Camara Ta, Mantuitorule

1

„Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita, si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa; lumineaza-mi haina sufletului, Datatorule de lumina, si ma mantuieste“, canta Biserica noastra.

Sufletul crestinului, sufletul pocait care are simtirea propriei pacatosenii si responsabilitati, isi intoarce ochii catre Mirele Bisericii si striga cu jale: „Mantuitorul meu, Binefacatorul meu, Tu, Cel care Te-ai rastignit pentru mine, sufletul cel pacatos, nu am haina curata, nu am haina inalbita in lacrimi si pocainta, nu am vesmant curat; cum ma voi infatisa inaintea Ta, Mire ceresc al fiecarui suflet pocait si curat? Camara Ta de nunta este impodobita si frumoasa, insa eu nu am vesmant sa intru si sa locuiesc vesnic in ea. Te rog, Te implor, Mire ceresc al sufletului meu, lumineaza-ma, curateste-mi haina sufletului, da-mi trebuincioasele mijloace de curatire spre a mi se lumina acest vesmant si a ma invrednici sa devin partas, sa devin vrednic sa locuiesc in aceasta cereasca si vesnica camara de nunta a Ta“.

Imparatia lui Dumnezeu, Ierusalimul cel de sus, lumea cereasca cea vesnica si neschimbata – aceasta este camara de nunta a lui Dumnezeu, in care locuieste Dumnezeu in lumina, in care ingerii canta neincetat „Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru“. In acea lume cereasca se afla fericirea lui Dumnezeu, bucuria si frumusetea.
Sufletele luminate si curatite prin lacrimi simt aceasta camara de nunta cereasca, o gusta inca de acum, o vad cu ochii sufletului, o poftesc, o doresc si tanjesc dupa ziua si ceasul in care vor pleca si vor locui in ea.
Noi insa, oameni netrebnici, nu avem marturia constiintei, caci sufletul nostru nu este curat, si nici trupul. Tocmai de aceea nici ochii sufletului nostru nu sunt deschisi, ca sa vedem lumea cereasca, acea frumusete pe care a vazut-o pentru putin timp Apostolul Pavel si a strigat: O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu!

Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui! (Romani 11, 33); si iarasi, in alt loc: Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9).

In aceasta camara cereasca suntem chemati sa devenim casnici, sa locuim impreuna cu ingerii, cu Sfintii, in acest Ierusalim de sus, in frumusetea Imparatiei Cerurilor, in lumina cea neapropiata, in intunericul cel mai presus de lumina al necunoasterii lui Dumnezeu, dupa ce ne vom curati vesmantul sufletului nostru.
La aceasta curatire a hainei pe care suntem chemati s-o dobandim ne ajuta foarte mult Biserica noastra. Pentru aceasta, in acest timp in care, si in acest an, s-au deschis inaintea noastra aceste zile sfinte de post – nu numai ca infranare de la mancaruri, ci si de la dorintele cele rele – trebuie ca fiecare crestin care doreste sa se mantuiasca sa¬-si adune gandurile si hotararile si sa se lupte sa traiasca mai cuviincios, mai simplu, curmand stradania exterioara spre infrumusetare si intorcand-o catre infrumusetarea launtrica. Vasul cel din afara se distruge, se strica, devine prada si hrana viermilor si a stricaciunii; frumusetea sufletului, insa, nu numai ca nu poate fi stricata de nici un lucru, ci Duhul lui Dumnezeu o impodobeste spre o si mai mare noblete.
Timpul se imputineaza tot mai mult. Fiecare zi care trece este si un pas catre moarte. Sa stiti ca fie si numai o singura lacrima este de aceeasi putere cu o baie. Precum baia usureaza trupul si spalarea curata haina, tot astfel si lacrimile sufletului ce se pocaieste curata inima, curata mintea, curata trupul, curata viata, curata cuvantul, curata chiar si orice expresie a omului.

Sa ingenunchem si sa ne rugam cu multa smerenie. Fiecarui suflet care se pocaieste i se da cuvant, i se da rugaciune luminata. Aceasta o vedem in Sfanta si Marea Marti [Miercuri], la desfranata pe care ne-o infatiseaza Evanghelia. De unde stia aceasta, o femeie care facea trotuarul, sa se roage? Din clipa in care s-a hotarat sa se pocaiasca si a inceput sa se plece catre lumina si catre adevar, i s-a dat duh de rugaciune. Cat de frumoase sunt cuvintele ei in fata Mantuitorului! A ingenuncheat inaintea Lui si cu siguranta a purtat o discutie launtrica cu El. Şi-a exprimat pocainta din toata inima, deoarece i s-a descoperit ca Acesta este unicul ei Mantuitor si toti ceilalti au inselat-o. A vazut ca numai Iisus Hristos este Cel care ii va da lumina, usurarea, bucuria si iertarea multelor ei nelegiuiri.

„Primeste-ma pe mine, pacatoasa; primeste-mi adancul pacatului!“

Şi ati vazut ca lacrimile ei au fost atat de multe, incat au udat preacuratele picioare ale lui Hristos si a fost nevoita sa le stearga cu parul ei cel bogat. Nu era nevoie de alt mir pentru Hristosul nostru. Cel mai pretios mir au fost lacrimile ei, care pretuiau cat o mare avutie. Au fost in stare sa stearga toata datoria pe care ea o avea inaintea lui Dumnezeu. Şi, desi era cufundata si inecata in intinaciune si duhoare, acele pretioase lacrimi au ajutat-o sa-si lumineze haina sufletului si sa fie primita de Mantuitorul nostru. Oare noi cand ne vom lumina haina sufletului?
Astfel, fiecare suflet pacatos care plange, care uda in chip gandit picioarele Hristosului nostru, primeste aceasta rasplata, pe care a dobandit-o si femeia cea desfranata. Ea nu numai ca s-a mantuit, dar a devenit si o luminoasa pilda pentru orice suflet ratacit, caci ii arata modul, calea si lumina pentru intoarcere. Daca ar fi putut cineva sa se cufunde in adancul sufletului acestei femei in clipa in care plangea si uda preacuratele picioare ale lui Iisus, ar fi vazut ce greutate i s-a luat, ce odihna si ce usurare a primit constiinta ei. Pentru aceste lacrimi ale ei, Hristos i-a dat deplina iertare a pacatelor.
Tot astfel si fiecarui om care se intoarce langa El, ii da din belsug iertare; este de-ajuns sa se pocaiasca sincer. Dupa pocainta nu mai este nici o problema. Viu sunt Eu, zice Domnul; nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu (Iezechiil 33, 11 – Septuaginta). Dumnezeu Se jura pe Sine Insusi si zice: „Nu vreau ca nici un om, nici un suflet sa se piarda si sa se osandeasca, ci il voi astepta. Voi cheltui oricata vreme si oricata asteptare pentru intoarcerea lui“.
Sa urmam calea cea luminoasa a pocaintei; daca ne pocaim sincer, atunci Dumnezeu ne primeste pocainta si creeaza o legatura noua cu noi. De multe ori omul, din pricina greutatii pacatului, ajunge in punctul de a zice: „Dar este cu putinta ca Dumnezeu sa-mi ierte cele ce am facut?” Dintr-un anumit punct de vedere are dreptate. Simte greutatea si se intreaba daca Dumnezeu poate duce o asemenea greutate!
Pentru numele lui Dumnezeu! Nu poate Dumnezeu, Hristos, adancul milostivirii si al indurarilor, sa ridice greutatea unui suflet pacatos? O mana de nisip aruncata in ocean are vreo substanta? Nicidecum, ci se pierde. Se mai vede ceva la suprafata? Nimic. Exact asa este si cu toate pacatele omenirii: sunt un nimic in fata abisului milostivirii lui Dumnezeu. Cu mult mai mult pacatele unui singur suflet!
Vine insa din dreapta instrainatul de mantuirea omului, demonul, si sfatuieste sufletul: „Nu vei fi iertat cu nimic!“. Il impinge, il preseaza spre crima sinuciderii. De aceea, noi sa nu credem niciodata asa ceva, chiar daca am savarsi crime in fiecare zi. Niciodata sa nu ne pierdem nadejdea, oricate am savarsi, oricat am cadea, oricat ne-am lovi si ne-am umple de rani. Fara deznadejde!
Dar gandul va spune: „Pana cand ma va astepta Dumnezeu?“. De vreme ce Dumnezeu iti daruieste viata, acesta este un indiciu ca te asteapta. Nu poti tu anula dreptul lui Dumnezeu de a astepta. Cu aceasta nadejde, cu acest curaj sa ne rugam la Tronul Harului lui Dumnezeu.
Avem nenumarate pilde luminoase de pocainta ale unor oameni care, desi se aflau departe de Dumnezeu, s-au intors, si nu numai ca s-au mantuit pur si simplu, ci au atins si mari masuri de sfintenie.
Cuvioasa Maria Egipteanca ce a fost? Cati si cate, ca si Cuvioasa Maria, n-au fost oameni pacatosi, iar mai apoi au devenit sfinti?!
Pentru aceasta, nimeni sa nu deznadajduiasca, ci sa mearga cu pocainta la duhovnic, care are prin cuvant putere sa-L impace pe pacatos cu Dumnezeu, sa-l indrepteze intr-o clipa.

„Cate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer. Harul Preasfantului Duh le va avea iertate si dezlegate si in veacul de acum, si in cel viitor“.

