Cuvioasa Maria Egipteanca

1

Cu cat ne apropiem de sfarsitul Postului, sfintele slujbe ne vorbesc tot mai vadit de Patimile cele mantuitoare ale Domnului. Aceasta saptamana ne aduce aminte de caderea lui Adam si a intregului neam omenesc si apoi de pilda samarineanului milostiv, in care se oglindeste aceasta cadere si izbavire. Cel cazut intre talhari este omul Vechiului Testament, pe care nici Preotia, nici Legea nu l-au putut tamadui.

„Cazand Adam in talharestile ganduri, i s-a furat mintea, ranindu-se la suflet si a zacut lipsit de ajutor. Nici preotul cel mai inainte de lege n-a luat seama la dansul, nici levitul cel din lege nu s-a uitat la el, fara numai Tu, Dumnezeule.“ (Duminica seara).

Cazut intre talhari este si tot omul robit de patimi prin inselaciunea diavoleasca si prin calcarea poruncilor dumnezeiesti:

„Eu, Stapane al tuturor, asemanatu-m-am celui ce a cazut intre talhari, cazand in pacatele mele si acelea m-au ranit fara de mila; dar nu ma lasa pe mine nevindecat Iisuse.“ (Luni la Utrenie).

Samarineanul cel milostiv, care a mantuit pe „cel mort“, nu este altul decat Mantuitorul Hristos, Care prin Patimile si moartea Sa a mantuit neamul omenesc si izbaveste de-a pururi pe fiecare din cei ce striga catre El.

„Fiind izgonit de patimi, eu ticalosul, am cazut in prapastie. Ci Tu, Hristoase, m-ai primit si m-ai luminat cu nepatimirea si m-ai facut impreuna sezator cu Tatal“ (Marti seara).

Intre celelalte saptamani ale postului, saptamana a V-a ocupa un loc aparte prin cele doua evenimente din cuprinsul ei: Miercurea Canonului si Sambata Acatistului.

Miercuri seara, la Utrenia zilei de Joi, se citeste intreg Canonul cel mare al Sfantului Andrei, care s-a citit la pavecernitele primelor patru zile din saptamana I-a. Impreuna cu Canonul se citeste si Viata Preacuvioasei Maria Egipteanca, scrisa de Patriarhul Sofronie al Constantinopolului.
Pricina pentru care s-au randuit acestea, precum arata Sinaxarul Triodului, este ca se apropie de sfarsit postul si pentru ca oamenii sa nu slabeasca ostenelile si luptele cele sufletesti si sa nu paraseasca vietuirea cu nevointa si smerenie. Marele Andrei, prin istoriile Canonului cel Mare, pomenind faptele cele bune ale oamenilor drepti, precum si intoarcerea celor rai, face pe oameni mai viteji si mai indrazneti ca sa stea tare impotriva vrajmasilor, iar Sf. Sofronie, prin povestirea cea desfatata si frumoasa, de asemenea ii intareste si-i indeamna spre Dumnezeu, ca sa nu cada si sa nu deznadajduiasca de sunt cazuti in pacat, ca mare este bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu fata de cei ce se intorc cu tot sufletul de la pacatele facute, precum se vede in Viata Sfintei Maria Egipteanca.

Condacul Canonului este un puternic indemn la trezvie si grija pentru raspunsul cel infricosat: „Suflete al meu, suflete al meu! Scoala, pentru ce dormi? Sfarsitul se apropie si vrei sa te tulburi! Desteapta-te dar, ca sa se milostiveasca spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea si toate le plineste“.

La Utrenia sambetei, se citeste in patru rastimpuri Acatistul Bunei Vestiri, in chip sarbatoresc si cu repetarea de mai multe ori a primului condac, anume alcatuit in cinstea acestei praznuiri: „Aparatoare Doamna, pentru biruinta multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi robii tai. Ci ca aceea ce ai stapanire nebiruita, izbaveste-ne din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-Te Mireasa, pururea Fecioara!“.
Praznuirea aceasta s-a randuit pentru pomenirea si cinstirea biruintelor castigate de crestini cu ajutorul minunat al Maicii Domnului. Intai impotriva scitilor si persilor, a doua oara impotriva saracinilor si a treia oara impotriva agarenilor, care cu nenumarate osti, pe mare si pe uscat, asediasera Constantinopolul. Patriarhul, impreuna cu clerul si credinciosii, a facut pri-vegheri si rugaciuni neintrerupte si procesiuni cu sfintele icoane si indeosebi cu icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, care n-a intarziat sa-si arate puterea Sa nebiruita. Pentru ca ostile paganilor, mult mai numeroase decat ale crestinilor, au fost biruite de istov, iar corabiile lor inecate de furtuna, s-a randuit aceasta praznuire de „multumire pentru biruinta“ catre Ceea ce are „stapanire nebiruita si izbaveste de-a pururi din toate nevoile pe credinciosii robii Sai“. Condacul intai, „Aparatoare Doamna“, alcatuit de patriarhul Serghie cu acest prilej, ne aduce aminte de-a pururi si ne da incredere in ajutorul cel mare si grabnic al Preacuratei impotriva tuturor vrajmasilor vazuti si nevazuti.
Duminica a V-a ne pune inainte o noua pilda de inalta sfintenie, si anume pe Prea Cuvioasa Maica noastra Maria Egipteanca. Daca Sfantul Ioan Scararul, din duminica trecuta, este icoana vietii calugaresti si a oamenilor care merg spre mantuire cu hotarare, fara abatere sau intoarcere de la calea cea buna, ca omul care cunoaste bine tinta calatoriei, Sfanta Maria Egipteanca este icoana celor care se abat sau ratacesc de la calea mantuirii, a celor care calatoresc cu poticniri si caderi, dar nu mai putin, si acestora le sta in putinta sa se ridice la cea mai inalta sfintenie, precum ne-o dovedeste minunata viata a Cuvioasei Maria Egipteanca.
Precum ne-o arata si numele, patria Cuvioasei Maria a fost Egiptul, si anume, orasul cel mare al Alexandriei, iar Cuvioasa a trait in primele veacuri crestine, intre anii 340-420. Dupa cum ea singura povesteste, tineretea si-a petrecut-o in cele mai urate fapte de stricaciune si desfranare. Odata, vazand niste corabii plecand spre Ierusalim, pentru praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, a plecat si ea cu un grup de tineri, nu pentru a se inchina, ci pentru ca avea prilej sa-si implineasca si mai mult nesaturata pofta a desfranarii. Ajunsa la Ierusalim, dupa o calatorie plina de pacate, a voit si ea sa intre cu lumea ce se grabea la inchinarea Sfintei Cruci, dar n-a putut intra mai departe de pridvorul bisericii, oricat s-a silit, pentru ca o oprea o putere nevazuta. Abia atunci s-a trezit in ea simtamantul vinovatiei si al pacatoseniei in care se gasea.
Vazand aproape icoana Maicii Domnului, inalta o rugaciune plina de cainta si zdrobire sufleteasca, si, simtindu-si inima putin alinata, incearca din nou sa intre in biserica si acum nu o mai opreste nici o putere. Se inchina cu mare umilinta la Sfanta Cruce a Domnului si la iesire din nou inalta o rugaciune fierbinte catre Maica Domnului si aude un glas care o indeamna sa treaca Iordanul, in pustie. Dupa un scurt popas in Biserica Sf. Ioan Botezatorul de la Iordan, unde se invredniceste de impartasirea cu Sfintele Taine, trece in pustie, hotarata sa inceapa o viata noua.
Intr-adevar, viata pe care o duce de aici inainte pana la sfarsitul vietii este mai presus de puterile omenesti. Patruzeci si sapte de ani a trait in pustie cu doua paini si jumatate, pe care le luase din Ierusalim la plecare, chinuita de foame, de sete, arsa de soarele zilei si inghetata de frigul noptii, hartuita necontenit de duhurile necurate. In cele din urma, din dumnezeiasca randuiala, se intalneste cu Cuviosul Zosima, care ii va aduce Sfanta Impartasanie inainte de moarte si care va povesti viata Cuvioasei, asa cum a aflat-o din gura ei. Dupa cei patruzeci si sapte de ani de nevointa in pustie, Cuvioasa Maria se aseamana mai mult cu ingerii decat cu oamenii: cand se roaga, pluteste in vazduh, merge pe apa ca pe uscat, cunoaste gandurile altora si vede cele de departe si cele viitoare ca si cum ar fi de fata.
Prin doua lucruri ne uimeste Cuvioasa la inceputul schimbarii vietii ei: hotararea neclintita de a incepe o viata noua si ruperea desavarsita cu pacatul. Pacatul este robie, mantuirea – eliberare. Nu exista mantuire in tara pacatului. Poporul evreu, ca sa ajunga in pamantul fagaduintei a trebuit sa iasa mai intai din robia Egiptului; fiul risipitor numai intors la casa parinteasca a fost pus in drepturile cele dintai. Cuvioasa Maria nu in Egipt, locul pacatului, ci departe, in pustia Iordanului, s-a eliberat de pacat si s-a sfintit. Deci pentru a incepe o viata noua, cu Hristos, trebuie sa o curmam desavarsit cu pacatul. Nu putem pune inceput bun daca nu uram pacatul din adancul sufletului. Fericitul Augustin, care in tinerete dusese si el o viata pacatoasa, se ruga cu mare cainta: „Doamne, ajuta-mi sa Te iubesc, asa cum mai inainte am iubit pacatul“. Aceasta este prima invatatura din viata Cuviosei Maria, pe care se cade sa nu o uitam. Daca vrem sa reusim ceva cu rugaciunea, cu postul si cu celelalte nevointe crestinesti, trebuie sa iesim din Egipt si sa mergem in Ierusalim, sa luam Crucea, sa trecem Iordanul si sa ne salasluim in pustie. Sa ne ocupam adica de pacat, sa ne salasluim in pamantul nepacatuirii, cu hotararea nestramutata de a face voia lui Dumnezeu.
Daca aceasta hotarare nu este usor de luat, apoi adevarata greutate abia acum incepe: cei patruzeci si sapte de ani de pustie, izbavirea de tirania patimilor care ne chinuieste chiar si dupa ce ne-am lepadat de ea. Sf. Maria se afla in pustie, in foame si sete, nu vedea si nu auzea pe nimeni, si totusi, saptesprezece ani a fost chinuita ca de foc de gandurile cele pacatoase, de aducerile aminte curvesti, de cantecele si de betiile in care traise. De unde intelegem, dupa cum am vazut si la fiul cel desfranat, ca pacatul este cel mai mare vrajmas al sufletului nostru. E unealta diavolului, diavolul insusi, care cu fatarnicie si viclesug, cu minciuna si cu rautate, isi ascunde dusmania impotriva omului pana ce il prinde in latul obisnuintei cu pacatul. Abia atunci isi arata toata ura de moarte impotriva noastra, nu ne cruta, ne chinuieste si nu vrea sa plece decat cu sufletul nostru in muncile iadului. De aceea, toti Parintii ne indeamna necontenit sa fugim de muscatura viperei, de prima experienta a pacatului, de curiozitatea de a gusta din otrava cu care ne momeste cel viclean. Cine fuge de pacat va scapa de razboiul cel cumplit care urmeaza si de care nu este sigur ca va scapa cu zile. Cine poate avea vointa si hotararea Mariei Egipteanca?
Intr-adevar, cand ne gandim la viata ei, la luptele si la rabdarea ei, ne cuprinde spaima si cutremurul. Calea ei ni se pare ca intrece orice putere omeneasca. Asa este, dar nu este alta. Otrava pacatului nu se poate taia cu apa de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumatati de masura, ci cu lupta pe viata si pe moarte. Parintii Patericului au o vorba: „Da vointa si ia putere“ si alta: „Da sange si ia duh“. Esti neputincios, dar Mantuitorul a venit pentru cei slabi si pentru cei bolnavi. „Voiesti sa fii sanatos?“ ne intreaba El. Trebuie sa vrei din toata inima, da vointa si iei putere. Iei putere sa rabzi necazurile, sa te impotrivesti vrajmasului, sa nu cazi in lupta, ca fara osteneala nu este mantuire; trebuie sa dai sange ca sa iei duh. Darul intareste puterile slabanogite de pacat, vindeca ranile sufletesti, dar ceea ce am stricat prin voia noastra, singuri trebuie sa indreptam prin spovedanie curata, prin cainta sincera si prin fapte bune, prin post si rugaciune.
Daca ne-a placut mincinoasa dulceata a pacatului, se cade sa gustam si amaraciunea cea dulce a leacului. Asa cum bolnavul rabda operatie, taiere, leacuri amare, stiind ca acestea ii aduc mult dorita sanatate, asa cum rabdam ostenelile postului in nadejdea ca degraba se apropie Pastile cele luminoase si vesele, tot asa sa rabdam si patimirile cele curatitoare de pacat si mantuitoare, care ne invrednicesc de bucurie neintrerupta si de Pastele cel vesnic, de stralucirea, mangaierea si odihna celor ce s-au ostenit in necazuri si in toate felurile de chinuri.

