Ganduri despre rugaciune

1

Eşti obosit şi neprielnic rugăciunii, de toată truda unei zile grele? Iată ce spune un Sfânt:

„Voi vorbi şi eu ca unul care puţin am învăţat din însăşi cercarea vieţii mele. Când vei şedea seara sau noaptea în linişte, rugând cu smerenie şi stăruinţă pe Dumnezeu, şi când mintea nu va mai fi în stare să rostească lămurit, iar trupul şi toată fiinţa ta se va scufunda în plictiseală sau în somn, opreşte-te. Plimbă-te puţin şi apoi din nou, adună-te, reculege-te şi iar porneşte la rugăciune, cu luptă”. Iar alt preacuvios spune: „Fă-o aprinsă şi stăruitoare rugăciunea ta, mai ales atunci când nu ai dorire şi nici râvnă să o faci”. (Sfântul Tihon 1724-1783)

Să ne întoarcem asupra noastră înşine cu toată limpezimea conştiinţei, spre a intra în stăpânire de noi-înşine, şi aşa a ne aduce lui Dumnezeu la rugăciune.
Rugăciunea, oricare ar fi ea, trebuie necurmat şi lim-pede, să ţâşnească întreagă numai din inima omului. Altminteri ea este sunet gol de chimval zadarnic sau vorbă mincinoasă. De aceea, rugăciunea e ca aerul pentru noi sau aşa cum e apa pentru peşte. Fără ea nu putem dăinui prea mult, murim, ajungem repede: cadavre vii, oameni de prisos, morţi printre morţi.
Chemarea lui Dumnezeu e rugăciunea prin excelenţă: strigătul Numelui. Rugăciunea e o lipsă, o foame de Dumnezeu. Rugăciunea este ecoul Logosului în suflet, e răsunetul muzicii dumnezeieşti în inimile noastre, e semnul sfânt al dragostei în noi, ea este duhovnicia noastră vie.

Parintele Daniil de la Rarau (Sandu Tudor)

1

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.