Predica Protos. Ioan Buliga la Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfantului Ioan Scararul) – Man. Sihastria Putnei

scara-raiului-foto-nicolausolahus1

“… si atunci „hai la munca! hai la capsuni!”, si copiii i-am lasat singuri, care au ramas cu internetul, cu televizorul, care ii duce direct acolo unde nu e Dumnezeu. Daca mai poate cineva sa stea impotriva curentului aceluia sa ia taurul de coarne! […] Noi aici suntem foarte credinciosi, dar nici de cel rau nu vrem sa ne lasam“.

*

“In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh!

Iubiti credinciosi, suntem in Duminica a 4-a a Postului Mare si iata ca ne indreptam cu pasi repezi spre marea sarbatoare a Invierii. Daca evreii cereau semne si ei nu puteau sa le vada si nici sa le inteleaga, pentru ca nu aveau „priza” sau nu puteau „sa faca priza” cu ceea ce primeau, iata ca Dumnezeu tot timpul ne da diferite semne. Si atunci, si acum, acestea sunt vizibile, doar trebuie sa avem ochi ca sa le vedem si sa le descoperim. Si nu intamplator marea Inviere a avut loc primavara, atunci cand inviaza toata natura; asa cum nu intamplator acel prooroc Ioan, care a spus ca „este timpul ca eu sa ma micsorez si El sa creasca”, acel prooroc s-a nascut atunci cand ziua incepe sa se micsoreze, pe 24 iunie, si nu intamplator Mantuitorul nostru Iisus Hristos, deci Cel care trebuia sa creasca, Cel care avea sa fie Lumina Lumii, S-a nascut atunci cand ziua incepea sa creasca, pe 25 decembrie. Sunt semne vizibile, pe care credinta noastra ortodoxa le sarbatoreste, sectantii nu au aceste sarbatori, ei nici nu inteleg semnele aceasta pentru ca si lor le lipseste „priza”. Vreau sa spun ca Duhul Sfant se coboara acolo unde este curatie, unde este curatie si unde este smerenie multa.
Si nu intamplator aceasta duminica a 4-a – care, iata, este dupa mijlocul postului – a fost dedicata Sfantului Ioan Scararul, parca vrand sa ne arate prin aceasta ca postul, de fapt, este o urcare, un suis duhovnicesc – mergem spre Inviere – si, de fapt, aceasta urcare, aceasta suire este o schimbare a noastra in mai bine, o apropiere a noastra de Dumnezeu.
Astazi o sa incercam sa urcam putin pe scara asta a Sfantului Ioan Scararul si o sa amintim doar cateva trepte – asta nu inseamna ca nu o sa le cuprindem si pe celelalte. Si prima treapta, spune Sfantul Ioan Scararul ca este „lepadarea de lume”. Cineva care a auzit aceasta a spus: „Pai daca prima treapta este lepadarea de lume si sunt 30 de trepte, atunci ce ne mai asteapta pe viitor? Pai daca e asa, din prima, dintr-o data lepadarea de lume, dupa aceea, la celelalte 29 de trepte ce ne mai asteapta?” De fapt, vedeti, este o problema de interpretare, de intelegere a lucrurilor, pentru ca, de fapt, „lepadarea de lume” nu este altceva decat un alt fel de a trai, un fel de a trai mai frumos. Pentru ca Dumnezeu nu a facut lumea asta nici ca sa pacatuiasca si nici ca sa sufere, si atunci, vedeti, suferinta este o consecinta a pacatului, iar noi ne vaitam tot timpul de necazurile noastre, dar nu ne plangem de pacatul care este inauntru nostru si care ne face viata tot mai grea. Lepadarea de lume de fapt este o lepadare a poftelor pe care le avem inauntru nostru. Sfantul Ioan Evanghelistul identifica lumea – gasim acolo la intaia Epistola a sa, la I Ioan, cap. 2, spune ca „pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii” care sunt in lume, zice „nu sunt de la Dumnezeu”. Si atunci de fapt noi trebuie sa ne lepadam de aceasta pofta care poate sa fie inauntru nostru. Si aminteam de aceasta neintelegere a lucrurilor si de confuzia pe care noi o facem.

