
De Părinte stînd alături, Doamne,
Iară jos cu trupul mort,
Sub pămînt fiind,
S-au înfricoşat în Ceruri
Îngerii.

7. Răstignindu-Te,
S-a rupt tâmpla templului prin mijloc,
Iar luminătorii-ascund
Ale lor lumini,
Ascunzîndu-Te-n pămînt Tu,
Soare Sfînt.

8. Cel ce printr-un semn
A făcut la început Pămîntul
Azi apune sub pământ,
Ca un muritor;
Îngrozeşte-te de-aceasta,
Cerule!

9. Sub pămînt apui
Cel ce ai făcut pe om cu mîna,
Ca pe oameni să-i înalţi
Din căderea lor,
Că Tu, Doamne,-Atotputernic
Eşti mereu.

10. Să cîntăm, veniţi,
Lui Hristos, Cel mort şi plîns cu jale,
Ca femeile, ce mir
Au adus atunci –
„Bucuraţi-vă !”, cu ele
S-auzim.

11. Cu adevărat,
Nesecat Mir eşti, Cuvinte Doamne;
De aceea mir Ţi-aduc
Blîndele femei
Celui viu, ca unui mort şi
Îngropat.

12. Cu-ngroparea Ta
Iadul l-ai zdrobit de tot, Hristoase,
Şi pe moarte cu a Ta
Moarte-ai omorît,
Şi din stricăciune lumea
Mîntuieşti.

13. Rîu de viaţă eşti
Ce din Tatăl curgi, Înţelepciune,
Iar în groapă apunînd,
Viaţă dăruieşti
Celor din adîncurile
Iadului.

14. „Ca să înnoiesc
Firea oamenilor cea robită,
Eu cu moartea Mi-am rănit
Trupul Meu, voind;
Deci, jelind, nu-ţi bate pieptul,
Maica Mea”.

15. Sub pămînt apui,
Cel ce eşti Luceafăr al Dreptăţii,
Şi pe morţi i-ai ridicat,
Ca dintr-un somn greu,
Întunericul din Iad, tot,
Alungînd.

16. Bob cu două firi:
Dătătorul de viaţă, astăzi,
Printre lacrimi, în pămînt,
Semănatu-s-a;
Răsărind El, lumea se va
Bucura.

17. S-a temut Adam,
Dumnezeu umblînd în Rai, atuncea,
Iar acum s-a bucurat
C-ai venit la Iad;
Căci căzînd atunci, acum s-a
Ridicat.

18. Maica Ta, acum,
Varsă rîu de lacrimi, Hristoase,
Şi-a strigat, cînd Ţi-a văzut
Trupul în mormînt:
„Înviază, Fiul meu, precum
Tu ai spus!”.

19. Iosif Te-a ascuns,
Cu evlavie, în groapă nouă;
Şi cîntări dumnezeieşti,
De-ngroparea Ta,
Împletindu-le cu lacrimi,
Ţi-a cîntat.

20. Doamne, Maica Ta,
Pironit văzîndu-Te pe Cruce,
De-ntristare-amară al ei
Suflet s-a pătruns
De-ale Crucii cuie şi de
Sabie.

21. Maica Ta, văzînd
Adăparea Ta cu fiere, Doamne,
Cel ce eşti atît de drag
Lumii noastre-ntregi,
Faţa ei cu-amare lacrimi
A udat.

22. „Rău m-am întristat,
Mi se frînge inima, Cuvinte,
Junghierea Ta văzînd
Prin nedrept judeţ”,
Preacurata zis-a, cînd se
Tînguia.

23. „Cum am să-Ţi închid
Ochii Tăi şi-a Tale buze, Doamne,
Şi cum eu ca pe un mort
Te voi îngropa?”,
Cu înfiorare Iosif
A strigat.

24. Jalnice cîntări
Iosif şi cu Nicodim cîntară
Lui Hristos, Ce s-a-ngropat
În mormînt acum,
Şi cu dînşii cîntă cete
Îngereşti.

25. Sub pămînt apui
Tu, Hristoase, Soare al Dreptăţii;
De aceea Maica Ta,
Care Te-a născut,
De durere şi de jale
Se stingea.

26. Iadul s-a-ngrozit,
Dătătorule de viaţă, Doamne,
Cînd prădată şi-a văzut
Bogăţia lui
Şi pe morţii cei din veacuri –
Înviaţi.