Pomenirile saptamanii au stransa legatura cu ele si un adanc inteles duhovnicesc.

Asa cum altadata Constantinopolul, cetatea cea imparateasca, era asediata de neamurile barbare, ca sa o jefuiasca, tot asa si in viata aceasta pamanteasca, si mai ales in vremea nevointelor duhovnicesi, cetatea cea imparateasca a sufletului este asediata de agarenii si saracinii cei nevazuti, ca sa o jefuiasca de bogatia virtutii si sa o arunce in moartea pacatului. Avem insa, Aparatoare tare si nebiruita, pe Preacurata Maica a lui Dumnezeu, Care de-a pururi ne izbaveste din toate nevoile.
Si chiar daca se intampla vreodata, cand coboram de la Ierusalim la Ierihon – cand adica neglijam virtutea si ne irosim in grijile cele lumesti sa cadem intre talharii cei nevazuti si sa ne lase „mai mult morti“ -, avem nadejde in milostivirea cea fara de margini a Celui ce, nu din Samaria, ci din Nascatoarea de Dumnezeu, a venit pentru mantuirea noastra. Pilda Prea Cuvioasei Maria Egipteanca ne intareste si ne da nadejde. Si ea cazuse si fusese jefuita de talharii draci, dar s-a izbavit cu puterea Crucii si cu ajutorul Maicii Domnului, cea Grabnica si Puternica Ajutatoare.

„Toate saltarile trupului infranandu-ti cu ostenelile sihastresti, ti-ai aratat viteaza intelepciunea sufletului tau, ca poftind sa vezi Crucea Domnului, te-ai rastignit singura pe tine lumii, tu cea vrednica de cantare.“

„Ceea ce mai inainte erai plina de tot felul de intinari, te-ai aratat aleasa lui Hristos, prin pocainta urmand vietii ingeresti si cu arma Crucii calci in picioare pe demoni. Pentru aceasta te-ai aratat mireasa a Imparatiei cerului, Marie prealaudata“ (Condacul).

Parintele Petroniu Tanase

sursa

Reclame

Femeia care a masurat distanta de la iad la rai

17522822_413304495696681_9152870620029786429_n

Duminica de azitazi, a V-a din Post, este numita si a Cuvioasei Maria Egipteanca. Nu intamplator a fost ales de catre Sfintii Parinti acest chip al pocaintei, aceasta pilda de curaj in lupta dusa in razboiul cu patimile cele mai grele. A trait la cumpana secolelor IV si V, trecand la Domnul in anul 431.

Si-a parasit parintii si a plecat de la 12 ani de acasa, in Alexandria, traind in acest oras, vreme de 17 ani, in desfranari care nu se pot descrie in cuvinte. Ea insasi ii marturiseste lui Zosima, cel care a gasit-o in pustiul Iordanului: „Timp de mai bine de saptesprezece ani, iarta-ma, i-am petrecut in dragoste publica, supusa fiind destrabalarii. Si pe adevar ma jur, nu pentru plata, caci n-am luat nimic de la cei care de multe ori voiau sa-mi plateasca. Acest chip – de a-mi satisface dorinta in dar – l-am nascocit pentru a face sa atrag luarea aminte a cator mai multi asupra mea. Iarasi sa nu crezi cumva ca nu luam bani pentru ca eram bogata. Nu, caci traiam ca o cersetoare si adeseori torceam calti. Aveam insa o pofta nesatioasa si o dorinta neinfranta de a ma tavali in noroi. Aceasta socoteam ca este scopul vietii, de a batjocori neincetat trupul.”
In dorinta ei de a prinde cat mai multi tineri in latul poftelor trupesti, se urca pe o corabie ce ducea pelerinii la Ierusalim. Si pe corabie, si in orasul sfant, nu are decat o preocupare: sa corupa cat mai multi tineri. Se alatura chiar si valului de pelerini care se indreptau spre a se inchina lemnului Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul, insa constata ca, oricate eforturi ar fi facut, nu poate intra in biserica. Este oprita de o mana nevazuta. Atunci ia aminte la vocea propriei constiinte care ii spune ca, din cauza vietii sale pacatoase, Dumnezeu nu-i ingaduie sa paseasca in sfantul lacas. Cu lacrimi in ochi, se roaga Maicii Preacurate promitand ca isi va schimba viata daca va fi lasata sa intre si ea in casa Domnului. Se retrage, ulterior, in pustiul Iordanului unde, cu ocrotirea Sfintei Fecioare, „chezasuitoarea mantuirii sale” – cum o numea, petrece in aspre nevointe timp de 47 de ani. Dupa aceasta lupta dusa cu patimile care au chinuit-o mult timp, chiar si in pustie, a ajuns pe acele culmi de sfintenie pe care nu au ajuns nici chiar acei calugari cu viata curata contemporani cu ea. Cand se ruga, se inalta „cu un cot de la pamant”, avea darul vederii gandurilor celorlalti, vorbea din Scripturi desi nu le citise niciodata si nici nu fusese invatata de vreun om (ci de Duhul Sfant), putea merge pe apele Iordanului ca pe uscat. Iata cum pocainta omului sustinuta de harul lui Dumnezeu il ridica pe acesta din adancurile iadului patimilor, in lacasurile cele mai inalte ale raiului.
Pentru omul de azi, multe sunt lucrurile pe care le poate invata din viata acestei sfinte (va recomand sa cititi varianta extinsa, nu vreun rezumat). M-as opri la doua aspecte, ambele datatoare de mari nadejdi pentru toti cei care am ajuns robi pacatului. Primul lucru pe care-l poti invata de la Maria cea din Egipt este ca, daca esti onest cu tine insuti, chiar si in savarsirea pacatului, mai devreme sau mai tarziu ajungi la Dumnezeu si in Sfanta Sa Biserica. Aceasta copila a inceput sa desfraneze pe strazile Alexandriei si a pus toata ravna ei in savarsirea pacatului, neacceptand nici o forma de plata, adica ajungand a pacatui doar pentru placerea aceea in sine. A facut asta vreme de 12 ani cu un soi de inversunare, canalizandu-si toata energia in aceasta directie, daruindu-se total. Ea chiar era sincera in acest mod de viata al ei, caci, cum a si marturisit, socotea ca acesta”este scopul vietii”. Dumnezeu insa a lucrat in chip minunat pentru ca s-a folosit taman de aceasta convingere a ei, ingaduindu-i sa ajunga printre pelerini ce mergeau la Ierusalim, pana chiar in apropierea Sfintei Cruci.
Asa se foloseste Domnul de toate neputintele noastre, caci plecand tocmai de la aceste rele pe care le facem – indiferent de amploarea sau de grozavia lor – ne indruma, discret, catre momentul de intoarcere, de convertire. Important sa fim sinceri in alegerile noastre, sa nu traim dual, fatarnic, incercand sa impacam si pe ale lui Dumnezeu si pe ale diavolului, sa nu avem pretentia ca am gasit un soi de „echilibru” intre bine si rau. Si, nu in ultimul rand, sa primim, cu aceeasi onestitate, glasul constiintei care ne invata cum sa ne intorcem. In Apocalipsa avem, de altfel, un avertisment foarte categoric: „Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea” (3, 15-16). Maria din Alexandria a fost rece, foarte rece (adica departe cu totul de Domnul, cel ce incalzeste inimile noastre) si astfel a putut fi pescuita, devenind fierbinte, atat de fierbinte pe cat e cineva care se odihneste in inima lui Dumnezeu.

Cine a indraznit sa dezlege pe Maria, desfranata din Alexandria?

Al doilea aspect care ar trebui sa ne cutremure este faptul ca aceasta tanara, dupa 17 ani de desfranare publica, chiar inainte de a trece Iordanul, a fost impartasita. De la momentul in care desfranase ultima data, pana la primirea impartasaniei, nu trecusera nici 24 de ore. Caci dimineata, pe la ceasul noua, avusese loc momentul in care a pus acea fagaduinta inaintea Maicii Domnului ca nu va mai pacatui cu trupul si se va lepada de lume; iar seara, dupa o calatorie ostenitoare, a ajuns pe malul Iordanului, la biserica inchinata Sfantului Ioan Botezatorul, unde, dupa propria-i marturie, s-a impartasit cu „cu preacuratele si de viata facatoarele Taine”. Cat de adevarat este cuvantul din Pateric al avvei Alonie, cum ca, „de va voi omul, de dimineata pana seara ajunge in masura dumnezeiasca”! Inchipuiti-va ca, astazi, una dintre vedetele de filme porno, pocaindu-se si hotarandu-se a-si schimba viata, ar fi dezlegata de un duhovnic spre a se impartasi, imediat dupa prima spovedanie. Cata lume nu s-ar sminti? Cati nu l-ar judeca pe acel duhovnic, care a lasat asa o desfranata sa se apropie de Sfintele Taine (pana si Domnul a fost judecat de Simon ca a lasat o desfranata sa se atinga de trupul Sau – a se vedea Evanghelia ce se va citi maine in biserici, din Luca 7, 36-50)? Maria cea venita din Egipt, desi facuse multe pacate si era cunoscuta public pentru desfranarea ei, primeste totusi aceasta dezlegare. Nu stim daca nu s-au ridicat si atunci voci care sa strige (cu voce tare sau in sine): „Cine a indraznit sa dezlege pe Maria, desfranata din Alexandria?” Stim doar ca acel duhovnic a luat o decizie bineplacuta inaintea lui Dumnezeu, facand pogoramant de la canoane si avand doua repere in luarea deciziei de a o dezlega: dragostea lui Dumnezeu si pocainta acestei femei. Asa avem astazi un model al desavarsitei pocainti, incurajator pentru toti cei care s-au afundat in multe si grele pacate. Fara a fi fost intarita cu Sfintele Taine, nu ar fi avut nici o sansa sa biruiasca in cumplitele lupte pe care le-a dus, apoi, in pustiul Iordanului.
Astazi ne place sa punem accent foarte mult (sau chiar exclusiv) asupra faptului ca Maria Egipteanca s-a impartasit dupa 47 de ani de nevointe aspre in pustie. Uitam de prima impartasanie (acordata imediat dupa ce a decis sa-si schimbe viata) si vorbim doar despre cea de a doua, primita de la Zosima inainte de a muri. Grav e ca facem din asta un soi de „sperietoare” pentru credinciosi: „Daca Sfanta Maria Egipteanca nu s-a impartasit decat dupa 47 de ani, tu ce pretentii mai ai?” Incat sunt legitime cele doua intrebari care se nasc de aici: 1) Mai are cineva azi o pocainta (dorinta de intoarcere totala spre Dumnezeu) precum cea a fostei desfranate din Alexandria? 2) Si daca cineva are o astfel de pocainta, se mai gasesc duhovnici care sa aiba discernamantul de a dezlega o astfel de persoana imediat, nelipsindu-o de Sfantul Trup si Preascumpul Sange nici macar o clipa? Iata, viata Cuvioasei Mariei Egipteanca indreptateste cu prisosinta caracterizarea de a fi fost femeia care a masurat distanta de la iad, din locurile cele mai de jos, la inaltimile ametitoare ale raiului. Fiecare dintre noi suntem chemati sa masuram o astfel de distanta. Punct de plecare pentru o astfel de binecuvantata calatorie? Chiar clipa de acum, daca ne pocaim. Merinde pentru acest drum anevoios? Chiar Sfintele Taine.

pr. Constantin Sturzu

sursa

Simtirea pacatoseniei il misca pe Dumnezeu

1

*

1

Recunoaşterea greşelii noastre

Părinte, Avva Isaac spune că în vremea rugă­ciunii trebuie să te simţi ca un copil[1].