Automat, „calculatorul” lui Dumnezeu afiseaza „pacate = zero” si, in acelasi timp, se deschide poarta Imparatiei Cerurilor. Camara de nunta a lui Hristos il primeste pe omul care mai inainte nu avea haina sufletului luminata.
Pentru aceasta mare milostivire a lui Dumnezeu sa-I multumim, sa I ne inchinam cu toata recunostinta sufletului nostru. Daca Dumnezeu n-ar fi fost atat de nemarginit de milostiv, nimeni nu s-ar fi mantuit, deoarece nimeni nu este si n-a fost pe pamant fara prihana, fara greseala sau pata. Nimeni nu se poate lauda ca si-a pazit inima curata si fara prihana. Milostivirea lui Dumnezeu este insa atat de eficace, medicamentul acesta este atat de redutabil, incat le sterge pe toate. Face interventii formidabile, operatii neverosimile, si il mantuieste pe om dintr-o moarte sufleteasca sigura.
Aici vedem suflete care au plecat din viata nepocaite si, prin interventia si pronia dumnezeiasca, la rugaciunile unor oameni sfinti, s-au intors inapoi si au primit iertare. Pentru sufletul insusi osandit, dupa moarte nu mai exista pocainta. Pentru a se pocai, trebuie sa se intoarca la viata. Pana si astfel de minuni a facut purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru a-l mantui pe om.
Camara de nunta este gata, Hristos ne asteapta. Nu trebuie sa ne apuce seara. Acum pasim pe terenul postului si al curatirii, iar baia pocaintei ne asteapta. Sa valorificam timpul de acum, si toate vor contribui la pocainta. Cuvintele Bisericii sunt toate spre strapungerea inimii, este de-ajuns sa fim atenti la sensul lor. Sa ingenunchem in fiecare zi, in fiecare noapte, si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne daruiasca duh de strapungere si lacrimi.
Şi, cand Domnul Se va atinge de ochii nostri, sa-I multumim, sa ne smerim si sa-I aratam neputinta noastra, ca adica numai prin milostivirea Lui ne pocaim, iar nu pentru ca suntem in stare si vrednici de pocainta. Faptul ca credem in Dumnezeu si ca ne recunoastem pacatosenia este Harul lui Dumnezeu, este milostivire. Daca nu adumbreste Harul, omul nu se schimba. Daca ne gandim la intoarcere, daca ne pocaim, daca ne schimbam – acesta este Harul lui Dumnezeu. Ca sa vina Harul lui Dumnezeu, trebuie sa fim primiti de catre Har.
Sa ne pocaim cata vreme timpul este la dispozitia noastra, cat avem timpul inaintea noastra. Dumnezeu este atat de bun, Tatal Ceresc are o astfel de inima incat toti incapem inlauntrul Sau, este de-ajuns sa ne apropiem cu pocainta si marturisire. Mai cu seama acum sa ne apropiem la Liturghiile Darurilor mai inainte sfintite, deoarece sunt pline de strapungere si de har. Ce frumos este Heruvicul de la Liturghia Darurilor! Şi acel Heruvic din Sambata Mare, ce dogmatica si teologie contine!
Sa ne silim pe noi insine, ca sa fim aflati priveghind, luptand impotriva lipsei de sarguinta si a leneviei, caci acestea impiedica venirea bunatatilor lui Dumnezeu catre om. Vine diavolul si ne aduce osteneala, sfarseala, si ne sopteste: „Nu face metaniile, nu te ridica acum la rugaciune, esti obosit, dormi putin mai mult, caci trebuie sa mergi la lucru…” si atatea altele. Sa nu-l ascultam, sa ne silim, caci nu stim ce se poate intampla peste cateva clipe. In ce te voi afla, in aceea te voi judeca. Daca ne va afla silindu-ne, ne va randui impreuna cu cei silitori. Daca ne va afla in lenevire si neluare aminte, vom fi randuiti cu cei trandavi si cu cei infranti.
Sa-i ajutam si pe semenii nostri; sa le vorbim despre Dumnezeu, despre iubirea Parintelui Ceresc, sa le dam curaj si nadejde. Un suflet sa ajutam, si aceasta este cea mai mare milostenie. Precum si pe noi ne ajuta alti oameni, trebuie sa facem si noi acelasi lucru.

Sa ne silim, asadar, in toate, ca sa intram in camara de nunta a lui Hristos, caci a celor ce se silesc este Imparatia Cerurilor. Amin.

Staretul Efrem Filotheitul

Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita

sursa

Reclame

“Femeia ceea ce cazuse in pacate multe…”. Dorul dupa Dumnezeu, darul pocaintei si “odihns” alegerii “partii celei bune” a Mariei, de a ne aseza la picioarele lui Hristos.

*

1

Monahul Moise Aghioritul:

[…] Miercurea cea Mare este ultima zi pregătitoare dinaintea Patimilor Domnului. Sfinţii Părinţi au rânduit pomenirea ungerii Domnului cu mir de către femeia desfrânată pentru a ne arăta puterea pocăinţei şi pentru a ne pregăti cum se cuvine şi pe deplin pentru începutul Patimilor Domnului. O femeie decăzută, mizerabilă, păcătoasă, având ca singur bun iubirea, pe care nimeni nicioda­tă nu i-a arătat-o, şi smerenia, pe care a văzut-o doar în chip prefăcut manifestându-se la alţii, a ajuns la o pocăinţă profundă şi a primit acele cu­vinte de laudă de la Domnul, încredinţând-o că fapta ei va deveni cunoscută în toată lumea şi ea va fi vrednică de pomenire şi de respect.
Două persoane domină sinaxarul zilei. O femeie şi un bărbat. Probabil amândoi de vârstă mijlocie. Femeia este neînsemnată, rău famată, neluată în seamă. Hristos merge spre Ierusalim. Se opreşte în casa leprosului Simon. Nu vom vor­bi despre acest om, ci de un alt Simon. Aşadar acolo, în casa leprosului, care era considerată ne­curată şi interzisă de lege, se duce plină de nădej­de şi femeia păcătoasă, îndemnată de blândeţea şi îndurarea Domnului. Femeia gândea simplu şi socotea că după cum Hristos a vindecat lepra trupului aceluia, aşa va tămădui şi lepra sufletului ei. Aceste gânduri ale ei i-au dat îndrăznea­la de a se apropia de Hristos şi a-L unge cu mir. Hristos a primit ungerea cu mir, ca pe un obicei făcut înaintea punerii Lui în mormânt, însă lui Iuda nu i-a plăcut asta. Acesta este celălalt Simon, care o mustră pe femeie şi socoteşte costul miru­lui la treizeci de dinari, sumă deloc mică, dacă ţinem cont că simbria pe o zi era pe vremea aceea doar de un dinar. Hristos a apărat-o pe femeie, i-a adresat vorbe frumoase şi a cinstit-o. Totodată, l-a mustrat pe Iuda pentru cuvintele lui.
Biserica noastră, confruntând pocăinţa des­frânatei cu socoteala ucenicului lacom, în faimoasa idiomelă a acestei zile, psalmodiază di­dactic şi frumos: „Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; ace­ea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despăr­ţit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmaşului; rea este lenevirea, mare este pocăinţa!”. Întreaga slujbă este cucernică şi îndeamnă la pocăinţa care este necesară pentru întâmpinarea Patimilor Domnului.
Cununa preafrumoasei slujbe a zilei este cu­noscutul apostih de slăvire compus de monahia Casiana, mare imnografă bizantină: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironosiţă şi tânguindu-se a adus Ţie mir înainte de îngro­pare…”.

[extras din Omilia “INTAMPINAREA PATIMILOR DOMNULUI” – 12 aprilie 2006]

(Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016)

*

*

1

Maica Gavrilia: Despre Sfânta şi Marea Miercuri

M.G.: Ascultând Imnul Casianei (cântat în Sfânta şi Marea Marţi) «Doamne, femeia ceea ce căzuse împăcate multe…» nu poţi să nu te gândeşti… N-am căzut oare cu toţii în multe păcate? Dar cum altfel am fi putut limţit miracolul iertării şi dragostei Lui? Acesta este motivul pentru care noi toţi, cei ce ne închinăm Domnului, suntem conştienţi că fără ajutorul Lui, fără intervenţia Lui, ne-am tăvăli la nesfârşit în noroi. O, Dumnezeul meu, Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc zi şi noapte, cu ochii deschişi sau închişi, cu sau fără cuvinte, vie sau moartă…

Despre Săptămâna Mare

M.G.: Îmi amintesc că, pe când nepotul meu Andrew avea şaptesprezece ani, mi-a spus:

– Ah… De ce nu avem Săptămâna Mare de patru sau cinci ori pe an, ca să ne intre în cap şi să asimilăm totul?

Într-adevăr, Săptămâna Mare ne face să contemplăm ore şi zile în şir… chiar neîncetat. Este ceva care transce[n]de această lume…

(Maica Gavrilia, Asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, 2014)

cuvantulortodox

“O, groaza! O, negraita josnicie, ticalosie neasemuita! Oare nu este si in noi fatarnicie?”

1

“Această grozăvie a sălăşluirii duhului rău ameninţă pe fiecare dintre noi, chiar dacă ne rugăm şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, fiindcă Trupul şi Sângele lui Hristos nu sunt un talisman şi nici ceva care apără în mod mecanic de tot răul, de toate năvălirile diavolului şi îngerilor lui”.

*

Sfantul Luca al Crimeei: Cuvinte in Miercurea Mare

I. Inima curăţită prin dragoste şi pocăinţă

Astăzi am ascultat pericopa evanghelică despre cele petrecute în Miercurea Mare. Doar vorbind despre cumplita fărădelege ce nu are asemănare în toată istoria lumii şi simt că mă cuprinde tulburarea. Ce ar mai fi de adăugat? Nimic. Vreau doar să vă adun luarea-aminte asupra celor auzite, fiindcă pe acest subiect se poate vorbi la nesfârşit, pătrunzând în fiecare cuvânt al Evangheliei, iar a vă învăţa să faceţi, asta e datoria mea, deoarece cuvintele evanghelice sunt sfinte, mari; cuvinte mai adânci şi mai mari ca ele nu se găsesc în cărţile omeneşti.

Aşadar, înaintea ochilor noştri duhovniceşti s-au înfăţişat nişte suflete omeneşti cu totul deosebite între ele: unele negre, cumplite, altele gingaşe, pline de dragoste. Iată, sub 1acoperământul nopţii merg, ca pharisees1nişte lilieci, cărturarii şi fariseii cei răi, „făcând sfat asupra Domnului şi asupra Hristosului Lui”, ca să se împlinească cele spuse prin prorocul David cu o mie de ani înainte:

Stătut-au de faţă împăraţii pământului, şi căpeteniile s-au adunat împreună asupra Domnului şi asupra Unsului Lui. (Ps. 2, 1)

Merg în taină, fiindcă se tem de popor şi de Cel pe Care vor să Îl omoare şi se sfătuiesc cum să-L ucidă; schimbă şoapte cu limbile lor rele, ticăloase, ca să se împlinească prorocia:

Asupra mea şopteau toţi vrăjmaşii Mei, asupra Mea gândeau rele Mie. Cuvânt fărădelege au pus asupra Mea. (Ps. 40, 7-8)

Dar iată că s-au adunat arhiereii, şi cărturarii, şi mai-marii poporului în curtea arhiereului numit Caiafa, făcându-şi în sfatul lor planul de a-L prinde pe Iisus prin viclenie şi a-L ucide; însă au spus: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Mt. 26, 5) – căci în adâncul inimilor lor negre simţeau ce fărădelege puseseră la cale, simţeau că Cel pe Care voiau să îl omoare era cinstit şi iubit de către popor ca Mare Făcător de Minuni şi că mulţi îl socoteau drept Mesia.