Noi, ca si credinciosi, suntem datori sa ne rugam, sa spunem Psalmul 50, si spunem acolo:

„Fa bine, Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului si sa se zideasca zidurile Ierusalimului”,

si de fapt ne rugam sa se zideasca Biserica din sufletul nostru. Insa, asa cum spune Sfantul Apostol Pavel, ca „vreau sa fac binele, si ma aflu facand raul”, noi de fapt, fara sa ne dam seama, zidim zidurile Babilonului. Ce inseamna Ierusalimul? Ierusalimul e Biserica biruitoare, este locul unde este credinta, unde este curatie si smerenie, si iata, opusul Ierusalimului este Babilonul – care este „mama desfranatelor” – desfranarea si mandria. Si atunci noi, fara sa ne dam seama, zidim aceste ziduri ale Babilonului care, in talcuire, inseamna confuzie – facem poate ceea ce nu stim.
1Noi cautam un vinovat, si omul incearca sa se indreptateasca: „din cauza trupului” cade in pacat; trupul este slab, este neputincios. Insa, spune Sfantul Inochentie al Odessei ca prima si principala pricina a caderii in pacat nu este trupul si nici firea, ci de fapt este libertatea pe care noi o folosim prost. Ingerii, atunci cand au cazut nu aveau trup, din pricina libertatii pe care ei nu au folosit-o asa cum trebuia, si iata si noi atunci, din pricina libertatii pe care nu o intelegem, cadem in pacat. Nici macar pe diavol nu putem sa dam vina. Spune tot Sfantul Inochentie al Odessei ca „diavolul ii ataca pe cei care singuri vor sa fie pradati”. Si zice ca el ii „citeste” pe cei care sunt aplecati spre pacat si nu face decat sa le dea prilejul de a cadea in pacat.
Si iata, atuncea noi trebuie sa ne smerim. Aceasta este singura cale pentru a intelege lucrurile si a deveni altfel, de a iesi din lumea asta pacatoasa – nu inseamna sa plecam in padure sau undeva in pustie, ci de fapt inseamna sa traim mai frumos, inseamna sa iesim afara din lumea asta confuza si care lupta intre a fi si a avea, toata ziua se zbuciuma si nu stie pentru ce si de fapt nu intelege ca nu poate sa fie fara Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu sunt Cel Ce Sunt”, si in acest „Sunt” se cuprind toate. Si [omul] nu poate „sa aiba” decat atunci cand se smereste, pentru ca atunci cand te smeresti dobandesti Duhul Sfant si atunci dobandesti Imparatia lui Dumnezeu, iar restul sunt praf si nu ne ajuta la nimic, toate sunt desertaciuni. Omul are nevoie de o hotarare de a lupta cu pacatul. Si ne spunea un parinte care inca traieste, din Rusia:

Si ce nu se spovedesc copiii pe la la 4-5 ani? Zice: Ei au pacate si la varsta asta, dar ei nu se spovedesc pentru ca nu au hotararea de a lupta cu pacatul.