– Da, dar să te simţi că eşti un copil neastâmpărat. Să recunoşti că ai mâhnit pe Părintele tău şi să plângi pentru aceasta. Atunci vei simţi mângâierile cele dum­nezeieşti. Să nu spui: Deoarece sunt copil, Dumnezeu trebuie să mă iubească şi să mă ierte. Aşadar pot să fac neorânduieli.

– Părinte, m-am neliniştit atunci când am citit la Sfântul Grigorie de Nissa că pentru a-L chema Tată” pe Dumnezeu trebuie să fi ajuns la nepătimire”, altfel aceasta este “ocară şi batjocură”[2].

– Binecuvântato, nu te mâhni. Aceasta a scris-o Sfântul pentru cei ce trăiesc în mod răzvrătit şi păcătos. Dar când, deşi păcătuieşte cineva, îşi simte totuşi adânc vinovăţia sa, atunci îl poate numi “Tată” pe Dumnezeu.

– Părinte, simt că nu sunt în rânduială faţă de Dum­nezeu şi aceasta mă doare.

– Din clipa în care simţi că nu eşti în rânduială şi spui cu smerenie, “am greşit, Dumnezeul meu”, Dumnezeu iartă, ajută şi dă harul Său, şi dacă moartea te va afla în starea aceasta, te vei mântui. Pentru că nu spui în mod simplu că nu eşti în rânduială şi rămâi pe un drum strâmb, ci te nevoieşti. Nu eşti – Doamne fereşte! – în stare demonică. Mai mult sau mai puţin, aici, în mănăstire, toate surorile sunteţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în pocăinţă. Apoi să ştii că atunci când omul duhovnicesc simte că este într-o stare duhov­nicească proastă, primeşte har dumnezeiesc, pentru că această simţire pe care o are pentru păcătoşenia sa este ca o spălare.
Când cineva îmi spune cu durere: “Sunt aşa şi aşa”, mă bucur de el, pentru că, recunoscându-şi greşalele, se va slobozi de ele. Odată am găsit un om care stătea într-o colibă cu pisici şi câini. Nici foc nu aprindea pen­tru că se temea să nu-i ardă coliba. Era cu desă­vârşire părăsit. M-a durut şi mi-a fost milă de el, dar acela mi-a spus: “Să nu-ţi fie milă de mine, călugăre; trebuie să mă chinuiesc. Dacă ai şti ce am făcut, nu ti-ar mai fi milă de mine. Pentru mine este mult şi aici unde sunt“. Ei, pe acesta, orice ar fi făcut, oare nu-l va iconomisi Dumnezeu? Şi acum[3], pe când eram în spi­tal, a venit o femeie care avea mâinile găurite din pri­cina transfuziilor. Era într-o stare nenorocită. Sărmana avea toate venele găurite. „Nu am făcut nici un bine, îmi spune. Dar poate o să-Şi facă milă Dumnezeu pen­tru acestea ce le sufăr şi o să mă ia în rai! Am neputinţa aceasta, şi cealaltă…“. Şi a spus, a tot spus o grămadă de cusururi. Ce lucrare fină făcea în ea însăşi! Eu nu am văzut un alt om într-o astfel de stare!

Părinte, am auzit pe cineva spunând: “Imi spune gândul că Hristos Se va purta cu îngăduinţă”. Este corect gândul acesta?

– Când omul are smerenie mare, îşi recunoaşte greşala, îşi simte vinovăţia într-o măsură mare şi suferă, atunci Hristos Se va purta cu îngăduinţă şi-l va ierta. “Fiul Meu, îi va spune, nu te mai gândi. Gata, s-a rezol­vat”. Dar dacă nu-şi simte vinovăţia sa şi se odihneşte la gândul că Hristos Se va purta cu îngăduinţă şi milă, aceasta este foarte primejdios. Adică Hristos îi va pre­mia pe păcătoşi?
Recunoaşterea cea corectă a stării noastre Il mişcă pe Dumnezeu şi ne dă ajutor şi bucurie paradisiacă. Dacă ne-ar fi ajutat şi nerecunoaşterea, Dumnezeu nu ne-ar fi cerut-o pe cea dintâi.

– Părinte, aţi spus “recunoaşterea cea corectă” a stării noastre. Există şi recunoaştere necorectă?

– Da, se poate ca cineva să aibă o cunoaştere greşită despre sine, să se îndreptăţească şi să-şi odih­nească gândul. De aceea, atunci când spun că există recunoaşterea greşelii, se înţelege că există fie şi o mică străduinţă pentru îndreptare. De pildă, îţi datorez cinci sute de mii de drahme şi atunci când te văd îţi spun: “Iţi datorez cinci sute de mii”, dar nu mă pre­ocupă grija să-ţi întorc banii; ci numai recunosc în mod simplu că am o datorie. După puţin timp iarăşi mă gân­desc şi-ţi spun: “Da, da, am această datorie”. Insă asta nu înseamnă recunoaştere. Când cineva recunoaşte cu adevărat că are o datorie, nu doarme; caută să afle cum s-o achite. Şi atunci când spune: “Am o datorie”, este vestit şi celălalt, prin felul cum o spune, că într-adevăr îl preocupă problema.

1

Simţirea păcătoşeniei şi sporirea în nevoinţă

– Părinte, când cineva nu merge bine în nevoinţă sa, este corect să-şi spună: “Aşa eşti şi aşa vei fi. Nimic mai bun nu aştept de la tine”?

– Dacă înfruntă aşa starea sa, se poate înşela; poate ajunge să spună: “Cei care sunt pentru rai, oricum vor merge în el. Aşadar, de ce să mă mai nevoiesc?”. Adică Sfinţii s-au sfinţit fără nevoinţă? Unul ca acesta, deşi nu se nevoieşte, aşteaptă să se îndrepte, să se elibereze de patimile lui. Face ca acel bătrân care, voind să mănânce mure, şedea jos sub rugul de mure cu gura căscată şi aştepta să-i cadă vreo mură în gură.

– Părinte, cum pot înţelege dacă am sporire duhov­nicească?

– Dacă ai simţirea păcătoşeniei tale, vei avea şi sporire duhovnicească. Cu cât îţi vei vedea mai mari păcatele tale, cu atât mai mare simţire vei dobândi şi cu atât mai mult vei spori.

– Părinte, se poate ca cineva să-şi recunoască gre­şeala sa şi să nu sporească?

– Când omul îşi recunoaşte greşeala sa şi cade iarăşi, fără să vrea, înseamnă că există mândrie sau predispoziţie spre mândrie şi de aceea nu-l ajută Dumnezeu să sporească.
A-şi simţi cineva păcătoşenia sa este un lucru mare şi dăruieşte putere mare. După aceea se scârbeşte de sine, se smereşte, atribuie toate bunătăţile sale numai iubirii de oameni şi bunătăţii lui Dumnezeu şi simte o mare recunoştinţă. De aceea. Dumnezeu iubeşte mai mult pe păcătoşii care îşi recunosc păcătoşenia lor, se pocăiesc şi trăiesc în smerenie, decât pe cei ce se nevoiesc mult, dar nu-şi recunosc păcătoşenia lor şi nu au pocăinţă.

1

Să cerem cu smerenie mila lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră

– Părinte, atunci când Sfinţii Părinţi spun că pocăinţa este hotărârea de a nu mai face păcatele săvârşite mai înainte şi părerea de rău pentru ele înseamnă că trebuie să ne aducem aminte de ele continuu?

– Nu, nu trebuie să ne aducem aminte de fiecare păcat separat, ci să avem simţirea continuă a păcătoşeniei noastre. Până la un punct trebuie să se gândească cineva la o greşeală a sa, iar apoi să ceară smerit mila lui Dumnezeu şi, dacă nu există mândrie, Dumnezeu va ajuta. Şi mai ales atunci când cineva este sensibil, este mai bine să-şi uite păcatele lui cele vechi după ce i s-au iertat prin pocăinţă şi mărturisire. Unuia ca acesta vrăjmaşul îi poate aduce aminte de păcatele lui de odinioară şi să-l ameţească cu gândurile ca să-i mănânce timpul şi să-l distragă de la rugăciune. Insă cel care nu este sensibil şi vede că se naşte mândria înlăuntrul său atunci este bine să-şi aducă în minte păcatele sale, ca să se smerească.

– Părinte, se poate ca cineva să aibă simţirea păcătoşeniei lui şi să nu aibă pocăinţă?

– Da, dacă nu are smerenie. Când se amestecă egoismul în pocăinţă, omul gândeşte mereu: “Cum de am făcut aceasta? Cum de au văzut-o şi alţii? Ce părere îşi vor face despre mine?”, şi se chinuieşte. Expresiile “Cum de am făcut aceasta iarăşi?” şi “Oare cum am ajuns aici?”, au egoism; nu au pocăinţă. Trebuie să înţeleagă că a greşit şi să ceară smerit mila lui Dumnezeu. Să spună: “Dumnezeul meu, am greşit, iarta-mă. Sunt un ticălos. Fie-Ţi milă de mine. Dacă nu mă ajuţi, mai rău mă pot face, dar mai bun nicidecum. Singur nu mă pot îndrepta”, şi să se străduiască să nu mai facă. Mulţi oameni care au greşit şi i-a durut pentru că L-au rănit pe Dumnezeu, iar nu pentru că au scăzut în ochii oamenilor, s-au sfinţit.
Când cineva trăieşte lumeşte, dar după aceea taie legăturile cu duhul lumesc, este atras de multe ori de el fără să vrea. Cu toate acestea nu trebuie să deznădăjduiască. Cred că în cazul acesta sporire este şi faptul că începe neliniştea cea bună, care mustră sufletul pentru greşelile ce le-a făcut şi pentru ceea ce trebuia să facă, dar nu a făcut. Incet-încet începe o luptă, omul se smereşte vrând-nevrând şi se deznădăjduieşte cu deznădejdea cea bună, adică se deznădăjduieşte de eul său. Atunci pe toate le atribuie harului lui Dumnezeu şi crede cu adevărat ceea ce a spus Domnul: “Fără Mine nu puteţi face nimic”[4]. Dacă în continuare se nevoieşte cu mărime de suflet, cu multă smerenie, nădăjduind în atotputernicia lui Dumnezeu, Bunul Dumnezeu îl va milui.

1

Mâhnirea pentru greşalele noastre

– Părinte, cum poate fi ajutat cineva ca să nu facă aceeaşi greşală?

– Dacă îl doare cu adevărat pentru greşeala sa nu o va mai face. Trebuie să existe zdrobire lăuntrică şi pocăinţă sinceră ca să se îndrepte. La aceasta se referă Sfântul Marcul Ascetul când spune: “Dacă omul nu se va mâhni pe măsura greşelii, cade uşor în aceeaşi greşală“[5]. Adică dacă greşeala este mică, e trebuinţă de pocăinţă mai mică, dacă este mai mare, de o pocăinţă mai mare. Atunci când cineva şi-a priceput mărimea greşelii sale şi nu se întristează “pe măsura greşelii”, atunci uşor cade în aceeaşi greşală sau în una mai mare.

– Cum ne vom da seama că nu ne-am mâhnit “pe măsura greşelii”?

– Dovada este căderea în aceeaşi greşeală. Apoi, atunci când vă supravegheaţi să nu stabiliţi numai diagnosticul. Voi faceţi mereu analize microbiologice, aflaţi microbul, îl priviţi şi spuneţi: “Trebuie să-l omoram”, dar nu începeţi tratamentul.In regulă, aţi depistat că aveţi o boală. Tac, să vedeţi şi cum să o vindecaţi. Ce folos este dacă faceţi mereu analize-analize fără să încercaţi să vă îndreptaţi? Spuneţi: “Am patima aceasta, o am pe cealaltă”, dar nu le tăiaţi, ci rămâneţi în ele văicărindu-vă. Astfel vă risipiţi puterile şi vă irosiţi timpul. Vă irosiţi şi mintea, şi inima. Vă îmbolnăviţi de întristare şi după aceea nu mai faceţi nimic. Iar apoi, atunci când vă faceţi bine, începeţi: “Oare de ce m-am îmbolnăvit atunci? Şi cum m-am îmbolnăvit?”. Nu spun să nu vă supravegheaţi pe voi înşivă şi să vă lăsaţi greşelile să treacă neobservate, însă trebuie mers numai până la un punct, măi copilaşule, şi cu întristarea! Nu nepăsare, dar nici nenorocire. Ai făcut ceva care nu a fost bine? Te-ai gândit la el? L-ai văzut? L-ai recunoscut? L-ai mărturisit? Mergi înainte, nu te împiedica. Ţine-l numai în memorie ca să iei aminte altă dată, dacă ţi se va da o pricină asemănătoare. Intristarea pentru greşalele noastre nu are nici o valoare dacă nu încercăm să le îndreptăm. Este ca şi cum am plânge pe un bolnav mereu fără să-i oferim ajutor pentru întremare.

