Cine aprobă acest Sinod din Creta (numit ilegitim panortodox) aprobă implicit ecumenismul!

1

Stim de la Sf. Iustin Popovici ca ecumenismul este panerezie. Totusi la acest Sinod s-a legitimat ecumenismul, ca fiind o continuitatea a traditiei apostolice si patristice. Ecumenismul este insă un fals, combătut de foarte multi sfinti parinti. Atât in documentul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cât si in așazisa Enciclică a Sinodului, scrie negru pe alb că ecumenismul este o datorie a Bisericii. Cităm din Enciclică, pct 3: „Biserica noastră gândindu-se la datoria de a mărturisi Adevărul și credința apostolică, acordă o mare importanță dialogului, în particular cu creștinii eterodocși. În acest mod, restul lumii creștine cunoaște mai exact autenticitatea Tradiției Ortodoxe, valoarea învățăturii patristice, experiența liturgică și credința ortodocșilor. Dialogurile întreprinse de Biserica Ortodoxă nu semnifică în nimic un compromis în materie de credință„.
De asemeni la acest Sinod s-a afirmat ca Tradiția înseamnă fundamentalism. Citat, tot din encilică: „Explozia fundamentalismului care se observă în diferite tradiții religioase reprezintă expresia unei religiozități morbide. Un dialog interreligios sobru [cu trezvie] contribuie într-un mod semnificativ să favorizeze încrederea reciprocă, pacea și reconcilierea„ (pct. 4). (preluat de pe Român ortodox în Franța)
Despre documentul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, nesemnat de 8 Mitropoliti, nici nu mai are sens sa discutăm. El a fost analizat in articolele anterioare de pe acest site. Amintim doar o fraza din acest document si e destul: Astfel, participarea ortodoxă la Mișcarea Ecumenică pentru restabilirea unității cu alți creștini în Biserica Una, Sfânta, Soborniceasca și Apostoleasca, nu este deloc împotriva naturii și istoriei Bisericii Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinței și tradiției apostolice în condiții istorice noi. (preluat de pe sinodul talharesc).
De asemeni Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe, precum și participarea sa în Mișcarea ecumenică pentru restabilirea[„refacerea” cf. tr. Basilica] unității creștinilor, se bazează pe conștiință însăși a Ortodoxiei și pe spiritul său ecumenic, în scopul de a căuta, pe baza adevărului credinței credinței și a tradiției Bisericii primare [„vechi” cf. tr. Basilica] a celor șapte Sinoade Ecumenice.

Notă:

Ce este subliniat a fost modificat. Și chiar dacă textul a suferit într-adevăr îmbunătățiri, nu este suficient, in document persistând incă abateri de la dogma ortodoxă, inclusiv acordarea termenului de biserică si altor confesiuni crestine. Și a nu se confunda textul enciclic ca mesaj final cu documentele semnate sinodal. Adică trebuie avute în vedere ambele, si documentele semnate (în primul rând) si enciclica, ce pare mai mult un mesaj bine periat pentru presă și ochii lumii).

(Redactia Revistei Atitudini)

1

Reclame

Încetează să-i învinuieşti pe alţii

1

Nimeni nu te învinuieşte de nimic, doar tu însăţi încetează să-i învinuieşti pe alţii şi linişteşte-te. Nu are nici un rost să-i învinuieşti pe alţii; dacă ai dreptate desăvârşită, atunci fii liniştit/ă.
Conştiinţa curată îşi este ei însăşi liniştire; de ce să căutăm la alţii dreptate sau vină? Fiecare din faptele personale fie se va proslăvi, fie se va ruşina.