Pentru ce vreţi să-L omorâţi, nenorociţilor? Pentru că a învăţat lumea ce este bunătatea şi dreptatea? Pentru că a luminat întunericul lumii cu lumina Duhului Său Celui dumnezeiesc, cu dumnezeiasca lumină a propovăduirii Sale? Pentru că a făcut asemenea mulţime de minuni? Pentru că a vindecat bolnavi, pentru că a înviat morţi? Pentru că a poruncit mării şi vânturilor să se potolească şi acelea s-au supus Lui? Da, tocmai pentru aceasta, fiindcă, după cum spune evanghelistul Ioan Teologul, arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau:1

„Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul.” (In. 11, 47-48)

Aşadar, se temeau că din pricina mulţimii minunilor toţi aveau să creadă în El. Aşa şi trebuia să fie, ca toţi să creadă în El din pricina minunilor negrăite, a cuvintelor cum nu mai auzise nicicând lumea, şi ar fi fost după dreptate! S-ar fi cuvenit să se bucure pentru faptul că poporul credea în Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul său, Mesia! Punând pricină pentru planul lor cel nelegiuit izbăvirea de năvălirea romanilor, ei minţeau, fiindcă romanii puseseră deja stăpânire pe Palestina, aceasta se întâmplase mai înainte. Nu cumva pentru romani pretextul de a pustii toată Palestina avea să fie faptul că acolo Se arătase Cel mai mare învăţător al Dreptăţii şi binelui? Nu, să nu-i învinuim de asta pe romani; este o clevetire împotriva lor.

Şi totuşi, ce a dus la această înfricoşătoare fărădelege? De ce erau pline cu o asemenea răutate inimile cărturarilor, fariseilor şi arhiereilor? De ce îl urau ei pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, învăţătorul dragostei, Mântuitorul lumii? Tocmai din pricina invidiei josnice, negre – căci înainte de venirea lui Hristos ei erau stăpâni pe minţile şi inimile poporului israelit, erau căpeteniile şi învăţătorii lui; poporul îi socotea drept sfinţi şi drepţi, supunânduse orişicărui cuvânt al lor. Acum însă ei pricepeau că stăpânirea lor, întemeiată pe urâtă făţărnicie, în care nu era dreptate, nu era putere duhovnicească adevărată, se va surpa în atingere cu adevărul dumnezeieştii stăpâniri a Mântuitorului. Ei vedeau şi simţeau că nimeni n-ar fi putut rosti vreodată cuvinte ca ale Lui, şi se temeau că îşi vor pierde autoritatea, că din căpetenii vor ajunge supuşi – şi dorind să-şi întărească josnica stăpânire, ei năzuiau să curme viaţa lui Hristos.

Despre faptul că îi călăuzeau invidia şi răutatea josnică şi urâtă dă mărturie Hristos însuşi, înfierându-i cu asprime în public şi vorbindu-le în faţă aşa cum nimeni n-ar fi cutezat nici măcar să gândească despre ei:

Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor: că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu lăsaţi. (Mt. 23, 13)

Era vreo fărâmă de curăţie, de sinceritate în inimile lor? Nu: acolo se afla întuneric de nepătruns, bezna nestrăbătută a păcatelor, urii şi răutăţii.

15-03-03/60Iată alt chip, şi mai cumplit: chipul apostolului lui Hristos Iuda, căruia Domnul i-a spălat picioarele, pe care l-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Său şi care merge să îl vândă pentru treizeci de arginţi. O, groază! O, negrăită josnicie, ticăloşie neasemuită! El şi-a vândut învăţătorul, de la care văzuse atâta bine! Dar ce s-a întâmplat în sufletul acestui om nenorocit? El era stăpânit în întregime de către dracul iubirii de bani; trăia prin iubirea de bani, era un hoţ, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, purta lădiţa cu daniile pentru Mântuitorul şi ucenicii Săi, din care fura bani pentru sine. Iubirea de bani l-a adus în asemenea hal că numele lui a ajuns urât de întreaga lume: numele de Iuda a devenit sinonim cu trădarea, cu josnicia, cu mişelia.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor (1 Tim. 6, 10). Oare nu vedem întărirea acestor spuse în Iuda cel necredincios? Care dovadă poate fi mai limpede? Nici una, fiindcă orice alt rău este nimic pe lângă acel rău cumplit la care l-a împins pe el iubirea banilor. Şi doar era apostol!

Evanghelia nu ne înfăţişează însă doar întuneric; ea ne arată şi lumina curată, harică. Iată în faţa noastră chipul curvei pocăite, pe care toţi o dispreţuiau şi o călcau în picioare. Cât de luminos este acest chip! Trebuie amintită aici şi cealaltă curvă, care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a şters cu părul său şi a primit de la Domnul iertarea tuturor păcatelor (Lc. 7, 38-48). Mânată de aceleaşi simţăminte ale dragostei şi recunoştinţei,1

s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: „Pentru ce risipa aceasta?” (Mt. 26, 7) –

şi lumea a auzit uluitoarele cuvinte ale Mântuitorului:

Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. (Mt. 26, 10)

O, sfântă, curată dragoste, pe care a pus atât de mare preţ Domnul Iisus Hristos, dragoste din care noi avem atât de puţin şi căreia suntem datori să îi urmăm! Izbitoare este deosebirea dintre acele căpetenii (Ps. 2, 2) şi apostolul-trădător – suflete negre, necredincioase, ticăloase – pe de o parte, şi curva dispreţuită de către toţi, dar cu inima curăţită prin dragoste şi prin pocăinţă, pe de alta.

Să urmăm ei şi dragostei ei faţă de Domnul. Oare nu suntem păcătoşi cu toţii? Avem cumva multă dragoste? Şi avem măcar o picătură de pocăinţă adevărată? Este oare plină inima noastră de dragoste care să stoarcă râuri de lacrimi ori să spargă într-un avânt evlavios vas de mult preţ pentru Domnul?

Deci, iată cum sunt oamenii care s-au perindat prin faţa ochilor noştri duhovniceşti când s-a citit Evanghelia de acum. Aşa sunt şi oamenii ce se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri, adică oamenii care ne înconjoară. Legiuită este nemulţumirea noastră împotriva cărturarilor şi a fariseilor – dar Sfânta Scriptură, nu ne arată degeaba chipuri de oameni plini de nedreptate, răutate şi necredinţă, ci ca pildă a ceea ce nu trebuie să devenim noi înşine.
1Nu trebuie să ne fie îndeajuns tulburarea şi nemulţumirea, ci trebuie să cugetăm şi la noi înşine cu adâncă sinceritate: oare nu este şi în noi ticăloşia acestor cărturari, farisei şi arhierei? Domnul Iisus Hristos i-a numit făţarnici, fiindcă făţărnicia şi prefăcătoria erau trăsăturile de căpetenie ale caracterului lor. Iată, se cuvine să ne gândim dacă nu este şi în noi această trăsătură a făţărniciei – după care va trebui să mărturisim că este.
Dacă Domnul le-a spus fariseilor că ei se îndeletnicesc doar cu curăţirea pe dinafară a paharului şi a blidului, în vreme ce pe dinăuntru, sunt plini de răpire şi viclenie, trebuie să ne gândim şi noi: nu cumva ne prefacem în faţa oamenilor că suntem buni, curaţi, evlaviosi, cum se prefăceau fariseii? Din păcate, mulţi sunt şi printre noi învăţătorii de lege, fariseii, făţarnicii, care în Evanghelie sunt numiţi pui de vipere (Lc. 3, 7), dar care se bucură de multă cinstire în popor. Se află şi printre noi unii asemenea cu Iuda, dar alţii sunt asemenea curvei care s-a pocăit, cu inima plină de dragoste pentru Domnul.
Să luăm aminte la inima noastră, să cântărim ce iese din noi şi din gurile noastre, nu ce intră în ele. Să trăim după poruncile sfintei dragoste, fiindcă toată legea lui Hristos se cuprinde într-o rostire: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Să ne amintim de lucrul acesta şi atunci Dumnezeu ne va binecuvânta şi ne va ierta toate păcatele. Amin.

II. Inima care s-a făcut sălaş diavolului

Cu fior în inimă ascultăm înfricoşătoarea istorisire despre felul în care L-a vândut Iuda 1pe dumnezeiescul Său învăţător. Fireşte, este pe de-a-ntregul de înţeles şi legiuită adânca nemulţumire împotriva celui despre care însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis ucenicilor Săi:

Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol. (In. 6, 70)

Pesemne că nu o dată v-aţi pus întrebarea: pentru ce Domnul, Dumnezeu Atoateştiutor fiind, l-a ales pe Iuda în numărul celor doisprezece apostoli? Doar El ştia ce fel de om e Iuda, ştia că îl va vinde!

Lucrul pe care l-a făcut Iuda a fost prezis prin prorocul David cu mai bine de o mie de ani înaintea Naşterii lui Hristos. El spune din partea Domnului Iisus Hristos: Cel care a mâncat pâinea Mea a ridicat împotriva Mea călcâiul (Ps. 40, 9) – iar în psalmul 68 scrie: Facă-se curtea lui pustie şi în locaşurile lui să nu fie locuitor, şi vrednicia lui s-o ia altul (Ps. 68, 29). Tot ce s-a întâmplat în viaţa pământească a Domnului a fost rânduit în Sfatul Dumnezeiesc încă dinainte de întemeierea lumii: prevăzută a fost căderea lui Adam şi a Evei, prevăzută a fost adânca stricare a neamului omenesc. A fost luată hotărârea ca Cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvântul, să Se pogoare pe pământ, să se întrupeze şi prin propovăduirea Sa, prin moartea Sa pe cruce să mântuiască neamul omenesc care pierea.

