Joia Mare – Cele 12 Evanghelii

***

1

Cele 12 Evanghelii
ale sfintelor si mântuitoarelor Patimi ale Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos

– care se citesc la Denia celor 12 (douasprezece) Evanghelii din seara de Joia Mare, cu care si începe Slujba Sfintelor si Mântuitoarelor Patimi ale Domnului –

Troparul:

Când maritii ucenici la spalarea cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubirea de argint bolnavindu-se, s-a întunecat, si judecatorilor celor fara de lege, pe Tine, Judecatorul cel drept, te-a dat. Vezi dar, iubitorule de avutii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesatios, cel ce a îndraznit unele ca acestea asupra Învatatorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, slava Tie!

Prima Evanghelie a Patimilor
Ioan XIII, 31-38; XIV; XV; XVII; XVII; XVIII, 1.

13, 31. [Zis-a Domnul ucenicilor Sai:] Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El.
13, 32. Iar dacă Dumnezeu a fost preaslăvit întru El, şi Dumnezeu Îl va preaslăvi întru El şi îndată Îl va preaslăvi.
13, 33. Fiilor, încă puţin timp sunt cu voi. Voi Mă veţi căuta, dar, după cum am spus iudeilor – că unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni – vă spun vouă acum.
13, 34. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.
13, 35. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.
13, 36. Doamne, L-a întrebat Simon-Petru, unde Te duci? Răspuns-a Iisus: Unde Mă duc Eu, tu nu poţi să urmezi Mie acum, dar mai târziu Îmi vei urma.
13, 37. Zis-a Petru Lui: Doamne, de ce nu pot să urmez Ţie acum? Sufletul meu îl voi da pentru Tine.
13, 38. Iisus i-a răspuns: Vei pune sufletul tău pentru Mine? Adevărat, adevărat zic ţie că nu va cânta cocoşul, până ce nu te vei lepăda de Mine de trei ori!
14, 1. Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.
14, 2. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.
14, 3. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.
14, 4. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea.
14, 5. Toma i-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?
14, 6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.
14, 7. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.
14, 8. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns.
14, 9. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?
14, 10. Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui.
14, 11. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea.
14, 12. Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.
14, 13. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.
14, 14. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.
14, 15. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.
14, 16. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac,
14, 17. Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!
14, 18. Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi.
14, 19. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii.
14, 20. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.
14, 21. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.
14, 22. I-a zis Iuda, nu Iscarioteanul: Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii?
14, 23. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.
14, 24. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. Dar cuvântul pe care îl auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.
14, 25. Acestea vi le-am spus, fiind cu voi;
14, 26. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.
14, 27. Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.
14, 28. Aţi auzit că v-am spus: Mă duc şi voi veni la voi. De M-aţi iubi v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine.
14, 29. Şi acum v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se vor întâmpla.
14, 30. Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine;
14, 31. Dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl Mi-a poruncit aşa fac. Sculaţi-vă, să mergem de aici.
15, 1. Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul.
15, 2. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.
15, 3. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.
15, 4. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.
15, 5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.
15, 6. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.
15, 7. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă.
15, 8. Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenici ai Mei.
15, 9. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea.
15, 10. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.
15, 11. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.
15, 12. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.
15, 13. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.
15, 14. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.
15, 15. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.
15, 16. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.
15, 17. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.
15, 18. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât.
15, 19. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.
15, 20. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.
15, 21. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.
15, 22. De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor.
15, 23. Cel ce Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu.
15, 24. De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.
15, 25. Dar (aceasta), ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: „M-au urât pe nedrept”.
15, 26. Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.
15, 27. Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine.
16, 1. Acestea vi le-am spus, ca să nu vă smintiţi.
16, 2. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.
16, 3. Şi acestea le vor face, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.
16, 4. Iar acestea vi le-am spus, ca să vă aduceţi aminte de ele, când va veni ceasul lor, că Eu vi le-am spus. Şi acestea nu vi le-am spus de la început, fiindcă eram cu voi.
16, 5. Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis şi nimeni dintre voi nu întreabă: Unde Te duci?
16, 6. Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră.
16, 7. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.
16, 8. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.
16, 9. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine;
16, 10. De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea;
16, 11. Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.
16, 12. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.
16, 13. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.
16, 14. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.
16, 15. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.
16, 16. Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.
16, 17. Deci unii dintre ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, şi că Mă duc la Tatăl?
16, 18. Deci ziceau: Ce este aceasta ce zice: Puţin? Nu ştim ce zice.
16, 19. Şi a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe şi le-a zis: Despre aceasta vă întrebaţi între voi, că am zis: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea?
16, 20. Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.
16, 21. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.
16, 22. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.
16, 23. Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da.
16, 24. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină.
16, 25. Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe faţă vă voi vesti despre Tatăl.
16, 26. În ziua aceea veţi cere în numele Meu; şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi,
16, 27. Căci Însuşi Tatăl vă iubeşte pe voi, fiindcă voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că de la Dumnezeu am ieşit.
16, 28. Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.
16, 29. Au zis ucenicii Săi: Iată acum vorbeşti pe faţă şi nu spui nici o pildă.
16, 30. Acum ştim că Tu ştii toate şi nu ai nevoie ca să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.
16, 31. Iisus le-a răspuns: Acum credeţi?
16, 32. Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.
16, 33. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.
17, 1. Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
17, 2. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
17, 3. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
17, 4. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
17, 5. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
17, 6. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
17, 7. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;
17, 8. Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
17, 9. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.
17, 10. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
17, 11. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
17, 12. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
17, 13. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.
17, 14. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.
17, 15. Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.
17, 16. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.
17, 17. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.
17, 18. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.
17, 19. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.
17, 20. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,
17, 21. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
17, 22. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:
17, 23. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.
17, 24. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pr care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.
17, 25. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.
17, 26. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.
18, 1. Zicând acestea, Iisus a ieşit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, în care a intrat El şi ucenicii Săi.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Antifoanele 1-3, apoi Sedealna (glas 7):

Ospatând la cina pe ucenici, si cunoscând viclesugul vânzarii, ai vadit la cina aceea pe Iuda, stiindu-l pe el ca nu se va îndrepta, si vrând sa arati tuturor ca Te-ai dat de bunavoie, ca sa rapesti lumea de la cel strain: îndelung-Ragdatorule, slava Tie!

A 2-a Evanghelie a Patimilor
Ioan XVIII, 1-28

18, 1. [În vremea aceea,] Iisus a ieşit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, în care a intrat El şi ucenicii Săi.
18, 2. Iar Iuda vânzătorul cunoştea acest loc, pentru că adesea Iisus şi ucenicii Săi se adunau acolo.
18, 3. Deci Iuda, luând oaste şi slujitori, de la arhierei şi farisei, a venit acolo cu felinare şi cu făclii şi cu arme.
18, 4. Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: Pe cine căutaţi?
18, 5. Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda vânzătorul era şi el cu ei.
18, 6. Atunci când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.
18, 7. Şi iarăşi i-a întrebat: Pe cine căutaţi? Iar ei au zis: Pe Iisus Nazarineanul.
18, 8. Răspuns-a Iisus: V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă;
18, 9. Ca să se împlinească cuvântul pe care l-a spus: Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul.
18, 10. Dar Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus.
18, 11. Deci a zis Iisus lui Petru: Pune sabia în teacă. Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?
18, 12. Deci ostaşii şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat.
18, 13. Şi L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia.
18, 14. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor.
18, 15. Şi Simon-Petru şi un alt ucenic mergeau după Iisus. Iar ucenicul acela era cunoscut arhiereului şi a intrat împreună cu Iisus în curtea arhiereului;
18, 16. Iar Petru a stat la poartă, afară. Deci a ieşit celălalt ucenic, care era cunoscut arhiereului, şi a vorbit cu portăreasa şi a băgat pe Petru înăuntru.
18, 17. Deci slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia? Acela a zis: Nu sunt.
18, 18. Iar slugile şi slujitorii făcuseră foc, şi stăteau şi se încălzeau, că era frig, şi era cu ei şi Petru, stând şi încălzindu-se.
18, 19. Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui.
18, 20. Iisus i-a răspuns: Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.
18, 21. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceştia ştiu ce am spus Eu.
18, 22. Şi zicând El acestea, unul din slujitorii, care era de faţă, I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Aşa răspunzi Tu arhiereului?
18, 23. Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?
18, 24. Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul.
18, 25. Iar Simon-Petru stătea şi se încălzea. Deci i-au zis: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat şi a zis: Nu sunt.
18, 26. Una din slugile arhiereului, care era rudă cu cel căruia Petru îi tăiase urechea, a zis: Nu te-am văzut eu pe tine, în grădină, cu El?
18, 27. Şi iarăşi s-a lepădat Petru şi îndată a cântat cocoşul.
18, 28. Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Antifoanele 4-6, apoi Sedealna (glas 7):

Ce pricina te-a facut, Iuda, vânzator al Mântuitorului? Au doara te-a despartit din ceata Apostolilor? Au doara te-a lipsit de harul tamaduirilor? Au doara cinând împreuna cu ceilalti pe tine te-a gonit de la masa? Au doara picioarele celorlalti le-a spalat, iar ale tale nu le-a bagat în seama? O, cât bine te-ai facut uitator! Iata, gândul tau cel nemultumitor se vadeste, iar îndelunga-rabdarea cea neasemanata si mare mila Mântuitorului se propovaduieste.

A 3-a Evanghelie a Patimilor
Matei XXVI, 57-75

26, 57. [În vremea aceea,] cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii.
26, 58. Iar Petru Îl urma de departe până a ajuns la curtea arhiereului şi, intrând înăuntru, şedea cu slugile, ca să vadă sfârşitul.
26, 59. Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare.
26, 60. Şi n-au găsit, deşi veniseră mulţi martori mincinoşi. Mai pe urmă însă au venit doi şi au spus:
26, 61. Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc.
26, 62. Şi, sculându-se, arhiereul I-a zis: Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?
26, 63. Dar Iisus tăcea. Şi arhiereul I-a zis: Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.
26, 64. Iisus i-a răspuns: Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului.
26, 65. Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui.
26, 66. Ce vi se pare? Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte.
26, 67. Şi au scuipat în obrazul Lui, bătându-L cu pumnii, iar unii Îi dădeau palme,
26, 68. Zicând: Prooroceşte-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit.
26, 69. Iar Petru şedea afară, în curte. Şi o slujnică s-a apropiat de el, zicând: Şi tu erai cu Iisus Galileianul.
26, 70. Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: Nu ştiu ce zici.
26, 71. Şi ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: Şi acesta era cu Iisus Nazarineanul.
26, 72. Şi iarăşi s-a lepădat cu jurământ: Nu cunosc pe omul acesta.
26, 73. Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte.
26, 74. Atunci el a început a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Şi îndată a cântat cocoşul.
26, 75. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Antifoanele 7-9, apoi Sedealna (glasul 8):

O, cum Iuda, cel ce era oarecând ucenic, a gândit vânzare asupra Ta! A cinat împreuna cu viclesug, vicleanul si nedreptul, si mergând a zis preotilor: Ce-mi veti da mie, si eu voi da voua pe Acela, Care a stricat legea si a spurcat Sâmbata. Îndelung-rabdatorule Doamne, slava Tie!

A 4-a Evanghelie a Patimilor
Ioan XVIII, 28-40; XIX, 1-16.

18, 28. [În vremea aceea,] L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.
18, 29. Deci Pilat a ieşit la ei, afară, şi le-a zis: Ce învinuire aduceţi Omului Acestuia?
18, 30. Ei au răspuns şi i-au zis: Dacă Acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi dat ţie.
18, 31. Deci le-a zis Pilat: Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră. Iudeii însă i-au răspuns: Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni;
18, 32. Ca să se împlinească cuvântul lui Iisus, pe care îl spusese, însemnând cu ce moarte avea să moară.
18, 33. Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele iudeilor?
18, 34. Răspuns-a Iisus: De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?
18, 35. Pilat a răspuns: Nu cumva sunt iudeu eu? Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce ai făcut?
18, 36. Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.
18, 37. Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.
18, 38. Pilat I-a zis: Ce este adevărul? Şi zicând aceasta, a ieşit iarăşi la iudei şi le-a zis: Eu nu găsesc în El nici o vină;
18, 39. Dar este la voi obiceiul ca la Paşti să vă eliberez pe unul. Voiţi deci să vă eliberez pe regele iudeilor?
18, 40. Deci au strigat iarăşi, zicând: Nu pe Acesta, ci pe Baraba. Iar Baraba era tâlhar.
19, 1. Deci atunci Pilat a luat pe Iisus şi L-a biciuit.
19, 2. Şi ostaşii, împletind cunună din spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie.
19, 3. Şi veneau către El şi ziceau: Bucură-te, regele iudeilor! Şi-I dădeau palme.
19, 4. Şi Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis: Iată vi-L aduc pe El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în El nici o vină.
19, 5. Deci a ieşit Iisus afară, purtând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le-a zis Pilat: Iată Omul!
19, 6. Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină.
19, 7. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.
19, 8. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut.
19, 9. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns.
19, 10. Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?
19, 11. Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.
19, 12. Pentru aceasta, Pilat căuta să-L elibereze; iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.
19, 13. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata.
19, 14. Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru.
19, 15. Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul.
19, 16. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Antifoanele 10-12, apoi Sedealna (glasul al 8-lea):

Când ai stat înaintea Caiafei, Dumnezeule, si ai fost dat lui Pilat, Tu, Judecatorul, puterile ceresti s-au clatinat de frica; si când Te-ai înaltat pe lemn în mijlocul a doi tâlhari, ai fost socotit cu cei fara-de-lege, Cel ce esti fara de pacate, ca sa mântuiesti pe om. Îndelung-Rabdatorule, Doamne, slava Tie !

A 5-a Evanghelie a Patimilor
Matei XXVII, 3-32

27, 3. Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi,
27, 4. Zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea.
27, 5. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat.
27, 6. Iar arhiereii, luând banii, au zis: Nu se cuvine să-i punem în vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge.
27, 7. Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru îngroparea străinilor.
27, 8. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sângelui, până în ziua de astăzi.
27, 9. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: „Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel,
27, 10. Şi i-au dat pe Ţarina Olarului după cum mi-a spus mie Domnul”.
27, 11. Iar Iisus stătea înaintea dregătorului. Şi L-a întrebat dregătorul, zicând: Tu eşti regele iudeilor? Iar Iisus i-a răspuns: Tu zici.
27, 12. Şi la învinuirile aduse Lui de către arhierei şi bătrâni, nu răspundea nimic.
27, 13. Atunci I-a zis Pilat: Nu auzi câte mărturisesc ei împotriva Ta?
27, 14. Şi nu i-a răspuns lui nici un cuvânt, încât dregătorul se mira foarte.
27, 15. La sărbătoarea Paştilor, dregătorul avea obiceiul să elibereze mulţimii un întemniţat pe care-l voiau.
27, 16. Şi aveau atunci un vinovat vestit, care se numea Baraba.
27, 17. Deci adunaţi fiind ei, Pilat le-a zis: Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care se zice Hristos?
27, 18. Că ştia că din invidie L-au dat în mâna lui.
27, 19. Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: Nimic să nu-I faci Dreptului acestuia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El.
27, 20. Însă arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă.
27, 21. Iar dregătorul, răspunzând, le-a zis: Pe cine din cei doi voiţi să vă eliberez? Iar ei au răspuns: Pe Baraba.
27, 22. Şi Pilat le-a zis: Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheamă Hristos? Toţi au răspuns: Să fie răstignit!
27, 23. A zis iarăşi Pilat: Dar ce rău a făcut? Ei însă mai tare strigau şi ziceau: Să fie răstignit!
27, 24. Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea.
27, 25. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!
27, 26. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit.
27, 27. Atunci ostaşii dregătorului, ducând ei pe Iisus în pretoriu, au adunat în jurul Lui toată cohorta,
27, 28. Şi dezbrăcându-L de toate hainele Lui, I-au pus o hlamidă roşie.
27, 29. Şi împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie; şi, îngenunchind înaintea lui îşi băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor!
27, 30. Şi scuipând asupra Lui, au luat trestia şi-L băteau peste cap.
27, 31. Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească.
27, 32. Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Antifoanele 13-15; iar la troparul care urmeaza (glasul al 6-lea) din Antifonul al 15-lea, preotul scoate crucea din Sfântul Altar si o pune în milocul bisericii spre închinare:

Astazi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pe ape. (de trei ori)
Cu cununa de spini a fost încununat Împaratul îngerilor.
Cu porfira mincinoasa a fost îmbracat Cel ce îmbraca cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.
Cu sulita a fost împuns Fiul Fecioarei.
Închinamu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arata-ne noua si slavita învierea Ta! (de trei ori)

Sedealna (glasul al 4-lea):

Rascumparatu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump sângele Tau; pe cruce fiind rastignit si cu sulita împuns, nemurire ai invorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slava Tie!

A 6-a Evanghelie a Patimilor
Marcu XV, 16-32

15, 16. Iar [În vremea aceea] ostaşii L-au dus înăuntrul curţii, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta.
15, 17. Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap.
15, 18. Şi au început să se plece în faţa Lui, zicând: Bucură-Te regele iudeilor!
15, 19. Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi, I se închinau.
15, 20. Şi după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de purpură şi L-au îmbrăcat cu hainele Lui. Şi L-au dus afară ca să-L răstignească.
15, 21. Şi au silit pe un trecător, care venea din ţarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui.
15, 22. Şi L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăceşte „locul Căpăţânii”.
15, 23. Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat.
15, 24. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia.
15, 25. Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea.
15, 26. Şi vina Lui era scrisă deasupra: Regele iudeilor.
15, 27. Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui.
15, 28. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit.
15, 29. Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti.
15, 30. Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce!
15, 31. De asemenea şi arhiereii, batjocorindu-L între ei, împreună cu cărturarii, ziceau: Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască!
15, 32. Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem. Şi cei împreună răstigniţi cu El Îl ocărau.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Fericirile. Se pun nou stihiri, glasul al 4-lea.