27. Soare luminos
După noapte străluceşte, Doamne,
Iar Tu, după moartea Ta,
Străluceşti mai mult,
Înviind din groapă ca un
Dumnezeu.

28. Ziditorule,
Cînd primitu-Te-a în sîn pămîntul,
De-a Ta frică s-a clintit,
Preaputernice,
Şi pe morţi cutremurul i-a
Deşteptat.

29. O, Hristoase-al meu!
Iosif şi Nicodim cu miruri,
Într-un chip deosebit,
Te gătesc acum –
Şi-au strigat: „Te-nfricoşează,
O, Pămînt!”.

30. Doamne, ai apus,
Şi cu Tine-a Soarelui lumină;
Iar făptura pe Pământ
S-a cutremurat,
Arătînd că eşti a toate
Făcător.

31. Piatra cea din unghi
O acoperă piatra tăiată
Şi pe Domnu-n groapă Îl
Pune-un muritor.
O, Pămîntule, de-acum să
Te-nfiori!

32. „Vezi-ne aici:
Ucenicul cel iubit şi Maica,
Deci răspunde, Fiu iubit,
Cu-al Tău dulce glas!”,
A strigat, plîngînd, Curata,
Cu amar.

33. Tu, Cel Care eşti
De viaţă dătător, Cuvinte,
Pe iudei nu i-ai ucis,
Fiind răstignit;
Ba chiar şi pe morţii lor îi
Înviezi.

34. Nici chip ai avut,
Nici, în patimi, frumuseţe, Doamne;
Dar mai mult ai strălucit
Cînd ai înviat,
Şi în inimi ne-ai dat sfinte
Frumuseţi.

35. Ai apus în trup,
Sub pămînt, nestinsule Luceafăr;
Şi aceasta nerăbdînd,
Soarele din Cer
S-a întunecat pe boltă-n
Miez de zi.

36. Luna, Soarele
Se întunecă-mpreună, Doamne,
Şi robi binevoitori
Ţi s-au arătat,
Că văl negru peste feţe
Îşi aştern.

37. „Chiar de-ai şi murit,
Dar sutaşul Dumnezeu Te ştie;
Iar eu cum să Te ating,
Dumnezeul meu,
Mă cutremur!”, a strigat cel
Bun la chip.

38. A dormit Adam
Şi din coasta lui îşi scoase moarte;
Al lui Dumnezeu Cuvînt,
Tu adormi acum
Şi izvor de Viaţă-i lumii
Coasta Ta.

39. Ai dormit puţin
Şi-ai dat viaţă celor morţi, Hristoase,
Şi-nviind, ai ridicat
Pe cei îngropaţi,
Ce-adormiseră din veacuri,
Bunule.

40. De ai şi murit,
Dar ai dat, de mîntuire, vinul,
Viţă care izvorăşti
Viaţă tuturor!
Patima şi Crucea Ta noi
Le slăvim.

41. Cum pot suferi
Cetele din Ceruri îndrăzneala
Celor ce Te-au răstignit,
Dumnezeule,
Cînd Te văd însîngerat şi
Osîndit?

42. O, neam jidovesc
Îndărătnic, ce-ai primit arvuna!
Ridicarea Bisericii
Cunoscut-ai tu;
Pentru ce, dar, pe Hristos L-ai
Osîndit?

43. În batjocură,
Tu îmbraci pe-mpodobitorul,
Care Cerul a-ntărit
Şi-a-nfrumuseţat
Tot Pămîntul, într-un chip prea
Minunat.

44. Ca un pelican,
Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;
Şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii,
Care au murit,
Vii izvoare peste dînşii
Răspîndind.

45. Oarecînd Navi
Opri soarele, zdrobind duşmanii;
Iar Tu, Soare, ascunzînd
Strălucirea Ta,
Pe-al Iadului stăpîn Tu
L-ai zdrobit.

46. Nu Te-ai despărţit
De-al Părintelui sân, Milostive,
Ai primit, binevoind,
Chip de muritor;
Şi în Iad, Hristoase-al meu, ai
pogorît.

47. Cel întins pe lemn
Aşeză pămîntul peste ape;
Fără suflu în pămînt
Pogorînd acum,
S-a cutremurat Pămîntul,
Nerăbdînd.

48. „Vai, o, Fiul meu!”,
Preacurata zice şi jeleşte,
Că „pe Care-L aşteptam
Ca pe-un Împărat,
Osîndit acum pe Cruce
Îl privesc!”.