Şi pe noi ne uimeşte adâncul dragostei faţă de omenirea pierdută, adânc ce a născut această hotărâre. Deci, totul a fost prevăzut şi prevestit prin proroci. Sfântul Proroc Isaia a descris pătimirile lui Hristos atât de viu, atât de puternic, de parcă ar fi fost de faţă la ele, drept care este şi numit „evanghelistul Vechiului Testament”.

[…]

Domnul nu a făcut pe nimeni rău din fire. Oamenii nu se nasc răi. Răii sunt răi fiindcă aleg de bunăvoie calea răului. Ei ar putea să fie buni, ar putea scăpa de înfricoşătorul lor destin, dacă ar vrea. Amintiţi-vă adevărul de temelie, cel mai însemnat dintre adevăruri: Dumnezeu nu trage pe nimeni la Sine cu de-a sila, prin frică şi cutremur nu face pe nimeni să I se supună, îi place numai dragostea liberă şi curată. Supunerea din frică nu are nici un fel de valoare morală.
Să privim totuşi mai adânc în inima lui Iuda, fiindcă astfel vom putea afla o învăţătură importantă şi pentru noi înşine. Şi Iuda, dacă ar fi vrut, ar fi putut scăpa de soarta înfricoşătoare a trădării. El a umblat trei ani de zile împreună cu ceilalţi apostoli în urma Domnului Iisus Hristos; trei ani a ascultat dumnezeieştile Lui cuvinte şi-a fost martor al marilor minuni făcute de către El.
1Câte lucruri bune şi mari n-a văzut el de la învăţătorul său! Cât de blând S-a purtat cu el Mântuitorul chiar şi în acel ceas înfricoşător al Cinei celei de Taină, când era gata deja, să plece ca să îl dea pe Domnul în mâna arhiereilor. Ar fi putut să-L dea pe Iuda în vileag cu asprime şi cu mânie în faţa tuturor – însă nu face asta, ci cu adâncă întristare le spune ucenicilor că unul dintre ei îl va vinde, fără să-i spună măcar pe nume. El aşteaptă; nu se va stinge gândul trădării în inima lui Iuda, nu se va pocăi acesta pentru fărădelegea pe care o plănuia, nu se va lăsa păgubaş de hotărârea vânzării? Dar răul ajunsese în această inimă la o putere atât de uriaşă încât acesta nici nu s-a ruşinat să întrebe împreună cu ceilalţi ucenici: Nu cumva sunt eu?
Domnul nu l-a dat nici atunci în vileag pe trădător înaintea tuturor ucenicilor, ci doar a1 rostit lin: Tu ai zis. Aceasta însemna: „Ai recunoscut singur că Mă vei vinde”. Şi i-a dat Sfânta Pâine. Şi după îmbucătură a intrat atunci satana în el, spune Sfântul Apostol Ioan. Satana şi-a făcut sălaş în inima lui Iuda, la fel cum Duhul Sfânt face sălaş al Său din inimile oamenilor curaţi şi drepţi. Satana nu se sălăşluieşte dintr-o dată în inima omului – el n-are stăpânire să intre în ea, mai ales dacă această inimă este sfinţită prin marile Taine ale pocăinţei şi împărtăşaniei. El n-a intrat deodată nici în inima lui Iuda, ci mai întâi l-a smintit, trăgându-l spre rău şi spre trădare vreme îndelungată – pesemne chiar dinainte de apostolia lui, fiindcă ştim din Evanghelie că era hoţ: deci şi înaintea apostolici era împătimit de bani. Deci, când a pus satana stăpânire desăvârşită pe inima lui Iuda? Atunci când în acesta s-a pârguit deplin hotărârea de a-L trăda pe Mântuitorul şi ca urmare Duhul Sfânt l-a părăsit.

Însă nu numai Iuda a fost sălaş al diavolului: mulţi oameni s-au împotmolit în rău, minciună, omoruri, furturi într-o aşa măsură încât în ei s-au sălăşluit duhurile rele. Cu ei s-a întâmplat lucrul despre care vorbeşte Domnul Iisus Hristos:

Când duhul necurat a ieşit din om, umblă în locuri fără apă, căutând odihnă, şi nu găseşte. Atunci zice: „Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit”; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, se sălăşluiesc aici, şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. (Mt. 12, 43-45)

1Această grozăvie a sălăşluirii duhului rău ameninţă pe fiecare dintre noi, chiar dacă ne rugăm şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, fiindcă Trupul şi Sângele lui Hristos nu sunt un talisman şi nici ceva care apără în mod mecanic de tot răul, de toate năvălirile diavolului şi îngerilor lui. Ele sunt un mare, nemăsurat ajutor al lui Dumnezeu în lupta noastră cu ispitele de la duhurile rele, dacă va fi inima noastră curată, dacă ne vom strădui mereu, zi de zi, să nu păcătuim. Deci, să păzim în inimile noastre cuvântul Mântuitorului:

Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea. (Mt. 11, 12)

Să ne luptăm necontenit cu păcatele şi cu patimile şi, aducându-ne aminte de greşelile noastre, să nu osândim pe nimeni.

Fie ca Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos să ne dea ajutorul Său cel atotputernic, că a Lui este slava şi stăpânirea, dimpreună cu Părintele Său Cel fără de început şi cu Preasfântul Duh în veci. Amin.

(Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

cuvantulortodox

1

MIERCUREA MARE. Femeia pacatoasa si Iuda, ucenicul vanzator: Puterea pocaintei si riscul permanent al caderii si tradarii lui Hristos.

 

1

“Invatatura vesnica ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Israelul de alta data, cu carturarii si preotii sai, se poate intampla si cu Israe­lul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sai: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc, este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia”.

1

***

Parintele Petroniu Tanase: Sfanta si Marea Miercuri

Ultima Liturghie de pocainta din Miercurea cea Mare este o incheiere si pecetluire a intregii lucrari de pocainta a postului, aratandu-ne ce minuni poate savarsi ea cand se lucreaza si cata paguba aduce cand lipseste.
Cumpana celor doua praznuiri ale zilei: pacatoasa – uce­nicul Iuda, este rasturnata de pocainta. Pacatoasa se afla in sta­rea cea mai de jos a caderii: desfranarea, iar Iuda, in starea cea mai de cinste: ucenic al Stapanului. Pe aceea, pocainta o ridica si o face mironosita; pe acesta, lipsa ei, il coboara la cea mai de jos cadere, il face tradator si-l duce la spanzuratoare. Aceasta rasturnare ne umple de teama si ingrijorare pentru mantuirea noastra, dar totodata si de mare incredere si nadejde, pentru puterea cea mare a pocaintei, ce ne sta la indemana.

Dar sa ne oprim mai staruitor asupra acestora.

1Fariseii si carturarii, indeosebi, si poporul evreu in general, aveau credinta ca ei, ca popor ales si chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinati din oficiu sa fie mostenitori ai imparatiei cerurilor.
Mantuitorul, in repetate randuri, le-a aratat ca aceasta cre­dinta este gresita. Pilda Vamesului si a Fariseului arata tocmai aceasta: un pacatos si un drept, prin pozitia si prin faptele lor, isi schimba intre ei locurile, prin pozitia lor sufleteasca.

Vierii necredinciosi, desi la inceput se bucura de increderea Stapanului viei, vor auzi hotararea:

„Se va lua imparatia de la voi si se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43).

Ucenicul si pacatoasa, pomeniti in Miercurea Sfanta, arata si mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaste mai bine ca oricine pe Domnul sau: traise ani de zile impreuna, vazuse atatea minuni, auzise atatea invataturi minunate si cu toate acestea, pentru ca s-a lasat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire vesnica.

Dimpotriva, desfranata cea instrainata de Dumnezeu aducand cu mare cainta lacrimi si 1mir de mult pret, devine mironosita si pregateste spre ingropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti in toata lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).

Slujba Utreniei ne pune mereu fata in fata cele doua stari: ale ucenicului si a pacatoasei; schimbarea cea buna adusa de pocainta si caderea pricinuita de iubirea banilor.

„Desfranata a venit la Tine, varsand mir cu lacrimi pe picioarele Tale si s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al rautatilor; iar ucenicul cel nemultumitor, vanzandu-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul” (sedealna); sau:

„Cand aducea pacatoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei faradelege;aceea a cunoscut pe Stapanul, iar acesta s-a despartit de Stapanul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a facut rob vrajmasului; rea este lenevirea, mare este pocainta…”.

1Iar Casiana Monahia, in vestita Slava a stihovanei, ne arata aievea zbuciumul sufletesc si tanguirea pacatoasei la picioarele Domnului:

„Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se, a adus Ţie mir mai inainte de ingropare, zicand; Vai mie, ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune; ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu, sa nu ma treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mila”.

Invatatura vesnica ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Israelul de alta data, cu carturarii si preotii sai, se poate intampla si cu Israe­lul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sai: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc, este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia. De aceea, Sf. Parinti zic adesea:

„Mai bine un pacatos smerit decat un drept mandru“.

La sfarsitul postului, pomenirea pacatoasei si a vanzarii lui Iuda are un talc indoit.
Ne apropiem de Sfintele Pasti, dupa o indelungata vreme de pregatire cu multe osteneli. Sa nu fim fara de grija; o neatentie ne poate pierde toata agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.

Tot asa, cel impovarat cu multe si instrainat de Dumnezeu, are si el pricina de nadejde: o pocainta sincera, din adancul inimii si cu lepadare de pacate, il poate invrednici de iertare, ca pe pacatoasa, ceea ce cazuse in pacate multe.
Cu frica si cu nadejde deci, se lucreaza mantuirea. Cu frica, pentru nestatornicia si subrezenia firii omenesti, cu nadejde in puterea pocaintei ce ne sta la indemana si in nemarginita milos­tivire a lui Dumnezeu, inaintea carora nici un pacat nu rezista. Şi Iuda putea fi iertat de se caia. Ne-o adevereste pacatoasa cea de multi ani, care varsand mir cu lacrimi „s-a izbavit de pute­rea rautatilor” si ne-o va arata de asemenea si celalalt ucenic, Petru, caruia, dupa intreita lepadare, lacrimile cele amare ii vor aduce iertare ca si pacatoasei.
Miercurea cea M636are este intunecata de targul lui Iuda si de hotararea carturarilor si 1fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din aceasta zi:

„Astazi s-a adunat soborul cel viclean si a gandit asupra Ta cele desarte; astazi Iuda, pentru tocmeala ce a facut, si-a arvunit spanzurare; iar Caiafa si nevrand a marturisit ca unul pentru toti a luat patima cea de buna voie, Izbavitorul nostru…”.