– Părinte, dar când te chinuieşti pe dreptate pentru vreo greşeală, nu trebuie să te mâhneşti?

– Trebuie să te mâhneşti, dar mâhnirea să fie pe măsură. Dacă nu te doare, vei fi “tra-la-la” şi vei cădea iarăşi în aceeaşi greşeală; nu te vei îndrepta. Dar dacă din mâhnirea pocăinţei treci în deznădejde, atunci înseamnă că te-ai mâhnit mai mult decât trebuia. In aceste cazuri trebuie să-ti dai ţie însuţi puţin curaj şi să înfrunţi greşeala cu puţină nepăsare bună.

2

Prihănire de sine şi nu deznădejde

– Părinte, oare este uşor ca dintru început să simţim în profunzime păcătoşenia noastră?

– Dumnezeu, din dragoste, nu îngăduie ca încă de la începutul vieţii noastre duhovniceşti să ne simţim păcătoşenia noastră, ca să nu ne încovoiem. Există suflete mărinimoase şi sensibile care nu ar fi putut rezista şi s-ar fi vătămat. Aşadar, ne orbeşte ochii ca să nu ne vedem toate păcatele deodată. Se poate, de pildă, să avem găinaţ la manşetă, iar noi să credem că avem flori. Inaintând puţin câte puţin în nevoinţa noastră, Dumnezeu îngăduie să începem a ne vedea greşelile noastre şi ne dă şi putere să ne nevoim ca să ne îndreptăm. Lucrarea fină vatăma atunci când nu există experienţă. La fel se întâmplă şi cu simţirea bineface­rilor lui Dumnezeu. Dacă ar vedea omul binefacerile lui Dumnezeu încă de la începutul vieţii lui duhov­niceşti, ar păţi hemoragie duhovnicească. Pentru că, atunci când cineva vede binefacerile lui Dumnezeu şi totodată îşi simte nemulţumirea sa, se topeşte.

Părinte, nu-mi văd greşalele mele şi inima îmi este ca piatra.

– Uneori îngăduie Dumnezeu să nu ne vedem gre­şalele noastre şi inima să ne fie ca piatra, pentru că alt­fel se poate ca diavolul să ne arunce în deznădejde. Omul trebuie să se gândească la păcătoşenia lui cu discernământ. Pocăinţa care are în ea nelinişte şi dez­nădejde nu este de la Dumnezeu; şi-a băgat şi aghiuţă codiţa acolo. Trebuie luare aminte, pentru că se poate ca diavolul să-l apuce din cele de-a dreapta, din pocăinţă, şi să-l arunce în cele de-a stânga, în mâhnire sau deznădejde, în aşa fel încât să-l zdrobească sufleteşte şi trupeşte şi să-l netrebnicească. Adică îi aduce cealaltă zdrobire, care are nelinişte, ca să-l facă cioburi. Se poate, de pildă, să-i spună: “Eşti foarte păcătos, nu te vei mântui”. Chipurile se interesează de sufletul tău, dar de fapt îi pricinuieşte nelinişte şi deznădejde. Dar nu o să-l lăsăm pe diavolul să facă ceea ce vrea. Atunci când diavolul îţi spune: “Eşti păcătoasă”, tu să-i spui: “Şi ce te interesează aceasta pe tine? Voi spune că sunt păcătoasă, când vreau eu, nu când vrei tu”.

Părinte, cărei pricini i se datoreşte melancolia care de multe ori vine în suflet?

– Melancolia şi apăsarea sufletului se datoresc de obicei mustrărilor de cuget provenite din sensibilitate, şi atunci omul are nevoie de mărturisire ca să poată fi ajutat de duhovnic. Pentru că, dacă este sensibil, se poate ca greşala să fie foarte mică, dar vrăjmaşul diavol s-o mărească, să i-o arate cu microscopul, ca să-l arunce în deznădejde şi să-l netrebnicească. Poate să-i spună, de pildă, că a mâhnit, chipurile, mult pe unii, că le-a pricinuit greutăţi etc, şi să-l facă să se mâhnească mai mult decât poate suporta. Dacă diavo­lul se interesează aşa de mult de unele ca acestea, de ce nu se duce să necăjească conştiinţa unui om stăpânit de nesimţire? Dar pe cel nesimţitor, dimpo­trivă, îl face să considere întru nimic o greşeală mare de a sa, ca să nu-şi vină în simţire.
Omul trebuie să se cunoască pe sine aşa cum este, nu aşa cum îl prezintă vrăjmaşul diavol, deoarece acesta se interesează numai spre răul nostru. Nicio­dată să nu deznădăjduiască, ci îi ajunge numai să se pocăiască, deoarece şi păcatele lui sunt mai puţine decât cele ale diavolului, şi are şi circumstanţe atenu­ante, deoarece a fost plăsmuit din pământ, şi din nea­tenţie a alunecat şi s-a murdărit.
Pentru ca nevointa să fie corectă, trebuie ca noi să învârtim roata invers de cum o învârteşte diavolul.Dacă ne spune că suntem ceva, să cultivăm prihănirea de sine. Dacă ne spune că nu suntem nimic, să spunem: “Dumnezeu mă va milui”. Dacă omul se mişcă aşa, în chip simplu, cu încredere şi nădejde în Dum­nezeu, intră în viata lui pocăinţa, smerenia şi urcă la înălţimi duhovniceşti.

– Părinte, adică prihănirea de sine nu ajută în ne­vointa duhovnicească?

– Ajută, dar este trebuinţă de discernământ. Se poate, de pildă, ca cineva să-şi spună sieşi: “Eşti un prost…”. Dar s-o spună cu smerenie, ca să-şi bată joc de diavol, dar şi cu nobleţe, nu cu ticăloşie. Prihănire de sine, nu deznădejde.
Semnul maturităţii duhovniceşti este să cred că nu fac nimic, să deznădăjduiesc în sensul cel bun de mine însumi, de eul meu; să simt că prin orice fac, adaug mereu numai zerouri, dar să-mi continui nevointa mea nădăjduind în Dumnezeu. Atunci Bunul Dumnezeu, văzând zerourile bunei mele intenţii, îşi va face milă cu mine, va adăuga la început unitatea şi ze­rourile mele vor căpăta valoare şi mă voi îmbogăţi duhovniceşte. Inlăuntrul stării smerite a deznădăjduirii de mine însumi se ascunde starea duhovnicească cea bună.

2

Lucrare duhovnicească cu lupa

– Părinte, cum poate cineva să se vadă pe sine tot­deauna păcătos?

– Atunci când se cercetează cu luare aminte. Cu cât se cercetează mai cu luare aminte, cu atât se vede mai păcătos.

– Cineva care are multe griji, oare cum va putea fi ajutat să săvârşească lucrarea aceasta?

– Este bine ca în timpul zilei să spună puţin rugă­ciunea şi să aibă o oarecare oră de reculegere. Vedeţi, băcanul în fiecare seară îşi numără banii. Dacă nu urmăreşte ce câştigă şi ce datorează, va da faliment şi va intra şi în puşcărie.

– Părinte, unii oameni nu ştiu ce să spună la mărtu­risire.

– Aceasta arată că nu fac lucrare fină în ei înşişi. Dacă nu facem lucrare fină în noi înşine, atunci şi pe cele mari le scăpăm. Trebuie să ne curăţim ochii sufle­tului nostru. Un orb nu vede nimic. Unul care are un ochi, ei, vede şi el, dar mai bine vede cel care are amândoi ochii sănătoşi. Iar dacă are şi telescop şi microscop, va vedea curat şi pe cele de departe, şi pe cele de aproape. De pildă, o iconiţă sculptată o pot săvârşi în trei ceasuri. Dacă o las câteva zile şi mă uit iarăşi la ea, îi aflu destule lipsuri. La fel dacă aş lucra la ea şi o săptămână, şi o lună, şi doi ani. Dacă vreau, aceeaşi iconiţă o pot lucra şi în cinci ani. Dar după aceea trebuie să lucrez cu lupa. Vreau să spun că lucrarea duhovnicească nu are sfârşit. Cu cât înain­tează cineva duhovniceşte, i se curăţesc ochii sufletu­lui său tot mai mult şi mai mult, îşi vede greşalele lui din ce în ce mai mari, şi astfel se smereşte şi vine harul lui Dumnezeu. Atunci când Sfinţii spuneau: „Sunt păcătos, sunt vrednic de plâns”, o credeau, pentru că ochii sufletului lor deveniseră microscoape. Cu cât înaintau, dobândeau un microscop mai puternic şi se vedeau că sunt mai păcătoşi. Iată, îmi privesc mâna cu ochiul liber şi mi se pare că este frumoasă. Dacă însă aş privi-o cu lupa, aş vedea aceşti peri, care acum abia îi zăreşti, ca pe nişte chiparoşi mici. “Măi, copilaşule, oare ce sunt eu? Om sălbatic?”, îmi voi spune. Dacă şi duhovniceşte veţi lucra astfel, vă veţi scârbi de omul vostru cel vechi.

Omul nostru cel vechi este un chiriaş rău înăuntrul nostru şi, ca să plece, trebuie să-i dărâmăm casa şi să începem să zidim clădirea cea nouă, pe omul cel nou”.

_________________________________________________________________________
[1] Sf. Isaac Sirul, “Cuvinte ascetice“, Cuv. 19, p. 96. ş. u. Termen al limbajului patristic desemnând acea stare fericită potrivit căreia, după o nevointă de mai mulţi ani, lucrarea patimilor încetează şi omul ajunge, prin harul lui Dumnezeu, “la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos”.
[2] Vezi Sf. Grigorie de Nissa, “Despre rugăciune“, Cuv.2., P. G. 44, 1141 A.
[3] In 1994, la spitalul de boli canceroase “Teaghenio”, din Tesalonic.
[4] In. 15, 5;
[5] Sf. Marcu Ascetul, “Despre cei ce îşi închipuie că se îndreptează din fapte“, Filoc. rom., I, Buc, 1993, p. 341.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

1

Adevarata pocainta: Osteneala mai mari decat pacatele

1

Extras din revista Credinta ortodoxa:

1Adevărata pocăinţă este, ca nu numai să ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre, ci şi să nu ne întoarcem încă la cele mai dinainte lucruri rele, şi întru îndreptarea vieţii noastre după aceea să petrecem. Nu numai neîntorcându-ne la cele mai dinainte, ci şi cu inima înfrântă să ne fie jale pentru cele ce le-am făcut înainte. Şi nu numai să ne fie jale, ci şi prin mari osteneli ale pocăinţei a ne împăca pentru păcatele cele făcute, întrucât a nu fi asemenea (ostenelile) cu păcatele cele lucrate, ci încă să le întreacă pe ele. Pentru că deşartă se pare a fi pocăinţa aceluia care nu cu cea lungă înfrânare de bucate şi cu postirea cea o dată pe zi vrea să-şi acopere cele multe îmbuibări şi beţii. Deşartă este pocăinţa aceluia care, prin scurta şi uşoara oarecare omorâre a trupului, i se pare a-şi curăţi cele multe şi grele păcate de moarte. Nedreaptă este pocăinţa aceluia care nu cu multe suspinuri şi loviri în piept se nădăjduieşte a se îndrepta de cele multe nedreptăţi, de furtişaguri, de ucideri, de jafuri, de răpiri, de asuprelile fraţilor şi de cele asemenea cu acestea. Neadevărată este iertarea păcatelor aceluia care numai prin puţine lacrimi, afară de altele cuviincioase pocăinţei sale adevărate nevoinţe şi osteneli, aşteaptă să-şi spele spurcăciunile cele mari şi fărădelegile şi să scape de muncile cele veşnice.
1Multe lacrimi au vărsat Ninivitenii şi mare pocăinţă au arătat, că se îmbrăcau în saci de la mic până la mare, şi au poruncit post nu numai la oameni, ci şi la dobitoace şi au strigat către Dumnezeu lungindu-şi rugăciunea şi s-a întors fiecare din calea sa cea rea. Însă neîncredinţaţi erau de mântuirea lor, pentru că ziceau:

“Cine ştie, oare se va căi, sau se va milostivi Dumnezeu şi oare îşi va întoarce iuţimea mâniei Sale, ca să nu pierim” (Iona 3).