Sfantul Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină

Lepadarea lui Petru

Subiectul lepădării lui Petru, după cuvântul Părinților, este iconomie. Pentru că nu era cu putință ca Petru, care, în tot răstimpul cât a fost cu Hristos, a arătat atâta râvnă și atâta smerenie, să cadă într-o greșeală atât de mare, să se lepede de trei ori de Stăpânul Hristos. Acest fapt nu are nici o rațiune. Aduceți-vă aminte de mărturisirea lui Petru! Când Iisus i-a întrebat pe ucenici: ”Voi cine ziceți că sunt?”, Petru a mărturisit și a zis: ”Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Și Iisus al nostru s-a întors și a zis: ”Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16:16-18).
Petru era din fire foarte râvnitor și neînduplecat. În atotînțelepciunea Lui, după mărturisirea lui fierbinte, Dumnezeu l-a așezat ca temelie a Bisericii. Dar pentru că Biserica îmbrățișează întreaga fire umană, toate caracterele, nu doar pe râvnitori și pe puternici, ci și pe cei slabi și neputincioși, a îngăduit Domnul tripla lepădare a lui Petru. Pentru că, să nu uităm: cei mai mulți oameni sunt slabi și neputincioși. Nici măcar 5% nu sunt oameni cu caractere puternice, care L-au iubit pe Dumnezeu total și care în elanul dragostei lor au arătat lepădare de sine. Așadar, pentru restul, care sunt neputincioși, s-a făcut iconomie. Petru însă, ca unul ce era râvnitor și puternic și nu putea să înțeleagă ce este îngăduința față de celălalt, nu ar fi ajuns altfel să înțeleagă ce înseamnă să fii neputincios.
Prin urmare, Dumnezeu face o iconomie și îngăduie ca Petru să se lepede de El. Apoi tot El îl vindecă. Se apropie de el și îi spune: ”Petre, Mă iubești? Petre, mă iubești?”. Petru s-a întristat, nu înțelegea acest lucru. Dar cele trei întrebări au fost puse spre tămăduirea celor trei lepădări.
Prin tripla mărturisire, Petru s-a eliberat de vinovăție. A învățat însă din experiență că până și cei râvnitori au nevoie de îngăduință.
Același lucru face Dumnezeu și cu Apostolul Pavel. Pentru că urma să devină coloana vertebrală a Bisericii, a îngăduit ca la început să fie prigonitor, dușman, iar apoi îl ia Domnul și Pavel, cu adânc simțământ de smerenie, spune: ”nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor 15:9). Am însă o circumstanță atenuantă, anume că ”am lucrat din neștiință” ( I Timotei 1:13).
Vedeți cu câtă atotînțelepciune iconomisește Dumnezeu, ca să ne dea și nouă o mângâiere. Pentru că acești corifei, dacă ar fi intrat cu puterea elanului lor în Biserică, de unde ar fi știut că noi, neputincioșii, nu putem acum să ținem după ei? În acest chip se pogoară dumnezeiasca bunătate către neputințele oamenilor, ca să putem și noi să ajungem la aceasta. Se pogoară Dumnezeu, ca să ne ridicăm noi.

Iosif Vatopedinul

Lepadarea lui Petru talcuita de Sfantul Ioan Gura de Aur

„…Dar Petru, răspunzând, a zis: „Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“.

Ce spui, Petre? Profetul a spus că se vor risipi oile, Hristos a întărit cele spuse şi tu spui: „Nu!” Nu-ţi sînt de ajuns cuvintele dinainte, prin care Hristos ţi-a închis gura, atunci cînd ai spus: „Milostiv fii Ţie, Doamne! (Matei 16, 22)”.
Nu, lui Petru nu i-au fost de ajuns. Şi de aceea Domnul îl lasă să cadă, pentru ca să-l înveţe şi prin aceasta să asculte totdeauna de ce spune Hristos şi să ajungă la încredinţarea că este mai vrednică de credinţă hotărîrea lui Hristos decît propriul lui cuget. Ceilalţi ucenici, la rîndul lor, nu puţin au cîştigat de pe urma lepădării lui Petru; şi-au dat seama de slăbiciunea firii omeneşti şi de adevărul lui Dumnezeu. Cînd Hristos prezice ceva, nu trebuie să o faci pe deşteptul şi nici să te arăţi mai grozav decît majoritatea oamenilor, că spune Pavel: „ Vei avea laudă faţă de tine însuti şi nu faţă de altul” (Gal. 6, 4).
Petru ar fi trebuit să se roage şi să spună: „Ajută-ne, Doamne, ajută-ne nouă ca să nu ne despărţim de Tine!” Dar nu; el se încrede în sine şi spune: „Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată”. „Chiar dacă Te vor părăsi toţi, spune Petru, eu nu Te voi părăsi!“
A ajuns încetul cu încetul încrezut. Hristos deci voind să-l smerească, a îngăduit să se lepede de El. Pentru că Petru nu L-a ascultat nici pe El, nici pe profet – că Domnul de aceea a adus mărturia profetului, ca să nu I se împotrivească nimeni – deci, pentru că Petru nu I-a ascultat cuvintele, îl învaţă cu faptele. Că pentru aceasta a îngăduit să se lepede, ca prin lepădarea de Hristos să se îndrepte, ascultă ce-i spune Domnul: „Iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta” (Luca 22, 32). A spus aceste cuvinte voind să-l mustre cu asprime, ca să-i arate că păcatul lui este mai greu decît celelalte păcate şi că are nevoie de mai mult ajutor. Două păcate săvîrşise Petru prin spusele sale: unul, că se împotrivise cuvintelor Domnului; altul, că se credea mai mare decît ceilalţi ucenici; dar, mai bine spus, mai săvîrşise şi un al treilea, că şi-a atribuit lui totul. Pentru a-l vindeca de aceste păcate, Hristos a îngăduit deci ca Petru să cadă. De aceea Hristos, lăsînd la o parte pe ceilalţi ucenici, Se adresează lui Petru şi-i spune: „Simone, Simone, iată satana a cerut ca să vă cearnă ca griul” (Luca 22, 31), adică să vă tulbure, să vă zăpăcească, să vă ispitească; „dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta“.