Pentru fapta atat de josnica a ucenicului si a poporului iu­deu, care s-a lepadat de Mesia Cel atat de mult asteptat, Bise­rica se va indolia in toate miercurile din curgerea anului cu post si cu intristare. Caci pacatul vanzarii si lepadarii de Stapanul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continua peste veacuri si apasa cu aceeasi greutate si asupra crestinilor. Fiindca si acestia, ca si poporul evreiesc, dupa ce s-au invrednicit de daru­rile cele mari ale Stapanului: rascumpararea, infierea, cinstea de ucenic, targuiesc pe Domnul pe bani si pe un pret de nimic, adica pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.

Izbaveste, Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

(Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

***

1

Sfantul Ioan de Kronstadt: Invatatura in Miercurea Mare

Fratilor! Ziua de acum este ziua cand Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a fost vandut spre patimiri si spre moarte.

Suflete credincioase, care sunteti in stare sa pretuiti si sa simtiti neasemuita lepadare de Sine, pentru a noastra mantuire, a Domnului si Prietenului nostru, al tuturor! Paziti-va 1inima cu cat mai multa grija, mai ales din ziua de astazi, doar pentru El, si nu lasati sa puna stapanire pe voi nimic lumesc, nimic stricacios, nici o patima. Dovediti ca si voi stiti sa raspundeti la dragoste cu dragoste, ca sunteti crestini adevarati si ca din iubire pentru Hristos puteti priveghea impreuna cu El, adica puteti priveghea asupra inimii voas­tre macar cele cateva ceasuri in care El a baut sin­gur pentru noi paharul maniei ceresti. Bagati-L prin credinta in inimile voastre pe Hristos Domnul, Care sufera pentru noi, patimiti acolo, in ini­mile voastre, impreuna cu El; amintiti-va pacate­le voastre, intristati-va si, daca se poate, plangeti pentru ele. Pentru voi sa plangeti (Lc. 23, 28), zice Domnul. Trimiteti-va suspinele si lacrimile catre Hristos, si acesta va fi cel mai placut lucru Dom­nului, Care sufera pentru noi: nu dupa multa vreme veti simti in inimile voastre bunavoirea Lui fata de voi, rasplata pentru darul vostru din inima: pacea din suflet care covarseste toata mintea (Filip. 4, 7) si bucuria cereasca, lina, va vor vesti ca jertfa inimii infrante si smerite, pe care o aduceti, nu este urgisita, ci primita de catre Domnul in altarul Sau cel mai presus de ceruri si gandit.
Dupa ce va veti fi curatit in seara aceasta prin Tai­na Pocaintei – daca este cineva care nu s-a cura­tit deja -, va veti invrednici maine sa va impar­tasiti cu Trupul si cu Sangele Lui: sa va uneas­ca aceasta cina a dragostei cu Cel ce a poruncit sa fie savarsita spre pomenirea Lui, sa va amin­teasca intotdeauna nemarginita Lui iubire fata de noi si sa ne dea putere sa petrecem cu sfinte­nie zile mari care vin, in duhul iubirii inflacara­te fata de Domnul, Care Si-a pus sufletul pentru noi. Amin.

(Sfantul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, Bucuresti, 2013)

cuvantulortodox

1

Mirul sufletului: “Nu lasa acel moment sa treaca pe langa tine!”

1

*1

Mirul sufletului

— În loc de epilog —

O întâlnire specială

Mare bogăţie se ascunde în Evanghelia după Ioan. Să luăm aminte la ce spune evanghelistul în capitolul al doisprezecelea:

„Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.”

Citind acest fragment, îmi vine în minte următorul lucru pentru prima dată: Hristos îi cunoştea pe Lazăr, pe Maria şi pe Marta. Intra adesea în casa lor şi a şezut cu siguranţă de multe ori cu ei la masă. Dar de data aceasta parcă este o întâlnire specială, o masă specială, ca şi când ar fi o ceremonie. Nu ştiu cum am putea să înţelegem mai bine acest fragment. Să spunem că suntem doi, trei oameni care ne cunoaştem, si deodată unul dintre noi face un gest cu totul ieşit din comun. Aşa ca şi când nu ne-am fi cunoscut decât acum pentru prima oară, ca şi când s-ar întâmpla pentru prima oară ceva în acel suflet, precum s-a petrecut în Maria. Iar acest gest se face fără nici o pregătire specială, fără a fi fost plănuită, ci spontan. Bineînţeles că Domnul ştie toate aceste lucruri, ca Dumnezeu ce este.

Să ne amintim că altundeva Domnul spune:

„Marto, Marto, te îngrijeşti si pentru multe te sileşti…“

Atunci, de îndată ce Iisus intrase în casa lor, pe Marta au apucat-o toate grijile cele lumeşti – ce va face de mâncare, cum se va îngriji de toare etc – în timp ce Maria a căzut la picioarele lui Iisus şi asculta cuvintele Lui. Iar Domnul apreciază foarte mult asta şi spune:

„Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună si-a ales, care nu se va lua de la ea” .

Ca şi când a avut o revelaţie, ca şi când s-a aprins ceva în sufletul ei, a făcut acestea Maria.

V-aş mai da un exemplu, care nu seamănă neapărat cu pericopa evanghelică, dar care este, păstrând analogiile, din aceeaşi familie, să spunem. I-am spus cândva părintelui Timotei (duhovnicul părintelui Simeon – n.tr.):

„Ieri după-amiază mi-a venit aşa deodată o chemare de a mă ruga.”

Şi el mi-a răspuns:

„Şi ce-ai făcut, ai lăsat-o să treacă?”

Aici, în pericopa evanghelică, avem de-a face cu ceva asemănător, numai că la cel mai înalt nivel. Maria îl are în faţă pe Hristos şi reacţia ei la chemarea pe care o simte este să răspundă la ea în faptă, imediat. Nu plănuit, nu gândit dinainte, ci spontan, luând mirul şi spălând picioarele Domnului. Aici avem de-a face, după părerea mea, nu cu o întâlnire obişnuită, nu cu un gest comun, ci cu ceva ceresc, ceva cu totul special. Aici nu este vorba numai de lucrarea harului lui Dumnezeu, ci în plus faţă de asta este vorba de un suflet care inspiră toată această dragoste a Lui, tot acest har, toată această lumină şi care reacţionează în consecinţă: aduce mirul şi unge picioarele Domnului cu propriul păr.

Atunci când harul lui Dumnezeu încălzeşte şi trezeşte un suflet

1Avem, pe de altă parte, şi cealaltă perspectivă:

“Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari si să-l fi dat săracilor?”

Ce diferenţă între cum gândeşte Maria şi cum gândeşte Iuda. Iar Hristos ştie cu cine are de-a face când o are în faţă pe Maria, la fel cum ştie şi când îl are în faţă pe Iuda.

„Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur si, având punga, lua din ce se punea în ea.”

Aceasta este o notă a evanghelistului, după care continuă:

A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Ca pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Ce să spunem aici? Printre altele, trebuie spus că timpul pentru milostenie sau pentru 1ajutor este oricând la dispoziţia noastră. Dar în clipa când harul lui Dumnezeu intervine şi te luminează, te încălzeşte, te îndeamnă să te izolezi, să te rogi, să plângi – mirului, să spunem, ar putea să-i ţină locul lacrimile – nu lăsa acel moment să treacă pe lângă tine. Aş îndrăzni să zic ca ne ajută acest gest al Mariei, precum şi cuvintele lui Hristos, să păstrăm acest lucru întotdeauna în minte:

„Ca pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”.

Si dacă Domnul va vedea că noi ne ţinem urechile deschise şi cugetul şi inima, încât să putem să înţelegem aceste lucruri, cred că atunci mult mai des ne va oferi aceste ocazii. Ocazii care sunt trăiri duhovniceşti.

Atenţie! Una este să dau un bănuţ unui sărac, şi cu totul altceva este să reuşesc ca, înainte de răstignirea şi de moartea Sa, să îl ung cu mir pe Hristos. Maria îi aduce acel mir pentru punerea Sa în mormânt, deşi aceasta nu se întâmplase încă. Atunci când ne va vedea Domnul cu inima deschisă înspre aceste atingeri ale lui, ne va oferi cu atât mai mult aceste clipe cu totul speciale, aceste trăiri cu totul şi cu totul unice. Şi aşa începe omul să devină din ce în ce mai mult al lui Hristos.

26.03.2008 La sinaxa de dupămasă

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)

cuvantulortodox

1

SFANTA si MAREA MIERCURI a vanzarii Mantuitorului. Sfantul Teofan ne indeamna sa mutam gandul de la pacatul lui Iuda la serpii cuibariti in noi insine