A 7-a Evanghelie a Patimilor
Matei XXVII, 33-54

27, 33. Şi [În vremea aceea] venind la locul numit Golgota, care înseamnă: Locul Căpăţânii,
27, 34. I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi, gustând, nu a voit să bea.
27, 35. Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: „Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi”.
27, 36. Şi ostaşii, şezând, Îl păzeau acolo.
27, 37. Şi deasupra capului au pus vina Lui scrisă: Acesta este Iisus, regele iudeilor.
27, 38. Atunci au fost răstigniţi împreună cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga.
27, 39. Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele,
27, 40. Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!
27, 41. Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau:
27, 42. Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El.
27, 43. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu.
27, 44. În acelaşi chip Îl ocărau şi tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El.
27, 45. Iar de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea.
27, 46. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?
27, 47. Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: Pe Ilie îl strigă Acesta.
27, 48. Şi unul dintre ei, alergând îndată şi luând un burete, şi umplându-l de oţet şi punându-l într-o trestie, Îi da să bea.
27, 49. Iar ceilalţi ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască.
27, 50. Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul.
27, 51. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat;
27, 52. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat.
27, 53. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.
27, 54. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Si se face citire. Apoi Psalmul 50 si, dupa acesta, Evanghelia a opta:

A 8-a Evanghelie a Patimilor
Matei XXIII, 32-49

23, 32. Şi erau duşi şi alţii, doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El.
23, 33. Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga.
23, 34. Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.
23, 35. Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu.
23, 36. Şi Îl luau în râs şi ostaşii care se apropiau, aducându-I oţet.
23, 37. Şi zicând: Dacă Tu eşti regele iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!
23, 38. Şi deasupra Lui era scris cu litere greceşti, latineşti şi evreieşti: Acesta este regele iudeilor.
23, 39. Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.
23, 40. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?
23, 41. Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.
23, 42. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.
23, 43. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.
23, 44. Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea.
23, 45. Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijloc.
23, 46. Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul.
23, 47. Iar sutaşul, văzând cele ce s-au făcut, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost.
23, 48. Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul.
23, 49. Şi toţi cunoscuţii Lui, şi femeile care Îl însoţiseră din Galileea, stăteau departe, privind acestea.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Tricântarea. Cântarea a 5-a, apoi Condac, glasul al 8-lea:

Pe Cel ce s-a rastignit pentru noi, veniti toti sa-L laudam, ca pe Acela L-a vazut Maria pe lemn si a zis: Desi rabzi rastignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu.

Icos:

Vazând mieluseau, Maria, pe Mieluselul sau tras spre junghiere, mergea dupa El zdrobita, împreuna cu alte femei, strigând asa: Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci aceasta calatorie grabnica? Au doara este iarasi alta nunta în Cana, si acolo Te grabesti acum, ca sa le mai faci lor vin din apa? Oare, merge-voi cu Tine, Fiule, sau voi astepta mai bine? Da-mi cuvânt, Cuvinte; nu ma trece tacând, Cel ce m-ai pazit curata; ca Tu esti Fiul si Dumnezeul meu.

Urmeaza Sinaxarul pentru Sfânta si Marea Vineri, apoi Cântarile a 8-a si a 9-a ale Tricântarii. Apoi Luminânda (exapostilaria), de trei ori:

Întru o zi ai învrednici, Doamne, pe tâlharul în rai; si pe mine lumineaza-ma cu lemnul Crucii, si ma mântuieste.

Apoi Evanghelia a noua, de la Ioan:

A 9-a Evanghelie a Patimilor
Ioan XIX, 25-37

19, 25. [În vremea aceea] stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.
19, 26. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!
19, 27. Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.
19, 28. După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.
19, 29. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui.
19, 30. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.
19, 31. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.
19, 32. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el.
19, 33. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele.
19, 34. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.
19, 35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.
19, 36. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: „Nu I se va zdrobi nici un os”.
19, 37. Şi iarăşi altă Scriptură zice: „Vor privi la Acela pe care L-au împuns”.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Si îndata Laudele:

Toata suflarea sa laude pe Domnul! Laudati pe Domnul din ceruri, laudati pe El intru cele inalte; Tie se cuvine cantare, Dumnezeule.

Laudati-L pe El toti ingerii Lui, laudati-L pe El toate puterile Lui; Tie se cuvine cantare, Dumnezeule.

Se pun stihirile, apoi Evanghelia a zecea, de la Marcu:

A 10-a Evanghelie a Patimilor
Marcu XV, 43-47

15, 43. [În vremea aceea] venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.
15, 44. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.
15, 45. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.
15, 46. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.
15, 47. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Apoi Doxologia:

Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire.

Laudamu-Te, bine Te cuvantam, inchinamu-ne Tie, slavimu-Te, multumim Tie pentru slava Ta cea mare.

Doamne, Imparate ceresc, Dumnezeule, Parinte atottiitorule, Doamne, Fiule, Unule-Nascut, Iisuse Hristoase si Duhule Sfinte.

Doamne Dumnezeule, Mieluselul lui Dumnezeu, Fiul Tatalui, Cel ce ridici pacatul lumii, miluieste ne pe noi, Cel ce ridici pacatele lumii.

Primeste rugaciunea noastra, Cel ce sezi de-a dreapta Tatalui, si ne miluieste pe noi.

Ca Tu esti Unul Sfant, Tu esti Unul Domn Iisus Hristos, intru marirea lui Dumnezeu Tatal. Amin.

In toate zilele bine Te voi cuvanta si voi lauda numele Tau in veac si in veacul veacului.

Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta fara de pacat sa ne pazim noi.

Bine esti cuvantat, Doamne, Dumnezeul parintilor nostri, si laudat si preaslavit este numele Tau in veci. Amin.

Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nadajduit intru Tine.

Bine esti cuvantat, Doamne, invata-ma indreptarile Tale (de 3 ori).

Doamne, scapare Te-ai facut noua in neam si in neam. Eu am zis: Doamne, miluieste-ma, vindeca sufletul meu, ca am gresit Tie.

Doamne, la Tine am scapat, invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu.

Ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina.

Tinde mila Ta celor ce te cunosc pe Tine.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi (de trei ori).

Slava… Si acum… Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.

Apoi mai pe larg:

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.

Si îndata, ectenia: Sa plinim rugaciunile noastre de dimineata Domnului…

Si Ecfonisul: Ca Dumnezeul milelor…

Si îndata, Evanghelia a unsprezecea, de la Ioan:

A 11-a Evanghelie a Patimilor
Ioan XIX, 38-42

19, 38. După acestea Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui.
19, 39. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe.
19, 40. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei.
19, 41. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat.
19, 42. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Stihoavna, si apoi Evanghelia a douasprezecea, de la Matei:

A 12-a Evanghelie a Patimilor
Matei XXVII, 62-66

27, 62. Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat,
27, 63. Zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula.
27, 64. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.
27, 65. Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.
27, 66. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Troparul, glasul al 4-lea:

Rascumparatu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tau. Pe Cruce pironindu-Te si cu sulita împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slava Tie.

Apoi ectenia obisnuita si apolisul.
* * *
Reclame

Joia Mare. Parintele Constantin Sarbu: Intelesuri vii ale tainei spalarii picioarelor

1

Pr. Constantin Sarbu: Intelesuri vii ale Tainei spalarii picioarelor

Cand vrei sa speli pe cineva, cand vrei sa-l mustri, cand vrei sa te ocupi de murdaria pe care o are el, ca sa-l poti spala cu adevarat trebuie sa te cobori pana la picioarele lui. Trebuie sa fii in stare sa te apleci langa el, pana la starea in care sa poti cuprinde picioarele lui. Trebuie sa fii in stare sa te apleci langa el, pana la starea in care sa poti cuprinde picioarele lui la inima ta, ca intr-o imbratisare plina de dragoste pentru curatia lui. Cine nu poate iubi atat de mult si nu se poate apropia atat de dulce, nu va putea spala si curati niciodata in chip mantuitor pe nimeni.
Un îndrumător îndrăzneţ nu este chiar totdeauna de folos, dar unul înţelept este totdeauna necesar. Fiindcă în înţelepciune este totdeauna şi îndrăzneală, dar în îndrăzneală nu este totdeauna şi înţelepciune.

***

“… Inţelegi tu, care citeşti acum? Şi mai ales înţelegi că ceea ce este scris aici este scris tocmai pentru tine?”

1

S-a dezbracat de hainele Lui…

Numai acela care, plin de mangaiere, stie ca de la Dumnezeu a venit si ca la Dumnezeu se duce, numai acela are putere sa se dezbrace pe sine de sine. Acela se poate dezbraca de orice mandrie, de orice pretentie, de orice interes, de orice lauda si de orice merite. Acela se poate dezbraca de hainele lui, pentru a le da celui mai dezbracat ca el. Se poate lipsi de painea lui, spre a-i potoli foamea semenului sau mai flamand ca el. Se poate lipsi de dreptul sau, in folosul altuia mai lipsit ca el (1 Cor. 10, 33).

Acela poate, dar numai acela poate.

Cel care nu poate face aceasta cu bucurie adanca si din toata inima, acela nu este al lui Hristos (Rom. 8, 9), caci nu are Duhul Lui.

Cand eram odata intr-un loc pustiu si eram foarte insetat, am intalnit pe drum doi cunoscuti, care duceau un vas plin cu apa. Stiind ca aduc apa de departe, i-am rugat zicand: “Daca puteti sa-mi dati cu bucurie putina apa sa beau, va rog!”. Dar ei mi-au raspuns: “Nu putem cu bucurie!”. „Atunci nu voi mai bea!”, le-am raspuns si nu am mai baut.

Tot ceea ce ne cere Dumnezeu sa facem pentru El, doreste sa facem cu bucurie si din toata inima (Coloseni 3, 23) si tot ce facem pentru semenii nostri sa fie tot asa.

In ce ma priveste, m-am hotarat de mult ca tot ce fac sa ma straduiesc sa fie cu bucurie si din tot ce primesc, sa iau numai ceea ce mi se poate da cu bucurie.

Daca intrebi pe cel venit la tine: “Vrei sa mananci?”, nu numai ca nu-ti va spune: “Vreau!”, dar vazand ca nu-i dai bucuros, va refuza, chiar daca te prefaci ca vrei sa-i pui pe masa. Cine intreaba nu da bucuros. Cine da bucuros, nu intreaba.

Daca poftesti pe cineva in casa la tine si, voind sa intre, te va vedea uitandu-te cu groaza la incaltarile lui, mai curand se va grabi sa plece la altii ,,decat sa-ti aduca vreun fir de praf pe covoarele tale“. Si astfel te vei lipsi pe tine de multe ori de un mare har (Evrei 13, 2).

Ce minunat este acel suflet credincios, care, ca si Domnul sau, se poate dezbraca de toate hainele sale! Care Ii slujeste Domnului, fratilor si tuturor semenilor sai cu o inima plina de bunatate, de darnicie si lepadare de sine.

Ce multe astfel de suflete am cunoscut! Cred ca datorita lor Dumnezeu a iertat multe Sodome si mai rabda inca multe Gomore (Facere 18, 24-32)!

Draga suflete, invata si invata mereu de la Domnul tau cum sa faci voia Lui si cum sa-I implinesti cuvantul. Caci nu vei putea fi in stare niciodata sa speli picioarele nimanui, daca nu ai invatat mai intai sa te dezbraci de toate hainele tale, de toate dorintele si planurile tale, de toate visele si chiar trebuintele tale. Desigur ca nu vei putea, daca nu te-ai invatat sa te rupi de orice lucru de pe pamant si sa poti renunta la orice drept al tau. Sa ajungi pana acolo pana unde ai putea sa-ti urasti chiar si viata ta, daca slava lui Dumnezeu, cauza lucrarii Sale si mantuirea cuiva ti-ar cere si acest pret (Luca 14, 26).

Pana nu ai ajuns la aceasta stare, nu vorbi de spalarea picioarelor!

Slava Tie, Doamne, Care Te-ai putut dezbraca pe Tine insuti nu numai in seara Cinei, spre a spala picioarele celor mai apropiati ai Tai, ci cu mult mai inainte, cand ai primit sa Te dezbraci de slava Ta cereasca si sa iei chip de rob, facandu-Te asemenea oamenilor si smerindu-Te pe Tine Insuti pana la cea mai grea si mai rusinoasa ascultare (Filipeni 2, 7-8), ascultarea mortii, ca sa ne inveti pe noi ce este ascultarea!

Slava Tie, Doamne, care ne-ai spalat noua tuturor intinaciuni mult mai mari decat noroiul sau praful de pe picioare si ne-ai curatat cu pret mult mai scump (1 Petru 19; Evrei 9, 12) decat o ingenunchere!

Slava Tie pentru toate acele suflete sfinte care au invatat de la Tine nu numai litera dinafara a cuvantului, ci mai ales Duhul dinlauntrul cuvantului, care au inteles ceea ce Tu ai vrut sa ne inveti. Astfel ca nu numai in dezbracarea din afara, ci mai ales in dezbracarea launtrica omul nostru cel nou sa se curateasca din zi in zi, dupa chipul Tau si dupa pilda Ta, pe care ne-ai lasat-o (Colos. 3, 10).

Cu stergarul cu care era incins…

1Iata clipa cea mai cutremuratoare din cate au fost pana acum si inceputul tuturor celorlalte care urmeaza de aici pana la sfarsit. Domnul Iisus Se scoala de la masa, Se dezbraca de hainele Lui, Se incinge cu un stergar, toarna apa intr-un lighean si incepe sa spele picioarele ucenicilor Sai si sa le strearga cu stergarul cu care era incins.

Ca sa stergi picioarele cuiva cu un stergar cu care esti incins, trebuie sa te pleci pana la pamant. Cand i-a spalat, Mantuitorul a ingenuncheat inaintea fiecaruia din ei, dar cand i-a sters, a trebuit sa se plece si mai mult.
Cand vrei sa speli pe cineva, cand vrei sa-l mustri, cand vrei sa te ocupi de murdaria pe care o are el, ca sa-l poti spala cu adevarat trebuie sa te cobori pana la picioarele lui. Trebuie sa fii in stare sa te apleci langa el, pana la starea in care sa poti cuprinde picioarele lui. Trebuie sa fii in stare sa te apleci langa el, pana la starea in care sa poti cuprinde picioarele lui la inima ta, ca intr-o imbratisare plina de dragoste pentru curatia lui. Cine nu poate iubi atat de mult si nu se poate apropia atat de dulce, nu va putea spala si curati niciodata in chip mantuitor pe nimeni.
Dar cand stergi intinaciunea cuiva, cand vrei sa-i acoperi pacatul, sa-i indepartezi nelegiuirea facuta, cand vrei sa-l ierti si sa-l infatisezi neprihanit (Isaia 40, 2; Colos. 1, 22), atunci trebuie sa te apleci si mai mult. Trebuie sa te smeresti si mai mult, atat de mult incat sa te anulezi pe tine pentru el, sa te uiti pe tine si sa calci pe tine pentru a-l inalta pe el. Acesta este lucru dumnezeiesc si cel mai greu cu putinta pentru oameni.
Orice bine pe care-l faci altuia iti cere mai intai sa-ti faci un rau de aceeasi marime. Cu cat pui pe altul mai presus de tine, cu atat trebuie sa primesti a te aseza mai intai pe tine mai prejos. Cu cat vrei sa imbraci pe altul, cu atat trebuie mai intai sa te dezbraci pe tine; cu cat vrei sa faci altuia un loc mai larg, cu atat trebuie mai intai sa-l restrangi pe al tau.

Ca sa se poata sfinti ucenicii cu adevarat, Domnul a trebuit sa Se sfinteasca mai intai pe Sine Insusi; ca sa-i poata face sa moara, a murit mai intai El; ca sa-i poata invia si inalta la cer, a facut aceasta mai intai cu Sine Insusi. Numai dupa toate acestea El se ridica in fata tuturor si, pentru a le cere cea mai mare si mai stralucita jertfa, le spune:

Eu v-am dat o pilda si o masura. Atat cat v-am iubit Eu, sa va iubiti si voi (Ioan 13, 34). Asa cum am facut Eu, sa faceti si voi (Ioan 13, 15) si asa cum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi semenilor vostri (Ioan 13, 14).

Slava vesnica Tie, Doamne, Care ne-ai aratat cel mai de pret si cel mai fericit drum spre slava: umilinta; cea mai curata si cea mai sfanta implinire a voii lui Dumnezeu: iubirea; si cea mai desavarsita fericire: aceea de a indrepta si sfinti pe altii, prin iertarea Ta.

In seara aceasta a Cinei celei de Taina, tot ceea ce ne-ai invatat este Taina si Minune, pe care ni le arati cu pilda Ta acum, cand vrei sa ne deschizi mintea asupra celor dintai trepte pe care putem sui la cer: umilinta cea mai adanca atunci cand cercetam vina altora; dragostea cea mai adanca atunci cand mustram; tacerea cea mai mare atunci cand iertam; si bunatatea cea mai deplina in toate acestea. Amin.

Doamne, Tu sa-mi speli mie picioarele…!?

Lucrurile cu neputinta de priceput si de cuprins nu le poate face decat dragostea. Doar 1dragostea este aceea care le poate face pe toate, fiindca singura ea poate sa acopere totul, sa creada totul, sa nadajduiasca totul, sa sufere totul (1 Cor. 13, 7).

Ceea ce nu ai face pentru nici un pret din lume esti in stare sa faci, fara sa astepti nimic in schimb, cand ai o adevarata iubire.

Cand esti parinte adevarat, esti in stare sa veghezi zile si nopti la un capatai preaiubit, chinuit de febra; sa astepti zile si nopti fara numar un chip plecat departe; sa plangi zile si nopti fara numar o fiinta neuitata, pe care nimic in lume nu o mai poate inlocui.

Cand esti sot adevarat, esti in stare sa-ti dai picatura cu picatura sangele si viata ta pentru a o salva pe a sotiei, esti in stare sa induri orice, macar pentru o nadejde.

Cand esti fiu adevarat, esti in stare de o ascultare desavarsita, de o recunostinta nemarginita si de o iubire totdeauna indatoritoare si respectuoasa.

Cand esti frate adevarat, esti in stare sa ierti si sa uiti orice jignire, sa depui orice osteneala, sa arati orice bunatate, sa biruiesti orice piedica, sa te alipesti de orice suflet, sa asculti orice cuvant, sa dai orice jertfa.