Şi dacă aceia, atâta pocăinţă arătând, neadeveriţi erau de milostivirea lui Dumnezeu şi de iertarea păcatelor lor, apoi ce fel de adeverire va avea, cel ce prin puţina pocăinţă aşteaptă şi nu prin multe lacrimi ca să se curăţească de cele multe şi grele păcate?

Dar vei zice: Ninivitenii erau păgâni, neştiind Scriptura ceea ce zice: “Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu n-o va urgisi” (Psalmul 50); şi “Aproape este Domnul de cei umiliţi cu inima şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui“; şi: “Zis-am: Mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului şi Tu ai lăsat păgânătatea inimii mele” (Psalmii 18, 33 şi 31). Iar noi credincioşii, nădăjduim, că şi cele puţine lacrimi cu mărturisirea păcatelor, pot să câştige de la Dumnezeu Mila şi iertarea păcatelor.

Răspund eu: Pot numai întru aceia care sunt la sfârşitul cel de moarte, cărora nu este vreme spre mai multe lacrimi şi spre a se împăca prin pocăinţă pentru păcate. Unora ca acelora pentru o sfărâmare a inimii Milostiv li se va face Domnul. Chip este tâlharul cel de pe Cruce, care la sfârşitul său nu multe cuvinte cu mărturisire şi cu inimă înfrântă a zis. Şi îndată a auzit de la Domnul, milostivul acel cuvânt: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Iar de la omul cel sănătos şi care are vreme spre pocăinţă îi cere Dumnezeu multe lacrimi şi multe osteneli şi nevoinţe (Luca 23), până ce ostenelile pocăinţei se vor asemăna, iar mai ales vor şi întrece pe păcatele ce au fost mai înainte.

Încă pentru lacrimi şi aceasta să se zică: Sunt unii, care se şi umilesc la o vreme de păcatele lor şi plâng, iar a greşi nu încetează, pe unii ca aceia nu-i foloseşte chipul cel umilit, când năravul lor neîndreptat petrece. Alţii şi la pocăinţă vin, mărturisindu-şi cu lacrimi păcatele lor, iar după o vreme iarăşi la aceleaşi spurcăciuni de păcate se întorc şi unora ca acelora ce folos le este de spălarea lacrimilor, când iarăşi cu dragoste întru acea mai dinainte tină intră? Deci nu este de ajuns singură umilinţa şi sfărâmarea inimii, ceea ce la o vreme se face fără de adevărată pocăinţă, ca adică nu numai să-i fie jale şi să plângă pentru păcate, ci nici să nu se mai întoarcă la păcate, şi pentru cele făcute să sufere cuviincioasa osteneală. Pomeneşte Apostolul de Isav, fiul lui Isaac (Evr. 12, 17), cum că n-a aflat pocăinţa loc, măcar deşi cu lacrimi a căutat-o pe ea. Pentru ce lacrimile păcătosului celuia nu i s-au socotit întru pocăinţă şi neprimite i-au fost lui Dumnezeu, nici nu i-a iertat păcatele de care păcătosul acela a plâns?

Răspunde Sfântul Gură de Aur în trimiterea către Evrei, 83, Cuvântul 31:

“N-a aflat pocăinţă, fiindcă n-a arătat cea vrednică pocăinţă. Şi ne sfătuieşte de aici pe noi, păcătoşii, zicând: Câţi socotesc a greşi fără curmare (nădăjduindu-se că fără cea cuviincioasă obosire şi chinuire să dobândească iertarea păcatelor lor) acestea să le gândească: Pentru ce Isav n-a câştigat iertare? Pentru că nu s-a pocăit precum se cădea. Oare voieşti să vezi pocăinţă cu deadinsul (adevărată, cuviincioasă), ascultă pocăinţa lui Petru cea după lepădare. Pentru că ne spune nouă pentru dânsul evanghelistul zicând: Ieşind afară a plâns cu amar (Mt. 26, 75). Pentru aceasta i s-a şi iertat lui un păcat ca acela, fiindcă s-a pocăit cu chipul care i se cădea”. Până aici Sfântul Gură de Aur.

Iarăşi va zice cineva: Sfântul Petru un ceas plângând, a câştigat iertare greşelii sale, deci şi mie de voi plânge un ceas înaintea Domnului, mi se vor ierta păcatele, fără de multe şi îndelungate osteneli ale pocăinţei. Unuia ca aceluia îi răspunde ucenicul lui Petru, Sfântul Clement Papa, zicând pentru dânsul, la Cuvântul de la Matei, cap. 20:1

„Că în toate nopţile auzind glasul cocoşului cântând, îndată îşi aducea aminte de lepădarea aceea cu care de Hristos se lepădase şi se arunca la pământ şi multe lacrimi vărsa, plângând cu amar, şi aşa făcea toată viaţa sa”.

Şi pentru aceea Nichifor, scriitorul faptelor Bisericeşti, Cartea 2, cap. 26, scrie de dânsul, că ochii lui îi erau însângeraţi, iar aceasta din cea prea multă plângere era, de acest fel a fost pocăinţa Sfântului Petru după greşeala lui. Iar tu cel ce te nădăjduieşti ca într-un ceas să-ţi plângi păcatele tale, oare poţi să plângi aşa cu amar precum a plâns Petru? Şi în toate nopţile a te tângui ca şi dânsul? Şi iarăşi: Oare poţi tu să suferi ca acele osteneli şi nevoinţe precum a suferit Petru, răsplătind lui Hristos Domnului său pentru lepădarea sa, până la cea cu capul în jos răstignire a sa? Deci să nu te nădăjduieşti la cea puţină oarecare umilinţă a inimii, care ţi se face la o vreme, nici să cutezi la cea mai mică osteneală a ta şi la nevoinţa cea scurtă. Ci întocmai cu păcatele tale, iar mai ales şi mai multă, o, păcătosule, să-ţi arăţi înaintea Domnului cu multe lacrimi pocăinţa, şi atunci să aştepţi de la Dânsul milă.

Învaţă Sfântul Gură de Aur în Cuvântul 10 la Evanghelia de la Matei 3, 8, scriind aşa:

“Pocăinţa zic: Ca nu numai de cele mai dinainte rele a se depărta, ci şi mai mari bunătăţi a arăta: Pentru ca să faceţi roduri vrednice de pocăinţă, iar cum să le facem? De vom începe a face cele potrivnice păcatelor, precum aş zice: De ai răpit cele străine, dă dar şi pe ale tale. Ori multă vreme ai curvit, înfrânează-te dar şi de a ta femeie, la rânduite zile, 1deprinzându-te cu înfrânarea. Ori ai ocărât şi ai bătut pe cei ce-ţi învinuiau, deci binecuvintează pe cei ce te dosădesc şi fă bine celor ce te rănesc pe tine. Pentru că nu ne este destulă sănătatea nouă ca numai să scoatem săgeata, ci şi doftorii să ne punem pe rană. Ori te-ai desfătat şi te-ai îmbătat în vremea cea mai dinainte, posteşte acum şi la băutura apei ia aminte, ca să ridici vătămarea ce ţi s-a adus ţie din beţie. Ori ai căutat cu ochi curveşti la frumuseţe străină, apoi să nu mai cauţi nicidecum la feţe femeieşti, întru cea mai multă păzire rânduindu-te pe sineţi după ranele ce le-ai luat, până ce te vei întări întru bine, pentru că “Abate-te de la rău şi fă bine” (Ps. 33,13). Până aici Gură de Aur.

Şi Apostolul sfătuieşte la Romani 6, 19:

“Precum aţi pus de faţă mădularele voastre slujitoare necurăţiei şi fărădelegii întru fărădelege, aşa şi acum să vă puneţi de faţă mădularile voastre slujitoare dreptăţii întru sfinţenie”.

Iar Sfântul Grigorie Dialogul, numind pe om pom ce se cunoaşte după roadele sale, zice în Cartea 6, cap. 15, de la Ioan cap. 13:

“Deci din roduri, iar nu din frunze, sau din rădăcină are să se cunoască pocăinţa, fiindcă şi Domnul a blestemat pe pomul ce avea numai frunzele, iar nu şi roduri. Că mărturisirea n-o primeşte (care se face numai cu cuvintele) şi fără de rodurile obosirii trupului”. Până aici Grigorie Dialogul.

Iar noi să luăm aminte. Precum pomul cel bun nu din rădăcină şi din frunze, ci din rodurile cele bune se cunoaşte, aşa adevărata pocăinţă din faptele şi părerea de rău. Pom de gând este omul şi are rădăcină a pocăinţei sale: gândul şi voinţa mărturisirii păcatelor. Iar frunze: singură mărturisirea păcatelor. Care cu cuvintele iată se face spre Dumnezeu înaintea Părintelui Duhovnicesc şi făgăduinţa de îndreptare, iar rodurile acelui pom sunt ostenelile îndestulatei pocăinţe. Deci se cunoaşte adevărata pocăinţă nu din rădăcina gândului, nici din frunzele mărturisirii şi ale făgăduinţei, ci din singure ostenelile îndestulatei pocăinţe. Întăreşte-ţi gândul ca o rădăcină, înmulţeşte-ţi cuvintele ca nişte frunze. De nu vei avea roduri vrednice de pocăinţă, nevoinţe ostenitoare – zic – şi osârdnică sârguinţă pentru îndestulata pocăinţă de păcate, nu vei fi pom de binecuvântare vrednic, ci de blestem să te temi.
Pe doi păcătoşi îi aflăm în Sfintele Scripturi care se pocăiesc de faptele lor cele rele şi şi-1au mărturisit păcatele lor la Dumnezeu: Saul şi David, dar n-au câştigat amândoi de la Dumnezeu iertare. A zis Saul: (1 Regi 15, 24): “Am greşit că am călcat cuvântul Domnului”. A zis şi David: (II Regi 12, 13): “Am greşit Domnului meu!” Deci David a câştigat iertare şi s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare şi în mânia Domnului a rămas şi a pierit. Pentru ce? Au doară nedrept este Domnul, că pe un păcătos ce s-a mărturisit Lui l-a miluit, iar pe altul l-a lepădat? Să nu fie! Pentru că drept este Domnul întru toate lucrurile Sale (Psalm 144, 18). Ci pricina este numai a celui neiertat păcătos Saul, căci mărturisindu-şi păcatul său, nu s-a căit cu îndestulare de dânsul, adevărata pocăinţă şi îndreptare nearătând, măcar deşi îndestulată vreme a avut spre pocăinţă şi îndreptare. Iar David după mărturisirea păcatului său, o, cât de mult s-a ostenit întru pocăinţă!
În toată noaptea aşternutul său cu lacrimile udându-şi, în miezul nopţii sculându-se, cenuşă ca pâinea mâncând şi băutura cu plângerea amestecându-şi de postire slăbind şi obosindu-şi trupul său şi smerindu-se înaintea Domnului în sac şi în cenuşă multă vreme, pentru aceea nu numai de păcat s-a iertat, ci şi iubit lui Dumnezeu s-a făcut. Iar Saul cel ce a făcut numai singură mărturisire de păcat, iar în pocăinţă nu s-a ostenit, a rămas neiertat în veci. Deci să nu se nădăjduiască nimeni că se va curăţi de păcatele sale cele mari numai cu singură mărturisirea şi cu puţină umilinţă, fără de ostenelile şi nevoinţele cele ce se cuvin la adevărata pocăinţă, când are vreme spre îndreptarea sa şi spre întreaga pocăinţă pentru păcate şi se leneveşte a se osteni. Bine este a urma lui David celui ce grăieşte: “Fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi griji de păcatul meu” (Psalm 37, 19). Iată nu se îndestulează David numai cu singură mărturisirea fărădelegii sale, ci şi de întreaga pocăinţă se grijeşte. Mărturisi-voi păcatul meu – zice – şi mă voi osteni până ce deplin mă voi pocăi de dânsul. Pentru că ce foloseşte a descoperi rana, iar doftoria cea cuviincioasă la rană a nu o pune? Ce folos este a-ţi mărturisi păcatele, iar canon a nu purta pentru ele, nici a-ţi îndrepta viaţa ta?”.