1

Sfantul Teofan Zavoratul – predica in Miercurea Mare: Iuda si noi

Pe ziua de astazi – iata, prin altele, ce amintire amara: mai-marii iudeilor s-au adunat in casa lui Caiafa si chibzuiau cum sa-L prinda prin viclenie pe Domnul Iisus si sa-L dea mortii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, si a zis: “Ce voiti sa imi dati, si eu Il voi da pe El voua?” Ei i-au dat treizeci de arginti. Cand am citit locul acesta din Scriptura, sufletul meu s-a umplut de nemultumire – si asupra mai-marilor iudei, si asupra lui Iuda. Ce aveau in vedere acesti mai-mari, de au atras asupra lor si a poporului vina si pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut sa se hotarasca la asa o fapta Iuda, care intotdeauna era asa de apropiat de Domnul si asa limpede vazuse intiparita in El plinatatea Dumnezeirii? Dupa aceea, gandul meu s-a mutat la caracterul tradarii lui Iuda; si in timp ce cugetam la lucrul acesta, din constiinta au inceput sa rasara una dupa alta propriile mele fapte, foarte asemanatoare cu fapta lui Iuda. Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat semanau mai tare. Atunci, in locul nemultumirii impotriva lui Iuda, a inceput sa renasca temerea pentru mine insumi, si glasul launtric mi-a grait: “Lasa-l tu pe Iuda, intoarce-ti mai degraba luarea-aminte asupra ta si ingrijeste-te sa scapi de soarta lui amara”. Cu acest indemn, fratilor, ma infatisez si eu voua. Aveam de gand sa va infatisez cat de neagra este tradarea lui Iuda. Acum, insa, zic: sa-l lasam pe Iuda. Sa cercetam mai bine faptele noastre, ca sa curatim din viata noastra tot ce poarta vreo trasatura a caracterului lui Iuda – si prin aceasta sa scapam de pedeapsa cereasca ce a cazut asupra lui.
Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul ca in vremea petrecerii lui alaturi de Domnul el era, in ce priveste viata sa, intocmai cu toti Apostolii. Impreuna cu ei mancase, bause, umblase, petrecuse noptile, impreuna cu ei ascultase invataturile si vazuse minunile Domnului, impreuna cu ei rabdase toate nevoile, chiar si umblase propovaduind Evanghelia, si poate ca facuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalti nu vazusera in el ceva aparte. Si totusi, la sfarsit vedeti ce a iesit? De unde aceasta roada? Fireste, dinlauntru, din suflet. Si iata, vedeti, inauntrul sufletului se parguise ceea ce in toata vremea dinainte nu se vadise afara prin niciun semn. Oare stia insusi Iuda ca in inima sa incalzea un asemenea sarpe, care in cele din urma avea sa-l piarda? Dupa obiceiul pe care-l are vrasmasul nostru de a ascunde legaturile in care il incurca pe pacatos, el tainuieste de constiinta patima de capetenie prin felurite lucruri frumoase de mana a doua, si numai atunci cand se bizuie pe pierzania neindoielnica a omului da drumul nenorocirii asupra lui cu toata incrancenarea lui neinfranata. Se poate, judecand dupa toate faptele, ca Iuda sa nu fi vazut uratenia patimii sale si sa nu se fi crezut cu nimic mai rau decat ceilalti Apostoli. Si a cazut, cumva de parca nu ar fi prevazut lucrul acesta.
Avand aceasta in gand, fratilor, sa ne intoarcem luarea-aminte la noi insine si sa cercetam cu asprime cele mai tainice miscari ale inimii noastre, fara a ne opri la infatisarea cuviincioasa dinafara. Pe dinafara, ia uitati-va, cu ce suntem rai? Si totusi, poate ca in jurul inimii noastre se incolaceste un sarpe care e gata sa ne dea pierzarii – si ne va da indata ce se va ivi prilejul. Va amintesc cugetarea Sfantului Macarie Egipteanul, care graieste:

“Nu te lauda cu niciun fel de fapte si cu niciun fel de nevointa. Dar daca te-ai pogorat chiar pana in adancul inimii tale si ai ucis sarpele cuibarit acolo, ce otraveste cu veninul sau toate cele prin care se vadeste viata ta, atunci sa dai multumita Domnului”.

Prin aceasta el avea in vedere fie pacatul care traieste in noi, fie patima de capetenie a fiecaruia, in care se preschimba acel pacat. Si iata asupra carui lucru sa va intoarceti mai cu seama luarea-aminte atunci cand va cercetati pe voi insiva. Cautati patima voastra de capetenie. Pe ea s-o dati in vileag, pe ea s-o aruncati afara.

“Nu cere de la tine Domnul post”, spunea un alt Batran, “cand patimesti de lacomie: da-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite si slavite daca esti molipsit de parerea de sine: da-I smerenie si defaimare de sine. Asa si in toate celelalte privinte”.

Domnul vrea ca noi sa dam in vileag in noi insine si sa fagaduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, si sa stralucim mai ales in virtutea potrivnica patimii ce ne biruie. Daca vei face asta, toate celelalte virtuti vor veni in randuiala de lupta si cu putere, iar patimile vor slabi, fiindca ele se tin de obicei in jurul patimii noastre de capetenie.
Dar sa ne intoarcem la Iuda. Asa purta el ghimpele in inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat in clocot. Vrajmasul l-a apucat pe el, sarmanul, de aceasta patima, a incetosat mintea si constiinta lui si l-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat – la inceput la faradelege, apoi si la pierzania deznadajduirii. Si acest lucru nu s-ar fi intamplat, daca si-ar fi descoperit inaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tamaduit indata boala sufletului sau- si Iuda ar fi fost mantuit. Acelasi lucru se va intampla si cu noi daca nu vom descoperi parintelui duhovnicesc patima noastra. Acum ea sta potolita; dar, mai apoi, numi sa se iveasca prilejul si indata va urma caderea. Iar daca ne vom descoperi patima, ne vom strapunge, vom lua hotararea de a nu ne lasa infranti si vom cere ajutor de la Domnul, fara indoiala ca o sa rezistam: fiindca mai mare este Cel ce este intru voi decat cel ce este in lume (I In 4,4). Prin harul Sau, Domnul va ucide in clipa dezlegarii patima si va pune samanta virtutii potrivnice ei. Atunci n-ai decat sa adaugi o mica osteneala si, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tavali in patimile de ocara si vei incepe sa privesti cu fata descoperita si catre Domnul, si catre Sfinti, si catre toti crestinii.
Inca putina vreme si Domnul va veni la voi, si va face la voi cina impreuna cu voi. Pregatiti-va! Aruncati din inima tot ce este potrivnic Domnului, stergeti tot praful prin suspinari din inima, spalati orice pata prin lacrimile strapungerii, asa incat Domnul, intrand in voi, sa afle casa sufletului vostru dereticata, asternuta, curata. Sa nu fie intre voi vreunii asemenea lui Iuda. Si Iuda, ca si ceilalti Apostoli, deopotriva auzise: “Dupa doua zile Pastile vor fi”. Apostolii s-au apropiat de Domnul si au zis: “Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile?” Iuda, insa, ce a facut? A mers si L-a vandut pe Domnul. Iar la cina tot a mers, alaturi de ceilalti. Nu cumva si intre voi se vor afla maine unii ca acestia? O, sa nu fie! Inca mai este vreme. Mergeti; si fiecare, dupa masura puterilor sale, sa sarguiasca a se arata vrednic a-L primi pe Domnul prin Sfintele Sale Taine. Dati-va seama de ce sunteti vinovati, plangeti si spuneti: “Nu vom mai face, Doamne! Ajuta-ne sa tinem piept de acum inainte”. Acesta este cel mai insemnat lucru pe care il doreste Domnul – iar nepasatori sa nu se afle intre voi. Sa nu fie nici vreunii dintre cei care, fara a se lepada de patima lor, nu numai ca nu au hotararea sa se infraneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt straini de indulcirea cu ele si aplecarea spre ele. Unul ca aceasta e intocmai ca Iuda: cu trupul la Cina, iar cu inima in uneltiri tradatoare. Si unuia ca acesta, cand dupa impartasirea cu Tainele lui Hristos va saruta potirul, oare Domnul nu-I va grai inconstiinta lui: “Cu sarutare vinzi pe Fiul Omului?”

“Dar ochii vinovati ori se ascund, ori se obrăznicesc, atunci când nu vor să se plece…”

“Pe ziua de astazi – iata, prin altele, ce amintire amara: mai-marii iudeilor s-au adunat in casa lui Caiafa si chibzuiau cum sa-L prinda prin viclenie pe Domnul Iisus si sa-L dea mortii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, si a zis: “Ce voiti sa imi dati, si eu Il voi da pe El voua?” Ei i-au dat treizeci de arginti. Cand am citit locul acesta din Scriptura, sufletul meu s-a umplut de nemultumire – si asupra mai-marilor iudei, si asupra lui Iuda. Ce aveau in vedere acesti mai-mari, de au atras asupra lor si a poporului vina si pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut sa se hotarasca la asa o fapta Iuda, care intotdeauna era asa de apropiat de Domnul si asa limpede vazuse intiparita in El plinatatea Dumnezeirii?

Dupa aceea, gandul meu s-a mutat la caracterul tradarii lui Iuda; si in timp ce cugetam la lucrul acesta, din constiinta au inceput sa rasara una dupa alta propriile mele fapte, foarte asemanatoare cu fapta lui Iuda. Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat semanau mai tare. Atunci, in locul nemultumirii impotriva lui Iuda, a inceput sa renasca temerea pentru mine insumi, si glasul launtric mi-a grait: “Lasa-l tu pe Iuda, intoarce-ti mai degraba luarea-aminte asupra ta si ingrijeste-te sa scapi de soarta lui amara”. Cu acest indemn, fratilor, ma infatisez si eu voua. Aveam de gand sa va infatisez cat de neagra este tradarea lui Iuda. Acum, insa, zic: sa-l lasam pe Iuda. Sa cercetam mai bine faptele noastre, ca sa curatim din viata noastra tot ce poarta vreo trasatura a caracterului lui Iuda – si prin aceasta sa scapam de pedeapsa cereasca ce a cazut asupra lui.

[…]

Domnul si Mantuitorul nostru, Preacurata Maica a Domnului si Sfintii toti sa ne ajute a ne impartasi spre iertarea pacatelor si viata vesnica! Amin!

(Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

***

1

“E noapte totdeauna când frăţietatea se dezbină, când ucenicii se despart, când legământul dintâi este călcat, când mânia şi ura împing omul la răzbunare…”

Talcuirea adanca, sensibila si zguduitoare a Fericitului parinte mucenic Constantin Sarbu asupra resorturilor acunse ale tradarii lui Iuda
Cu invataminte duhovnicesti vitale pentru noi…

Diavolul pusese in inima lui Iuda: gandul

“Diavolul lucreaza cu viclesug mai intai prin inima, apoi prin minte.