Cand esti păstor adevarat, esti in stare sa-ti dai viata pentru oile tale (Ioan 10, 11). Vei cauta usile lor, pasunea lor, pacatele lor si mantuirea lor. Si nimic din ce ar putea face rau sau bine oilor tale nu ti-ar fi indiferent.
Oricare ar fi relatiile dintre oamenii care se iubesc, ei isi cauta unii altora numai binele. Deci intelegem si asteptam ca sa faca unii pentru altii lucruri neobisnuite altor stari, dar obisnuite dragostei, cand aceasta este adevarata.
In seara aceea si in clipa aceea (Cina cea de Taina), intre Hristos si ucenicii Sai totul se petrecea neobisnuit, chiar si pentru ei, care incepusera de mult sa se obisnuiasca cu ceea ce era neobisnuit. Cand Iisus le vorbise despre Trupul si Sangele Sau (Ioan 6, 53-69), cei mai multi dintre ucenicii Lui L-au parasit. N-au putut să sufere şi să înţeleagă vorbirea neobişnuită pe care o auziseră. Dar acum era o faptă cu totul neobişnuită. Era mult mai de neînţeles. Zece din apostolii Domnului se supuneau în tăcere, plini de smerenie şi de cutremur. Numai doi, Petru şi Iuda, cel dintâi şi cel din urmă dintre ei, cel mai sincer şi cel mai viclean, cel mai gata să moară pentru Hristos şi cel mai gata să-L omoare, priveau totul altfel decât ceilalţi.
Petru, uimit şi copleşit cu totul, nici nu ştia ce trebuie să facă: să primească să-i spele picioarele Hristosul lui Dumnezeu, când până la slava Acestuia abia putea ajunge cu priceperea credinţei sale, sau mai degrabă să se împotrivească, fiindcă ceea ce făcea acum Domnul i se părea chiar şi lui prea de tot. Prea de tot!
Iuda, ca unul care avea gândul diavolului în el, nu mai vedea acum nimic decât cu vrăjmăşie şi cu dispreţ. Tot ce privea, judeca rău şi răstălmăcit. Şi orice nouă dovadă a dragostei lui Hristos faţă de el şi faţă de alţii îi stârnea un nou val de ură, cu atât mai aprinsă cu cât dragostea Domnului se arăta mai binevoitoare. Cât rău poate face chiar şi numai un gând satanic, când omul se lasă împins de el spre iadul cel mai negru!

Te rugăm, Doamne, păzeşte pe fiecare din ucenicii Tăi neîncetat, pentru ca niciodată satana să nu poată pune un gând al său nici unuia din ei, ca nu cumva gândul rău să-i facă inima rea, ochiul rău şi mintea blestemată, spre a ajunge apoi el însuşi un diavol. Dă-ne, Doamne, gândul Tău cel bun şi-l pune statornic în inima noastră, spre a putea primi tot ceea ce ne faci Tu cu smerenie şi credinţă adâncă, chiar dacă încă nu putem înţelege ceea ce ne faci.

Ce fac Eu, tu nu pricepi acum…

1Când tu lucrezi cu Dumnezeu sau când El lucrează cu tine, cele mai multe din întâmplări nu le înţelegi la timpul lor. Câte din lucrările Domnului, câte din descoperirile Sale, câte din cuvintele şi minunile Lui le-am înţeles noi oare la timpul lor? Şi de câte ori am răstălmăcit noi – înţelegând fricos sau sucit, îngust sau dureros – multe din cele mai frumoase şi mai fericite din lucrările Lui cu noi? Numai după aceea, câteodată mult mai târziu, începem să vedem. Atunci ne cade ca o maramă de pe ochii minţii şi realizăm falsa impresie pe care ne-o formasem, sucitul gând pe care ni-l făcusem în clipa întâmplării. Atunci ne luminăm, ca şi cum am ieşi dintr-un îndelungat şi întunecos mormânt. Şi mai întâi simţim durerea ascuţită şi amară: de ce n-am înţeles atunci…?

Existenţa noastră nu se încheie nici cu experienţele, nici cu moartea. Experienţele sunt tratarea seminţei, moartea este semănarea ei în pământ, spre alt rod pentru care este rânduită, spre continuarea existenţei veşnice, pentru care a creat-o înţelepciunea şi Dragostea Veşnică. Fiindcă altfel, de ce nu ne naştem cunoscând de la început totul, pentru a realiza în această viaţă totul, dacă această viaţă e totul? De ce această viaţă ne e doar ca o şcoală şi abia când suntem bătrâni cunoaştem ceva? La ce ne-ar folosi această cunoaştere la sfârşitul vieţii de aici, dacă numai aceasta şi numai atât ar fi viaţa?

Cine face experienţe costisitoare dacă nu va avea când să se folosească de învăţămintele lor? Cine tratează o sămânţă pe care ar îngropa-o să putrezească fără nici un viitor şi fără nici un folos, fără nici o nădejde?
Nu, suflete al meu! Totul are un dumnezeiesc şi minunat înţeles. Să nu te îndoieşti de nimic, niciodată! Tot ce nu înţelegi acum, nu te grăbi să înţelegi greşit, fiindcă va veni timpul să înţelegi cu adevărat, dar mai târziu. Dacă se petrec în viaţa ta, fără voia ta şi fără o urmare directă a faptelor tale, întâmplări de neînţeles, nu te grăbi să-ţi formezi încă o părere, pentru ca nu cumva să te întristezi degeaba, când de fapt ar trebui să te bucuri; ca să nu cârteşti, când de fapt ar trebui să lauzi pe Domnul; ca să nu te descurajezi atunci când de fapt ar trebui să te umpli de îmbărbătare sfântă şi de bucuroasă nădejde. De aceea, când lucrul de neînţeles ţi se întâmplă ţie sau vezi că se întâmplă cu lucrarea Domnului, crede adânc că mâna Lui lucrează. Şi dacă nu-L poţi lăuda plin de bucurie, cel puţin taci plin de smerenie, căci după aceea, foarte fericit, ai să înţelegi totul.

In faţa minunilor Tale, Doamne, dăruieşte-ne o credinţă smerită şi ascultătoare, plină de încrederea că totul se va sfârşi cu bine şi cu bucurie pentru Tine şi pentru noi, iar încrederea aceasta să n-o pierdem, oricât de lung ar fi drumul de la faptă până la înţelesul ei.

Dacă nu te spăl Eu …

Dacă nu te spală Sângele lui Hristos, nimeni, niciodată nu te va mai putea spăla şi nu-ţi1 va putea spăla păcatul tău (Ioan 22).

Dacă nu primeşti preţul Sângelui scump al Mielului lui Dumnezeu Celui fără de prihană să te răscumpere din deşertăciunea în care trăieşti, nu mai există şi nu va mai exista în vecii vecilor nici un alt preţ de răscumpărare pentru tine (1 Petru 1, 18).

Dacă nu vii la Hristos, dacă nu îngenunchezi la Crucea iertării şi a răscumpărării pe care o dă Hristos, dacă nu-ţi zdrobeşti inima în pocăinţă, dacă nu-ţi varsă ochii lacrimi amare pentru toată viaţa de până astăzi trăită în păcat şi dacă nu-i ceri Lui din tot sufletul să te spele şi pe tine de tot ce ai făcut rău, să ştii, suflete, oricine ai fi tu, că în veci nu vei putea avea deloc parte cu Hristos şi cu lumina iertării sufletului tău.

Nimeni pe lume nu poate face întoarcerea ta, rugându-se în locul tău! Oricine te iubeşte, se roagă pentru tine şi suferă pentru tine poate face mult pentru tine înaintea lui Dumnezeu, dar oricât te-ar iubi altcineva, oricât de mult ar vrea să facă şi ar face pentru tine, dacă tu însuţi nu faci nimic şi nu vrei să faci nimic, totul este în zadar. Poţi să fii fiul unui părinte credincios sau soţul unei soţii credincioase sau părintele unor fii credincioşi, poţi să trăieşti toată viaţa ta lângă suflete credincioase, dar dacă tu însuţi nu te-ai născut din nou, dacă tu însuţi n-ai adus inima ta la Domnul ca să ţi-o spele, vei muri în păcatele tale, fără să vezi împărăţia lui Dumnezeu, fără să fii mântuit şi vei fi despărţit pe veci de iubiţii tăi care au fost credincioşi (Ioan 3, 3; Cor. 6, 9-11; Efes. 2, 1-6; Tit. 3, 5; Evrei 10, 19-22).

Suflete drag, ajuns aici, te rog ia bine seama la ceea ce citeşti, înţelege întocmai ceea ce îţi spune şi îţi cere Hristos! Iată, Hristos stă acum şi înaintea ta aşa cum stătea atunci în faţa sfântului Său apostol, gata să-l spele şi pe el aşa cum făcuse cu toţi ceilalţi dinaintea lui şi aşteaptă consimţământul tău. Aşteaptă supunerea şi predarea ta; nu te împotrivi, primeşte spălarea Lui! Inchipuie-ţi ce ar fi fost dacă sfântul Petru ar fi stăruit ani de zile în hotărârea lui de a se împotrivi cu înverşunare încercării Domnului de a-i spăla şi lui picioarele, la ce înjositoare aşteptare L-ar fi supus el pe Domnul!

Şi totuşi, unii dintre noi facem aceasta de atâta vreme cu El, fără să ne îngrozim ce facem faţă de Hristos. Ne împietrim inima în necredinţă, ne adormim conştiinţa în nepăsare, ne înjosim sufletul în faptă păcătoasă şi nu ne pasă de Domnul, Care aşteaptă de atâta vreme întoarcerea noastră (Isaia 30, 18; Apoc. 3, 20).

Inţelegi tu, care citeşti acum? Şi mai ales înţelegi că ceea ce este scris aici este scris tocmai pentru tine?
Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te spele, de-I vei asculta chemarea!

Doamne, nu numai picioarele…

1Sufletele curate sunt gata să-şi recunoască şi vinovăţii pe care nu le au. Sunt gata să-şi ceară iertare şi pentru păcatele pe care nu le-au făcut, sunt gata să-şi spele şi ceea ce nu şi-au întinat, fiindcă smerenia lor îi face să creadă că oricând ar putea să facă şi ei aşa ceva şi nu tăgăduiesc niciodată că nu ar putea fi în stare să cadă.
Picioarele se întinează cel mai adesea, pentru că ele duc greutăţile cele mai multe. Ele umblă prin locurile cele mai de jos, ele sunt mădularele cele mai nebăgate în seamă şi ele sunt îndrăgite cel mai puţin.
O, inima Domnului, care le-a iubit tocmai pentru aceasta! De acele gloate nebăgate în seamă, iubite cel mai puţin, împovărate cel mai mult, spălate şi uşurate cel mai rar, de acelea a avut cea mai mare milă, de poporul năpăstuit, de mulţimile apăsate, de gloatele ca nişte turme lăsate fără păstor (Matei 9, 36]! Şi El singur, numai El singur a venit să-i caute şi să-i mântuiască mai ales pe aceştia, îngrijindu-i ca pe nişte picioare crăpate, rănite, bolnave şi bătătorite de chinuri prea lungi, prăfuite de drumuri prea grele şi gârbovite de poveri prea nemiloase. Cu câtă milă şi bunătate spală Domnul şi unge astfel de suflete!

Dar nu numai picioarele au nevoie să fie spălate mai des; la fel au şi mâinile şi mai ales capul. Adică cei care lucrează pentru alţii şi cei care conduc pe alţii.

Lucrătorii şi lucrătoarele Domnului au nevoie nu numai să fie spălaţi de către Cuvântul sfânt, ci au nevoie să se scalde ei înşişi, să se scufunde ei înşişi, cu toată conştiinţa datoriei şi trebuinţei de a se curaţi, în plinătatea lui Hristos. Picioarele au nevoie să fie spălate, dar mâinile şi capul au nevoie de şi mai mult.
Picioarele au nevoie de mai puţine mustrări şi de mai multă îngăduinţă când nu umblă chiar deplin curat, dar mâinilor şi capului li se cuvin mai multă mustrare şi mai puţine dezvinovăţiri când nu umblă în toată curăţia, fiindcă ele ştiu şi pot oricând să se cureţe, pe când picioarele nu pot oricând.
In locurile pe unde te-ai întinat cel mai mult, caută să nu mai treci niciodată. Pe căile care te murdăresc nu mai umbla. Pragul caselor stricate nu-l mai trece şi cu oamenii a căror tovărăşie te înjoseşte nu mai umbla niciodată!
Dacă eşti păstor, urmează pilda Mântuitorului şi caută mai ales oile cele slabe, cele mai de la margine, cele din urmă, cele mai neputincioase şi ajută-le să se poată curaţi şi vindeca şi ele. Caută să împodobeşti mai frumos mădularele care au preţul cel mai din urmă (1 Cor. 12, 23) şi îngrijeşte cu milă mai ales pe cei dintre mădularele Bisericii care sunt picioare.
Iar când Domnul îţi cere un lucru, fă întocmai cum îţi cere El, nu face cum era gata să facă sfântul Apostol Petru: întâi nu voia să facă nimic, iar îndată după aceea voia să facă mai mult decât cerea Hristos. Şi asta numai aşa, ca să nu fie cum voia Domnul, ci ori mai puţin, ori mai mult.
Ce minunat este sufletul liniştit, care face voia lui Dumnezeu în chip smerit şi cumpătat: nici mai devreme, nici mai târziu, nici mai mult, nici mai puţin. Căci Domnul Care a poruncit ştie adevărul şi numai atunci facem bine, când facem întocmai cum ne-a spus. Altfel, putem să stricăm chiar şi în ceea ce suntem prea zeloşi, când facem prea mult unde nu este cazul.

Binecuvintează, Doamne, toate sufletele simple şi smerite care poartă greul lucrării Tale şi care adesea au de stat şi de umblat prin locuri grele şi neplăcute!
Spală-le mereu cu cuvântul Tău şi pune mereu mâinile Tale sub capul lor, să le spele, să le cureţe, să le vindece cu mila, cu smerenia şi cu dragostea Ta! Dar ai milă, Doamne, şi de aceia pe care i-ai rânduit să fie mâinile lor slujitoare şi capul îndrumător al altora. Intotdeauna ei să fie curaţi, spre a putea vedea şi ajuta şi pe alţii să se cureţe, nu să se întineze.

Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi…

Un suflet curat este numai acela care se curăţeşte neîncetat pe sine şi care umblă 1neîncetat să curăţească şi pe alţii. Sufletul care nu luptă mereu spre o şi mai mare curăţire a sa şi a altora o va pierde curând şi pe cea pe care i se părea că o are.
Mântuitorul le-a spus: Cine s-a scăldat, nu are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi. Aceasta înseamnă că, oricât de curaţi ni s-ar părea nouă că suntem, să nu uităm niciodată că umblăm pe pământ şi că mereu trebuie să privim cu smerenie la noi înşine, fiindcă totdeauna ne putem întina sau prăfui, umblând printre alţii. Oricât te-ai păzi tu, nu te păzesc alţii. Şi chiar dacă tu te fereşti să nu te stropeşti cu noroi sau să nu te umpli de praf, umblarea stricată a altora uşor te poate murdări.

Inţelegeţi voi ce v-am făcut Eu?

1Celui ce înţelege nu trebuie nici să-i faci mult, nici să-i arăţi mult, nici să-i vorbeşti mult. Aceluia Duhul Adevărului uşor îi poate descoperi înţelesul cel drept.

Ucenicii Domnului Iisus, câţi erau curaţi, au înţeles atunci limpede că ceea ce făcuse Mântuitorul când le spăla picioarele nu însemna un nou obicei, ci că dincolo de fapta însăşi trebuiau să se pătrundă de înţelesul ei cel nemuritor şi general:

  • Mai întâi că doar acela dintre fraţi este mai mare, care din adâncul inimii lui poate să se smerească mai prejos ca toţi, în tăcere şi iubire.
  • Apoi că, păstrându-ne pe noi înşine în necurmată curăţie, trebuie să privim cu grijă şi simţ de răspundere la fraţii noştri, dorind şi lucrând neîncetat pentru ca ei
    să poată ajunge tot mai curaţi.
  • Niciodată nu vom putea spăla pe nimeni numai cu vorbele noastre, ci doar cu mâinile noastre, adică cu rugăciunile noastre şi cu ostenelile noastre.
  • Celui cu adevărat mare nu-i este greu să se smerească în faţa oricui.
  • Celui cu adevărat curat nu-i este greu să spele pe oricine.
  • Celui cu adevărat sfânt nu-i va fi greu a face totul în tăcere şi cu cea mai discretă duioşie.
  • Cel cu adevărat iubitor va face întotdeauna totul cu plăcere, cu bucurie, cu blândeţe, cu prietenie.
  • Cel cu adevărat înţelept va păstra esenţa adevărului tuturor lucrurilor. Dar vai, cât de puţini ucenici înţeleg ce a făcut Domnul şi ce a dorit El să înţeleagă ei din
    ceea ce a făcut El!

Voi Mă numiţi bun şi bine ziceţi!

1.jpgPână mai ai pe cine numi „învăţătorul meu”, „Domnul meu”, „Mântuitorul meu” sau „Binefăcătorul meu”, cu lumină în ochi şi cu fior în inimă, să şopteşti aceste sfinte denumiri şi să te pătrunzi de fiorul lor fericit!

Câtă vreme este încă lângă tine Invăţătorul şi Domnul tău, până n-a plecat încă Mântuitorul şi Binefăcătorul tău, îndreaptă-ţi neîncetat spre El inima ta şi glasul tău. Caută-L mereu cu dragostea şi recunoştinţa Ta. Spune-I numele Lui cel iubit şi sfânt pentru tine, mereu mai cald şi mereu mai cu dor, căci nu-i nimic mai frumos şi mai vrednic din partea ta ca acest lucru rar, tot mai rar întâlnit azi printre oameni.

Dacă spui Domnului Iisus: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!“, ca Toma (Ioan 20, 28), atunci caută să nu-I mai fii necredincios niciodată!

Dacă îi spui învăţătorului Ceresc: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu!“, ca Petru (Matei 16, 16), bine faci, dar caută să nu te mai lepezi de El niciodată!