– Dar dacă a cerut să-i cearnă pe toţi, pentru ce Hristos n-a spus:

„M-am rugat pentru toţi“?

– Negreşit pentru pricina pe care am spus-o mai înainte. Domnul i Se adresează numai lui Petru ca să-l mustre şi să-i arate că păcatul lui era mai greu decît celelalte păcate.
– Dar pentru ce Hristos n-a spus: „Eu n-am îngăduit“, ci: „M-am rugat”?
– Mergînd la patimă, Hristos foloseşte cuvinte smerite, ca să-Şi vădească firea Sa omenească. Cum ar fi avut nevoie să Se roage ca să întărească sufletul unui om care se clătina, El Care a zidit Biserica pe mărturisirea lui Petru şi aşa a întărit-o încît să nu fie biruită de mii şi mii de primejdii şi de morţi, El, Care a dat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a făcut domn peste o atît de mare putere, El, Care n-a avut nevoie de rugăciune pentru a-i da lui Petru acestea? Cînd i-a dat lui Petru puterea, Hristos n-a spus: „M-am rugat”, ci a spus cu autoritate: „Voi zidi Biserica Mea şi-ţi voi da ţie cheile cerurilor“.

– Dar pentru ce n-a grăit şi acum tot aşa?
– Şi pentru pricina pe care am spus-o şi pentru slăbiciunea ucenicilor. Că ei n-aveau despre Domnul părerea ce I se cuvenea.
– Dar cum s-a făcut că Petru s-a lepădat de Domnul cu toate că Domnul S-a rugat pentru el?
– Domnul nu S-a rugat ca să nu se lepede, ci ca să nu piară credinţa lui, ca să nu piară desăvîrşit. Acesta a fost un semn al purtării de grijă a Domnului pentru Petru. Frica a alungat totul din sufletul lui; frica lui a fost nemăsurată, pentru că Dumnezeu l-a lipsit cu totul de ajutorul Lui. Şi l-a lipsit cu totul pentru că era cu totul mare în sufletul lui păcatul îngîmfării şi al împotrivirii. Deci, ca să stîrpească din rădăcină aceste păcate, Hristos a lăsat ca Petru să fie cuprins de un mare zbucium sufletesc.

Că păcatele acestea erau adînc înfipte în sufletul lui Petru se vede de acolo că nu s-a mulţumit numai cu ce a spus mai înainte, împotrivindu-se şi profetului şi lui Hristos, ci şi mai apoi, după ce Hristos i-a spus:

„Amin grăiesc ţie, că în această noapte, înainte de a cînta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Mine“,

Petru a zis:

„Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine“.

Evanghelistul Luca aminteşte că Hristos cu cît oprea mai mult, cu atît Petru se împotrivea mai tare (Luca 22, 34). Ce înseamnă asta, Petre? Cînd Domnul a spus: „Unul din voi Mă va vinde“, te temeai să nu fii tu cumva vînzătorul şi ai silit pe ucenicul pe care-l iubea Iisus să-L întrebe (In, 13, 22-24), deşi nu te ştiai cu nimic pe cuget, acum însă te împotriveşti cînd Hristos strigă şi vorbeşte destul de desluşit că „toţi vă veţi sminti“? Şi nu te împotriveşti numai o dată, ci chiar de două ori şi de mai multe ori. Tot aşa spune şi Luca.