(Hronograf, traducere: mitropolitul Veniamin Costache, Pelerinul Român, Oradea, 2005, p. 82-86).

cuvantulortodox

1

Predica Sfantului Iustin Popovici la Duminica Sfintei Maria Egipteanca

1

Părintele Iustin Popovici

Omilie la Duminica a V – a din Post

(1965)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iată a V-a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [ce pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…
Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.
1Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: „Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului… Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.
Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.
De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi.
Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci…, se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: „Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.

„Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi… fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta.Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.

Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.
Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post…! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.
Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.
Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.
Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.
De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fii sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: „Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…
Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…
De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă“.

[Traducere (în elină) de către părinţii Sfintei Mănăstiri Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte din cartea PASHALNE BESEDE (Omilii Pascale), Belgrad, 1998]

cuvantulortodox

1

Sfantul Teofan Zavoratul – Omilie la Sfanta Maria Egipteanca. … DAR CU NOI CUM RAMANE? CUM NE VOM SMULGE DIN MOARTEA SI ORBIREA IN CARE ZACEM?

2

Pilda pocăinţei Sfintei Maria Egipteanca este atât de cuprinzatoare si de pilduitoare, încât Sfânta Biserică vrea în mod deosebit sa o întipărească in inimile noastre. (…) S-ar parea ca sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra întoarcerii ei la Dumnezeu şi a trage învăţătură din ea. Să ascultăm, deci, această lectie.
Nu voi intra în amănuntele vieţii Cuvioasei. Mă voi opri asupra primei lucrări săvârşite asupra ei de către harul lui Dumnezeu, care a trezit-o din somnul păcatului – şi mă opresc nu pentru a vă pofti să îi urmaţi (căci cum ati putea urma ceea ce nu depinde de voi), ci pentru a vă arăta că fiecare poate si trebuie să dobândească dorire de a câştiga acelaşi har.
Convertirea Sfintei Maria Egipteanca ţine de convertirile extraordinare. Vedeţi că ea era cu totul cufundată in păcat şi nici cu gândul nu gândea sa-l părăsească: dar vine harul şi, prin lucrarea sa covârşitoare, o trezeşte din aţipirea păcatului. Deşteptată, ea vede cât de pierzătoare e starea sa şi se hotareste să se schimbe în bine. Cu ea s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi când cineva ar fi cufundat în noroi şi altcineva, venind, l-ar smulge cu mână tare din adâncul mlaştinii şi l-ar pune slobod pe pământ tare. La fel au fost convertirea Sfântului Apostol Pavel şi a multor altora.
Insă ceea ce ţine de lucrările aparte, extraordinare, ale lui Dumnezeu, prin însăşi firea sa nu poate fi de obşte tuturor; şi dacă cineva, întemeindu-se pe aceste pilde, ar refuza cu totul orice grijă de întoarcere a sa la Dumnezeu si orice silinţă, parcă spunând harului: „Vino, ia-mă – şi o să merg cu tine”, acela ar fi nedrept şi s-ar da singur pierzării, dându-se pe mâna căderii sale. Calea de obşte a tuturor este aceasta: „Căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide“. Oricum, şi la cei ce merg pe această cale lucrarea harului care în­toarce la Dumnezeu este aşijderea însemnată de o zguduire; pentru ea însă, este nevoie de pregătire prin osteneală personală, trebuie să ne rugăm pentru ea, este smulsă, parcă, de la Domnul. Domnul vede osteneala cea dureroasă şi dă după osteneală. De la cei ca Sfânta Maria, El nu aşteaptă această osteneală, ci lucrează de-a dreptul; osteneala urmează după aceea. Aşa lucrează Domnul asupra aleşilor Săi deosebiţi; iar noi trebuie să mergem pe calea cea de obşte şi să ne silim pe noi înşine a ne întoarce la Dumnezeu, atunci când avem vremea bineprimită şi străbatem zilele de mântuire.
Dar ce trebuie să facem cu noi înşine pentru a merita acest har al întoarce­rii la Dumnezeu, cu ce trebuie să ne ostenim, la ce trebuie să ne silim pentru a-I arăta Atoatevăzatorului Dumnezeu că dorim si căutăm si însetăm de atotlucrarea Lui cea mântuitoare în noi?
Vă voi arăta asta pe scurt. Să îl luăm pe om în starea în care i-a venit numai gândul simplu: „Chiar să nu mă ocup deloc de mine şi să nu mă gândesc la în­dreptarea vietii mele?“ Un simplu gând, fără nici o încuviinţare a omului faţă de el, nici dorinţă de a urma imboldurilor lui. Asa, doar o cerinţă a raţiunii: insă oricât ar cere raţiunea asta, omul nu va trece la fapte până când nu se va trezi râvna, energia conştiinţei adormite. Tocmai spre aprinderea acestei râvne să ne purtăm acum sufletul pe care l-a cercetat nu se ştie cum, ca un oaspete nepoftit, gândul la mântuire.
Aşadar a venit gândul îndreptării: conştiinţa l-a insuflat sau îngerul păzitor l-a adus – nu-l lepăda, ci apucă-te de el îndată şi începe să-ţi faci nişte operaţii, ca să zic aşa, care să dea acestui gând putinţa de a pune stăpânire pe toate puterile fiinţei tale. Să lucrezi în cursul acestei experienţe în mod opus celui in care lucrează păcatul, în general în mod opus acelei rânduieli a dispoziţiilor sufleteşti care îl ţin pe om în păcat. Păcatul încurcă sufletul în multe curse ori se ascunde de el sub multe văluri – fiindcă el este slut în sine şi de la început ar putea să facă pe oricine să fugă de el. Vălurile acestea sunt: vălul cel mai adânc şi apropiat de inimă, alcătuit din amăgirea de sine, nesimţire şi nepăsare; deasupra lor şi mai aproape de suprafaţa sufletului sade împrăştierea impreună cu grija de multe; urmează vălul de deasupra – precumpănirea trupului şi rânduiala vieţii exterioare, văl hrănit de păcate şi patimi. Păcatul trăieşte în inimă, de acolo pune stăpânire pe tot sufletul, pătrunde în trup şi in toate faptele şi relaţiile noastre, altfel spus în întreaga purtare.
Aşadar începe să înlături aceste văluri unul după altul, cu scopul de a scoate la lumină duhul încurcat în ele, aşa cum din pământ se înlătură strat după strat pentru a se ajunge la comoara ascunsă.
Incepe chiar de la vălul dinafară.
Curmă pentru o vreme treburile şi relaţiile tale obişnuite, mai ales pe cele din care se hrăneşte patima ta stăpânitoare. Ochi, ureche, limbă – iată principalele canale pe care vine mâncarea păcătoasă. Taie-le prin însingurare.
După aceea, apucă-te de trup: refuză-i nu numai plăcerile, ci micşoreaza-i îndestularea chiar şi în trebuinţele indispensabile ale somnului si mâncarii. Vei subţia trupul, sufletul se va elibera din legăturile materiei, va deveni mobil, mai uşor şi mai receptiv faţă de impresiile bune. Tocmai asta va fi urmarea postirii cu dreaptă socotinţă.
Insingurarea şi postirea uşurează sufletului întoarcerea către sine însusi. Intrând în sine, el întâlneşte acolo, însă, o tulburare cumplită, pricinuita de grija de multe şi de împrăştierea cugetului. Grijile ba de una, ba de cealalta se îngrămădesc în inimă şi nu lasă sufletul să se ocupe de sine, nu-l lasă sa se oprească, ci îl tot gonesc înainte. Iată, este nevoie să le înăbuşim, să le alungam din suflet şi din inimă, măcar pe vremea postului. Câtă vreme nu am facut lucrul acesta, nu putem face în continuare nici un fel de lucrări asupra noastra sau aceste lucrări vor rămâne cu totul neroditoare. Grija strânge sau roade inima; dar şi când n-avem griji, gândurile deşarte hoinăresc prin cap unul dupa altul, sau unul împotriva altuia, şi pricinuiesc acolo o tulburare ca un vifor sau o furtună. Intr-o astfel de stare nu se poate semăna în suflet nimic temeinic si statornic. Ca atare, trebuie să adunăm pe fiii noştri cei împrăştiaţi – gândurile noastre – laolaltă, aşa cum adună păstorul oile sau cum o lentilă convexă adună razele împrăştiate ale soarelui, şi să îi întoarcem pe toţi asupră-ne. Asta se săvârşeşte prin luare-aminte sau trezvie.
In fine, grijile să se ostoiască, gândurile să se liniştească, mintea să se adune în sine şi să se statornicească asupra unui singur lucru. Trei sau patru văluri au fost deja ridicate. Inaintea ta se află omul tău cel lăuntric, cufundat în somnul nepăsării, nesimţirii şi orbirii. Apropie-te acum cu bărbăţie şi osteneşte-te fara lenevie. Incepe lucrarea principală – trezirea din somn.
Inainte de toate, grăbeşte-te să ridici de pe ochii minţii vălurile care o tin in orbire. De ce nu se teme omul şi nu se îngrijeşte pentru sine însuşi? Fiindcă nu vede primejdia pe care o presupune starea sa. Dacă ar vedea-o, n-ar putea să rămână liniştit, aşa cum nu poate sta liniştit în casă cel care vede că e cuprinsă de flăcări casa. Iar omul păcătos nu vede primejdia pe care o presupune starea sa pentru că, din oarecare amăgire, se vede într-o stare mulţumitor de bună. Se furişează în el închipuiri mincinoase care îl linguşesc, care-i încurca mintea precum o plasă şi îl ascund pe om de sine însuşi. Aceste închipuiri sau gânduri subţiri sunt foarte multe. Unii, de pildă, spun: „Eu sunt creştin“, şi ramân liniştiţi, asemenea iudeilor care spuneau: „Sămânţa lui Avraam suntem“; îşi însuşeşte întâietăţile şi făgăduinţele creştineşti fără creştinism, altfel spus pune pe seama numelui, locului şi a hainelor ceea ce se poate întemeia numai pe putere şi pe vrednicia lăuntrică. Altora le vine în gând starea îmbunătăţita dinafară sau le cad sub ochi calităţile lor trupeşti – puterea şi frumuseţea – dimpreună cu înzestrările sufleteşti – intelectuale şi estetice, care îi orbesc cu atât mai puternic, cu cât se deosebesc mai mult prin ele de cei ce-i înconjoară. Alţii sunt orbiţi de oarecare fapte văzute sau chiar virtuţi făptuitoare, cum ar fi înţelepciunea şi chibzuinţa – mai ales când acestea i-au atras cinstire, une­ori nu doar din partea celor simpli. Iar alţii, în fine, se întemeiază pe faptul că nu sunt singuri: „Şi cutare este la fel ca mine, şi cutare, şi chiar cutare“; se amăgeşte cu faptul că obiceiurile păcătoase sunt răspândite, de parcă mulţi­mea celor care păcătuiesc face mai puţin păcătos păcatul. Gândurile acestea şi cele asemănătoare lor tin mintea în orbire. Ca atare, intrând în tine însuti si adunându-ţi luarea-aminte, începe să îndepărtezi aceste temeiuri ale orbirii, să strici aceste nădejdi deşarte sau, altfel spus, „îndreptăţiri ale răspunsurilor celor din păcate“, împotriva cărora se ruga Prorocul David. Scoate-o la mijloc cu gândul pe fiecare dintre ele şi loveşte-o cu sănătoasa cugetare creştinească. Convinge-te de următorul lucru: nu contează că eşti creştin dacă trăieşti rău; calităţile tale, dacă nu sunt întoarse spre slava lui Dumnezeu, mai mult te vor osândi decât te vor îndreptăţi; nici cinstirea, nici răutatea celorlalţi nu îţi vor ajuta. Chibzuind astfel, încetul cu încetul îţi vei uni gândurile şi te vei înfăţişa unit înaintea privirii minţii şi conştiinţei, care vor ridica glas puternic împo­triva ta, mai ales atunci când, comparând ceea ce eşti cu ceea ce ar trebui să fii, vor afla că nu eşti bun de nimic. Dacă în urma acestui fapt vei începe să simţi teamă pentru tine însuţi, e un semn bun – e prevestirea fugii de păcat, aşa cum clătinarea rândurilor de ostaşi vesteşte grabnica fugă a întregii oştiri.
In acest fel, odată cu vederea de sine în lumina cea adevărată ia naştere instinctul conservării duhovniceşti. Ca atare, neîntrerupând cugetările care îţi dau în vileag orbirea, în urma primei mişcări loveşte-te şi mai mult şi zguduie inima ta cu idei ce pot să te întoarcă de la păcat şi să-ţi stârnească dezgustul fată de el.
Inchipuie-ţi cât mai viu ce este păcatul în sine. Este o boală, cea mai rea dintre toate bolile: el îl desparte pe om de Dumnezeu, aruncă în neorânduială sufletul şi trupul, dă conştiinţa chinurilor, îl supune pe om necazurilor în viaţă, în moarte şi după moarte, îi închide raiul, îl aruncă în iad. Poate că prin aceste gânduri se va înfiripa în inimă dezgustul faţă de acest monstru.
Cercetează legătura dintre păcat şi diavol, şi vezi ce prieten şi despot slut îţi dobândeşti prin păcat. Diavolul este în vrăjmăşie cu Dumnezeu. El pare că Ii spune Celui Preaîndurat: „Tu le dai toate, dar ei tot se abat de la voia Ta; iar eu nu le dau nimic, însă îi fac să îmi lucreze cu atâta osârdie“. El este un amăgitor. Acum, aruncându-ne în păcate, făgăduieşte în schimbul lor oarecare dulceaţă, iar dincolo ne va pune în faţă aceleaşi păcate, râzând răutăcios, dacă nu ne vom pocăi. El se cutremură de bucurie răutăcioasă atunci când cineva îi cade în gheare. Adu-ţi aminte toate acestea, poate că vei simţi şi tu ură faţă de acest urâtor al nostru şi al lucrarii lui în noi, care este păcatul.
Intoarce-te, în fine, către Dumnezeu şi judecă ce este păcatul înaintea Lui, Atoatestiutorului si Pretutindenea-Fiitorului, Preabunului si Preainduratului, Purtătorului de grijă şi Răscumpărătorului nostru. După ce ţi-ai scos la lumină nelegiuita neluare-aminte, nefrica si nerecunoştinţa fată de El, poate că vei stârni în tine jale mântuitoare şi întristare după Dumnezeu.
Atunci când, în acest chip, ne vom înghesui în inimă unul după altul, cu de-a sila, simţămintele care frâng inima – fie dezgustul şi ura faţă de pacat, fie frica şi groaza de începătorul păcatului, fie jalea şi întristarea în Domnul – inima se va încălzi şi pune în mişcare, puţin câte puţin. Curentul electric impărtăşeşte trupului o anumită încordare şi excitabilitate; aerul curat şi răcorosîmpărtăşeşte o anumită prospeţime şi vioiciune: aşa şi simţămintele acestea pun în mişcare energia adormită a puterilor lucrătoare, în fine, ele dau naştere în om dispoziţiei de a se scula şi a lucra spre mântuirea sa. Acestea sunt primele mişcări ale grijii de mântuirea sufletului. Când vor avea loc, nu întârzia să lucrezi asupra ta şi din această parte: alungă somnul nepăsării. Sileşte-te in fel şi chip să-ţi încordezi puterile sufletului şi să te apuci de treabă pe loc, fara întârziere. Dacă vei amâna, mai rău va fi: mai mult te vei deprinde cu păcatul, păcatul va da în tine ramuri din ce în ce mai stufoase, iar lanţurile păcatului vor deveni din ce în ce mai încurcate. Până la urmă, păcatul te va împovăra atât de mult, că nici nu o să te mai scoli: te vei duce pe urma diavolului, de unde poate ca nu va mai fi întoarcere. Deci grăbeşte-te!