Şi dacă ştii şi crezi Cuvântul Său Sfânt că este Adevărul şi Viaţa veşnică (Ioan 6, 68; 17,12), atunci preţuieşte acest cuvânt ca pe cea mai de preţ comoară a sufletului tău, iar ascultarea şi trăirea lui să-ţi fie cea mai cutremurătoare grijă în fiecare clipă a vieţii tale!

Slavă Ţie, Doamne şi Mântuitorul nostru! Sufletul meu este plin de fericire ori de câte ori pot îngenunchea recunoscător şi îţi pot strânge cu dragoste picioarele Tale la inima mea. Doresc să rostesc totdeauna sfântul Tău Nume cu tot fiorul evlaviei recunoscătoare şi doresc ca orice cuvânt îmi spui, să-l ascult cu scumpătate şi să-l trăiesc cu credincioşie. La aceasta te rog să mă ajuţi în fiecare clipă!

Eu v-am dat o pildă…

Adevărata pildă este aceea pe care o trăieşte însuşi cel care ţi-o predică. Adevăratul 1învăţător este acela care crede şi urmează mai întâi el însuşi ceea ce propovăduieşte altora. Şi totdeauna să urmezi numai învăţătura aceluia care este în stare nu numai să trăiască cu viaţa sa ceea ce spune, dar şi să pecetluiască cu moartea sa ceea ce a spus. In chip cu totul desăvârşit numai Hristos a putut face astfel, iar dintre ai Săi, numai acei care au avut credinţa Lui.

Viaţa Domnului Iisus Hristos a fost pe pământ în întregime o pildă. Toate pildele Lui de smerenie, de iubire, de blândeţe, de jertfă, de iertare, de curăţire, de bunătate, au întregit viaţa Lui trăită dumnezeieşte. Trecând fără de păcat prin toate ispitele care sunt cu putinţă să vină într-o viaţă de om, Hristos ne-a dat cel dintâi exemplu că învăţătura Sa este cu putinţă a fi împlinită cu fapta de către orice om, numai dacă acel om voieşte cu adevărat aceasta. Domnul Iisus de la nivelul firii omeneşti a pornit, arătând doar că singura condiţie necesară este să ai dragoste de Dumnezeu şi iubire de semeni. De altceva nu mai ai nevoie de nimic, pentru a putea trăi aşa cum a trăit Iisus (1 Ioan 2, 6).

Robul nu este mai mare decât Domnul…

1Credincios adevărat este acela care, făcând binele, nu se măsoară cu semenii săi, ci cu învăţătorul său, căci cine se măsoară cu alţii, totdeauna se va mândri, dar cine se măsoară cu Domnul, acela îşi va găsi totdeauna măsura smereniei sale.
Un adevărat rob al lui Hristos nu este acela care caută slobozenia prin neascultare, ci e acela care simte slobozenia cea mai dulce trăind într-o neîncetată ascultare de Domnul său, între fraţii săi. Când îţi iei o prea mare slobozenie faţă de Hristos, devii robul tău însuţi. Numai când te poţi robi pe tine cu adevărat, atunci devii cu adevărat slobod.
Cu adevărat slobod este acela care are numai un singur lanţ – neprihănirea, o singură cătuşă – dragostea, un singur proces – conştiinciozitatea, şi o singură sentinţă – datoria împlinită fericit. Un om slobod a fost Robul Cel Neprihănit, care tocmai prin acest fel de a fi S-a făcut Slobozitorul tuturor (Isaia 53, 11), luând asupra Sa poverile nelegiuirilor noastre.
Mai mare decât Domnul n-a ajuns nici un rob al Său. Dar dacă tu nu ai ajuns să eliberezi chiar pe nimeni din robia păcatului, atunci să ştii că nu eşti nici în cea mai mică măsură un slobozit al lui Hristos. Căci a fi cu adevărat ucenic al lui Hristos înseamnă a învăţa neîncetat cum poţi să faci mai bine acest lucru, anume eliberarea altora din robia păcatelor.
Cu un singur cuvânt poţi alunga mulţi nori, cu un singur suflet mântuit poţi acoperi multe păcate (Iacob 5, 20) şi cu o singură viaţă poţi înlătura multe morţi (1 Tim.4, 16; Rom.11, 14; 1 Cor. 9, 22). Căci sunt oameni sfinţi aceia care, chiar dacă încă nu au făcut nici o faptă de sfinţenie, doresc şi caută aceasta cu cea mai mare sete şi râvnă. A şi ajuns apostol şi ucenic al lui Hristos – chiar dacă nu a făcut nici o minune – acela care cu sinceritate şi smerenie munceşte şi se roagă pentru asta. Din aceste stări n-ai voie să te cobori spre oameni decât pe calea unei adânci iubiri, spre a le face bine. Dar trebuie să fii întotdeauna bine înarmat, pentru că satana care îi ţine robi îşi apără prada cu toată puterea. O săgeată a lui te va răni. Alinând rănile altora, tu nu ţi-o dezveli pe a ta niciodată, iar preţul tău veşnic va fi acela al sufletelor pe care le-ai slobozit, al timpului pe care l-ai răscumpărat, al adevărului pe care l-ai strălucit. Vei fi atunci şi tu ceva din Domnul tău.

Dacă ştiţi – dacă faceţi…

In Hristos, a face înseamnă mai întâi a şti.

După cum Dumnezeu a început facerea lumii mai întâi prin lumină, tot aşa nici1 adevăratul credincios nu va reuşi să facă vreodată ceva sănătos şi vrednic dacă mai întâi nu va căuta să cunoască cum trebuie şi când trebuie făcut ceea ce este nevoie să facă. Nu poţi face binele decât dacă ştii bine.
Niciodată nu vei putea fi o călăuză bună pentru alţii dacă mai întâi nu ai o cunoaştere clară a drumului pe care mergi. Un îndrumător îndrăzneţ nu este chiar totdeauna de folos, dar unul înţelept este totdeauna necesar. Fiindcă în înţelepciune este totdeauna şi îndrăzneală, dar în îndrăzneală nu este totdeauna şi înţelepciune. Sunt vremi de mare binecuvântare pentru lucrarea lui Hristos atunci când în fruntea ei se găsesc cât mai mulţi bărbaţi plini de Duhul Sfânt, căci totul este mai întâi înţelepciune, apoi putere.

Este binecuvântată acea familie şi biserică ce are în mijlocul ei cât mai multe astfel de suflete, care au strălucirea cunoaşterii peste toate întinderile faptei. Vai însă acolo unde se munceşte fără lumină, unde se ştie fără să se facă şi unde se face fără să se ştie!
Fericire este numai acolo unde Adevărul lucrează Dragostea.

(Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)

cuvantulortodox

1

Predica Sfantului Teofan Zavoratul in Joia Mare

1

“Slava Tie, Doamne! Ce zi luminata este la noi acum! Cati oameni s-au impartasit de Sfintele lui Hristos Taine! Bucurati-va, suflete fericite! Domnul este in voi! Domnul este in voi, fiindca insusi a zis: Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane intru Mine, si Eu intru el (In 6, 56). Sa ne bucuram toti cu bucurie de obste. Cred ca nu este familie din care sa nu se fi impartasit cineva: prin urmare, nu este casa care sa nu fie cercetata in chip deosebit de catre Dum­nezeu. Astfel, intreg orasul nostru a devenit azi locuinta a lui Dumnezeu – si nu numai orasul nostru, ci si oricare alt oras si sat, toata Rusia, intreaga lume ortodoxa. Acum, la Domnul este Cina mare. El salta impreuna cu sufletele si este pretutindeni „totul in toate” – si ca Izvor al bunatatilor, si ca Stapan al inimilor. Iata esenta acelei imparatii pe care El a intemeiat-o pe pamant um­pland pe toti cu Sine, bineoranduindu-i pe toti, insufland cele de trebuinta, dand putere, intarind in osteneli! O, de ne-ar ajuta Domnul sa nu ne lipsim nicicand de petrecerea Lui in noi! Atunci, povatuiti fiind de El, cu totii am merge, negresit, pe calea cea mantuitoare, potrivit vesnicelor Lui planuri pri­vitoare la noi.

Si iata, tocmai pentru aceasta, fratilor, se cuvine a fi acum toata grija noas­tra! Domnul este in noi! Sa ne ingrijim a-L tine in noi pentru totdeauna. In ce-L priveste, El este iubitor de impartasire. De asta a si venit in lume: ca sa fie in toti. Si n-ar pleca de la noi – dar ce sa-i faci daca noi, purtandu-L in sine, incepem sa ne purtam in asa chip ca El nu are cum sa mai ramana in noi?
Zilele trecute am curatit si am dereticat casa inimii in vederea primirii Domnului. Acum S-a pogorat in noi Acest Oaspete mai presus de ceruri al sufletelor. Sa ne ingrijim, deci, sa-I dam odihna, sa Ii aducem mangaiere, sa aratam lucrare placuta Lui.
Euharistia, unirea cu HristosSa ne ingrijim a-I da odihna. Am inlaturat grijile si distractiile desarte pen­tru acest rastimp, si sa nu mai facem dezlegare la ele. A fost statornicita deja modesta masura de indestulare a trebuintelor trupesti, si fie ca aceasta pecete a modestiei si strictului necesar sa ramana pe aceasta parte a lucrarii pentru ceea ce este stricacios, de care nu putem scapa. Am introdus in randuiala treburilor casnice indeletniciri evlavioase, si fie ca acest lucru sa ramana lege neschimba­ta a vietii noastre. La aceasta iata ce sa adaugam: sa ne infranam de la rapirea de catre ganduri, sa nu ingaduim a fi tulburati de pofte, sa nu incuviintam miscarile patimilor. Sa ne asezam cu toata luarea-aminte si cu toata dorirea noastra la intrarea in inima, unde e Domnul, si sa alungam in tot chipul orice poate strica linistea, tihna Lui in noi – si El Se va odihni in noi.
1Sa ne ingrijim a aduce Domnului mangaiere. Domnul e mangaiat de tot ce e curat, sfant, bun cu adevarat: fiindca El insusi este Curatia, Sfintenia, Binele. Deci, inconjurati salasul Lui in voi cu incredintari nefatarnice de ade­varurile Lui, cu hotarari sfinte, cu imbolduri curate, fiind gata la tot binele aratat de poruncile Lui.
Sa ne ingrijim a arata in noi lucrare pe placul Lui. Domnul este Cel ce lucreaza toate. El lucreaza toate in noi nu fara noi. Nu siluieste libertatea noastra, ci asteapta ca noi insine sa ne dam pe mana Lui, altfel spus sa-I dam stapanirea asupra noastra. Veniti, deci, cu toate puterile duhului vostru – si, cazand inaintea Lui, inchinati-va si va rugati Lui ca El sa ia puterile voastre ca pe niste arme si sa lucreze in ele sadind tot ce este bun si mantuitor, smulgand si nimicind tot ce e rau si pierzator. Rugaciunea face sa patrunda puterea lui Dumnezeu in toate incheieturile firii noastre si Ii face lui Dumnezeu loc sa lucreze in noi.
Cand vor fi in voi toate acestea, Domnul nu va pleca de la voi, fiind odih­nit, mangaiat si nestramtorat in ceea ce lucreaza in voi. In vremea de acum, a postului, bineinteles ca aveti cu totii o asemenea asezare launtrica, incat Domnul n-are de ce sa fie nemultumit de voi. Totul este la voi lin si pasnic, atat in lucrarile launtrice, cat si in purtarea dinafara. Va ganditi doar la ceea ce este bun; doriti doar ceea ce este bun si cred ca rugaciunea nu se departeaza de gura voastra. O, de-ar fi asa intotdeauna! Dar ce urmeaza? Vine un praznic luminat, si totodata anotimpul poate cel mai atragator al anului. Si uitam tot. La inceput ne ingaduim distractii usoare si imprastieri usoare ale gandurilor si dorintelor, ca pe o odihna dupa ostenelile Postului Mare; dupa aceea, dam pe nebagate de seama libertate si miscarilor patimase, iar in continuare ingaduim inauntrul nostru incuviintare la ceea ce ne insufla patimile sau impreunarea inimii cu ele. Si atunci ce se intampla? Capul se pustieste, inima e in tulbura­re, in faptele si intreprinderile noastre e neoranduiala; piere tot ce fusese do­bandit prin osteneala postirii mantuitoare. Domnul este uitat – si pleaca. Iata, de asta sa va temeti! Temeti-va de viitoarele distractii si imprastieri. Faceti-va strajeri priveghetori asupra voastra si a faptelor voastre, si in toata vremea, de la o impartasire la alta, nicidecum sa nu va ingaduiti ceea ce L-ar putea jigni pe Domnul si v-ar putea lipsi de prezenta Lui harica in voi, asa incat fiecare noua impartasanie sa fie nu numai inceputul salasluirii Domnului in voi, ci impartasire din ce in ce mai adevarata a Lui cu voi si a voastra cu El.
Vreti sa va infatisez cel mai simplu si eficace mijloc de a reusi in aceasta intreprindere? Nu uitati niciodata ca Domnul e in voi. Stapanul casei, vazand un oaspete de seama, nu isi ingaduie nicicand sa faca vreun lucru neplacut aceluia: deci, cata vreme ne vom aminti ca Il purtam in noi pe Domnul, Care a binevoit a Se salaslui in noi, constiinta 1noastra nu va ingadui nicicum ceva ce L-ar putea jigni. Nici unul dintre noi n-ar vrea sa faca ceea ce au facut ca­laii Domnului in vremea patimirilor Lui: deci, cata vreme va ramane in noi aducerea-aminte limpede si puternica de petrecerea Domnului in noi, este cu neputinta sa slabim privegherea asupra noastra insine si sa ingaduim ceva ce poate sa tulbure tihna Lui. Asadar, daca vin ganduri rele, amintiti-va ca Domnul e in voi si incetati cu aceste ganduri: fiindca ingaduinta fata de ele seamana cu batjocurile slugilor care radeau de Mantuitorul. Daca vine vreo pofta a carei implinire este potrivnica poruncilor Mantuitorului, amintiti-va ca Domnul e in voi si nu ingaduiti dorintei voastre sa se implineasca: fiindca asta ar fi totuna cu a pleca genunchii si a zice: „Bucura-te, imparatul iudeilor!” Daca se aprinde vreo patima, amintiti-va ca Domnul e in voi, si veti afla pu­tere pentru a stinge patima aceea: fiindca altfel veti semana cu cei care strigau: „Ia-L, rastigneste-L!“ Asa si in toate celelalte. Reiese, deci, ca aducerea-aminte de faptul ca Domnul e in noi ne face sa indepartam cu grija tot ce poate sa Il jigneasca si sa curme ramanerea Lui in noi. In acelasi scop, ca aceasta aducere-aminte sa nu se departeze de la noi, mergeti cat se poate de des la biserica, mai ales la liturghii, si acolo straduiti-va cu toata puterea ca in voi sa ia nastere acele aplecari launtrice mantuitoare de care s-au umplut sufletele voastre in zilele acestea, si mai ales constiinta marii mile de care v-ati invrednicit acum. Amintindu-va la liturghie de Sfanta Impartasanie, fara sa vreti va veti aminti si de starea cea buna in care va aflati atunci si inca va mai aflati, si veti dori sa va pastrati in ea intotdeauna, sa-L aveti intotdeauna in voi pe Domnul.
Nici nu va mai vorbesc de faptul ca atunci cand Domnul este in noi, totul este in noi: si lumina cunostintei – curata si netulburata nici de indoiala, nici de minciuna; si pacea lui Dumnezeu care fericeste, in care omul nu con­teneste a fi fericit nici in chinuri. In clipele de fata, care dintre voi nu simte, in masura mai mare sau mai mica, aceste bunatati? Deci, ingaduiti-mi chiar in virtutea acestei bune stari in care va aflati acum sa va rog: ingrijiti-va de pastrarea ei. Comparati starea voastra de acum cu cea in care ajungeti cand va dati pe mana desertaciunii si patimilor – si alegeti ceea ce e mai bun. Cine este acum mai presus de voi? Deci nu va injositi. Cine este mai fericit ca voi? Deci nu va aruncati in amaraciunea cea impovaratoare a vietii nu dupa duhul lui Hristos.

„Insa toate acestea le stiti: fericiti veti fi daca le veti si face“. Ce aproape este de noi binele nostru, si cat de rar stim sa ni-l insusim! Sa ne rugam, asadar, Domnului, Preacuratei Stapane de Dumnezeu Nascatoare si tuturor Sfintilor ca sa ne intelepteasca a randui toate, asa incat Cel ce ne-a cercetat acum sa ra­mana in noi si, ramanand, sa smulga tot pacatul, toata patima si tot cuvantul, lucrul si gandul stricator de suflet, si astfel sa ne faca vrednici a fi pururea casa a Lui, intru slava preasfantului Sau nume. Amin!”

(Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

cuvantulortodox

1

Cina cea de taina, instituirea Impartasaniei cu Trupul si Sangele lui Hristos, spalarea picioarelor

Nesfarsita dragoste si coplesitore smerenie a Domnului

1

Parintele Petroniu Tanase: Sfanta si Marea Joi

Mirele Hristos ne-a chemat la ospatul cel de taina al nuntii Sale. De aceea in aceasta zi, El ne daruieste fara economie darurile Sale; si nu numai darurile, ci Insusi pe Sine, izvorul tuturor darurilor.

Patru lucruri mari praznuim in aceasta zi:

  • sfanta spalare;
  • Cina cea de Taina;
  • Rugaciunea din Ghetsimani si
  • prinderea Domnului,

intamplari dumnezeiesti pline de taina si necuprinse de minte.

„Sa ne apropiem dar toti, cu frica, de masa cea de taina, sa luam painea cu suflete curate, petrecand impreuna cu Stapa­nul, ca sa vedem cum spala picioarele ucenicilor si sa facem precum am vazut, plecandu-ne unul altuia, caci asa a poruncit Hristos ucenicilor Sai…” (Icosul peasna a 6-a).

1Sfanta spalare ne arata taina cea necuprinsa de minte a sme­reniei Domnului, “care, din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat calea cea mai buna de urmat -smerenia – cand a spalat picioarele ucenicilor Sai” (Otpustul zilei).