– Dar din ce pricină a făcut Petru lucrul acesta?
– Din dragostea lui mare, din marea lui bucurie de a fi cu Hristos. Cînd Petru s-a văzut scăpat din neliniştea din timpul vînzârii, cînd a văzut cine era vînzătorul, a căpătat curaj, a grăit şi s-a socotit mai mare şi mai tare decît ceilalţi ucenici, zicînd: „Chiar dacă toţi se vor sminti, eu nu mă voi sminti“. Cuvintele acestea sînt cuvinte de om ambiţios. De altfel chiar în timpul cinei apostolii se întrebau cine este mai mare între ei (Luca 22, 24). Atît de mult îi tulbura păcatul acesta. Da, Hristos l-a împiedicat pe Petru să fie ambiţios, dar nici într-un caz nu l-a împins să se lepede de El – Doamne fereşte! -, ci l-a lăsat lipsit de ajutorul Lui şi i-a vădit firea lui omenească. Uită-te însă cît de smerit este mai tîrziu! După înviere, cînd Petru a întrebat: „Dar cu acesta ce va fi?” (In 21, 21), Hristos i-a închis gura şi Petru n-a mai îndrăznit să I se împotrivească aşa cum a făcut acum, ci a tăcut. Iarăşi la înălţarea Domnului, cînd a auzit: „Nu este vouă a şti anii sau vremurile “(Fapte 1, 7), Petru tace din nou şi nu I se împotriveşte. Mai tîrziu, cînd era pe acoperiş, cînd a văzut pînza şi a auzit vocea spunîndu-i: „Ceea ce Dumnezeu a curăţit, tu nu spurca” (Fapte 10, 15), Petru stă liniştit şi nu cere lămuriri, deşi nu ştia bine ce înţeles au cuvintele acelea.
Toate acele păcate – îngîmfarea, duhul de împotrivire şi ambiţia – au lucrat căderea lui Petru. Înainte de cădere îşi atribuia luişi totul şi zicea: „Chiar de se vor sminti toţi, eu nu mă voi sminti“; şi: „Chiar de ar trebui să mor, eu nu mă voi lepăda de Tine“, cînd ar fi trebuit să spună: „Dacă mă voi bucura de ajutorul Tău“. Mai tîrziu nu mai grăieşte aşa, ci cu totul dimpotrivă: „Ce vă uitaţi la noi, ca şi cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am făcut pe acesta să umble?” (Fapte 3, 12).
Din toate aceste fapte scoatem o mare învăţătură: strădania omului nu e îndestulătoare, dacă omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; şi iarăşi: nu cîştigăm nimic de pe urma ajutorului de sus dacă nu ne străduim. Şi una şi alta o arată Iuda şi Petru. Iuda s-a bucurat de mult ajutor, dar nu i-a folosit, pentru că n-a voit şi nici nu şi-a adus partea lui de strădanie; Petru s-a străduit, dar a căzut, pentru că nu s-a bucurat de nici un ajutor de sus. Din acestea două se împleteşte virtutea: din ajutorul cel de sus şi din strădania noastră. De aceea, vă rog, nici să nu dormiţi, lăsînd totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici, străduindu-vă şi muncind, să socotiţi că toate faptele voastre se datoresc numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea să fim nepăsători; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea să fim îngîmfaţi; de aceea n-a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlăturînd ce este vătămător şi dintr-o parte şi din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos. Aceasta este pricina că a lăsat pe verhovnicul apostolilor să cadă, smerindu-l; şi aşa l-a îmboldit spre mai mare dragoste. „Că celui ce i s-a iertat mai mult, va iubi mai mult (Luca 7, 47)”.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Lepădarea lui Petru in Sinaxarul lunii iunie

