Ne simţim vii doar prin biserica şi tainele ei, făptuitori ai celor bune

1

Biserica nu este un club, pe care îl frecventezi şi care îţi da anumite senzaţii, unde vii şi pleci când vrei ca apoi, să pleci mai departe, în drumul tău. Biserica este locul unde ne întâlnim cu Dumnezeu. Această întâlnire, dacă este făcută sincer, poate schimba radical (în bine) viaţa omului. Câteodată, în pofida voinţei omului, Dumnezeu intră în vieţile noastre prin diferite încercări. În acele momente, noi suntem datori să ne smerim şi să nu cârtim, să încercăm să le primim pe toate, exact aşa cum ni le da El, Să încercăm să înţelegem planul lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi, indifferent de cât de greu nu ni s-ar părea.
Bineînţeles, fiecare dintre noi ar dori ca viaţă lui să fie fără piedici, fără încercări, fără ispite. Dar, oare, o astfel de viaţă te ajută sau îţi face mai mult rău? Noi ne-am dori să fim mereu sănătoşi, bogaţi, să ducem o viaţă îndestulată, să avem mereu bucurii lumeşti şi totodată, după moarte să ajungem în Împărăţia lui Dumnezeu. Această este o utopie sau în cel mai bun caz, o variantă a hollywoodiană a mânturii. Însă, trebuie să fim cu ochii deschişi şi să înţelegem că o astfel de viaţă, pe lângă faptul că nu este posibilă, se plasează şi în afară Mântuirii sufletului. Atunci când ispitele dau năvală, când tulburările înnegresc norii de deasupra capului, când greutăţile vieţii ne par prea mari, când simţim pur şi simplu că nu mai putem, să nu deznădăjduim. Tocmai în acele momente să ne punem puţină noastră credinţă în milă şi ajutorul lui Dumnezeu. Să venim în Biserica, în faţă Lui Hristos si sa-I spunem lui toate îndoielile şi luptele noastre.
Dragi fraţi creştini, noi nu mai putem spune că nu ştim, în acest secol al informării, unde informaţiile curg din abundenţă. Noi toţi vom fi şi suntem responsabili de mântuirea noastră şi a celor de lângă noi. Suntem cu toţii fii ai bisericii, fie că dorim să recunoaştem sau nu acest lucru. Biserica este mama noastră. Prin Tainele Sfântului Botez, a Mirungerii şi a Sfintei Euharistii, pe care le-am primit încă din faşă, noi am devenit fii ai Bisericii vii, mădulare ale ei. În această ordine de idei, doresc să va aduc în suflete un cuvânt despre Liturghie, această slujba care este în afară timpului, nu are început şi sfârşit, ea este o continuă lucrare în viaţă noastră. Când ieşim de la liturghie, să fim siguri că ea continuă să lucreze în viaţă noastră, în familiile noastre. Iar dacă noi nu simţim încă acest lucru, trebuie să ne luptăm că să aducem liturghia în mijlocul nostru, să o simţim în noi, căci este mereu vie. Doar prin biserica şi tainele ei putem să ne simţim vii, făptuitori ai celor bune.

Părintele Serghei Nejbort

1

Reclame

Mai ma cauti?

33

Cineva spune: nu-L mai aud pe Păstor! Ce să fac?

Să fie fericit. Pentru că a trecut în clasa a II-a. În clasa a II-a duhovnicească, ne părăsește. Se ascunde. Se ascunde în noi. Se joacă puțin cu noi, să vadă: „Mă mai cauți?”. Și mie, dacă L-am auzit odată, mi-ajunge, căci știu că El nu e arțăgos și mofturos ca să mă părăsească. Și-o să vedeți că această neauzire nu-i chiar totală. Din când în când mai zice câte-un: „Eeeei”.
Este acolo! Este prezent. Este un semn de creștere duhovnicească când nu-L mai auzim. Dar să-i vorbim noi Lui. Sunt momente când nici noi nu-i mai putem vorbi. Sunt momente de deznădejde, toți cădem, dar slavă Domnului pentru căderile noastre; n-am ști cât suntem de slabi și câtă nevoie avem de El. Ai Sfânta Scriptură în casă. Ia-o în brațe. Atât. Gestul acesta…
La un moment dat, când eram într-o situație imposibilă, când nu simțeam și nu gândeam nimic din ce trebuia să fac, am făcut o scurtă mărturisire. Am zis „Doamne, ce fac acum, e doar cu vârful buzelor. Nu cred, nu iubesc, nu vreau, nu-mi doresc, nu…” Mă rugam pentru cineva care îmi făcuse un foarte mare rău. Zic: „Doamne, iartă-mă, nu am decât pe buze. Doamne miluiește pe cutare”. Dar i-am dat ce-am avut. Deci, eu nu mai am putere nici să mă rog, dar iau această carte în brațe. Cred că tu ești prezent acolo. Citesc un cuvânt, El primește. Noi de multe ori nu primim ce ne trebuie pentru că nu îndrăznim să cerem, pentru că zicem „pentru atât de puțin n-o să îmi dea”. Ba da, pentru acel puțin, dar să-L rugăm.

Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad

36

Putem şi trebuie neapărat să ne ridicăm după ce am căzut. Este imposibil să nu cădem.

1

Dacă eşti învins, smereşte-te; însă nu fugi de la Dumnezeu şi nu fii îndărătnic. Grăbeşte-te să-ţi înmoi inima şi să o aduci la pocăinţă.
Este imposibil să nu cădem, însă putem şi trebuie neapărat să ne ridicăm după ce am căzut. Când cineva care aleargă repede se împiedică de ceva, se ridică imediat şi-şi continuă nestingherit drumul până la ţintă. Caută să-l depăşeşti. Domnul nostru este ca o mamă care îşi ţine copilul de mână şi nu-l părăseşte, chiar dacă el deseori se împiedică şi cade.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p. 176

Un om care ține legătura cu Dumnezeu e un om smerit

1

– În zilele noastre, a fi smerit nu echivalează cu a te lăsa călcat în picioare? Cum rămâne atunci cu demnitatea noastră de creștini? Cum trebuie procedat pentru a nu face confuzie între aceste lucruri?

– Știu că este un gând răspândit între creștini după care smerenia este umilință netrebnică. Nu trebuie să uităm însă că, pe Cel care S-a smerit pe cruce, cu mâinile și picioarele găurite de cuie și cu sulița împunsă în coastă, în Vinerea Mare, smerirea cea adevărată, dumnezeiască, L-a ajutat să învieze din morți.
Smerenia este o mare demnitate sufletească. Dumneavoastră știți, fără să vă mai spun amănunte, că un om mândru, plin de sine, orgolios, se bate cu pumnul în piept, iar ceilalți nu mai există pentru el. O părere pe care i-o spui nu o primește; eu sunt un prost, el e foarte deștept. Pe asemenea oameni nu prea îi aveți la inimă, așa cred. Sunt și în familii, sunt și în universității și în toate instituțiile omenești asemenea persoane, care se supraevaluează. Dar există și persoane care răspund cuviincios, smerit, în orice împrejurare. Și pe cine alegeți? Eu cred că alegeți pe un om cu bună-cuviință. Ai încredere în el, e serios și tot ce produce el e valoros.
Sunt popoare, de pildă poporul german, care fac niște lucruri plăcute, totdeauna lăudate, pentru că pun în ele cinste și conștiinciozitate, nu ușurătate; și îi prețuim, pentru că sunt niște oameni serioși și niște oameni cinstiți sufletește. Un act de smerenie măruntă – așa cum mărunți suntem și noi -, de bună-cuviință și de seriozitate este sinceritatea. Așa este omul: când este smerit, este și sincer, este și conștiincios, iar ceea ce face el dăinuiește. Pe când la oamenii mândri și lucrul lor e superficial, făcut în grabă și cu lipsă de vrednicie, de seriozitate. Ei nu cred în nimic, nu cred în Dumnezeu sau, chiar dacă mai cred, se închină de formă.
Un om smerit e un om care ține legătura cu Dumnezeu prin rugăciune. Și Dumnezeu, fiindcă este smerit și plin de dragoste, îl inspiră pe cel smerit ca în toate să fie pe cât se poate de împlinit. Aceasta însă rămâne pentru fiecare să experimenteze în propria sa viață.

Părintele Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însușurile vieții duhovnicești, Editura Tradiția Românească, București, 2002

1

Creștinii de pe urmă ce vor face?

Pe măsură ce se apropie ziua venirii lui Hristos, privilegiul de „a crede în El” și de „a pătimi pentru El” devine mai mare (Filipeni 1, 29).

Părinții nevoitori din veacul al patrulea au vorbit despre sfârșitul lumii. Odată, un ucenic și-a întrebat starețul:

– Ce am făcut noi, avva?

Și bătrânul a răspuns:

– Noi am făcut jumătate din ce-au făcut părinții noștri.
– Dar ce vor face monahii care vor veni după noi?, a întrebat din nou.
– Ei vor face jumătate din ceea ce facem noi.
– Și ce vor face creștinii de pe urmă?, a întrebat ucenicul.
– Aceia abia vor putea să păstreze credința, dar ei vor fi mai slăviți în Cer decât părinții noștri, care puteau să învie morții.

De aceea, se cuvine credincioșilor „să umble întru viață sfântă și în cucernicie, așteptând și dorind a fi mai degrabă venirea zilei lui Dumnezeu” (2 Petru 3, 11-12), dând mulțumită Domnului, Care S-a făcut nouă Paști și „dreptate și sfințire și izbăvire” (1 Corinteni 1, 30).
În același timp, trebuie să nu încetăm a cere în rugăciune o cât mai desăvârșită și neclintită părtășie în veșnica Sa Împărăție, dimpreună cu cetele tuturor sfinților care, prin harul Său, ne-au fost dați ca mărturii ale mângâierii nestricăcioase care îi așteaptă pe „cei ce au iubit arătatea Lui” (2 Timotei 4, 8).