Adu-ţi aminte, totodată, de „cele mai de pe urmă ale tale”. Spune-ţi: „Iata moartea; unul, altul mor lângă tine; iată că acum-acum vine şi rândul tău. Lovitura morţii stă gata ca o sabie asupra capului şi te va lovi pe neaşteptate. După aceea vine judecata; cele tăinuite ale tale se vor vădi înaintea îngerilor si a tuturor Sfinţilor. Acolo vei fi singur cu faptele tale. In urma lor vei fi indreptatit sau osândit – vei ajunge fie în rai, fie în iad. Ia seama: în rai nu se intra cu păcate, iar iadul este pecetluit cu pecetea lepădării dumnezeieşti. Acolo este chin fără sfârşit şi fără bucurie. Oare nu este vremea să lepezi această povara, care îţi pregăteşte asemenea necaz?“

Pentru ca lucrarea tuturor acestor gânduri să aibă cât mai mari sorţi de reuşită, adună-le pe toate într-un chip oarecare şi poartă-le în minte ca pe un imbold statornic. Inchipuie-ţi, spune Sfântul Tihon, că deasupra ta este sabia dreptăţii dumnezeieşti, sub tine este iadul, gata să te înghită, înaintea ta moartea, înapoi adâncul păcatelor, de-a stânga şi de-a dreapta mulţime de vrăjmaşi răi. Dacă îţi vei pune o asemenea rânduială în minte, vei auzi neîncetat înăuntrul tău un glas îndemnător: „Oare se cade ţie să fii în nepăsare?”
Prin asemenea cugetări şi lucrări şi prin cele asemenea lor se ridica, în fine, şi ultimul văl al păcatului, alcătuit din nepăsare, nesimţire şi orbire. Acum, omul păcătos este descoperit în faţa ochilor săi, nu mai este nesimţitor faţă de primejdia stării sale şi nu arareori năzuieşte să se scoale şi să meargă; însă prin asta nu a fost făcut totul. Aici lipseşte – este limpede – lucrul de căpetenie: imboldul haric. Osteneala a fost întrebuinţată, căutarea a fost descoperită: însă toate acestea alcătuiesc doar strădanii în vederea atragerii harului de par­tea noastră, însă nicidecum însuşi lucrul pe care îl căutăm. Căutăm şi batem — însă dăruirea este la voia Impărţitorului darurilor, Care împarte ca un stăpânitor cui vrea El. Aşadar, întrebuinţând cu osârdie toate mijloacele amintite, umblă aşteptând să te cerceteze Dumnezeu – Care, deşi este totdeauna gata, nu vine niciodată cu preaviz. Ca atare, creează condiţiile în care obişnuieşte harul să lucreze, ieşi, cum ar veni, întru întâmpinarea lui. Mergi la biserică şi ia parte la toate slujbele, citeşte ori ascultă cuvântul lui Dumnezeu, discută cu oameni temători de Dumnezeu, începe oarecare facere de bine sau ostenea­lă, şi mai presus de toate roagă-te. Roagă-te şi la biserică şi acasă, silind prin staruinţa ta pe Cel Indurat să îţi dăruie, ca pe o pâine spre fiinţă, ajutor haric spre mântuire. Astfel să te osteneşti, să te încordezi, să cauţi – şi vei găsi. Astfel să baţi, si ti se va deschide. Domnul Mântuitorul va vedea această osteneală a ta spre mântuire şi-ţi va trimite ajutorul Său cel mântuitor, care, venind, va rupe toate legăturile păcatului şi va da sufletului libertatea de a merge pe calea Domnului fie întru însingurarea pustiei, fie în sfera obştească. Va veni, adică, ceea ce i s-a dat Sfintei Maria Egipteanca pe degeaba.
Ce se cuvine să facem pe urmă ne va învăţa însuşi harul, cercetătorul sufletelor, aşa cum a învăţat-o pe Maria Egipteanca, aşa cum învaţă pe oricine se invredniceşte de el şi se supune lui.
Judecând după tot ce este neapărată nevoie să facem cu noi înşine ca să aflăm acest har ce insuflă la întoarcerea către Dumnezeu, puteţi vedea că cea mai bineprimită vreme pentru acest lucru sunt sfintele posturi, şi în primul rand Sfânta Patruzecime. Acesta este, pe scurt, „programul” pregătirii cuvenite pentru spovedanie şi primirea Sfintei Impărtăşanii.
Pilda sfintei Maria Egipteanca ni se propune acum, între hotarele postului, tocmai pentru a ne aminti, pentru a ne face să cercetăm cu grijă dacă ne-am pregătit de spoveda­nie şi de împărtăşire, şi dacă am facut-o aşa cum se cuvine. Cel ce s-a pregătit de spovedanie şi de împărtăşire aşa cum se cuvine trebuie să se simtă însufleţit, înviat, încordat spre sforţări în lucrarea mântuirii. Acest scop al său este fie de a dobândi harul, fie de a-l recâştiga dacă l-a pierdut, fie de a stârni mai tare focul lui, care a început să se stingă – nu numai de a merge la biserică şi de a posti. Şi rânduiala aceasta exterioară e necesară, însă principalul stă în schimbarea rânduielii lăuntrice. Dacă s-a învrednicit cineva de asta, să mulţumeasca Domnului; dacă nu s-a învrednicit, mai este timp. Intră în arena mântuitoare a ostenelii cu tine însuţi – şi vei primi. Domnul este aproape. Te vei apropia şi tu de El şi fără îndoială că va avea loc împreunarea dintre Domnul, Cel Iubitor de împărtăşire, şi sufletul tău, cel zidit după chipul şi asemănarea Lui, care este căutat de El şi care îl caută. Amin!

5 aprilie 1865

(Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

cuvantulortodox

1

Predică la Duminica a V-a a Sfîntului şi Marelui Post (a Sfintei Maria Egipteanca)

Despre slava deşartă şi mînie

1

Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stînga Ta, întru slava Ta (Marcu 10, 36-37)