Iisus a fost arestat şi legat. Mai întâi a fost dus la Ana; căci acela era socrul lui Caiafa, care era marele preot în acel an. Iar Simon-Petru şi Evanghelistul Ioan Îl urmau pe Iisus. Fiindcă Ioan era cunoscut de marele preot, a intrat în curte. Dar Petru a rămas afară, în faţa uşii. Apoi, Ioan a venit şi a vorbit cu portăreasa ca să-l lase şi pe Petru săintre. „Slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: «Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia?» Acela a zis:«Nu sunt». Iar slugile şi slujitorii făcuseră foc, şi stăteau şi se încălzeau, că era frig, şi era cu ei şi Petru, stând şi încălzindu-se. Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui” (In 18,17-19). Apoi, Ana L-a trimis pe Iisus la Caiafa, marele preot.
Sfântul Ambrozie ne reaminteşte că „Evanghelistul Ioan spune «era frig». Dacă ne gândim la anotimp, nu era posibil să fi fost frig; dar era frig acolo unde Iisus nu era recunoscut, unde nimeni nu vedea lumina, unde focul mistuitor[1] era negat. Petru stătea lângă foc fiindcă simţea că îngheaţă. Rău este focul evreiesc; arde, dar nu încălzeşte. Rea este inima care împrăştie cenuşa greşelii chiar şi în minţile sfinţilor, căci ochii lăuntrici ai lui Petru erau întunecaţi”[2].
Acum, „Petru şedea afară, în curte. Și o slujnică s-a apropiat de el, zicând: «Și tu erai cu Iisus Galileeanul». Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: «Nu ştiu ce zici». Și ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: «Și acesta era cu Iisus Nazarineanul». Și iarăşi s-a lepădat cu jurământ: «Nu cunosc pe omul acesta». Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: «Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte». Atunci el a început a se blestema şi a se jura: «Nu cunosc pe omul acesta». Și îndată a cântat cocoşul. şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: «Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine»[3]. şi ieşind afară, a plâns cu amar” (Mt. 26,69-75)”[4].
Sfântul Grigorie Palama ne oferă tâlcuirea sa referitor la aceste evenimente: „Prinţul răului, ştiind că Petru era înzestrat cu înţelepciune şi aprins de dragostea pentru Hristos, nu a îndrăznit un atac pe faţă, ci pe ocolite, din partea cea dreaptă. Înşelându-l cu mult vicleşug, l-a ispitit să facă mai mult decât era necesar şi, astfel, în timpul Patimilor celor mântuitoare, când Domnul a zis către ucenici: «În această noapte toţi vă veţi sminti întru Mine» (Mt. 26,31), Petru a tăgăduit, necrezând. Dar nu numai atât, ci s-a pus pe sine mai presus decât toţi ceilalţi, zicând că dacă toţi se vor sminti, el nu o va face. Urmarea a fost că s-a lepădat mai mult decât toţi, doborât de propria îndrăzneală, astfel încât mai mult decât toţi ceilalţi a fost smerit, pentru ca, la vreme, să fie arătat mai strălucitor, nu precum Adam, ispitit, biruit şi dus la moarte, ci ispitit, înjosit puţin, dar biruind pe ispititor. El imediat s-a defăimat pe sine prin puternica sa pocăinţă şi întristare”[5].

Note:

[1]Deut. 4,24; Evr. 12,29.
[2]Sfântul Ambrozie, Tâlcuire, Cartea X, § 76.
[3]Sfântul Ioan Gurăde Aur: „Evanghelistul Marcu (Mc. 14,68-72) spune, la rândul său, că Petru s-a lepădat întâia oară atunci când cocoşul a cântat întâia oară; iar când s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cântat a doua oară. Marcu istoriseşte mai cu deamănuntul slăbiciunea lui Petru şi ne arată că era mort de frică. Pe toate acestea Marcu le ştia de la dascălul său, căci fusese ucenicul lui Petru. Aceasta mai cu seamă trebuie să ne uimească! Că Marcu nu numai că n-a ascuns greşeala dascălului său, ci a şi istorisit-o mai lămurit decât toţi ceilalţi evanghelişti, pentru căa fost ucenicul lui Petru. Poate cineva m-ar întreba: «Cum pot fi adevărate spusele evangheliştilor, când Matei spune: „Amin zic ţie, că mai înainte de a cânta cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori” (Mt. 26,34) iar Marcu spune că, după ce s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cântat a doua oară (Mc. 14,72)?». Spusele evangheliştilor sunt întru totul adevărate şi nu se contrazic. Pentru că, de obicei, cocoşul cântă la fiecare cântat de trei ori şi de patru ori, Marcu ne vorbeşte despre aceste cântece repetate ale cocoşului ca să arate că nici glasul cocoşului nu l-a oprit pe Petru de la cădere şi nici nu i-a adus aminte. Aşa că sunt adevărate şi spusele lui Matei şi ale lui Marcu. Înainte de a termina cocoşul întâiul său cântat, Petru s-a lepădat de trei ori. Și nici dupăce i-a adus aminte Hristos de păcatul lui n-a îndrăznit să plângă înaintea tuturora, ca să nu-l dea de gol lacrimile, ci „a ieşit afarăşi a plâns cu amar”.
[4]Cf. Mc. 14,67-72; Lc. 22,55-62; In 18,17.
[5]Sfântul Grigorie Palama, Om. XXVIII, pp. 100-101.

sursa

Petre, ma iubesti tu pe Mine?