Arhimandritul Zaharia (Zaharou), Lărgiţi şi voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 118-119

35012_486543851400696_2072415549_n

Uită-te în icoana Maicii Domnului, ca să vezi cât eşti de frumoasă

518

O întrebare pe care îmi voi permite să o citesc direct, cum apare pe hârtie: „Doamne, Tu m-ai făcut. Şi dacă nu sunt frumoasă ce fac?”

Da’ de unde ştii tu că nu eşti frumoasă? Cine ţi-a spus, sau unde te-ai uitat de-ai văzut că nu eşti frumoasă? Cred că te-ai uitat în oglindă! De ce cred? Pentru că şi eu mă uit câteodată în oglindă şi zic: „Doamne, ce urâtă sunt! Uite cum arăt şi totuşi copiii ăia îmi zâmbeau din toată inima! Cum e posibil?”
Aşa că, fetiţa mea dragă, să zici aşa: „Doamne, dacă Maica Siluana e atât de bucuroasă deşi spune că se vede urâtă, şi cu adevărat şi eu i-am zâmbit şi nu mi s-a părut atât de urâtă, nu cumva aş putea să dobândesc şi eu acea bucurie şi să par şi eu frumoasă?”
Nu te mai uita în oglindă ca să vezi dacă eşti sau nu frumoasă, pentru că vei iscodi să afli acolo cine ştie ce imagine din clipurile publicitare! Uită-te în oglindă ca să vezi dacă nu eşti ciufulită, dacă nu eşti murdară pe faţă, dacă nu ţi-ai pus puloverul pe dos! Iar ca să vezi cât eşti de frumoasă, uită-te în icoana Maicii Domnului şi zi: „Maica Domnului, nu-i aşa că şi eu sunt frumoasă?” Pentru că frumuseţea ta e înăuntru.
Frumuseţea omului nu este în lut, ci în lumina dinlăuntrul lutului! Dacă cineva se uită la bec şi zice: „ce frumos e becul ăsta!”, rămâne cu sticla. Dar cine zice: „Ce frumos luminează becul ăsta!”, îşi luminează casa cu el.
Aprinde-te cu lumina bucuriei sfinte, copila mea, şi o să fii mult mai frumoasă decât Miss Bucureşti. Aprinde-te de Duhul Sfânt, dă-ţi cu parfumul rugăciunii, spală-te cu Spovedania, hrăneşte-te cu Mântuitorul şi cere bucurie de la Dumnezeu şi atunci vei fi frumoasă pentru privirea duhovnicească, iar ochiul lumesc o să zică: „Ce urâtă pare asta şi ce bucuroasă e! Eu sunt frumoasă şi atât de nefericită! Cum e posibil?”

Hai, curaj!

Extras din Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei – vol. 2, Editura Doxologia, 2009, p. 76

1

Mintea mea sa o curatesti, Maica lui Dumnezeu, şi o fă locaş al dumnezeieştii Treimi!

661

Zicem noi într-o alcătuire de la Sfântul Maslu, vorbind cu Maica Domnului: „Pe tine, preacuratul palat al Împăratului Ceresc, ceea ce eşti mult lăudată, te rog curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă lăcaş înfrumuseţat la dumnezeieştii Treimi ca să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu netrebnicul, robul tău”. De unde pornim? De la conştiinţa că suntem robi netrebnici: „eu, netrebnicul, robul tău” doresc să fiu mântuit şi, pentru că doresc să fiu mântuit, cer ceva de la tine, Maica Domnului, de la tine care eşti „palat preacurat al împăratului ceresc”. Când este Maica Domnului „palat preacurat al împăratului ceresc”, al Mântuitorului nostru Iisus Hristos? A fost când L-a purtat pe Domnul Hristos în pântecele ei.
Da, dar Domnul Hristos S-a despărţit cumva de Maica Domnului când S-a născut din ea şi atunci Maica Domnului nu mai este „palat preacurat al împăratului ceresc”? Ba da, este. Şi după ce S-a născut Fiul ei din ea e „palat preacurat al împăratului ceresc”. De ce? Pentru că Maica Domnului nu L-a purtat numai în pântece pe Domnul Hristos, ci L-a purtat şi în inima ei, şi de inima ei nu S-a despărţit niciodată Fiul său, Domnul Hristos.
O mamă este mamă pentru veşnicie, nu pentru vremelnicie. Niciodată nu i se va lua unei mame calitatea de mamă. Şi nu e mamă numai când îl poartă pe copilul său în pântece, ci e mamă pentru totdeauna, pentru veşnicie. Aşa e şi Maica Domnului, mamă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi dacă nu-L mai poate purta în pântece şi nu-L mai poartă de fapt în pântece, îl poartă în inima ei şi de inima ei niciodată nu S-a despărţit Domnul Hristos şi noi, ştiind acest lucru, ne rugăm Maicii Domnului să curăţească mintea noastră: „Curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş al dumnezeieştii Treimi”.

Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, p. 71-72

189