49. „Astfel mi-a vestit
Gavriil, venind din Cer la mine:
Că-mpărăţia cea
Dată Fiului
Este o Împărăţie
Veşnică”.

50. „Vai, s-a împlinit
A lui Simeon proorocire
Că prin inimă-mi trecu
Sabie acum,
O, Emanuele, Cel ce
Eşti cu noi!”.

51. O, iudeilor!*
Ruşinaţi-vă măcar de morţii
Înviaţi de Cel ce-a dat
Duh de viaţă lor,
Cel pe Care, plini de ură,
L-aţi ucis.

52. S-a cutremurat
Şi lumina Soarele şi-a stins-o,
Cînd în groapă Te-a văzut
Neînsufleţit;
Nevăzuta mea lumină,
Bunule!

53. Cu amar plîngea
Preacurata Maica Ta, Cuvinte,
Cînd pe Tine Te-a văzut
în mormînt zăcînd,
Ne-nceput şi negrăite
Dumnezeu!

54. Maica Precista
Răstignirea Ta văzînd, Hristoase,
Cu amar ea suferind,
Ţie Îţi grăia:
„Să nu zăboveşti, Viaţă,
Între morţi!”.

55. Iadul cel cumplit
Tremura, văzîndu-Te pe Tine,
Pe Hristos, Cel Preamărit,
Veşnic Soare Sfînt,
Şi în grabă-a dat afară pe
Cei legaţi.

56. Iadul cel cumplit
Mare şi grozav acum se vede;
Căci al Vieţii Dătător
Moarte-a suferit,
Vrînd să dăruiască Viaţă
Tuturor!

57. Coasta Ţi-au împuns,
Mîinile Ţi-au pironit, Stăpîne,
Şi cu rana coastei Tu
Vindecaşi deplin
Pofta mîinilor acelor
Primi strămoşi.

58. Oarecînd jelea
Pe-al Rahilei fiu întreaga casă;
Iar acuma Îl jelesc
Pe al Fecioarei Fiu
Maica Lui şi ceata cea de
Ucenici.

59. Palme şi loviri
Lui Hristos I s-au dat peste faţă,
Celui ce cu mâna Sa
Pe om plăsmui,
Şi-a zdrobit cu totul ale
Fiarei fălci.

60. Toţi cei credincioşi,
Cu-ngroparea Ta scăpaţi de moarte,
O, Hristoase, Îţi cinstim,
Plini de laude,
Răstignirea şi-ngroparea
Ta acum.

61. Ceea ce-ai născut,
Tu, Fecioară Preacurată, Viaţa,
Curmă în Biserică
Orice dezbinări
Şi dă pace, ca o bună,
Tuturor.

62. Cel făr’ de-nceput,
Care eşti Părinte, Fiu şi Duh Sfînt,
Întăreşte-i pe creştini
În credinţa lor
Şi le dă izbîndă-asupra
Celor răi.

63. Se cuvine, dar,
Să cădem la Tine, Ziditorul,
Căci pe Cruce Ţi-ai întins
Ale Tale mîini
Şi-ai zdrobit de tot puterea
Celui rău.

STAREA A TREIA
(glasul al 3-lea)

3

1. Neamurile toate
Laudă-ngropării
Ţi-aduc, Hristoase-al meu.

2. Arimateeanul
Jalnic Te pogoară
Şi în mormînt Te-ngroapă.

3. De mir purtătoare,
Mir Ţie, Hristoase,
Ţi-aduc acum cu rîvnă.

4. Vino-întreagă fire,
Psalmi de îngropare
Noi lui Hristos s-aducem.

5. Pe Cel viu cu miruri,
Ca pe-un mort să-L ungem,
Cu voi, mironosiţe.

6. Fericitul losif
Trupul ce dă viaţă,
Al lui Hristos, îngroapă.

7. Cei hrăniţi cu mană,
Ţie-oţet şi fiere
Ţi-aduc, Hristoase al meu.

8. Ca rob făr’ de minte,
A trădat el, Iuda,
Pe-Adâncu-nţelepciunii.

9. Rob ajunge-acuma
Iuda mult vicleanul,
Ce L-a vîndut pe Domnul.

10. Zis-a înţeleptul:
„Groapă-adîncă este
Gîtlejul jidovilor”.

11. Iosif şi Nicodim
Pe Hristos îngroapă,
Cu toată cuviinţa.

12. Slavă Ţie, Doamne,
Cel ce dai Viaţă
Şi-n Iad cobori puternic.

13. Maica Preacurată
Se jelea, Cuvinte,
Acum văzîndu-Te mort.

14. „Primăvară dulce,
Fiu preadulce, unde-Ţi
Apuse Frumuseţea?”.