Sa ne uitam dar, cum spala Stapanul picioarele ucenicilor. Mantuitorul Isi scoate haina, se incinge cu stergarul, toarna apa in spalator si, rand pe rand, spala picioarele colbaite si ostenite ale ucenicilor. Dar de ce nu zic nimic ucenicii? De ce nu se impotrivesc cand le spala picioarele? Cum, acesta era un lucru obisnuit, firesc pentru Invatatorul lor? Numai Petru, cel mai varstnic, isi da seama de nepotrivire:

„Nu, Doamne, in veac nu vei spala picioarele mele!“.

Fie, ucenicii primesc sa li se spele picioarele, dar apoi de ce nici unul nu se grabeste sa spele picioarele Mantuitorului? De ce nici Petru? Ucenicii se simt bine cu picioarele racorite, dar pe ale Domnului nu I le racoreste nimeni? Bieti oameni, ce suntem noi! Nu daruieste Domnul atatea mangaieri, atatea bu­curii necontenit, in tot ceasul si pe El nu-L bucuram cu nimic! Nimeni nu se grabeste sa-I spele picioarele ostenite pentru noi, pacatosii. Numai uitare si nerecunostinta.

De fapt, invatatorul era sluga ucenicilor Sai: „Iata, Eu sunt cel ce slujeste“, zice El si „N-am venit ca sa Mi se slujeasca ci ca Eu sa slujesc”. Necontenit El le purta de grija ca unor copii ai Sai; de aceea si spalarea nu li se va fi parut asa de neobisnuita.

Totusi aici este si o adanca taina, pe care ucenicii au slujit-o, fara sa-si dea seama. Domnul venise pentru a spala pe toti oamenii de intinaciunea pacatului, iar El, Curatia, Sfintenia cea mai desavarsita, nu avea nevoie de spalare. Omenirea insa, fara de spalarea Lui nu putea avea parte de Dansul:

„Daca nu te spal, ii zice lui Petru, nu ai parte de Mine!“

La sfarsitul Sfintei Liturghii se face randuiala spalarii pi­cioarelor. Altadata ea se 1savarsea pretutindeni in Bisericajoia-mare1 Ortodoxa; acum ea a ramas doar la Ierusalim, la Roma… prin unele manastiri smerite si in sufletele simtitoare ale crestinilor, care privesc uimite si coplesite de nespusa smerenie a Domnului. Nu pot uita uimirea cu care am descoperit-o intr-o zi, cand o batrana de la tara, intr-o Joi Mari, mersese la o bolnava ce zacea la pat, ii dusese un dar si-i spalase picioarele. „Domnul Hristos, zicea ea, sa spele azi picioarele ucenicilor si eu sa nu fac nimica? Macar atata am facut si eu; am spalat picioarele Marioarei lui Gavril si i-am tras coltuni noi in picioare!“.

Lectia cea mare de smerenie pe care ne-a dat-o Domnul spaland picioarele ucenicilor, lectia slujirii aproapelui, „taina fratelui”, „am venit ca sa slujesc“, abia acum, dupa doua mii de ani, incepe crestinatatea sa o invete!

„Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce ne-ai aratat noua masura smereniei, intru plecarea Ta cea preainalta si ne-ai invatat pe noi sa slujim unul altuia, inalta-ne si pe noi cu smerenia cea dumnezeiasca…” (Rugaciune la spalare).

1La Cina, deja incep Sfintele Patimi:

„Luati, mancati, acesta este Trupul Meu, care se frange pentru voi…; beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, care se varsa pentru voi si pentru multi…“.

Acum incepe trupul sa se franga si sangele sa se verse si nu va conteni pana la sfarsitul veacurilor: „Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea!“.

Nesfarsita dragoste si coplesitoarea smerenie a Domnului la Cina cea de Taina! La nastere, la taierea imprejur, pe Golgota, Dumnezeu, desi imbracat cu trup asemenea noua, totusi este vazut prunc in iesle, tinut in brate, „om al durerilor”. In Sfanta Impartasanie insa, este cu totul ascuns; ia chipul painii si al vinului, ca sa ni se poata darui intreg de-a pururi, fara im­piedicare, „pentru iertarea pacatelor si pentru viata de veci“.

Jertfa de pe Cruce este deplina, rascumpara pentru totdea­una pe om; totusi acesta poarta semnele stricaciunii aduse de pacat, este supus mortii si de aceea Sfanta Impartasanie sea­mana in trupul cel stricacios samanta invierii, arvuna vietii vesnice, „leacul nemuririi”, dupa cuvantul Parintilor, caci ne incredinteaza Domnul:

„cine mananca Trupul Meu si bea San­gele Meu, are viata vesnica si Eu il voi invia pe el in ziua cea de apoi“ (Ioan 6, 54).

Liturghia euharistica este Liturghia smereniei Domnului, Liturghia dragostei Sale,1 testamentul iubiriitheia-leitourgia Sale de oameni: „Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea!” Şi, in adevar, la fiecare Sfanta Liturghie se reinnoieste jertfa intru amintirea Domnului, Care mereu se jertfeste, ca mereu sa ne sfinteasca si sa ne traga la Sine. Cu adevarat, nu este mai mare lucru pe lume decat acesta. Lucrare dumnezeiasca, minune necontenita, piatra de poticnire:

  • vezi paine si vin si gusti carne si sange;
  • iei o farama si ai intregul neimputinat;
  • este aici pe acest altar si in acelasi timp pe toate altarele crestine din lume!

Minunea dumnezeiasca, ce se savarseste imediat la cererea preotului liturghisitor, Dumnezeu Cel atotputernic este la dis­pozitia omului!

1Minune permanenta, dragoste nemasurata, smerenie nea­junsa a lui Dumnezeu, pe toate le vedem in fiecare zi pe Sfantul Prestol. Şi totusi… slujitorii Sai Il trec cu vederea, il lasa uitat, il nesocotesc, umbland imprejur fara evlavie si fara cutremur, discutand lucrurile cele mai straine de locul si momentul dum­nezeiesc care se savarseste. Ce se intampla atunci in altar? Ras­tignim iar si iar pe Iisus Hristos, dar nu spre mantuire, ci spre osanda, spre pierzarea si aruncarea noastra in intunericul cel mai dinafara.

„Biserica Ortodoxa, inalt euharistica, cu totul euharistica, nu poate fi adusa iarasi la frumusetea si puterea ei primara, decat atunci cand preotii ei vor inflori ca merii de iubire catre Hristosul cel Euharistic; cand inimile noastre vor fi candele aprinse si cadelnite inmiresmate de tamaie la picioarele Im­paratului din Altar“. (Gala Galaction)

„Cinei Tale celei de Taina, astazi Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste…”

Cu rugaciunea din Ghetsimani si cu prinderea Domnului deja am intrat in Vinerea cea Mare a Sfintelor si infricosatoarelor Patimi.

(Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

***

1

Sfantul Luca al Crimeei: Cuvant in Joia Mare

Cina cea de Taină a lui Hristos

Cina cea de Taină a lui Hristos este atât de tainică, de adâncă şi nesfârşit de însemnată, încât inimile noastre se umplu de cutremur: căci la această sfântă Cină Domnul Iisus Hristos a spălat picioarele ucenicilor Săi, a rânduit Taina Sfintei Împărtăşanii şi a săvârşit pentru întâia dată această Taină, pentru întâia dată i-a împărtăşit pe ucenicii Săi.

Domnul a arătat cu fapta preamarea Sa smerenie, spălând picioarele pline de praf ale1 ucenicilor, pe care acest lucru i-a uluit nespus: „Cum aşa, Marele nostru învăţător, Domnul nostru să ne spele nouă picioarele!” În mirarea lor, toţi tăceau – şi s-au supus plini de fior Domnului Iisus Hristos. Numai înflăcaratul Petru nu a răbdat: „Cum! Învăţătorul meu, Domnul meu Iisus Hristos îmi va spăla mie picioarele! Nu, Doamne, nu ai să-mi speli picioarele!” – la care Domnul i-a răspuns: „Tu nu înţelegi ceea ce fac, dar mai târziu vei înţelege”. „Nu, Doamne, în veac nu-mi vei spăla picioarele”. „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”.

Auzind vorbele acestea, Sfântul Petru s-a cutremurat. „Doamne! Doamne! Nu doar picioarele, ci şi mâinile spală-mi-le, spală şi capul meu, dar de împărtăşirea cu Tine nu mă lipsi!” iar Domnul i-a răspuns: „Celui curat nu trebuie să i se spele mai mult decât picioarele prăfuite”. Şi încheind această minunată, mântuitoare şi mare faptă a Sa, Domnul Iisus Hristos a zis:

„Iată Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am dat pildă ca să vedeţi cum se cuvine să vă purtaţi şi voi. Dacă Eu, Domnul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă faceţi acelaşi lucru unii altora” (v. In. 13, 4-15).

Cât de uimitoare este această faptă a Domnului! Domnul a spălat picioarele robilor Săi! Se mai întâmplase oare aşa ceva pe lume? Dar Domnul se purta în toate privinţele aşa cum nimeni dintre oameni nu se mai purtase, Domnul vorbea despre toate aşa cum nimeni dintre oameni nu mai vorbise. Suntem datori să ascultăm fiecare cuvânt al Lui cu multă luare aminte şi mult cutremur şi să ne străduim a pătrunde în sfântul lor înţeles.
Ce înseamnă cuvintele pe care Domnul le-a spus Sfântului Apostol Petru: „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”? De ce a rostit Domnul aceste spuse înfricoşătoare? Fiindcă Sfântul Petru se tulburase în chip atât de firesc şi nu putea nicidecum să-şi dea picioarele spre spălare Marelui său învăţător? De ce n-ar fi avut împărtăşire cu Hristos dacă I s-ar fi împotrivit până la capăt? Fiindcă n-a dat însemnătatea cuvenită acestei mari fapte a Domnului şi a cutezat să I se împotrivească fără să-L înţeleagă. Trebuie să avem evlavie adâncă faţă de Domnul Iisus Hristos şi să primim cu frică şi cutremur fiecare cuvânt al Lui, fără a îndrăzni vreodată să ne abatem de la voia Lui cea dumnezeiască. El a zis:

Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi (v. In. 13, 10).

Aşadar, le lipsea ceva. Erau curăţiţi şi sufletele lor erau sfinţite în urma celor trei ani petrecuţi cu Domnul Iisus Hristos şi a învăţăturii pe care o primiseră în inimile lor. Erau curaţi. Dar dacă Domnul a găsit că este neapărată nevoie să le spele picioarele pline de praf, înseamnă că rămăsese în ei o oarecare neputinţă păcătoasă omenească, iar Domnul voia ca ei să fie întru totul sfinţi şi fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Aceasta e o lecţie pentru noi. Suntem datori să ne aducem aminte întotdeauna de mulţimea necurăţiei din noi, chiar şi după ce ne-am pocăit şi ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. Şi numai Domnul poate spăla această necurăţie.

1Suntem datori, de asemenea, să ne amintim şi să împlinim porunca lui Hristos:

Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora: că v-am dat vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă, şi voi să faceţi (In. 13, 14-15).

Ce înseamnă să ne spălăm picioarele unul altuia? Înseamnă că suntem datori să ne smerim adânc în faţa tuturor oamenilor, să nu ne semeţim în faţa nimănui, să îi slujim pe toţi aşa cum a slujit Domnul Iisus Hristos. Înseamnă că suntem datori să slujim aproapelui în toate, după cuvântul Domnului: Care între voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru (Mt. 20, 26).
Fără nici o silă, fără nici un dezgust trebuie să spălăm, să legăm şi să doftoricim rănile trupeşti urât mirositoare, pline de puroi ale fraţilor noştri. Tot cu mare smerenie şi dragoste trebuie să doftoricim şi rănile duhovniceşti ale fraţilor noştri, să purtăm neputinţele celor neputincioşi, aşa cum porunceşte apostolul Pavel; să le slujim, nu să le fim stăpâni; să nu poruncim nimănui, ci să ne facem slugă tuturor.

Domnul a săvârşit şi un alt lucru, încă mai însemnat, la Cina cea de Taină din ziua a cărei 1pomenire o facem acum plecându-ne în rugăciune, în această zi, Domnul Iisus Hristos a întemeiat cea mai mare dintre Tainele creştineşti: Taina Împărtăşaniei. El a săvârşit un lucru neobişnuit de tainic şi de sfânt: a luat pâinea, a binecuvântat-o, şi-a înălţat privirile către cer, a lăudat pe Dumnezeu, a frânt pâinea şi a dat-o ucenicilor Săi spunând uluitoarele, cu totul neobişnuitele cuvinte pe care le auziţi la fiecare Sfântă Liturghie:

Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.

După aceea, Domnul Iisus Hristos a binecuvântat potirul cu vin şi, dându-l ucenicilor, a grăit:

Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Mt. 26, 28; Lc. 22, 19).

Noi facem asta spre pomenirea Lui în fiecare zi la sfânta Liturghie prin Taina Euharistiei. Mai înainte, El spusese:

Eu sunt Pâinea vieţii… Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci – iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (In. 6, 48-51, 53-56).

Aceste cuvinte au fost atât de şocante când oamenii le-au auzit pentru prima dată încât mulţi, chiar dintre ucenicii Lui, L-au părăsit, neputând înţelege cum avea El să le dea de mâncat Trupul Său şi de băut Sângele Său, cum putea să îşi dea numele de „Pâinea Cerească”.

Dar cei doisprezece apostoli, pe care Domnul Iisus Hristos i-a întrebat: „Nu vreţi şi voi să Mă părăsiţi?”, i-au răspuns prin gura Sfântului Apostol Petru:

„Doamne, unde să mergem? Doar Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (v. In. 6, 67-68).

Apostolii au primit, au făcut loc în inimile lor pentru cuvintele tainice ale Domnului, au crezut în faptul că Domnul Iisus Hristos este Pâinea vieţii, care s-a pogorât din cer – iar acum, la Cina cea de Taină, când El le-a dat Trupul şi Sângele Său sub chipul pâinii şi al vinului, şi-au amintit cu adâncă credinţă de ceea ce le spusese Hristos.

1Şi noi, creştinii, suntem datori să primim în inimile noastre aceste mari şi sfinte cuvinte ale lui Hristos, suntem datori să ne amintim ce ne-a spus Hristos în minunatul Său cuvânt despre viţa de vie:

Eu sunt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie, şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. Acum, voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă – şi le adună, şi le aruncă în foc, şi ard (In. 15, 1-6).

Dacă noi suntem mlădiţe ale Viţei lui Hristos, înseamnă că ne hrănim cu seva acestei Viţe, aşa cum viţa de vie obişnuită se hrăneşte cu seva pe care o primeşte de la rădăcinile sale. Nu putem trăi fără această hrană tainică primită de la Viţa lui Hristos, ale cărei mlădiţe El ne-a învrednicit să fim.
Dar care este seva Viţei lui Hristos? Este Sângele Lui, este Trupul Lui, pe care El ne porunceşte să le bem şi să le mâncăm. Iar dacă nu ne vom hrăni cu Trupul lui Hristos şi cu Sângele lui Hristos, atunci, aşa cum a zis Domnul, nu vom avea viaţă în noi şi El nu va petrece întru noi, şi noi întru El. Iată cât de însemnată este această Taină a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care Domnul însuşi a întemeiat-o acum la Cina cea de Taină, poruncindu-ne să o săvârşim spre pomenirea Lui.
Suntem datori să credem din toată inima în faptul că, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele lui Hristos sub chipul pâinii şi al vinului, cu adevărat mâncăm Trupul lui Hristos şi bem Sângele Lui. Şi nimeni dintre noi să nu se îndoiască văzând că pâinea rămâne pâine şi vinul rămâne vin şi că ele au gust de pâine şi de vin. Să nu se îndoiască nimeni de faptul că nu sunt pâine simplă şi vin simplu, ci adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al lui Hristos. Dat fiind că noi avem dezgust fată de carnea crudă şi nu putem bea sânge, Domnul nu ne pune să mâncăm Trupul Lui şi să bem Sângele Lui sub chipul cărnii şi al sângelui. În Taina Euharistiei, Domnul săvârşeşte prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, şi trebuie să credeţi cu toţii în faptul că această prefacere are loc cu adevărat.
Nimeni nu trebuie să creadă, asemenea protestanţilor, că Liturghia este doar o imagine a ceea ce a săvârşit Domnul nostru la Cina cea de Taină, faţă de care ar avea numai o asemănare formală.
Mulţi s-au îndoit de faptul că pâinea şi vinul se prefac cu adevărat în Trupul şi Sângele 1lui Hristos. De multe ori Domnul i-a învăţat minte în chip minunat. De pildă, a ajuns până la noi prin predanie următoarea întâmplare adevărată. O oarecare femeie din Roma cocea prescuri şi le aducea Sfântului Grigorie Dialogul, papa Romei. Odată, când Sfântul Grigorie, urmând să o împărtăşească, spunea cu voce tare rugăciunea dinaintea împărtăşirii, ea a zâmbit. Papa a întrebat-o: „De ce zâmbeşti?” „Cum să nu zâmbesc”, a răspuns ea, „când am copt pâinea asta cu mâna mea, iar tu spui că este cu adevărat Trupul lui Hristos?” Sfântul Grigorie şi-a înălţat ochii către cer şi s-a rugat lui Dumnezeu ca El să o încredinţeze pe femeie că se va împărtăşi cu adevăratul Lui Trup şi Sânge. Şi, cu rugăciunile lui, femeia a văzut în loc de pâine şi de vin Trup şi Sânge omenesc, şi s-a cutremurat de frică. Iar Sfântul Grigorie s-a rugat din nou, iar Trupul şi Sângele Domnului au căpătat din nou înfăţişare de pâine şi de vin.
Despre faptul că în Taina Euharistiei, care se săvârşeşte la Liturghie, se săvârşeşte cu adevărat neasemuita minune a prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos a dat mărturie Domnul şi prin alt mijloc – fiindcă ştim şi din Viaţa Cuviosului Serghie din Radonej că, săvârşind el Liturghia şi chemând Duhul Sfânt, când a rostit cuvintele săvârşitoare ale acestei mari Taine: „Prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt”, unul dintre sfinţii lui ucenici l-a văzut pe Cuvios înconjurat cu totul de văpaie, după care acea văpaie, depărtându-se de la el, sa făcut ghem şi a intrat în potirul cu Sfintele Daruri.
Oare nu ne ajung dovezile acestea? Oare le vom socoti drept legendă? N-au decât să vorbească de legende necredincioşii – însă noi credem că lucrurile stau aşa cu adevărat; iar episcopii şi preoţii care săvârşesc cu mare evlavie Taina Euharistiei, simt limpede că se petrece o Taină foarte mare, simt cum Se pogoară Duhul Sfânt asupra pâinii şi a vinului.
Deci, să întindem mâinile şi picioarele noastre murdare Atotmilostivului Domn Iisus Hristos şi să-L rugăm să spele murdăriile noastre. Şi după ce le va spăla prin Taina pocăinţei, ne vom apropia de marea Taină a împărtăşaniei cu frică şi cutremur, cu credinţă adâncă în faptul că sub chipul pâinii şi al vinului ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, că se împlinesc asupra noastră cuvintele lui Hristos:

Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el. Amin.