Si ei au rautate, au mandrie, sunt si tot felul de lucruri neplacute care se intampla, – noi stim ca duhovnici – dar nu au hotararea de a se lupta cu pacatul si atuncea nu ajunge ca noi sa ne spovedim, daca nu avem hotararea asta de a ne schimba in bine. Si iata ca noi ajungem la o varsta inaintata, incat ne comportam tot precum copiii, adica nu avem hotararea asta de a ne lupta cu pacatul, de a ne schimba in bine. Pentru ca nu putem sa ne schimbam – spunea un Sfant – pentru ca noi nu iubim. Spune ca omul atunci cand iubeste, atunci poate sa se schimbe. Or, iubirea e o jertfa, o jertfa de care fug unii.
Odata povesteam de sectanti, si o alta treapta din Scara Sfantului Ioan Scararul, este „pocainta”. Or, „pocainta” unii o inteleg gresit, si inteleg o trecere la sectarism, spune: M-am pocait! Dar nu poti sa te pocaiesti excluzand din viata ta totul, pentru ca trecand acolo [la sectanti] pierzi totul. Ei nu au continuitate apostolica, au aparut unii de 100, altii de 200, altii de 500 de ani, ei hulesc pe Maica Domnului, hulesc Crucea, si zic unii: „Iata, am reusit sa ma schimb, am reusit sa ma las de fumat, am reusit sa ma las de baut.” Ei nu inteleg ca au facut un compromis, diavolii s-au dat la o parte, pentru ca in momentul cand hulesti pe Maica Domnului, hulesti Crucea deja ai pierdut totul. Maica Domnului e Maica Vietii, Crucea este cea de viata datatoare, fara ele credinta noastra nu exista. Ati vazut ca sectantii sa aiba calugari care sa traiasca in curatie, ati vazut jertfa asta? Nu exista la ei. […] Si atunci iata ca de fapt pocainta este o jertfa, si este o bucurie.
A doua treapta pe Scara Sfantului Ioan Scararul este „neintristarea”. M-am bucurat mult citind lucrul asta, iata, „bucuria” este legata de „pocainta”. Si poate ca nu intamplator a fost pusa Evanghelia „Fericirilor” la Cuviosi, si la Cuviosul de astazi. Pentru ca „fericirea” o gasim atunci cand primim mangaierea Duhului Sfant si nu cand cautam mangaieri la televizor, in vin sau la partenerul de viata, si „fericirea” este atunci cand „te smeresti”. De asta spune ca prima treapta, prima fericire spune ca „fericiti cei saraci cu duhul”, adica „fericiti cei smeriti”, deci, atunci primim Duhul Sfant: asta e fericirea. Si cand spunem: „Imparate Ceresc, Mangaietorule…” – asta e mangaierea. Noi cautam mangaieri in viata noastra, dar le cautam in alta parte. Omul are instinctul asta de a cauta, sa stiti, e dotat din nastere, insa acest instinct il are pentru a Il cauta pe Dumnezeu, nu a cauta placerile si poftele. Si, asa cum spunea si Sfantul Nicolae Velimirovici, ca „viata si bucuria sunt de nedespartit”, nu putem desparti bucuria de pocainta; ne pocaim, dar avem o bucurie ca ne schimbam in bine.
O alta treapta pe aceasta Scara este „instrainarea”, instrainarea de tot ceea ce ne indeparteaza de la mantuire. Sunt multe lucruri in jurul nostru care nu sunt necesare si am putea renunta la ele, lucruri pe care bunicii nostri nu le aveau si erau mai fericiti decat noi. Mai este „instrainarea” si atunci cand vezi ca nu folosesti nimic, si atunci este mai bine sa te retragi. Spune [Evanghelia]: „fericiti facatorii de pace”, daca poti sa impaci pe cineva e foarte bine, dar daca vezi ca nu faci decat tulburare, nu te asculta, atunci instrainarea este sa intri in camara ta, sa te rogi si sa iti vezi de linistea ta.
Nu poti sa ai „liniste” – e o alta treapta – decat atunci cand tu, inauntrul tau, te cureti de pacate. Spunem ca: „ma duc la liniste, ma duc in padure, sau ma duc la manastire”, dar spune Dumnezeu: „Blestemul e inauntrul tau, Israele!”. Atata timp cat inauntrul tau ai patimi, nu poti sa ai liniste. Si spune Sfantul Ioan Scararul ca „patimile sunt ca o oaste zgomotoasa” si zice; „unde fugi, de cine fugi?, raul e inauntrul tau”.
O alta treapta este „ascultarea”. Ce inseamna ascultarea? Ascultarea este implinirea cuvantului lui Dumnezeu. Nu ajunge sa ascultam ceea ce ni se spune, si nici sa aprobam, ci [ascultarea este] atunci cand implinesti ceea ce ti s-a spus. Daca mai tin minte ceva din ceea ce mi s-a spus acuma si ma duc acasa si implinesc, pot sa spun ca am facut o bucata de ascultare. Sa stiti ca ascultarea este legata de smerenie si ea este cea care tine unitatea Bisericii, ea este cea care tine unitatea familiei, ea este cea care ne face sa ne intelegem intre noi, dar nu ne putem intelege decat atunci cand ne smerim. Si spune Sfantul ca „atunci cand eu ma smeresc, celalalt se linisteste”. Atentie la galcevile, la certurile pe care zilnic le avem noi intre noi! Si ca sa leg lucrul acesta de un lucru care se intampla zilnic in viata noastra, in viata de familie, si zilnic acolo sunt neintelegeri si despartirile se produc mult prea repede, aici, iata gasim solutia: ca, de fapt, prin ascultare, prin smerenie noi putem tine unitatea familiei. Mantuitorul ne-a aratat ascultarea prin Cruce, deci El a primit suferintele, si atuncea noi cand ne „rastignim”, cand ne anulam propria voie, propriile pofte, reusim sa ne intelegem mai bine cu cei de langa noi.