15. Plîngere pornit-a
Maica Preacurată,
Cînd ai murit, Cuvinte.

16. Vin, cu mir să-L ungă,
De mir purtătoare,
Pe Însuşi Mirul din Cer.

17. Moartea cu-a Ta moarte
O omori Tu, Doamne,
Cu sfînta Ta putere.

18. Piere-amăgitorul,
Scapă amăgitul
Cu-nţelepciunea-Ţi, Doamne.

19. Cade vînzătorul
În Gheena-adîncă,
În groapa stricăciunii.

20. Curse de ciulini sînt
Căile lui Iuda,
Cel cu urzeli nebune.

21. „Fiule din Tatăl,
Împărat a toate,
Cum ai primit Tu chinul?”

22. Tînguie-se astfel
Maica, Mieluşeaua,
Că-i Mielul ei pe Cruce.

23. Trupul ce dă viaţă
Iosif împreună
Cu Nicodim îngroapă.

24. Mult înlăcrimată
A strigat Fecioara,
Cu inima-n durere:

25. „O, a mea lumină,
Fiul meu preadulce,
Cum Te-ai ascuns în groapă?”

26. „Nu mai plînge Maică;
Pe Adam şi Eva
Ca să-i slobod, Eu sufăr”.

27. „Fiul meu, slăvescu-Ţi
Multa îndurare
Prin care rabzi acestea”.

28. Cu oţet şi fiere
Stins-au setea-Ţi, Doamne,
Să strici gustarea veche.

29. La toţi fariseii,
Vorbele viclene
Sînt curse-ntinse şi ghimpi.

30. Cei hrăniţi cu mană*
Îl lovesc pe Domnul
Şi Binefăcătorul.

31. O, ce nebunie !
Pe Hristos omoară
Cei ce-au ucis pe profeţi**.

32. Te-ai suit pe Cruce,
Cel ce altădată
Umbreai poporul sub nor.

33. A pierzării groapă
Laolaltă-nghite,
Pe făcătorii de rău.

34. De mir purtătoare
Aduceau cu ele
La groapă miruri, Doamne.

35. Scoală-Te,-ndurate,
Şi pe noi ne scoate
Din a Gheenei groapă!

36. „Doamne, înviază!”,
Zis-a, printre lacrimi,
De Tine Născătoarea.

37. Înviază-n grabă,
Alungînd durerea
Curatei Maicii Tale!

38. Prinse-au fost de frică
Cetele din Ceruri,
Cînd Te-au văzut mort, Doamne.

39. De greşeli îi iartă
Pe cei ce, cu frică,
Cinstesc ale Tale patimi.

40. Spaimă dă vederea
Cea de tot străină:
Pâmîntul cum Te-ascunde?

41. Altădat’ un Iosif
Ţi-a slujit în fugă,
Şi-acum Te-ngroapă altul…

42. Plînge, Te jeleşte,
Preacurata-Ţi Maică,
Fiind Tu mort, Cuvinte.

43. Spaimă ia pe îngeri
De grozava-Ţi moarte,
O, Făcător a toate!

44. Pier răstignitorii*,
Împărate Sfinte,
Dumnezeiescule Fiu.

45. Uită, Milostive,
Fă-le bine, Doamne,
Şi celor ce Te-au urît.

46. Pînă-n zori, cu miruri
Ţi-au stropit mormîntul
Femeile-nţelepte.

47. Pace în Biserici,
Lumii mîntuire,
Cu-a Ta-nviere dă-ne!

48. O, Treime Sfîntă,
Tată, Fiu şi Duh Sfînt,
Pe toţi ne mîntuieşte.

49. Robilor tăi, Maică,
Dă-le har să-L vadă
Pe al tău Fiu înviat!

50. Neamurile toate
Laudă-ngropării
Ţi-aduc, Hristoase al meu.

* Înlocuit cu Fariseilor!
* Înlocuit cu Cei ce-au cerut milă.
** Înlocuit cu Cei pătimaşi cu cei răi.
* Înlocuit cu Iartă-i pe toţi, Doamne.

sursa