3 mai 1945

(Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

cuvantulortodox

1

Rugaciunea din gradina Ghetsimani

1

“Şi de aceea, oricine ai fi tu, fratele meu neputincios si necajit, impreuna cu mine, daca esti ranit de tristetea pacatului, daca te rusinezi de mahnirea sufletului, cu credinta care greu se inalta, cu iubire care greu se largeste, care nu este miscata spre virtute, daca esti atins de frica pentru judecata lui Dumnezeu, daca esti ispitit de necazul sufletului, care se extinde, vizibil, chiar pana la moarte, nu te lasa supus intristarii fara de nadejde, nu lasa necazul, mahnirea si frica sa te biruie complet…”

***

Sfantul Filaret al Moscovei: Cuvant la sfintirea bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, in cinstea si pomenirea rugaciunii Lui din Ghetsimani

Rostit la 8 iulie 1845[1]

(fragment)

“Cei care zidesc biserici spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, pentru pomenirea lor si amintirea lor solemna, de obicei aleg evenimente slavite si fericite ale vietii Lui pamantesti. Şi este bine ca in insasi denumirea bisericii sa se arate slava dumnezeiescului Mantuitor si sa-i lumineze pe cei care intra in ea cu nadejdea si cu bucuria mantuirii.

[…]

Dar nu trebuie sa fie pentru nimeni ciudat si faptul ca biserica, care astazi se sfinteste, este inchinata amintirii evlavioase a rugaciunii din Ghetsimani a lui Iisus Hristos, adusa cu durere si intristare, si cu nevointa dusa pana la sudori de sange. Deoarece precum evenimentele imbucuratoare si triumfale ale vietii pamantesti a Mantuitorului nostru au legatura adevarata cu mantuirea noastra, tot la fel si cele dureroase si cele de suferinta, unite cu starea de golire desavarsita sau de micsorare, pe care El a binevoit a o lua asupra sa.

1Este binevenit si extrem de necesar pentru mantuirea noastra, sa cugetam impreuna cu apostolul despre Iisus Hristos, detaliuca El, Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu (Filipeni 2, 6), fiindca fara firea dumnezeiasca si puterea creatoare, in ce mod putea sa se savarseasca mantuirea omenirii, care a murit prin pacat, coborata mai jos de toata nimicnicia?

Dar de asemenea este binevenit si extrem de necesar sa cugetam la unul si acelasi Hristos Iisus, si la faptul ca El S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si, la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce (Filipeni 2, 7-8), pentru ca in ce mod omenirea cea cazuta, neputincioasa si nevrednica ar fi iesit si ar fi ajuns la comuniune cu puterea dumnezeiasca mantuitoare, daca Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi pogorat in adancul neputintei si a nevredniciei noastre prin intruparea Sa, n-ar fi curatit infectia mortala a pacatului, n-ar fi netezit vina noastra de moarte, prin suferinta Sa nestricata, in trupul nostru ce ne este propriu, dar lipsit de pacat, si cu moartea si cu invierea Sa nu ne-ar fi deschis usile inchise ale harului si ale vietii dumnezeiesti?
Apostolul, punandu-si scop al aspiratiei pentru sine, fara orice indoiala, de asemenea si pentru noi, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credintei, raporteaza la aceasta desavarsire crestina doua moduri de cunoastere a lui Iisus Hristos, unul, mult mai solemn: ca sa-L cunosc pe El si puterea Invierii Lui; altul, mai chinuitor: sa fiu primit partas la patimile Lui, facandu-ma asemenea cu El in moartea Lui (Filipeni 3, 9-10). Celei din urma intelegeri a lui Iisus Hristos sa ne grabim sa urmam, ca sa ne daruiasca harul bisericii astazi sfintite, El Insusi, cel care le binecuvanteaza si le sfinteste pe toate, Hristos Dumnezeul nostru.
Nu ne putem permite sa patrundem deplin tainele evenimentului din Ghetsimani, al carui mister pentru priceperea noastra a aratat-o Domnul Insusi prin aceea ca dintre toti apostolii numai pe cativa i-a apropiat de ea si doar i-a apropiat. Dar pentru ca in Ghetsimani, la fel ca si pe Golgota, Hristos a patimit pentru voi, lasandu-va pilda, ca sa pasiti pe urmele Lui (1 Petru 2, 21), atunci in ce cugetari deosebite si dispozitie trebuie sa ne introduca chipul rugaciunii mult-patimitoare a lui Iisus Hristos?

Mai intai, ea ne da ganduri povatuitoare despre rugaciunea particulara. Cand Domnul le vorbeste ucenicilor Sai:

„Daca dai dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 19-20),

atunci El arata necesitatea si folosul rugaciunii publice, in care unirea multora il intareste pe fiecare.

Dar atunci cand El Insusi, in cadrul marii Lui slujiri de mantuire a omenirii, 1intrerupandu-si predica si minunile Sale, se retragea in locuri pustii si Se ruga (Luca 5,16), si atunci, cand, in sfarsit, apropiindu-se de capatul peregrinarii Sale pamantesti, pentru a-i aduce lui Dumnezeu Tatal rugaciune, pe cat de importanta si tainica ca subiect, pe atat de grea dupa imprejurari, s-a retras mai intai cu trei ucenici alesi din adunarea celorlalti, si apoi si de la cei trei alesi, intr-o insingurare desavarsita, spunand: Sedeti aici pana ce Ma voi ruga (Marcu 14, 32). Atunci ne-a aratat noua necesitatea si importanta rugaciunii particulare, in detasare deplin posibila de tot ce este creat, care afunda sufletul in prezenta personala a lui Dumnezeu.
Fratilor! Cu nadejde sa intram in rugaciunea comuna, intrucat ea este binecuvantata de cuvantul fagaduintei Iui Hristos; cu iubire sa intram in rugaciunea particulara, intrucat ea este sfintita prin exemplul lui Hristos.

1In al doilea rand, rugaciunea lui Hristos din Ghetsimani trebuie sa ne introduca in cugetari de umilinta cu privire la chipul profund smerit al savarsirii acesteia: ingenunchind, Se ruga (Luca 22, 41). A cazut cu fata la pamant, rugandu-Se (Matei 26, 39). A cazut la pamant si Se ruga (Marcu 14, 35). Cand te gandesti ca acesta este Fiul lui Dumnezeu Unul-Nascut, care imparateste din veci cu Tatal si cu Duhul Sfant pe tronul ceresc, si care nici acum nu a parasit acest tron, ca El, imbracandu-se in saracia noastra, in neputinta, josnicie, cade in rugaciune la pamant, ca prin rugaciune sa ne mijloceasca noua mantuirea, iar cu smerenia sa mustre si sa vindece mandria noastra, atunci cauta, daca exista oare, in lume, un loc destul de insingurat sau o pozitie in care omul sa se plece pe sine in fata unei astfel de micsorari dumnezeiesti?

La o astfel de cugetare, cat de usoare si de dulci ar trebui sa fie pentru noi plecarile genunchilor nostri in rugaciune si aplecarile noastre la pamant, care par atat de grele uneori pentru neputinta noastra si, probabil, pentru lenea noastra?

In al treilea rand, Ghetsimani, plin de duhul rugaciunii lui Hristos, inrourat de sudoarea de sange a rugaciunii Lui divino-umane, in ajunul zilei rastignirii Lui, ne prezinta locul de gandire cel mai prielnic si mai sigur pentru pacatosul zdrobit, pentru cel revoltat de necaz, de povara, de deznadejde, de frica, pentru cel luptat cu ispita. Deoarece acolo puterea tuturor ispitelor posibile este biruita de puterea rugaciunii lui Hristos, si aceasta putere biruitoare n-a trecut, dar ramane si va ramane, pentru ca Iisus Hristos, ieri si azi si in veci, este acelasi (Evrei, 13,8).

De ce El, intrand pe taramul din Ghetsimani, a inceput a Se intrista si a Se mahni (Matei 126, 37), a Se jesustulbura si a Se mahni (Marcu 14, 33)? Oare, de la prestiinta ocarilor si a suferintelor fizice din Ierusalim si Golgota, care se apropiau? Dar El Insusi aceste ocari si suferinte le-a rabdat nu imaginar, ci intr-adevar, pe durata a multor ore ale aceleiasi nopti si ale zilei urmatoare, in fata sinagogii si in fata lui Pilat, de la iudei si pagani, in Ierusalim si pe Golgota, nearatand nicio frica, cu tarie biruitoare, cu liniste inalta, cand cu maretia tacerii, cand cu cuvantul iubirii si al rugaciunii pentru altii, iar nu al intristarii pentru Sine. Şi daca intr-o singura clipa tainica a lasat sa se auda suspinul: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” (Matei 27,46), atunci imediat l-a acoperit pe acesta cu glasul triumfal: „Savarsitu-s-a” (Ioan 19,30). De ce anume inainte de suferintele vazute s-au aratat necazul, durerea, frica, intristarea sufletului pana la moarte? Ce amar, ce povara includea in sine potirul tainic, pentru care El se si ruga: sa treaca, aratand prin aceasta adevarata fire omeneasca asumata, careia nu-i este straina neputinta, desi straina pacatului, si pe care in acelasi timp a primit-o prin voia mai inainte de veci a Tatalui Sau, spunand: „Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti” (Matei 26,39)?

Din pacate! Acesta era amarul pacatelor noastre, aceasta era povara vinei noastre in fata lui Dumnezeu si a pedepselor meritate de noi, pe care le-a luat asupra Sa Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii (Ioan 1, 29); si in acest fel El se necajea, se mahnea, se infricosa, se intrista, chiar pana la moarte, nu pentru ca se epuizase rabdarea Lui, ci pentru ca prin suferintele Sale interioare, El sa curete necuratiile noastre interioare, sa stearga vina noastra, sa multumeasca dreptatea lui Dumnezeu pornita impotriva noastra, si impreuna cu aceasta se ruga pentru miluirea noastra, pentru iertare si mantuire, si a fost auzit.

Astfel talcuieste apostolul Pavel rugaciunea lui Iisus Hristos din Ghetsimani, cand scrie catre evrei, ca El,

in zilele trupului Sau, a adus, cu strigat si cu lacrimi, cereri si rugaciuni catre Cel ce putea sa-L mantuiasca din moarte si auzit a fost pentru evlavie (Evrei 5, 7).

Cum a fost auzit, cand n-a fost izbavit de moartea de pe cruce? A fost auzit prin faptul ca Lui i s-a oferit prin moartea de pe cruce si prin inviere sa ne izbaveasca de stapanirea pacatului si a mortii vesnice. Şi astfel nu este adevarat oare, ca in Ghetsimani puterea tuturor ispitelor posibile a fost biruita de rugaciunea lui Hristos?
1Şi de aceea, oricine ai fi tu, fratele meu neputincios si necajit, impreuna cu mine, daca esti ranit de tristetea pacatului, daca te rusinezi de mahnirea sufletului, cu credinta care greu se inalta, cu iubire care greu se largeste, care nu este miscata spre virtute, daca esti atins de frica pentru judecata lui Dumnezeu, daca esti ispitit de necazul sufletului, care se extinde, vizibil, chiar pana la moarte, nu te lasa supus intristarii fara de nadejde, nu lasa necazul, mahnirea si frica sa te biruie complet.
Aduna-ti ramasitele puterilor tale extenuate, fugi cu gandul pe taramul biruitor al lui Iisus, si acolo, unde Fiul bunavointei si al iubirii Tatalui a cazut cu fata la pamant, rugandu-Se, unde sudoarea efortului Lui in rugaciune, ca picaturile de sange, picura pe pamant, unde ingerul il intareste pe El in nevointa care depaseste puterea omeneasca, iar douasprezece legiuni de alti ingeri asteapta porunca pentru El si de la Dansul; de unde diavolul fuge, vulnerabil[2]fata de puterea dumnezeiasca cea in multe chipuri, a ascultarii de Dumnezeu Tatal, a iubirii de oameni, a smereniei, a rugaciunii, a jertfirii de sine[3], acolo, nu departe de Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii, cazi cu pacatele tale, cu durere, cu mahnire, cu frica de falcile deschise ale mortii si ale iadului si aminteste-ti ca amarul paharului tau deja in mare parte este baut in marele pahar al suferintelor lui Hristos: ca sub povara, care a venit asupra ta, deja si-a pus mana Sa usuratoare Ascetul puternic din Ghetsimani; ca Mantuitorul tau, care a savarsit pentru tine intreaga ta lucrare de mantuire, asteapta de la tine doar partasie la patimile Lui (Filipeni 3, 10), care este posibila pentru credinta, iubirea si recunostinta ta, desi esti neputincios. Incredinteaza-te, dar, acestei comuniuni si nu inceta sa te incredintezi cu toata inima.

Daca macar cu credinta putina, cu nadejde si dragoste vei purcede la aceasta, de la acest exercitiu vei primi cresterea credintei, a nadejdii si a dragostei, iar impreuna cu ele – si biruinta asupra ispitelor, pentru ca credinta este biruinta care a biruit lumea (1 Ioan 5, 4); pentru ca nadejdea nu rusineaza (Romani 5, 5); pentru ca nici inaltimea, vizibil inaccesibila pentru noi, nici adancul, care vizibil ne inghite, nicio alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 8, 39).

Cu inima recunoscatoare fata de Hristos Domnul sa ne amintim, fratilor, ca El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. Ca pedeapsa lumii noastre a fost asupra Lui. (Isaia 53, 5) Şi de aceea sa ne purtam cu masura, ca sa nu incalcam pacea noastra in El si sa nu-i provocam noi rani, prin fapte care ranesc constiinta noastra. Ci prin atenta pazire a poruncilor si cu devotament fata de har, sa ne intarim in pace si in comuniune cu Tatal si Fiul si Sfantul Duh! Amin”.

[1] Publicat: Cuvant la sfintirea bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, in cinstea şi pomenirea rugaciunii Lui din Ghetsimani, rostit de membrul sinodului, Inalt Prea Sfintitul Filaret, mitropolit al Moscovei, in ziua de 8 iulie, anul 1845, Moscova, Tipografia Universitatii, 1845; Adaos la Operele Sfintilor Parinti, 1845 (mai departe Adaos la Operele Sfintilor Parinti, 1845); editia 1848.
[2] in Adaos la Operele Sfintilor Parinti, 1845: „infrant”.
[3] Ibidem: „a lepadarii de sine”.

(Sfântul Filaret al Moscovei- Viața, predici și scrisori, Editura Egumenita, 2013)

cuvantulortodox

1

Lupta lui Iisus din gradina Ghetsimani: “Intristat este sufletul Meu pana la moarte”. Chinul sufletesc al Domnului inainte de patima Sa si marea lectie pentru noi: Rugaciunea e indispensabila cand avem de luat hotarari!

1

*

1

Despre rugaciune si increderea in voia lui Dumnezeu

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 14, versetele 26-42)]

Cina cea de Taina, Cina pascala a Mantuitorului cu uce­nicii, s-a incheiat prin cantarea psalmilor lui David randu­iti pentru acest prilej, dupa care s-au dus cu totii pe Mun­tele Maslinilor, ce se afla aproape de oras. Venea sfarsitul nevointei mesianice a Domnului, si El, stiind asta, ii previ­ne cat se poate de clar pe ucenici ca tocmai in acea noapte va fi vandut, iar ei se vor sminti de El si se vor risipi. Insusi gandul ca L-ar putea trada pe dragul lor Invatator si ca L-ar putea parasi in clipa grea si primejdioasa ii tulbura pana in adancul sufletului, si se grabesc cu nemultumire sa respinga aceasta banuiala, fagaduind ca mai degraba vor muri decat sa se lepede de El. Vai! Trista realitate avea sa arate, in cel mai scurt timp, toata desertaciunea acestor promisiuni pline de incredere in sine.
Ajungand la poalele Muntelui Maslinilor si trecand para­ul Chedronului, Domnul a intrat impreuna cu ucenicii in Gradina Ghetsimani. Era un loc singuratic, un coltisor linistit si modest, unde Mantuitorului Ii placea sa ramana ca sa Se roage si sa vorbeasca de la suflet la suflet cu ucenicii. Nu este de mirare ca S-a dus tocmai acolo. Inaintea cumplitei clipe a mortii ce se apropia, inaintea momentului hotarator al vietii Sale si slujirii Sale, trebuia neaparat sa Se intareas­ca cu duhul, sa Isi adune toate puterile sufletesti, iar asta se putea face numai prin rugaciune, prin unirea mistica cu Ves­nicul Tata Ceresc. De-a lungul intregii Sale vieti pamantesti, El a luat putere intaritoare prin aceasta rugaciune catre Tatal. El a trait intotdeauna in Tatal, a facut voia Lui, a implinit insarcinarile Lui. E cat se poate de firesc ca si acum, in clipa grea a mahnirii si zbuciumului dinaintea mortii, sa caute in El reazem si intarire. Gradina Ghetsimani, ce se afla departe de forfoteala orasului, era cel mai potrivit loc pentru ultima rugaciune a Domnului.
Intrand in gradina, i-a lasat pe ucenicii Sai la intrare, luand cu Sine doar trei dintre ei, cei mai apropiati si mai iubiti: pe Petru, pe Iacov si pe Ioan, care fusesera candva martori ai slavitei Sale Schimbari la Fata. Pe ei Se putea bizui. Credin­ta lor in Mantuitorul era mai tare decat a celorlalti, si pe ei nu i-a smintit fireasca slabiciune omeneasca a iubitului lor Invatator atunci cand El, presimtind cumplitele patimiri ce se apropiau, a inceput sa Se infricoseze si sa Se mahneasca.