Sunt unele lucruri, unele trepte pentru care Sfantul Ioan Scararul ne indeamna mult, deosebit, sa ne departam de ele, unele lucruri negative, si aminteste aici de minciuna. Deci sa ne departam de minciuna! Sigur ca minciuna este si atunci cand noi nu intelegem lucrurile asa cum trebuie, si ne pacalim in felul in care noi traim. Dar minciuna este si atunci cand noi mergem cu pozitia asta, vedeti cum e propaganda asta si la televizor, si prin filme, care majoritatea sunt minciuna, si in momentul in care tu raspandesti lucrurile astea nu faci decat sa fii o sluga a lui antihrist.
Pocainta este si o iesire din idolatria asta, idolatria moderna in care noi suntem astazi implicati si in care ar trebui sa intelegem nihilismul, curentul asta care contesta valorile crestine, da, acest imperiu nou care isi tot mareste granitele si care, vedeti, pune niste conditii: nediscriminarea sexuala, toleranta homosexualilor, planificarea familiei si asa mai departe. Vedeti, pe buletine nu mai scrie tata si mama, ca nu cumva sa ii supere pe homosexuali – lucrurile astea se intampla, dar noi nu le vedem. Si atunci noi am intrat in imperiul asta al „bunastarii”, al vietii „mai bune”, pentru ca diavolul stie ca face mai multa roada cu „bunastarea” decat cu prigoana. Si atunci „hai la munca! hai la capsuni!”, si copiii i-am lasat singuri, care au ramas cu internetul, cu televizorul, care ii duce direct acolo unde nu e Dumnezeu. Daca mai poate cineva sa stea impotriva curentului aceluia sa ia taurul de coarne! Si vedeti ca este cineva, se numeste Virgiliu Gheorghe, care a scos multe carti in care vorbeste despre efectele televiziunii, efectele internetului asupra copiilor, asupra creierului. Daca nu cititi cartile macar faceti rost de conferinte, ca are conferinte – Cd-urile sunt mai usor de ascultat si acolo au esenta, si vedeti ce va spune acolo foarte bine despre efectele mijloacelor tehnice asupra copiilor si faptul ca ce or sa devina generatiile de copii peste vreo 30 de ani, deci vai si amar de capul nostru!
Zice ca Dumnezeu nu a facut iadul si ca de fapt noi singuri [il facem], ca iadul se plasmuieste prin propagarea raului, in momentul cand noi avem patimi, rautate, acela e focul iadului si noi confundam pe cel rau cu Dumnezeu. Si va dau doar un exemplu. Spunea cineva ca: „asa de mult tin la cineva si mi-i drag de el ca sunt gata cateodata sa cad in pacat”. Cum poti sa numesti tu asta „dragoste”? Lumea numeste asta „dragoste”, da? Aste e patima! Dumnezeu e dragoste, dar acolo [in patima] nu-i Dumnezeu, acolo e cel rau. Si atunci iata, focul acesta pe care noi il avem in noi – daca poti sa iubesti pe cineva, dar sa nu ai patima asupra lui – focul asta pe care noi il avem pe noi, si de fapt marim iadul, e focul desfranarii, focul mandriei, al maniei, si noi nu facem decat sa marim iadul. Si atunci spune: sa ne ferim de minciuna, sa ne ferim sa nu osandim pe altii, ca atunci te lupta desfranarea cea mai tare, sa ne ferim de trandavie, pentru ca stam de multe ori si zicem ca ne relaxam in fata televizoarelor. Virgiliu Gheorghe spunea ca are doar cativa prieteni pe care a reusit sa-i convinga sa nu aiba televizoare in casa. Noi aici suntem foarte credinciosi, dar nici de cel rau nu vrem sa ne lasam. Obisnuinta e a doua fire, dar e si idolatrie, in momentul in care devii dependent de un lucru, si „orice lucru pe care il iubesti mai mult ca pe Dumnezeu” – si arati felul cat timp dedici lucrului respectiv, deci ala „este un idol”.
Si atunci am ajuns la final – da, daca ati retinut macar o idee – spune ca ajungi la liniste sufleteasca atunci cand scoti patimile dinlauntrul tau, cand iubesti neagoniseala, o viata mai simpla, o viata mai in smerenie si atunci, zice, te apropii de „nepatimire”. Ce inseamna nepatimirea? „Nepatimirea” zice ca „aduce cerul in sufletul tau”. Si, iata, zice:

“Imparatia lui Dumnezeu este inauntru vostru”.

Asa cum noi admiram toata natura asta din jur si cerul, cat e de frumos, cate stele are, spune Sfantul Ioan Scararul ca asa este si in sufletul nostru, asa cum e cerul plin cu stele, asa si in sufletul nostru sunt faptele bune, ele stralucesc, si asta este lucrul cel mai frumos al creatiei lui Dumnezeu. Ne miram de toate lucrurile din jur, dar lucrul cel mai inalt al creatiei este sufletul asta din noi, care a fost facut sa aiba mai mult decat ceea ce vedem noi in jurul nostru.

Sa ne ajute Dumnezeu ca sa urcam pe scara asta si sa ajungem la bucurie! Amin!”

cuvantulortodox

1

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Predici. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.