Mai intai il face pe om sa se lase tarat spre poftele inimii si cand inima i-a ajuns plina de bucurii intinate, dupa aceea si mintea o urmeaza, ajutand inimii sa-si intineze viata si mai mult (Marcu 7, 21-23)

Cele mai rele si mai blestemate ganduri, diavolul nu le pune in mintea omului, ci in inima lui. Caci daca le-ar pune in minte, omul, oricat ar fi el de rau si oricat ar fi mintea lui de intunecata, totusi s-ar ingrozi gandindu-se la ele si poate ar vedea si urmarea lor nefasta. Dar daca pune aceste ganduri in inima, inima nu se gandeste niciodata la urmari. Inima este gata sa sara si sa implineasca indata orice pornire ce vine in ea, caci inima nu are ochi, dar mintea are. Si cand din prisosul unei inimi intinate vorbeste gura, sau scrie condeiul, sau lucreaza celelalte madulare, limba ajunge o lume de nelegiuiri (Mat. 15, 11-20). Ea intineaza tot trupul si arunca in foc cursul vietii, dupa ce aprinsa a fost ea de flacarile gheenei (Iacov 3, 6).
O, cat de mult trebuie sa fie omul atent asupra inimii lui! Caci satana intotdeauna ataca mantuirea omului prin poarta inimii, fiindca prin poarta aceasta omul este totdeauna mai slab si aici cedeaza mai usor.
Cand sageata aprinsa a unei priviri ispititoare este indreptata direct spre inima, cand pofta vreunui pacat atragator este asezata in fata inimii, cand gandul unei fapte de rusine este aruncat peste zid inlauntrul inimii, indata inima ia foc ca padurea uscata! Si cine mai poate salva apoi ceva din ea, cand flacarile se intind si cuprind grabnic totul, nimicind fara crutare orice rod bun din ea?!
O, fratele si sora mea! Nu am destula tarie in cuvant ca sa-ti pot spune asa cum as vrea si cum ai tu nevoie sa stii, cat de treaz trebuie sa veghezi asupra inimii tale intotdeauna, nu numai atunci cand vin gandurile negre cu gramada inlauntrul tau, dar si atunci cand vine mai ales un singur gand! Caci daca din cele multe, unele pot sa ramana si sa se aseze pe inima ta, sau pot sa zboare toate, apoi cand vine unul singur, acela se aseaza cel mai sigur si se cuibareste in inima.
Nu poti opri ciorile sa zboare peste casa ta, dar le poti opri sa-si faca cuib acolo!
Nici gandurile rele nu le poti opri sa nu-si vina, dar le poti alunga pentru a nu-si face loc in inima ta.
De aceea, ochii mintii tale sa fie totdeauna treji. Si cand un gand se repede ca un lup sa-ti muste inima, sau ca un uliu se roteste deasupra inimii, cautand sa gaseasca un loc sa se aseze, lupta-te cu toata puterea si alunga-l! Caci de multe ori, dupa cinci minute va fi prea tarziu. Odata ce sageata arzatoare ti-a strapuns scutul inimii tale, numai Dumnezeu stie cum se va stinge si ce prapad poate sa faca in inima ta, si prin ea in atatea alte inimi.

Doamne Dumnezeule, Facatorul inimii omului, tu stii cat de slaba este inima noastra, pentru ca ai facut-o asa spre a patrunde cu usurinta in ea dragostea de Tine si de semenii nostri, bunatatea, mila si credinciosia! Dar Tu stii si cat de viclean este vrajmasul manturii noastre, cu cata siretenie se foloseste el de slabiciunile inimii noastre ca sa patrunda inlauntru si sa ne piarda cu otrava si cu focul pacatului. De aceea Te rugam: pune straja inimii noastre si da-ne o minte treaza, care sa nu lase niciodata sa patrunda inlauntrul nostru un gand venit de la diavol. Ca sa nu ne duca apoi la fapte ucigase si vinovate de un pacat vesnic, asa cum l-a dus pe Iuda, a carui minte n-a vegheat.

(…)

Cel ce mănâncă pâine cu Mine…

Domnul stătea la masă cu ucenicii Săi, în seara Cinei de Taină… Era ceasul cel mai 1zguduitor! Totdeauna le spusese ucenicilor adevăruri mari şi neaşteptate, dar niciodată ca acum. Despre Patimile Sale, Domnul le mai vorbise şi altădată, dar ei, chiar dacă le crezuseră, le priveau ca pe ceva îndepărtat, pentru cine ştie când. Despre vânzător le mai vorbise, dar acum lumina cuvintelor Domnului se apropie tot mai mult de cineva anume, până când se opreşte asupra celui care mânca din acelaşi blid cu El, care rupea din aceeaşi pâine.
Să te pârască poate oricine, dar să te vândă nu poate decât acela care mănâncă pâine cu tine. Rău poate să-ţi facă orice semen, cât de străin şi de depărtat ar fi de tine, dar cel mai mare rău nu ţi-l poate face decât acela care neapărat îţi stă cel mai aproape. De aceea, nici durere mai mare nu poate produce nimeni pe lume, ca acela de la care ai dreptul să aştepţi cea mai mare bucurie.
Dragă suflete care ai avut pe lume harul de a avea un învăţător din pâinea căruia te hrăneşti, fii cu luare-aminte şi nu lăsa nici un fel de gând satanic să-ţi pătrundă în inimă împotriva învăţătorului tău! Oricât de mare îţi pare fericirea pe care ai putea să ţi-o cumperi prin vânzarea binefăcătorului tău, nu o dori!
Oricât de mare rău ţi s-ar părea că ţi-a făcut el, nu dori niciodată să te răzbuni pe părintele tău, pe învăţătorul tău, pe binefăcătorul tău, căci preţul cu care îl vei vinde şi săgeata cu care îl vei străpunge vor arde în vecii vecilor mâinile şi inima ta.

(…)

Unul din voi Mă va vinde!

1Ce cumplită clipă trebuie să fi fost pentru ucenicii Domnului aceea când Mântuitorul le-a spus la masă: „Unul din voi Mă va vinde!”. Ca un trăsnet căzut dintr-o dată şi pe neaşteptate vor fi zdrobit aceste cuvinte toată bucuria lor. Aşa părtăşie sfântă se închegase în inimile lor unii faţă de alţii şi toţi faţă de Domnul, încât ar fi fost cu neputinţă vreunuia dintre ei să-şi închipuie că vreodată careva ar putea ajunge să se rupă de ceilalţi. Cei nevinovaţi, auzind aceste cuvinte, au început să se uite unii la alţii, pentru prima dată bănuitori, în clipa aceea se spărgea în ţăndări, ca un vas foarte scump, toată încrederea nemărginită şi armonia unităţii lor. In inima fiecăruia năvălea acum apa neagră şi rece a neîncrederii, năruind totul.
Cât de zdrobită trebuie să fi fost inima lor, când se uitau unii la alţii pentru prima dată cu ochi încruntaţi şi bănuitori! O, cum trebuie să fi răvăşit sufletul lor o mie de gânduri deznădăjduite! Satana se bucura din plin când vedea că mica şi sfânta obşte credincioasă lui Hristos se destramă. Şi va fi şoptit fiecăruia dintre cei unsprezece ucenici destule îndemnuri ispititoare, sfătuindu-i pe fiecare să se retragă, să se ducă acasă şi să se întoarcă la treaba lui. Le va fi şoptit cât de bine ar fi fost dacă ar fi făcut aşa mai demult, sau chiar să nu fi apucat de la început pe acest drum, că iată acum unde s-a ajuns! Iată pe cine au iubit, iată în cine s-au încrezut, iată cu cine s-au însoţit! Ce bine ar fi fost dacă ar fi ascultat de soţie, sau de părinţi, sau de prieteni şi ar fi stat acasă! Cu astfel de gânduri le-a zdrobit satan sufletul.
Vai, cât de mult rău fac, nu numai lucrării lui Dumnezeu, ci şi semenilor lor, acei oameni nelegiuiţi care vând pe ai lor şi care trădează dragostea, prietenia, frăţietatea, cinstea şi cuvântul lor. Căci aceştia nimicesc chiar bunul cel mai scump pentru inimile omeneşti, care este încrederea în om.
Până există încredere, ce sfântă este legătura dintre credincioşi, părtăşia dintre soţi, iubirea dintre prieteni, armonia dintre oameni. Când însă diavolul pune în inima unuia dintre ei gândul vânzării şi înşelăciunii, se prăbuşesc toate acestea. Şi câtă jale şi prăpăd rămâne în inima lor! Ce gust amar le va veni pe buze şi se va preface în cele mai înveninate cuvinte pentru acela care a trădat!
Dragul meu, care auzi aceste amare lucruri, ia bine seama la tine însuţi! Roagă-te lui Dumnezeu şi priveghează, ca nu cumva să ajungi şi tu un vânzător de Hristos, căci aceasta te va rupe de Hristos şi de fraţi, iar păcatul tău va otrăvi nu numai veşnicia ta, ci şi părtăşia altora, căci fiecare va începe să se teamă de celălalt şi să se îndoiască de toţi. Iar aceasta este o nenorocire mai mare şi mai largă decât oricare alta.

Binecuvintează, Doamne, pe ucenicii Tăi curaţi şi statornici şi mângâie inimile lor!

(…)

Doamne, cine este?

(…) De câte ori îl va fi privit Domnul pe Iuda în ochi, când vorbea ucenicilor Săi despre1 trădare, despre vânzare, cu faţa plină de tristeţe şi cu Duhul tulburat?! Şi cât va fi cercetat Domnul să vadă dacă nu cumva în ochii vânzătorului s-a ivit măcar o umbră de căinţă pentru fapta lui! O umbră de căinţă pentru gândul pe care-l purta în inimă, căutând doar prilejul să-l înfăptuiască; pentru argintii care îi avea chiar în buzunar şi pe care îi pipăia cu tăinuită lăcomie şi dragoste…
Dar ochii vinovati ori se ascund, ori se obrăznicesc, atunci când nu vor să se plece. La început, ochii lui Iuda se vor fi ferit de privirile duios-mustrătoare ale Domnului. Dar mai târziu, când gândul s-a făcut faptă, ochii lui Iuda au devenit obraznici, înfruntând cu cerbicie şi cu neînduplecare îndrăzneaţă orice privire a ochilor Domnului, arătând astfel că nu se lasă biruiţi, ci sunt hotărâţi să lupte cu îndârjire şi cutezanţă vrăjmaşă contra Duhului lui Iisus.
In ultimele zile pe care le petreceau împreună şi mai ales în ultimele clipe pe care le petreceau acum, în seara aceasta, cu toţi ceilalţi, cu ce dureri trebuie să se fi resemnat Domnul Iisus în această rupere definitivă de unul dintre cei iubiţi, pe care El şi-l alesese să-I fie un prieten pe vecie, iar nu un ucigaş!
Dar când nici lacrimile, nici rugăciunea, nici arătarea celei mai răbdătoare iubiri nu mai pot mişca pe cineva, atunci nu-ţi mai rămâne spre inima lui nici o punte. Atunci petrecerea împreună nu va mai fi decât o stare de gheaţă, pe care şi unul şi altul nu doresc decât s-o termine cât mai repede.