1„Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati“, le-a zis El.

Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant si Se ruga, ca, de este cu putinta, sa treaca de la El ceasul acela. Si zicea: „Ava Parinte, toate sunt Ţie cu putinta. Departeaza paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu” (34-36).

Ce traia in clipele acelea Mantuitorul, de ce Se infricosa si Se mahnea? De ce era intristat pana la moarte sufletul Lui?

Fara indoiala ca I se infatisa privelistea cumplitelor suferin­te care se apropiau… Golgota… crucea… moartea chinuitoare…

Si totusi, nici macar aceasta priveliste intunecata nu avea cum sa tulbure si sa apese atat de mult sufletul Celui ce toa­ta viata Se pregatise pentru moarte ca pentru momentul de incheiere al slujirii Sale si vedea in aceasta moarte chezasia viitoarei biruinte. Fara indoiala ca inca ceva Il mai tulbura pe Mantuitorul, starnindu-I in suflet intristare si zbucium.
Pentru a intelege cauza ascunsa a acestor suferinte sufle­testi, trebuie neaparat sa ne amintim ca Domnul a luat asu­pra Sa toate pacatele omenirii. Cu cat e mai inalt si mai curat sufletul omenesc, cu atat resimte mai chinuitor orice pacat de care isi da seama. Aceste chinuri provocate de constiin­ta pacatului sunt uneori insuportabile pana si pentru noi. Si atunci, cum trebuie sa fi fost chinul si intristarea sufletu­lui drept, fara de pacat, al Dumnezeu-Omului, care a luat asupra Sa nu un singur pacat oarecare, ci toata marea fara sfarsit a raului adunat in istoria omenirii! Toate faradelegi­le trecutului, prezentului si viitorului, cu toata cruzimea lor de necrezut, cu toata murdaria poftei trupesti, cu toata jos­nicia minciunii si tradarii, toata marsavia viciului, tot ce a intinat vreodata ungherele cele mai ascunse ale pamantului multpatimitor: toate acestea erau traite atunci de Mantuitorul cu un dezgust si o groaza de o putere infricosatoare si cu o intristare de negrait pentru omul cazut.

Intristat este sufletul Meu pana la moarte, a spus El,

si aceasta intristare era atotcuprinzatoare si nemasurat de adanca, asa incat nici macar ucenicii cei mai de incredere nu au putut s-o inteleaga si s-o incapa. Paharul din Ghetsimani, cu privire la care S-a rugat Domnul si pe care l-a dat Tatal Fiului Sau, era

„paharul tuturor faradelegilor savarsite de catre noi si al tuturor pedepselor pregatite noua, care ar fi inecat intreaga lume daca El Insusi nu l-ar fi primit, nu l-ar fi tinut, nu l-ar fi baut pana la fund… Toate aceste suvoaie ale faradelegii s-au unit pentru Iisus in paharul cel unul al intristarii si patimirilor…” (Sfantul Filaret, mitropolitul Moscovei).

El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat… a fost strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre (Is. 53, 4-5).

Fara indoiala ca aceasta a fost prima si poate cea mai insemnata pricina a intristarii de moarte prin care a trecut Mantuitorul in Ghetsimani.

Pe langa asta, avem temei sa credem ca in acea clipa, cand Domnul Iisus avea neaparata nevoie de o deplina liniste a duhului si de toata neclintirea pentru a nu ceda slabiciunii omenesti si a nu da inapoi cu groaza in fata ultimului pas, ce trebuia sa incununeze intreaga nevointa a vietii Sale patimitoare, in acea clipa toate puterile iadului s-au ridicat impo­triva Lui, straduindu-se sa-L abata din calea Sa, cea dinain­te hotarata in dumnezeiescul Sfat dinainte de veci, si sa-L sileasca sa renunte la acest ultim pas. A fost un moment de ispita nemarginit de grea si primejdioasa, ultima lupta a Mantuitorului cu satana – lupta launtrica, nevazuta, purta­ta in ascunzisurile sufletului, dar infricosatoare in incordarea sa.

„Nebunule, soptea, pesemne, glasul viclean al ispititorului, ce vrei Tu sa faci si ce hotarare este aceasta? Intelegi toa­ta grozavia a ceea ce Te asteapta, Ţi-ai cantarit puterile? Iti inchipui limpede patimirile la care mergi, puterea lor neomeneasca, durerea si chinul lor de neindurat? Este usor sa Te gandesti la ele atunci cand totul este in viitor, in gand, in inchipuire, dar sa le simti cu adevarat!.. Iti dai seama ce inseamna asta?

Iata ca Te inconjoara ca pe un talhar soldatii si slujito­rii grosolani ai sinedriului, cu sabii si cu lanci. Te inhata si Te leaga, si pentru prima data vei simti durerea legaturilor stranse, ce intra in carne, carceii nesuferiti din madularele amortite si intepenite, pe care nu le poti intinde dupa placul inimii. Prin gloata care huiduie si batjocoreste, esti dus la judecata ca un raufacator prins noaptea la locul faptei.
Iata ca esti adus inaintea judecatii arhieresti, inaintea judecatii mincinosilor si 1calcatorilor de juramantHristos defaimat si osandit la judecata in fata lui Pilat, care au uitat demult ce este dreptatea. Ce treaba au ei cu dreptatea? In inima lor este numai rautate si razbunare! In jur nu vei vedea nici o fata prietenoasa, nici un zambet datator de imbarbata­re, nici o privire milostiva! Pe aceste fete incruntate, pline de rautate, e dinainte scrisa osanda Ta la moarte, si atunci cand martorii mincinosi Te vor improsca cu noroiul clevetirii si invinuirilor mincinoase, vei fi silit sa taci, fiindca oricum nici un cuvant al Tau nu va fi crezut, fiindca ei n-au nevoie sa fii indreptatit, ci au nevoie de moartea Ta. Ei stiu prea bine ca ceea ce fac se numeste nu judecata, ci omor al unui om nevinovat si ca ei nu sunt judecatori, ci talhari care se ascund ca niste fricosi sub infatisarea judecatorilor, dar temandu-se de popor si de carmuire doresc sa dea omorului planuit chipul unei judecati legiuite. Pentru ei sunt ingaduite si bune toate cate slujesc atingerii scopurilor lor marsave!
Dar aceasta gloata de slugi lingusitoare, ce nu inteleg deloc ce se petrece si cauta doar prilejul de a face placul stapanilor! Ele stiu doar ca a fost dat in stapanirea lor un om 1lipsit de aparare, care e neplacut stapanilor lor, si ca orice cruzime, orice iesire plina de rautate, cat de neomenoasa ar fi, daca e indreptata impotriva Lui va ramane nepedepsita si poate doar starni zambetul multumit al stapanilor. Si se dezlantuie instinctele crude, incep bataile. Iata ca o mana grea, cruda, se abate cu sete asupra fetei Tale; durerea si puterea loviturii Te zapacesc. Iar dupa aceea vin noi lovituri, tot mai puternice, tot mai dureroase.
Ei devin tot mai salbatici, se imbata tot mai mult de propria cruzime, care nu intampina nici o impotrivire, si infa­tisarea patimitorului lipsit de aparare, care indura in tacere, bland, fara imputare bataile si batjocurile lor, nu face decat sa le starneasca si mai mult turbarea. Ei Te scuipa in fata, iti acopera ochii si, lovindu-Te peste obraz, intreaba cu zeflemea rautacioasa: «Ghiceste, cine Te-a lovit?»
Uita-Te mai departe: asupra Ta se savarseste o noua jude­cata – judecata prefectului roman. Da, judecata Romei este vestita pentru respectul fata de legi, insa acest respect fata de legi nu este pentru Tine. Cum pot fi respectate legile, cum se poate face judecata dreapta in aceasta mare de oameni turbati, in acest vifor de inversunare oarba, necugetata?! Uita-Te la aceste fete intaratate, nadusite de zaduf si inghesuiala, la acesti ochi iesiti din orbite, arzand de ura, in care nu a mai ramas nici gandire, nici simtamant omenesc, ci numai rau­tate nebuneasca. Uita-Te la aceasta padure de maini ridicate, cu degetele incarligate, ce par a fi gata sa Te apuce de gat si sa Te sugrume, la aceste boturi deschise, din care ies racne­te ragusite. Auzi ragetele acestea, urletele acestea? Auzi ce striga? «Rastigneste-L, rastigneste-L!» Si acestia sunt cei care nu demult Iti strigau cu entuziasm: «Osana!» Ce s-a intamplat cu ei? De unde aceasta ura, aceasta rautate turbata?! Pentru ce? Ce rau le-ai facut? Pentru ce fapta buna Te-au urat cu atata inversunare si cer sangele Tau?
Ura este intotdeauna greu de indurat pentru un suflet simtitor, pentru o inima iubitoare – insa o ura ca aceasta, ura fara pricina, care nu poate fi potolita prin nici un fel de indreptatiri, prin nici un fel de puteri ale blandetii, smereni­ei si iubirii, o asemenea ura este cumplita. Iar cand de ea se aprind oameni carora le-ai facut bine, oameni pentru care ai fost gata sa Iti pui sufletul, atunci devine aproape cu nepu­tinta de indurat.
Si iata, vestita judecata romana, ce se mandreste cu respectul fata de legi, dupa cateva jalnice incercari de a salva macar cat de cat aparentele si de a-si pastra macar demnitatea exterioara, da inapoi in chip rusinos in fata acestor striga­te turbate, acestor amenintari, acestei inversunari. Esti osan­dit la biciuire. Stii Tu ce inseamna aceasta biciuire? Ai vazut vreodata biciul roman cu bucati de os si gheare de fier, cu care sunt pedepsiti raufacatorii? Fiecare lovitura despica pie­lea si smulge bucati de carne vie, lasand in urma rani adanci, care nu se vindeca toata viata.
Dar chinuitorii Tai nu se multumesc cu atat. Ei sporesc cruzimea chinului prin batjocuri.1 Te imbraca intr-o haina veche si rupta ce trebuia sa inchipuie purpura imparateasca, fiindca in ochii lor esti un impostor care s-a declarat imparat al iudeilor. In loc de sceptru Iti pun in maini o simpla trestie, iar in loc de coroana imparateasca Iti asaza pe cap o cununa din spini si Ţi se inchina: «Bucura-te, imparatul iudeilor!» – si in acelasi timp Te lovesc peste cununa de spini, drept care zecile de varfuri ascutite se infig in trupul Tau si peste fata Iti curg siroaie subtiri de sange fierbinte!

In cele din urma vine osanda revoltatoare, nedreapta: «Sa fie rastignit!» Dupa toate aceste chinuri, in spate Iti este pusa crucea grea pe care se va savarsi executia Ta. Garbovit, poticnindu-Te si cazand sub aceasta povara peste puteri, trebuie sa o duci pe strazile prafuite, prin mijlocul gloatei care ranjeste cu rautate, pana la locul mortii Tale.

1Iata si sfarsitul… Chinuitor, apasator, de neindurat. Moartea de ocara prin rastignire, careia ii sunt supusi robii si a carei suferinta nici nu Ţi-o poti inchipui. Durerea ascu­tita pe care o pricinuiesc piroanele infipte in cele mai simti­toare locuri ale mainilor si picioarelor; durerile din muschii si vinele care se rup sub greutatea trupului ce atarna de ele; durerea arzatoare a cumplitelor rani inflamate, din care par­ca s-ar revarsa foc in trup… Nu, nu poti sa-Ţi inchipui toate acestea… Nu poti sa-Ţi inchipui nici nesuferita durere surda, ce Te secatuieste, din jurul inimii, carceii din madularele pironite, setea arzatoare dinaintea mortii!..
Gandeste-Te: unde Te duci si ce Te-ai hotarat sa faci? Iti ajung puterile ca sa rabzi toate acestea pana la capat? Daca nu-Ţi ajung? Cu ce rusine Iti vei acoperi lucrarea daca in ultima clipa Te vei clinti din hotararea Ta, Te vei lasa biruit de slabiciunea omeneasca si vei trada scopul pentru care ai trait si caruia i-ai slujit! Si ce dreptate vor avea slabii Tai uce­nici sa se indoiasca de Invatatorul lor si sa fuga de la El care incotro la prima incercare grea! Si atunci, nu ar fi mai bine sa Te lasi dinainte pagubas, sau nici macar sa nu Te lasi pagu­bas, ci doar sa Te abati putin, sa Te feresti de chinuri – sa Te feresti din prevedere, din chibzuinta, din dorinta de a aduce folos lucrarii Tale?!
Si pentru cine sa patimesti? Pe cine vrei Tu sa mantuiesti? Pe oamenii acestia indraciti, care Te-au osandit la ras­tignire? Pe mincinosii acestia, pe calcatorii acestia de jura­mant, care au grait clevetiri impotriva Ta? Pe acesti nebuni plini de rautate, care Te-au urat pentru simplul fapt ca pro­povaduiesti dragostea? Dar merita ei aceasta? Oare merita ei macar o singura picatura de sange nevinovat, macar un singur suspin smuls din pieptul unui om care sufera pentru ei? Nu… Nu merita asa ceva, si sa nu astepti de la ei recunos­tinta. Lasa-i in pace! Lasa aceasta turma de porci indracita! Oricum este totuna, nu pot fi mantuiti… Mai degraba s-ar arunca intr-o prapastie, la pierzare sigura, dar dupa Tine nu vor merge…
Vei spune: «Nu sunt toti asa!» Ba toti sunt asa! Tot neamul omenesc este asa. Pana si ucenicii Tai iubiti! Du-Te si uita-Te la ei, vezi ce fac si cum indeplinesc rugamintea Ta de a priveghea impreuna cu Tine! Ei stiu ca acum Iti este nespus de greu si ca ai atata nevoie de sprijinul lor, de rugaciunea lor, de compasiunea lor! Dar du-Te si uita-Te la ei, sa vezi cum privegheaza si cum se roaga pentru Tine!”

Iar Mantuitorul S-a sculat si, cu mersul incet al omului istovit de chinuri; S-a dus la ucenici.

Dumnezeule mare! Ispititorul are dreptate. Da, ucenicii dorm adanc – dorm intr-o clipa atat de groaznica!..

Simone, se aude glasul lin si trist in care rasuna un repros bland, dormi? N-ai avut tarie ca 1sa veghezi un ceas? Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita, caci duhul este osarduitor, dar trupul neputincios.

Si Domnul S-a dus iarasi sa Se roage, iar Si-a plecat genunchii, si iarasi a rasunat glasul ispititorului:

„I-ai vazut acum?..Si acestia sunt cei mai buni, cei mai alesi, cei mai devotati… Doar gandeste-Te: pot continua lucrarea Ta oamenii acestia slabi si fricosi, care nici macar intr-o asemenea clipa hotaratoare nu-s in stare sa faca fata unei simple picoteli? Ce urmasi pot sa-Ţi fie ei? Ramasa pe mana lor, in ce se va preschimba lucrarea Ta si ce vor face din ea? Pentru asa ceva este nevoie de eroism, de barbatie neclintita, de hotararea deplina de a merge pana la capat, chiar daca asta inseamna chinuri si moarte! Iar daca pana si puterile Tale de a face asta se afla sub semnul indoielii, cu privire la adormitii acestia nici nu mai este cazul sa Te indoiesti. Ei nu vor indura povara slujirii puse asupra lor, si daca nu Te vor trada ca niste fricosi de la primele ciocniri cu vrajmasia lumii, fara indoiala ca vor face in propovaduirea lor atatea concesii lase, incat nu-Ţi vei mai recunoaste ideile, nu-Ţi vei mai recunoaste invatatura…
Iar despre ceilalti oameni, despre masa omenirii, ce sa mai vorbim: acestia pur si simplu nu Te vor intelege… Vor prinde cateva fraze de-ale Tale razlete, neobisnuite ca inteles, vor tine minte cateva parabole frumoase, o sa le tina o vreme ca pe un talisman magic, in stare sa schimbe in bine viata, dar sa traiasca potri­vit poruncilor Tale nici prin cap nu o sa le treaca, deoarece este greu… Iar cand vor vedea ca simpla declamare a adevarurilor crestine nu poate sa le aduca Raiul pe pamant (neaparat pe pamant!), o sa se lepede de Tine si o sa declare crestinis­mul un esec… intelege ca printre asemenea urmatori, printre oamenii slabi ai acestui veac, lucrarea Ta este cu neputinta, si chiar daca vei reusi sa strabati pana la capat calea crucii, ei nu Te vor putea urma, se vor istovi, nu vor putea tine piept in lupta si vor trada… Nu este pentru ei calea Ta, calea ingus­ta a patimirilor si necazului!
Uita-Te: esti singur de tot! Nu este nimeni in urma Ta! Ucenicii Tai dorm linistiti si se odihnesc… In lumea vrajma­sa se aduna furtuna impotriva Ta… Esti parasit de toti, chiar si de Tatal Tau! Cerul s-a inchis inaintea Ta, si tot iadul e impotriva Ta! Opreste-Te, nebunule! Te duci la pieire sigura, la o pieire fara folos, fara scop, de care n-are nevoie nimeni!
Da, n-are nevoie nimeni!.. Ai gresit, ai ales o cale nepotri­vita! La patimiri, la ocara in numele bunatatilor indoielnice ale veacului viitor nu o sa mearga nimeni. Cine are nevoie de asa ceva? Nimeni nu vrea sa sufere. Oamenii nu vor decat placeri. In cununa Ta de patimitor vei ramane, negresit, singur, si nimeni nu Te va numi indrumator al sau! Gandeste-Te: ce rost are nevointa Ta? Ţie Iti trebuie ca oamenii sa vina dupa Tine, altfel cum ai putea sa-i mantuiesti?
1Ţii minte ca Ţi-am aratat candva alte cai? Dar le-ai res­pins cu nechibzuinta. Ţi-am aratat calea bunatatilor paman­testi, calea gloriei, calea puterii… Ehei, atunci s-ar fi luat dupa Tine atatia oameni! Ţi-aduci aminte? Sigur ca n-ai uitat… Nu puteai sa uiti. Gandul acesta Te-a urmarit intotdeauna, otravind cu veninul amar al indoielilor viata Ta si slujirea Ta. Spune si Tu acum, n-am avut eu dreptate? Numara-i pe cei care Te urmeaza sincer, care vor merge dupa Tine peste tot. Oare sunt multi la numar? Si n-ai nici un temei sa crezi ca in continuare, dupa moartea Ta, o sa stea altfel lucrurile! Crede-ma, vor fi ai Tai numai o mana de entuziasti zanatici, la fel ca Tine. Si merita sa Iti dai viata pentru asta? Pentru aceasta mana de oameni?..