Intr-una dintre infatisarile Mantuitorului dupa Inviere, vine langa Apostolii Sai, pranzeste cu ei, avand un dialog simplu, dar profund, cu Petru. Ne-ar ajuta mult, langa aceasta imagine sa punem amintirea pacatului savarsit de Petru si abordarea lui de catre Hristos dupa bucuria Invierii.
Pacatul savarsit prin lepadarea facuta in fata celui mai greu moment din viata pamanteasca a Lui Hristos, fara indoiala era ceva ce Petru nu-si putea ierta! Insa aceasta nu a fost un impas pentru Invatatorul in a se apropia de el. Si nu numai atat, dar intrebarile nu aveau nici o legatura cu cele intamplate. Trecutul este parte a vietii noastre, insa „ACUM este numele timpului lui Dumnezeu” (Pr. Galeriu). Deci, daca acum sunt hotarat sa-mi schimb viata si sa-mi indrept greselile, Domnul nu face altceva decat sa-mi calauzeasca pasii in viitor.
Am trait si traiesc cu sentimentul ca cel mai mare dar pe care il face Dumnezeu lumii acesteia dupa izgonirea din Rai, este Preotia ca slujire spre mantuirea omului. Pentru mine discutia aceasta dintre Petru si Mantuitorul pe care o descrie Sf. Ap. si Evanghelist Ioan, este piatra pe care se intemeiaza Taina Preotiei. Fara a vrea sa micsorez ca importanta vreuna din treptele slujirii (Apostolie, Episcopie, Preotie, Diaconie), pentru mine totul este Preotia.
Preotul, prin slujirea Sfintei Liturghii si daruirea iertarii prin taina spovedaniei, repune in comuniune pe om cu Dumnezeu. Slujirea aceasta de cele mai multe ori este o viata plina de jertfe si suferinte, dar si bucurii ce izvorasc din lucrarea harului in inimile noastre. Nu ar fi posibila continuarea unui drum atat de anevoios pentru un om, daca nu ar exista iubirea ce i-a inflacarat inima cand a simtit dorinta de a se darui Domnului.

„Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc”

este raspunsul lui Petru la o intrebare pe cat de simpla, pe atat de evidenta.

„Paste oile Mele”

zice Domnul, cerand lui sa se ingrijeasca de acum incolo de cei ce vor sa-I urmeze Lui. Dovada iubirii pe care ar trebui fiecare dintre noi sa o aiba pentru Domnul, este bucuria ce izvoraste din jertfa facuta pentru a sluji Lui. Deci, cea mai mare jertfa pe care o poate face omul cat si punerea in fapta a iubirii ce salasluieste in inima lui, sunt incredintarea in mana Domnului si acceptarea crucii slujirii atat Lui Dumnezeu, cat si omului.
Harul Sfantului Duh care este invocat in timpul savarsirii Sfintelor Taine, impreuna cu participarea noastra trup si suflet la tot ce este spre mantuirea noastra, devine lucrator si prin daruirea fara conditii a Preotului pentru sfintirea credinciosilor si nu a lui. Bineinteles ca ar fi existat o cale prin care Domnul sa ne mantuiasca fara a fi nevoie de Preotie, dar noi cei ce slujim cum ne-am fi putut exprima trairea Iubirii in fapte? … Este o parere personala si imi place sa cred ca fiecare slujitor al Sfantului Altar este un martor si un propovaduitor al Iubirii.
A sluji Iubirii este binecuvantarea la care ar trebui sa tanjim cu totii, fara a ne lasa prada fricii responsabilitatilor izvorate dintr-un comportament ce trebuie sa fie corespunzator trairii avute. Frica nu face altceva decat sa impiedice realizarea celor dorite si (poate) binecuvantate, caci o traim combinata cu gandul unei nevrednicii peste care nu putem trece. Uit ca eu nu trebuie sa fac altceva decat sa ma daruiesc cu tot trupul, cu tot gandul si cu tot sufletul spre a deveni marturie vie a Dumnezeului celui Intrupat.
Frica despre care se vorbeste in Noul Testament, este cuvantul „φόβος” („fovos”) din limba greaca; dar care are sensul de respect si nu de teama. Caci frica ma impiedica sa iubesc, dar respectul ma indeamna…
Nu stiu daca ceea ce fac prin si in aceasta slujire imi va ajuta spre mantuire, insa cred si marturisesc ca incerc sa traiesc, sa slujesc si sa ma jertfesc… A continua propovaduirea apostolica si in zilele noastre nu poate fi decat raspunsul de azi a lui Petru de atunci: „Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc”. Si suntem intrebati mereu: „Ma iubesti tu pe Mine?”…
Platon spunea ca „daca nu faci nimic pentru credinta ta, atunci ori credinta ta nu are valoare, ori tu esti de nimic”, asa ca cel mai mic lucru pe care il pot face este sa las pe Domnul sa lucreze prin mine; si in acelasi timp descopar lumii nu numai valoarea credintei mele, dar si minunea invierii din pacat prin pocainta.
De trei ori a pacatuit Petru in fata Domnului, tot de trei ori a fost intrebat daca Il iubeste. Haideti „cercetati-va pe voi insiva daca sunteti in credinta” (2 Corint. 13, 5) si iubim precum suntem indemnati, si astfel vom gasi puterea sa traim jertfa in bucurie. Daca ne este greu, atunci sa incepem prin a respecta starea de jertfa pe care Slujitorii o traiesc cu bucuriile si caderile lor.
Doamne da putere Slujitorilor Tai prin Harul Duhului Sfant, iar pe noi ne iarta pentru frica noastra de a iubi…