Iubiţi credincioşi,
Dacă aţi ascultat cu atenţie şi evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe lîngă alte sfinte învăţături care izvorăsc din cuvintele Mîntuitorului, aţi auzit şi de cererea celor doi Apostoli, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Iată ce au cerut: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stînga Ta întru slava Ta (Marcu 10, 35-37).
Vedeţi, fraţii mei, ispita slavei deşarte cum a îndrăznit a se apropia chiar şi de ucenicii Domnului? Nu este de nici o mirare acest lucru, căci diavolul încă în Rai fiind a ispitit pe protopărinţii noştri Adam şi Eva tot cu ispita mîndriei şi a slavei deşarte. Că auziţi ce spune şarpele Evei: Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul (Facere 3, 4-5).
Diavolul şi îngerii lui au fost izgoniţi din cer tot pentru păcatul mîndriei şi al slavei deşarte, căci cugetau să se facă asemenea cu Ziditorul lor, Care i-a adus din nefiinţă întru fiinţă. Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură despre aceasta: Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi pune jilţul meu! În muntele cel sfînt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asmenea Celui Prea Înalt voi fi (Isaia 14, 13-14). Vedeţi, fraţilor că păcatul mîndriei şi al slavei deşarte a fost pricina căderii satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el?
Cu acest păcat greu şi urît de Dumnezeu a înşelat diavolul şi pe strămoşii noştri în rai, iar de atunci şi pînă azi nu încetează a ispiti pe oameni cu tot felul de încercări, dar mai ales cu ispita mîndriei şi a slavei deşarte, pe care Preabunul Dumnezeu o urăşte atît de mult.
Aşa a ispitit şi pe ucenicii Mîntuitorului din Evanghelia de azi. Însă aţi auzit cu cîtă blîndeţe şi înţelepciune i-a îndreptat Mîntuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci cu blîndeţe le-a zis: Nu ştiţi ce cereţi! (Marcu 10, 38). Ca unor copii neştiutori le spune că nu ştiu ce vor. După aceea le-a amintit de paharul sfintelor Sale patimi şi le-a zis: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? (Marcu 10, 38), iar ei au zis: „Putem”, la care Iisus le-a adăugat: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza (Marcu 10, 39). Într-adevăr, Iacob a fost ucis de Irod, iar pe Ioan l-a surghiunit în Patmos Domiţian, păgînul împărat al Romei.
În acest fel amîndoi apostolii au băut paharul suferinţei pentru Domnul şi pentru Evanghelia Lui. Dar a şedea de-a dreapta Mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit (Marcu 10, 40). Dar de ce a zis: Nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu (Matei 20, 23). Nimenea să nu socotească aici ca Arie ereticul că Mîntuitorul este mai mic ca Dumnezeire decît Tatăl. Nu, ci acum Mîntuitorul vorbeşte ca om. Că se socotea mai mic după omenire nu după dumnezeire. Căci după dumnezeire era şi este în vecii vecilor egal cu Tatăl. La fel în alt loc al Sfintei Evanghelii ne învaţă, zicînd: Iar Eu şi Tatăl Meu una sîntem (Ioan 10, 30); şi iar zice: Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt; de aceea am zis că din al Meu iau şi vă voi vesti vouă. Şi toate ale Mele sînt ale Tale, şi ale Tale sînt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei (Ioan 16, 15; 17, 10). Iar în alt loc zice: Nu crezi tu că Eu sînt întru Tatăl şi că Tatăl este întru Mine? (Ioan 14, 10).
Dar să mergem mai departe pe drumul cuvîntului spre a auzi ce zice Sfînta Evanghelie: Auzind cei zece, au început a se mînia pe Iacob şi pe Ioan (Marcu 10, 41). Vedeţi fraţilor că pentru ispita mîndriei celor doi Apostoli, pe ceilalţi zece i-a ajuns ispita mîniei. Prea Înduratul nostru Mîntuitor, iarăşi, ca pe nişte copii care nu ştiu ce fac, chemîndu-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă (Marcu 10, 42-44). O bunătate şi dragoste fără margini a Mîntuitorului nostru, că şi pe cei dintîi, care erau ispitiţi de patima slavei deşarte, şi pe ceilalţi zece, care se mîniau asupra celor doi, cu mare blîndeţe şi înţelepciune îi îndreaptă şi îi învaţă, să nu fie ca stăpînitorii lumii, care cu multă trufie şi slavă deşartă conduc popoarele şi le domnesc.
De aceea îi învaţă, zicînd: Şi care vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă (Marcu 10, 44). Prin aceste preasfinte învăţături alungă din mintea lor şi slava deşartă şi mînia, căci aceste patimi sînt amîndouă fiice ale mîndriei. Slava deşartă este începutul, iar mîndria este sfîrşitul! Însă şi la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, aceeaşi învăţătură împotriva slavei deşarte i-a învăţat: Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sînt. Deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sînteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (Ioan 13, 13-15).
Ce este slava deşartă? După învăţătura sfinţilor Părinţi, slava deşartă este începutul mîndriei şi „numai atîta deosebire este între ele, cîtă deosebire are copilul de bărbatul desăvîrşit şi grîul de pîine” (Filocalia, vol IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvîntul 22, Bucureşti, 1980). Pe slava deşartă cu „vaiul” o ameninţă Domnul zicînd: Vai vouă, cînd toţi oamenii vă vor vorbi de bine (Luca 6, 26). „Gîndul slavei deşarte este prea subţire şi cu lesnire stă pe ascuns lîngă isprăvile faptelor bune şi nu mică nevoinţă trebuie spre a se izbăvi cineva de slava deşartă” (Ibidem). Cum poate cineva a se izbăvi de fiara aceasta cu multe capete a slavei deşarte? După învăţătura Sfîntului Ioan Scărarul, slava deşartă o izgoneşte de la sine, cel ce în tot locul şi lucrul se defaimă pe sine, cel ce suferă cu vitejie ocările şi defăimările altora, cel ce trece fără de vătămare pe lîngă laude şi cel care aleargă spra slava cea de sus, iar pe cele de aici le socoteşte gunoaie.
Zice acelaşi sfînt că „începutul neslavei deşarte este păzirea gurii şi iubirea de necinstiri, mijlocul este încetarea tuturor ispitirilor gîndite ale slavei, iar sfîrşitul este ca pe cele ce ajută la necinstire să fie primite înaintea oamenilor din inimă” (Ibidem). Numai acela are înţelepciune smerită, care lucrează toată fapta bună cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, după cum ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Corinteni 10, 31; Coloseni 3, 18).
La fel şi Sfîntul Efrem Sirul ne învaţă următoarele despre slava deşartă: „Sîrguieşte-te să fii defăimat şi te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu căuta să fii cinstit, plin fiind înăuntru de răni. Ocărăşte-te pe tine, ca să fii cinstit şi să n-o doreşti ca să nu te necinsteşti”. Apoi zice: „Cel ce aleargă după cinste, ea fuge dinaintea lui, iar cel ce fuge de dînsa, cinstea aleargă după el şi propovăduitor al smereniei lui i se face înaintea tuturor oamenilor. Fugi de slavă şi vei fi slăvit. Teme-te de mîndrie şi te vei mări. Dacă urăşti slava, fugi de cei ce o caută” (Filocalia X, Sf. Isaac Sirul, 1981, Cuvîntul 5. Pentru lepădarea de lume).

Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am vorbit despre răutatea slavei deşarte, cu care au fost ispitiţi cei doi Apostoli Iacob şi Ioan. În cele ce urmează vom vorbi puţin despre păcatul mîniei, care nu puţin ne vatămă în această viaţă. Mai întîi să vedem ce este mînia şi de cîte feluri este. „Mînia este sutaşul raţiunii, răzbunătorul poftei. Cînd dorim un lucru şi sîntem împiedicaţi de cineva, ne mîniem asupra lui ca unii ce sîntem nedreptăţiţi” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucureşti 1938, cap. 14). „Mînia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a pomenirii de rău. Mînia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a mîniat” (Filocalia IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvîntul 8).
Felurile mîniei sînt patru. Primul fel de mînie se cheamă „iritare”, al doilea fel de mînie se cheamă „pizmă”; al treilea fel de mînie se cheamă „zavistie”, adică cea care zace mult în sufletul omului şi caută răzbunare; iar al patrulea fel este mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învaţă în Sfînta Scriptură să oprim mînia noastră cea rea: Părăseşte mînia şi lasă iuţimea (Psalm 36, 8). La fel şi marele Apostol Pavel, zice: Lepădaţi şi voi toate acestea: Mînia, iuţimea, răutatea, hula, cuvîntul de ruşine din gura voatră (Coloseni 3, 8). În alt loc arătînd acelaşi lucru, zice: Orice amărăciune şi supărare şi mînie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate (Efeseni 4, 31).
Sfîntul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să gonim de la noi mînia cea rea şi pătimaşă, zicînd: „Precum apa în văpaie cîte puţin adăugîndu-se, desăvîrşit pe văpaie o stinge, aşa şi lacrima plînsului celui adevărat pe toată văpaia mîniei şi a iuţimii face s-o ucidă” (Filocalia IX, op. cit., p. 68).
Cît priveşte mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Cu mulţimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mînia Ta şi i-a mistuit ca pe nişte paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărţit apa. Strînsu-s-au la un loc apele ca un perete şi s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmaşul zicea: Goni-i-voi şi-i voi ajunge; pradă voi împărţi şi-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia şi mînia mea îi va stîrpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău şi marea i-a înghiţit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari (Ieşire 15, 7-10).
În alt loc, despre mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim aşa: Şi i-a lepădat Dumnezeu din pămîntul lor cu mînie, cu iuţime şi cu aprindere mare şi i-a aruncat în alt pămînt, cum vedem acum (Deuteronom 29, 28). Iar dumnezeiescul şi marele Prooroc Isaia, arătînd despre mînia cea dreaptă şi sfîntă a lui Dumnezeu care va fi la sfîrşitul lumii, zice aşa: Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pămîntul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot în ziua iuţimii mîniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă şi o turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la poporul său şi fiecare va fugi în pămîntul său (Isaia 13, 13-14).
Fraţii mei, acum să arătăm ce virtuţi sînt împotriva mîniei. Cea dintîi faptă bună care stinge şi potoleşte mînia este blîndeţea. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne înveţe prin ce putem linişti tulburarea mîniei a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicînd: Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul (Matei 5, 5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicînd: Răspunsul blînd domoleşte mînia (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Sfîntul Apostol Petru arată că blîndeţea are mare preţ înaintea lui Dumnezeu şi zice: Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului, blînd şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petru 3, 4). Încă şi Sfîntul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blîndeţe pe cei care vor cădea în oarecare păcat şi zice: Fraţilor, chiar de va cădea vreun om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blîndeţii (Galateni 6, 1).
Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mîniei este blîndeţea şi nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, şi pe cei răi îi pot face buni şi îi pot aduce la pocăinţă. În această privinţă am să vă reamintesc nişte istorioare din Pateric. Au venit odată hoţii la chilia unui bătrîn şi i-au zis: „Am venit să-ţi luăm toate cîte ai în chilia ta”. Iar el le-a zis: „Cîte vă place, fiilor, luaţi”. Şi ei au luat toate lucrurile bătrînului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeţ care era atîrnat într-un cui. Deci bătrînul luîndu-l, alerga după ei, zicînd: „Fraţilor, luaţi cele ce aţi uitat în chilia voastră!” Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrînului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, şi s-au pocăit, zicînd întru dînşii: „Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta”.
Iarăşi citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc şi s-a dus la dînşii un bătrîn ca să încerce viaţa lor şi, luînd un toiag, a început a sfărîma verdeţurile unuia. Iar fratele văzînd, s-a ascuns pînă le-a sfărîmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrîn: „De voieşti, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!” Aceasta auzind bătrînul, a pus metanie fratelui, zicînd: „Pentru această nerăutate a ta se odihneşte Duhul Sfînt peste tine, frate!”
A zis dumnezeiescul Iov: Pe cel fără de minte îl ucide mînia (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne învaţă: Soarele să nu apună peste mînia voastră (Efeseni 4, 26). Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mînia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău şi răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel avînd ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaş de oameni. Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică (I Ioan 3, 15). Iată fraţilor, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mînia. Căci de nu va părăsi mînia şi ţinerea de minte a răului ajunge la ură şi prin ură se face ucigaş de oameni şi aşa îşi ucide prin mînie şi răzbunare sufletul său.

Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica a cincea a Postului Mare. Fiecare zi în post trebuie să fie o nouă treaptă care ne urcă spre cer, şi ne apropie de Învierea lui Hristos. De aceea sîntem datori, fraţii mei, să ne silim zi cu zi la rugăciune, la înfrînare, la post, la împăcare duhovnicească cu toţi oamenii, la milostenie, la părăsirea păcatelor prin spovedanie şi la unirea cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie.
Astăzi am vorbit de două păcate foarte răspîndite la noi: slava deşartă şi mînia. Cel mai potrivit timp de pocăinţă şi despătimire pentru noi toţi este Postul Mare. Acum să ne ostenim. Acum să ne rugăm mai mult. Acum să părăsim mîndria, mînia, ura, îndoiala, desfrînarea, necredinţa şi tot păcatul. Acum să ne împăcăm cu Dumnezeu, pînă mai avem viaţă şi timp de pocăinţă. Nu vedem cu toţii cîtă suferinţă este în lume şi cîţi mor fără nici o pregătire creştinească? Cum vor fi izbăviţi de osîndă cei ce mor în beţie şi desfrîu, cei ce mor în ură şi procese, cei ce mor în secte şi în întunericul necredinţei? Cine îi va elibera din chinurile iadului, dacă o viaţă de om pe pămînt nu le-a ajuns să creadă cum trebuie în Dumnezeu şi să facă fapte bune de pocăinţă? Să ne ferească Mîntuitorul de un asemenea sfîrşit înfricoşător, fără salvare.
Tot în Duminica de astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, pe care ne-o dă ca model de pocăinţă pentru toţi. Această cuvioasă a fost în tinereţe o mare păcătoasă. Dar ajungînd la Mormîntul Domnului nu putea să intre în biserică pentru păcatele ei cele cumplite. Atunci, venindu-şi în fire a început să plîngă cu amar pentru păcatele sale şi după ce s-a închinat, s-a făcut pustnică în pustiul Iordanului. Acolo s-a nevoit singură 47 de ani, răbdînd grele ispite, foame, gînduri, frig şi lupte de la diavoli. La urmă, fiind descoperită de cuviosul Zosima, un sihastru sfînt, acesta a spovedit-o, a împărtăşit-o cu Sfintele Taine şi, după încă un an, a aflat-o adormită în Domnul şi a înmor-mîntat-o acolo. Pomenirea ei se face la 1 aprilie. Vedeţi cîţi ani s-a pocăit ea pentru păcatele făcute la tinereţe?
Să urmăm şi noi pe calea pocăinţei, că fără aceasta degeaba trăim; ne cheltuim şi viaţa în zadar, ne pierdem şi sufletul. Mai avem o săptămînă pînă la Duminica Floriilor. Este foarte bine ca în aceste zile să vă spovediţi, iar la Florii să primiţi Trupul şi Sîngele lui Hristos.
Continuaţi cu postul şi cu rugăciunea. Dar cereţi numai cele de folos pentru mîntuire. Împăcaţi-vă cu Dumnezeu şi cu oamenii şi aveţi mare grijă pentru copii. Să rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de tot păcatul şi să ne primească, dincolo, de-a dreapta Sa, cu toţi sfinţii Săi. Amin.

Parintele Ilie Cleopa