O idee atat de mare, si un rezultat atat de neinsemnat… Ce nereusita! Si asta numai pentru ca n-ai ascultat de mine si ai ales calea gresita!

Totusi, ai timp sa indrepti lucrurile: lasa-Te pagubas de patimiri! Patimirile nu dau rezultate, patimirile nu vor adu­ce nici un folos real pentru Tine si pentru oameni! O fi un lucru nobil, dar cine si de ce ar avea nevoie de asa ceva? Renunta la toate astea, nechibzuitule! N-ai decat sa doresti, si douasprezece legiuni de ingeri Te vor pazi si Te vor feri de toata primejdia! Si atunci, de ce nu Te-ai folosi de asta?
Si, principalul, nu ai neaparata nevoie de patimiri! Daca ar veni asupra Ta cu neinduplecarea ursitei, cu puterea nea­batuta a ceva ce nu depinde de Tine, de care nu poti si n-ai unde sa Te ascunzi, atunci, bineinteles, n-ar mai ramane alt­ceva de facut decat sa le primesti ca pe o cruce cu neputin­ta de ocolit, sa recunosti in ele voia Tatalui si sa Te pleci cu supunere inaintea acestei voi… Dar Tu nici macar nu stii sigur daca aceasta este voia Tatalui, fiindca mergi la moarte de bunavoie! Este voia Ta, alegerea Ta, si cine stie daca Tatal nu va respinge jertfa Ta inutila, daca nu Te va parasi pentru ca provoci cu atata infumurare soarta!

Asadar, razgandeste-Te… inca ai timp: ascunde-Te! Nu trebuie sa Te aperi, nu trebuie sa Te lupti. Pur si simplu ascun­de-Te, pleaca din acest loc… Tatal Tau nu Te va condamna fiindca ai ascultat de glasul intelepciunii! Pleaca din Ierusa­lim, pleaca din Iudeea, si o sa mai traiesti multi ani de acum inainte, spre folosul marii Tale lucrari si spre binecuvanta­rea oamenilor. Ei au nevoie de Tine si nu trebuie sa-i parasesti! Ascunde-Te acum, si o sa-i mai inveti, o sa-i mai vin­deci, o sa-i mai odihnesti mult timp pe cei osteniti si impovarati, o sa aduci lumina si fericire in viata lor grea si lipsita de bucurie… Ascunde-Te, pleaca! Insa grabeste-Te, pentru ca acest loc e cunoscut de tradator, si gloata slugilor arhieresti vine deja incoace ca sa Te prinda. Daca mai taraganezi cateva minute, va fi prea tarziu!..”

Asa soptea ispititorul, si Mantuitorul Se ruga in intristare de moarte, in chinul insuportabil al indoielilor si sovaielilor!

Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta (Mt. 26,42).

Cu cat mai grea si mai incordata era lupta launtrica, cu atat mai inflacarata era1 rugaciunea Lui, si sudoarea Lui, care cadea pe pamant, era ca picurii de sange.
Si rugaciunea fierbinte a savarsit lucrarea sa minuna­ta: I s-a aratat un inger din Cer si L-a intarit. S-au risipit norii indoielilor, s-a terminat cu nehotararea, a incetat chinul de nedescris al sovaielilor. Nadejdea in ajutorul Tatalui nu a inselat. O cale dreapta si limpede se intindea inaintea ochilor, si Mantuitorul a apucat pe ea cu pas sigur. El stia de acum ca alta cale nu-i, ca singura cale sigura, care duce la tinta, este calea crucii si a patimirilor. Stia si ca aceasta e voia Tatalui si ca nu ispiteste soarta nadajduind in Sine, ci implineste datoria ascultarii de Fiu.

Alegerea caii s-a lamurit definitiv. In constiinta omeneas­ca a Domnului s-a faurit hotararea ultima, neclintita. S-a savarsit un mare moment in lucrarea mantuirii noastre.

Atunci cand Domnul vine pentru a treia oara la ucenicii adormiti, in cuvintele Lui se simte deja convingerea linistita si hotararea libera de indoieli.

E gata! A sosit ceasul. Iata Fiul Omului este dat in maini­le pacatosilor. Sculati-va sa mergem. Iata, cel care M-a vandut s-a apropiat (41-42).

1Si a iesit senin, linistit, in intampinarea tradatorului, care a aparut in gradina cu o multime de ostasi si de slugi ale arhiereilor. Din acel moment nu mai cunoaste sovaiala. Pana la capat se vede numai credinta linistita si neclintita in drep­tatea lucrarii Sale si in necesitatea caii crucii, sfintite de voia Tatalui.

In toata aceasta istorie a ispitei din Ghetsimani este cuprinsa o mare lectie pentru noi. Cand trebuie sa luam in viata o hotarare importanta, de care poate depinde tot viitorul nostru, cand mintea slaba se straduie in zadar sa prevada toate intamplarile neprevazute de pe calea care ne asteapta si sa cantareasca toate argumentele pro si contra unei alegeri sau alteia, cand vointa sovaie neajutorata intre o hotarare si alta, necutezand sa se opreasca asupra vreuneia, nu este mij­loc mai bun decat rugaciunea pentru a curma aceasta sufe­rinta a indoielilor si a sovaielilor. Stim acum mijlocul acesta, stim eficacitatea lui, fiindca la el recurgea intotdeauna Mantuitorul in clipele importante, hotaratoare, ale vietii Sale. Cand a trebuit sa aleaga ucenici pentru a le incredinta continuarea lucrarii Sale,

a iesit la munte ca sa Se roage si a petrecut noaptea in rugaciune catre Dumnezeu, si cand s-a facut ziua, a chemat la Sine pe ucenicii Sai si a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli (Lc. 6, 12-13).

La fel faceau toti dreptii Vechiului Testament, toti slu­jitorii adevarati ai Domnului Celui Viu, toti oamenii mari din istoria sfanta. Inaintea fiecarui pas important sau hotarari importante din viata lor, ei se rugau fierbinte, lui Dum­nezeu si, fara indoiala, tocmai de aceea aveau atata spor in toate intreprinderile lor, tocmai de aceea le reuseau fapte mari, care pareau de necrezut, si lucrarea lor era atat de folositoare pentru popor.

Atunci cand capeteniile lui Israel au venit la Samuel in Rama si l-au rugat sa le puna rege ca sa ii judece, Samuel s-a rugat Domnului, si i-a zis Domnul lui Samuel:

Asculta glasul poporului in toate cate iti graieste… dar sa le spui si sa le arati drepturile regelui care va domni peste ei… Asculta glasul lor si pune-le rege! (I Regi 8, 7, 9, 22).

Si a implinit Samuel porunca Domnului, pe care a primit-o la rugaciune, si l-a pus rege1 peste Israel pe Saul, fiul lui Chis. Regele Proroc David aproape pentru toate problemele din viata sa cerea dezlegare si luminare prin rugaciune, si de obicei Domnul ii raspundea, aratandu-i calea cea dreapta.

Daca au auzit filistenii ca David a fost uns rege peste Isra­el, s-au ridicat filistenii cu totii sa caute pe David… au venit si s-au asezat in valea Refaim. Si a intrebat David pe Domnul, zicand:

„Sa ma duc oare impotriva filistenilor? Ii vei da Tu, oare, in mainile mele?”

„Du-te, a zis Domnul catre David, caci Eu voi da pe filisteni in mainile tale!”

Atunci s-a dus David la Baal-Peratim si i-a lovit acolo si a zis David:

„Domnul a maturat pe vrajmasii mei dinaintea mea, ca si cum i-ar fi luat apa” (II Regi 5,17-20).

Pregatindu-se de cea mai mare lucrare a vietii sale, cladi­rea Templului Domnului din Ierusalim, el aduna stocuri uriase de aur, argint si alte metale, ia de la supusii sai dare pen­tru cladirea Templului, si cand aceasta dare starneste in Israel avant religios si o mare osardie pentru lucrarea lui Dumne­zeu, David se roaga iarasi cu caldura:

„Doamne, Dumnezeul lui Avraam si al lui Isaac si al lui lacov, parintii nostri, pazeste acestea in veci, aceasta aplecare a gandurilor inimii poporului Tau si indreapta inimile lor catre Tine, iar lui Solomon, fiul meu, daruieste-i inima dreapta ca sa pazeasca poruncile Tale, descoperirile Tale si legile Tale si sa implineasca toate acestea si sa inalte cladirea pentru care am facut pregatire”… Apoi au adus Domnului jertfe si au inaltat arderi de tot Domnului, a doua zi dupa aceasta: o mie de miei, o mie de berbeci si o mie de vitei cu turnarile lor, si o multime de jertfe de la tot Israelul (I Cron. 29,18-19,21).

Foarte multi psalmi ai lui David au fost scrisi de el in cli­pe grele sau critice ale vietii si nu reprezinta altceva decat rugaciuni prin care el cere de la Dumnezeu ajutor, luminare, povatuire.

Arata-mi, Doamne, calea pe care voi merge, ca la Tine am ridicat sufletul meu.

Dupa cat se vede, aceasta rugaciune era intotdeauna pe buzele Regelui Psalmist. De aceea au fost mari si reusite faptele lui.

Atunci cand Neemia, aflandu-se in robia regelui Artaxerxe, a planuit sa refaca zidurile ruinate ale Ierusalimului, in primul rand s-a rugat lui Dumnezeu:

Doamne, Dumnezeule al cerurilor, Dumnezeul cel mare si infricosator, Care pazesti legamantul Tau si esti milostiv cu cei ce Te iubesc si pazesc poruncile Tale!… Rogu-Te dar, o, Doamne, sa fie urechile Tale cu luare-aminte la rugaciunea robului Tau si la rugaciunea robilor Tai, carora le place sa se teama de numele Tau, si ajuta robului Tau acum si-i da sa dobandeasca mila la omul acesta (Neem. 1,5, 11).

Si Domnul a ascultat rugaciunea fierbinte, lucru despre care Neemia povesteste astfel:

Eu eram paharnicul regelui. In luna Nisan, in anul al douazecilea al regelui Artaxerxe, avand vinul in seama mea, am luat vin si am dat regelui si niciodata, mi se pare, nu m-am aratat trist inaintea lui. Dar regele mi-a zis:

„De ce este trista fata ta? De bolnav, nu esti bolnav! Se vede ca ai vreo intristare la inima!”

Si m-am speriat strasnic si am raspuns regelui:

„In veci sa traiasca regele! Cum sa nu fie trista fata mea, cand cetatea, casa mormintelor parintilor mei, este pustiita si portile ei arse cu foc!”

„Si ce doresti tu?”- a intrebat regele.

Eu insa, dupa ce m-am rugat Dumnezeului ceresc, am zis catre rege:

„Daca binevoieste regele si daca are robul tau trecere la tine, atunci trimite-ma in Iuda, la cetatea unde sunt mormintele parin­tilor mei, ca sa o zidesc.”

Iar regele si regina, care sedea langa el, mi-au zis:

„Cat timp are sa dureze calatoria ta si cand ai sa te intorci?”

Si dupa ce am aratat cat timp am sa lipsesc, regele a binevoit sa ma trimita in Iuda. La plecare insa am zis catre rege:

„De binevoieste regele, sa-mi dea scrisori catre guvernato­rii de peste fluviu, ca sa-mi dea drumul sa pot ajunge in Iuda, precum si o scrisoare catre Asafi pazitorul padurilor regelui, ca sa-mi dea lemn pentru portile cetatii, cele dinspre templul Domnului, si pentru zidul cetatii si pentru casa mea de locu­it.”

Si mi-a dat regele scrisori, pentru ca mana binefacatoare a Dumnezeului meu era peste mine (Neem. 1, 11; 2, 1-8).

Multe greutati a intampinat Neemia la rezidirea Ierusa­limului, insa de fiecare data rugaciunea i-a intarit pe zidi­tori, si piedicile au fost invinse.

Zidul a fost ispravit in ziua a douazeci si cincea a lunii Elul, adica in cincizeci si doua de zile,

istoriseste Neemia,

si cand au auzit de aceasta toti dus­manii nostri si au vazut aceasta toate popoarele cele dimprejurul nostru, s-au smerit foarte mult si au cunoscut ca acest lucru a fost facut de Dumnezeul nostru (Neem. 6, 15-16).

Biblia povesteste despre doua eroine ce si-au salvat poporul de la robie si macel. Amandoua si-au inceput nevointa rugandu-se.

1Una dintre ele locuia in orasul Betulia: vaduva Iudita, care l-a omorat pe Olofern, capetenia ostirilor asiriene, izba­vind orasul natal de asediu si pustiire. Atunci cand asirienii ce asediau cetatea au pus mana pe izvoarele de unde se aproviziona cu apa Betulia, pe locuitori ii pastea pieirea. Atunci, Iudita s-a hotarat sa scape orasul. Facandu-si planul, mai intai s-a rugat lui Dumnezeu.

Iudita a cazut cu fata la pamant si si-a presarat cenusa pe cap si si-a lepadat sacul cu care era incinsa. Si in seara aceea se aducea la Ierusalim, la templul lui Dumnezeu, jertfa de tamaie. Atunci a strigat Iudita cu glas mare si a zis catre Domnul:

„Doamne Dumnezeul parintelui meu Simeon, caruia i-ai dat sabia in mana, ca sa se razbune pe cei de neam strain care au dezvelit pantecele fecioarei spre intinare si au acoperit coapsele ei spre rusine si sanul l-au pangarit spre ocara. Tu ai zis: «Aceasta nu va fi!», dar ei au facut-o… Iata, ostirea asirienilor este numeroasa si ei se mandresc cu cai si calareti si se trufesc cu bratul vanjos al pedestrasilor, si isi pun nadejdea lor in scut, in lance, in arc si in prastie si nu stiu ca Tu esti Domnul, Care pune capat razboaielor. Domnul este numele Tau! Sfara­ma cu puterea Ta silnicia lor si in mania Ta darama taria lor, caci ei si-au pus de gand sa pangareasca locurile Tale sfinte si sa intineze cortul salasluirii slavitului Tau nume si cu sabia sa reteze cornul altarului Tau.

Cauta in jos la trufia lor si trimi­te mania Ta peste capetele lor, si da in mana mea, celei vadu­ve, putere pentru ceea ce mi-am pus in gand. Izbeste cu buzele mele cele viclene rob si stapan, stapan si rob. Nimiceste semetia lor prin mana unei femei, fiindca puterea Ta nu sta in numarul mare, nici taria Ta in puterea cailor, ci Tu esti Dumnezeul celor smeriti, ajutorul celor mai mici, sprijinul celor slabi, adapostul celor parasiti, izbavitorul celor deznadajduiti.

O, Dumnezeule al parintelui meu si Dumnezeul mostenirii lui Israel, Stapanul cerului si al pamantului, Ziditorul apelor, imparatul intregii fapturi, asculta rugaciunea mea, si da-mi cuvant amagitor spre a rani si zdrobi pe cei care au pus la cale planuri atat de negre impotriva legamantului Tau si a sfantului Tau locas, a muntelui Sion si a casei fiilor Tai!” (Iudita 9, 1-2,7-13).

Domnul a ascultat rugaciunea plina de ravna a eroinei din Betulia. Aceasta a reusit sa patrunda in tabara asirienilor si sa-l omoare prin siretlic pe Olofern, dupa care asediul a fost ridicat si ostile dusmane s-au risipit.
Si cealalta eroina nationala a evreilor, Estera, incercand sa-si salveze compatriotii, in primul rand se roaga lui Dumnezeu, ceea ce si explica neobisnuita ei reusita.
Avem nevoie de rugaciune intotdeauna, in orice situ­atie, dar in momentele importante1 din viata, cand trebuie sa luam o hotarare serioasa si de raspundere, ea este absolut indispensabila – indispensabila nu numai pentru ca prin ea Domnul da ajutorul Sau haric spre implinirea cu succes a celor planuite, ci si pentru ca hotararea sfintita prin ruga­ciune capata pentru rugator putere si insemnatate deosebite, fiind in acord cu voia lui Dumnezeu, ceea ce inlatura toate indoielile si sovaielile voii omenesti nestatornice.
Niciodata nu ne putem increde neconditionat in hotararile propriei noastre voi, fiindca stim prea bine toata fragilitatea si miopia judecatilor noastre ca sa ne bizuim total pe ele. Aceasta lipsa de incredere duce inevitabil la sovaieli, care slabesc lucrarea noastra si scad astfel sansele de reusita – dar cand in sufletul omului credincios exista convingerea ferma ca hotararea lui este potrivita cu voia lui Dumnezeu si ca indeplinind-o face voia lui Dumnezeu, lucrarea lui capata punct de sprijin laun­tric si o putere neobisnuita, si nici un fel de piedici si insuccese nu o pot opri, nu o pot clinti.
In acest scop trebuie sa te rogi insa dorind numai impli­nirea voii dumnezeiesti, nicidecum a voii proprii, atat in cere­rea insasi, cat si in primirea celor cerute – sa te rogi pentru ca asa vrea Dumnezeu si sa doresti sa fii ascultat tot pentru ca asa vrea El. Pe scurt, in mintea si in inima ta sa fie dorinta de a uni pe de-a-ntregul voia ta cu voia lui Dumnezeu, de a te supune acesteia pe de-a-ntregul si de a nu dori nicidecum sa silesti voia lui Dumnezeu sa fie pe potriva voii tale.

(Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

cuvantulortodox