Arhim. Siluan Visan

sursa

Predica la Sfintii Petru si Pavel

1

Praznuim azi pe cei mai alesi dintre Apostoli, pe Sfintii Petru si Pavel. Asa au randuit Sfintii Parinti, ca acesti corifei ai Apostolilor sa fie pomeniti impreuna in aceeasi zi, in 29 iunie.
Sfintii Apostoli Petru si Pavel erau insa firi foarte deosebite. Cu multe calitati care-i deosebesc si care ne fac sa ne punem intrebarea: Cum de Biserica s-a gandit sa-i cinsteasca in aceeasi zi de sarbatoare?

1. Iata, de exemplu, in timp ce Sfantul Apostol Petru era pescar, om simplu si necarturar, celalalt, Sfantul Apostol Pavel, era invatat, avand dascal pe vestitul Gamaliel.
2. Sfantul Apostol Petru era o fire entuziasta, vulcanica, voluntara, gata oricand sa-si dea viata pentru Hristos, Sfantul Apostol Pavel insa era o fire analitica, prelucrand si dezvoltand in Epistolele sale invatatura Sfintelor Evanghelii.
3. In sfarsit, Sfantul Apostol Petru a fost verhovnic al Apostolilor, capetenia sau liderul lor, in timp ce Sfantul Apostol Pavel nici macar nu a avut privilegiul de a-L vedea vreodata pe Hristos in viata Sa pamanteasca. Cu toate acestea insa, „Apostol al neamurilor”.

Iata, asadar, ca praznuim astazi doua persoane sfinte foarte deosebite: unul pescar, celalalt carturar; unul – fire entuziasta, celalalt – fire analitica de scriitor; unul – verhovnic sau capetenie a Apostolilor, celalalt – fara sa-L fi vazut pe Hristos vreodata -Apostol al tuturor neamurilor.
Sfantul Apostol Petru, dragii mei, era un pescar din Betsaida Galileii. Om simplu si fara nici un fel de scoala, dar care a invatat direct de la Mantuitorul Iisus Hristos. Vreme de trei ani si jumata-te, necarturarul si neinvatatul Petru a ascultat invatatura Sa mantuitoare, iar cand, la Cincizecime, Duhul Sfant S-a pogorat si i-a inundat cu dumnezeirea Sa fiinta pescarului Petru, acesta a devenit Apostol, ba inca verhovnicul lor. El, necarturarul, care n-a invatat niciodata la nici o scoala, a iesit in fata multimilor la Cincizecime si a vorbit atat de dumnezeieste si atat de inalt despre tainele lui Dumnezeu, incat nimeni nu a indraznit sa-l intrebe altceva, decat numai: „Barbati frati, ce sa facem?” – „Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre, si veti primi darul Duhului Sfant” (Fapte II, 37-38).
Sfantul Apostol Pavel, din Tarsul Ciliciei (in teritoriul Turciei de astazi), a fost pregatit inca de tanar la scoala lui Gamaliel, insusindu-si toata invatatura si filozofia timpului. Pe aceasta a pus-o in slujba lui Dumnezeu, de indata ce l-a transformat din Saul – prigonitorul, in Pavel – Apostolul neamurilor. Astfel, Sfantul Pavel, intrarmat cu invatatura si stiinta lumii acesteia, dar peste care s-a asternut si harul lui Dumnezeu, Care i S-a aratat pe drumul Damascului, si dumnezeiasca invatatura a Duhului Sfant pe care a deprins-o in chip minunat in pustiul Arabiei, devine cel mai misionar dintre Apostoli, cel care a increstinat nu doar Asia Mica, ci si Europa, ajungand pana in Italia si Spania. Fire analitica si inteleapta, a preluat in Epistolele sale invatatura Sfintelor Evanghelii, analizand-o si dezvoltand-o si aratandu-ne noua, pana astazi, care sunt intelesurile cele mai adanci si mai profunde ale acelora.
Sfantul Apostol Petru, fire entuziasta, voluntara si vulcanica, este cel care totdeauna lua cuvantul in numele grupului de Apostoli. El a raspuns atunci cand Hristos i-a intrebat la un moment dat: „Cine spun oamenii ca sunt?”Iar ei au raspuns: „Unii, loan Botezatorul, altii Ilie, altii Ieremia sau unul dintre prooroci.” „Dar voi cine ziceti ca sunt?”Si a raspuns Petru: „Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. ” „Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu Cel din ceruri. Si Eu iti zic tie ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 16-18). Asa era Petru: cel mai pregatit dintre Apostoli sa moara pentru Hristos. Cand Mantuitorul Hristos, vorbind de patimile ce-I erau pregatite, Si-a vestit moartea, Petru a aratat hotarat ca si el este gata sa moara impreuna cu invatatorul sau. Numai ca lucrurile nu au stat chiar asa pana la urma. Totusi, pentru spiritul sau voluntar, Petru a fost pus de catre Hristos verhovnic sau capetenie a Apostolilor. Iar celalalt, Pavel, pentru misiunea pe care a desfasurat-o, mai cu seama in cele trei calatorii misionare pe care le-a intreprins pe coastele Marii Mediterane, a fost supranumit Apostolul neamurilor.