Fiul lui Simon Iscarioteanul…

1Acela care era vânzătorul lui Hristos era Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul.

Iată, din nou sfântul cuvânt al lui Dumnezeu ne vorbeşte astfel cutremurător despre partea pe care părinţii o au în faptele copiilor lor şi urmările acestor fapte, fie bune, fie rele. Fiindcă creşterea pe care le-au dat-o părinţii în cei şapte ani de acasă şi pilda de viaţă pe care copiii au văzut-o, mai ales în aceşti ani, la părinţii lor, se întipăreşte adânc pe toată viaţa lor, care atunci începe să se formeze pentru viitor.
Simon Iscarioteanul poate era plecat demult în veşnicie atunci când fiul său ajungea să arate prin faptele lui ce fel de creştere primise în casa părintească; dar şi acolo, în locuinţa morţilor, îl urmăreau faptele fiului său. Viaţa ticăloasă pe care se pare că o trăise tot aşa şi tatăl, se prelungea acum în fiul ticălos. Iuda era fiul lui Simon Iscarioteanul şi la fapta fiului era pomenit şi numele tatălui, ca un părtaş cu aceeaşi răspundere la greutatea ei. Şi va fi pomenit aşa până în vecii vecilor.

Rare şi binecuvântate sunt cazurile în care din nişte părinţi stricaţi să se dezvolte copii buni şi folositori societăţii. De cele mai multe ori, din fiii unor astfel de părinţi stricaţi ies toţi cei care, în timpul vieţii lor, ajung stricaţi şi ei, hoţi, ucigaşi, trădători şi ceilalţi blestemaţi, făcători ai tuturor relelor, care otrăvesc viaţa semenilor lor pe pământ şi batjocoresc numele sfânt al Domnului şi voia cea sfântă a lui Dumnezeu.

Dragă frate şi soră, care sunteţi părinţii cuiva sau vreţi să fiţi părinţii unor copii ce vor rămâne în lume după voi, aveţi multă grijă şi luaţi bine seama cum vă creşteţi copiii şi mai ales ce pildă le daţi prin viaţa pe care copiii voştri o văd la voi! Aveţi grijă acum, fiindcă peste puţină vreme copilul vostru vă va scăpa din mâini şi după aceea în zadar veţi plânge!

Dacă mama este o femeie uşuratică, destrăbălată, certăreaţă sau beţivă, cum va creşte fiica ei lângă ea?! Dacă tatăl este un fumător, un jucător de cărţi, un seducător şi hoţ, ce va ieşi din fiul său, care creşte umblând după el prin cârciumi?! Când vor fi mari, astfel de copii se vor căsători şi ce se va alege din sufletul care va ajunge să fie soţ sau soţie unui astfel de fiu beţiv sau fiică desfrânată?! Ce se va alege de fiii care se vor naşte după aceea dintr-o astfel de familie?! Ce se va alege mai departe de tot neamul de urmaşi ieşiţi din ei?!

Dragi părinţi, luptaţi cu toate piedicile şi stăruiţi să vă creşteţi copiii în frica lui Dumnezeu, în credinţă şi în dragoste! Să nu le daţi decât pildă bună, că şi pe pământ şi sub el vă vor urmări faptele copiilor voştri, ori ca o binecuvântare, ori ca un blestem.

Iar dacă fiul vostru ticălos sau fiica voastră desfrânată chinuie pe soţia sa, sau soţia sa chinuie pe soţul său, nu apăraţi pe cel vinovat în contra celui nevinovat, căci vă uniţi cu păcatul şi veţi primi o osândă şi mai mare!

Ce vrei să faci, fă repede!

Indată ce i-a fost dată bucăţica, satana a intrat în Iuda, iar Iisus i-a mai zis apoi lui Iuda 1doar atât: “Ce vrei să faci, fă repede!“. Fiindcă atunci când vezi că nu mai poţi împiedica o faptă, nu mai doreşti nimic decât să treacă mai repede. Orice amânare este o chinuitoare otravă a întregii fiinţe care aşteaptă. De multe ori amânarea e mai grea decât însăşi durerea pe care o pregăteşte.
In Iuda, gândul trădării stăruia de mult. Inştiinţările cutremurătoare şi miscatoare ale Domnului nu-i zdrobisera inima. In loc sa se opreasca din drumul primejdios pe care apucase, mergea cu si mai mare indrazneala pe el.

Iata grozavia: pe urma gandului satanic intra si satana insusi in inima care i-a fost deschisa. Gandul ascuns, pacatul ascuns este solul care ii pregateste intrarea si stapanirea inimii. Pe urma omul nu mai e decat un posedat total, un asociat nelegiuit, o unealta blestemata in mana duhului care de la inceput a fost ucigas (Ioan 8, 44). Iata unde duce un gand rau pe care l-ai primit in inima! Te poate duce la iad un gand de desfranare, de furt, de vanzare, de razbunare, pe care si tu, si altul se poate ca l-ati primit in inima voastra si-l mai purtati inca, asteptand doar prilejul de a-l indeplini. Astepti poate sa plece sotul de acasa? Sau sa vina noaptea, cand trecatorii se vor rari, sau sa-ti vina la indemana o clipa prielnica, pe care satana ti-o va pregati, dupa ce mai intai te-a orbit si ti-a intunecat mintea, ca sa nu-ti dai seama ce faci? Apoi cu mare usurinta te va arunca in prapastie dintr-o data si se pune intrebarea: cum vei mai iesi?!

Cand Dumnezeu iti pune in inima un gand bun, ai grija si implineste-l cat mai repede, pana nu vine satana sa-l ia din inima ta, daca tot amani implinirea lui (Luca 8, 12). Dar cand in inima ti-a fost pus un gand care este indoielnic, nu te grabi sa-l asculti, caci de firul acestui gand este legata sabia cu care satana te poate ucide pe tine si pe multi altii.

Suflete care auzi aceste instiintari, opreste-te o clipa aici, langa Hristos si asculta-L cum te intreaba: Ce vrei sa faci? Ce gand ai in inima ta? Ce gand ti-ai pus in inima sa infaptuiesti? Ti-a venit gandul sa o rupi cu satana si sa-l alungi cu totul din inima ta si din viata ta? Hotaraste-te odata pentru Domnul si fa repede, cat mai repede acest lucru! Asculta-L pe Domnul, vino si ramai apoi cu El pana la moarte! Vei fi fericit pe veci. Sau nu cumva ti-a pus si tie satana in inima vreun gand rau si ti-l impinge mereu in fata ca sa-l implinesti? O, dragul meu, nu-l asculta, caci tot ce iti promite este minciuna si te va nenoroci si pe tine in veci de veci!

Doamne Iisuse Hristoase, Mantuitorul meu, curateste inima mea de tot felul de ganduri rele si pune in toata fiinta mea numai gandul Tau: gandul smerit al ascultarii de voia Tatalui, gandul curat al umblarii in sfintenie, gandul iubitor al alipirii de Tine si de fratii mei, gandul curajos al rabdarii si patimirii pentru credinta si gandul sfant de a ramane statornic in aceste binecuvantate ganduri, staruind mereu pentru ca ele sa ajunga in viata mea o implinire buna zi de zi, pana la capatul drumului.

Era noapte!

1Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte… E noapte totdeauna când gândul diavolesc biruieşte în vreun fel un suflet de ucenic credincios. Este o întunecare a minţii totdeauna când păcatul pune stăpânire pe o inimă, iar diavolul reuşeşte să o smulgă din părtăşia frăţească, făcând-o o unealtă de vânzare. E noapte totdeauna când frăţietatea se dezbină, când ucenicii se despart, când legământul dintâi este călcat, când mânia şi ura împing omul la răzbunare.

Ce grozavă este o astfel de noapte şi ce mult prăpăd poate face ea când răzbate acolo unde lumina n-ar trebui să dispară niciodată!

(…) Ce minunată e convieţuirea unei familii când este armonie între soţi, grijă pentru copii, dragoste şi înţelegere între ei! Şi dintr-o dată, în inima unuia dintre soţi pătrunde o săgeată străină! Mintea se întunecă, inima se aprinde veninos, viaţa se otrăveşte, sufletele se zdrobesc. Şi dragostea dintâi nu se mai poate reface niciodată, sau niciodată aşa cum a fost.

Ce minunată este viaţa unui suflet cu Hristos! Ascultarea lui faţă de fraţi este smerită şi sinceră. Dragostea lui pentru ai săi şi pentru toţi semenii este prietenoasă şi înţelegătoare. Blândeţea e domoală şi caldă. Vorba cuviincioasă şi dulce, faţa luminoasă şi plină de bunătate. Inima lui este deschisă şi apropiată; totul este luminos! Dar deodată un păcat ascuns, un duh străin, o învăţătură duşmănoasă vine în suflet prin altă uşă în locul acesta sfânt şi stingând toată lumina dulce, aduce dintr-o dată o noapte fioroasă peste tot.

Şi vai, când noaptea se prăvăleşte deodată în plină zi, totdeauna are loc o răstignire şi o moarte nevinovată: uneori moare credinţa, alteori nădejdea, alteori dragostea. Mai grozav este atunci când mor toate deodată.

Nu ne duce, Doamne, pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău!

După ce a ieşit Iuda

După ce pleacă un vânzător, rămâne în locul lui o oroare.

După ce pleacă un vrăjmaş, rămâne o primejdie.

După ce pleacă un frate, rămâne o durere.

După ce pleacă un soţ, rămâne un gol amar, nu numai în casă, ci mai ales în suflet.

După ce pleacă un răzbunător, rămâne totdeauna o ameninţare.

Iuda a plecat singur, dar s-a întors cu o gloată, căci ura reuşeşte să-i strângă pe oameni mult mai grabnic decât dragostea, dar reuşeşte să-i păstreze mult mai puţin.
După ce a ieşit Iuda, Iisus a zis: „Acum Fiul Omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El!“. Nu poţi ajunge la Inviere decât prin Cruce. Nu poţi ajunge la slava veşnică decât prin pătimiri, aşa cum nu poţi ajunge în cer decât prin pământ”.

(Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)

cuvantuortodox

1

1