Iubiti credinciosi,
Desi firi deosebite, totusi Biserica a hotarat ca Sfintii Apostoli Petru si Pavel sa fie praznuiti astazi impreuna. Si aceasta nu doar pentru faptul ca amandoi sunt capetenii, varfurile apostolilor, ci, cu siguranta, si pentru asemanarile care ii leaga atat de mult. Oricat de deosebiti ar fi ca firi, iata si cateva asemanari si calitati comune:

1. Si unul, si altul au fost rapiti in lumina dumnezeiasca: Sfantul Apostol Petru pe Muntele Taborului, unde a pregustat si a vazut inca de pe pamant ce va sa fie fericirea cea vesnica, iar Sfantul Apostol Pavel pana la al treilea cer, cunoscand astfel, inca de aici, taina celor viitoare. Sfantul Apostol Petru a simtit cu inima sa, cu fiinta sa, ce inseamna imparatia lui Dumnezeu: „Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti voi face aici trei colibe: Tie una si lui Moise una si lui Ilie una” (Matei XVII, 4), neindraznind sa ceara direct invesnicirea fericirii pe care o traia. Celalalt, Sfantul Apostol Pavel, scrie despre sine insusi, fara sa spuna lamurit ca se refera chiar la persoana sa, ca a fost rapit in Duhul pana la al treilea cer de catre Dumnezeu si a vazut si a simtit asemenea lucruri pe care gura nu poate sa le graiasca, urechea nu poate sa le auda, iar la inima omului nu se pot sui (II Cor. XII).
Asemenea taine minunate a cunoscut Apostolul neamurilor inca de pe pamant.

2. O alta asemanare intre Apostolii Petru si Pavel: amandoi au cunoscut caderea. Amandoi au incercat departarea de Dumnezeu: Sfantul Petru ca apostat, Sfantul Pavel ca prigonitor sau persecutor al crestinilor. Sfantul Petru ca apostat, pentru ca s-a lepadat de Mantuitorul Hristos, in pofida faptului ca s-a aratat gata sa moara oricand alaturi de invatatorul sau. Cand slugile mai marilor fariseilor si carturarilor l-au recunoscut: „Nu cumva esti si tu dintre ucenicii Lui?”, Petru s-a temut si s-a lepadat de invatatorul sau de trei ori: „Nu cunosc pe omul acesta”. Si a cantat apoi cocosul si si-a adus aminte Petru ca prevazuse Hristos lepadarea lui. Si auzind cantecul cocosului, Petru, „iesind afara, a plans cu amar”(Matei XXVI, 75). Aceasta este caderea Apostolului Petru. Ceea ce-l aseamana cu Sfantul Apostol Pavel este ca si acesta a gustat din plin departarea de Dumnezeu. Aceasta s-a intamplat mai inainte de convertirea lui. Era fariseu de neam si respecta cu toata fiinta lui Legea Veche, Mozaica.
Si cu toata convingerea lui credea ca Iisus Hristos, despre care auzise ca a propovaduit o anumita invatatura – dupa parerea multora, si mai cu seama a fariseilor, potrivnica celei lui Moise – credea cu toata convingerea ca Iisus Hristos fusese un impostor, un invatator fals, un profet fals. Pentru aceasta, auzind, dupa moartea si invierea lui Hristos, ca ucenicii Lui invatau despre Hristos ca este viu, a luat scrisori de la mai marii sinagogii sa mearga si sa persecute pe crestini, pe apostoli si pe oricine se va dovedi ca stie ceva despre trupul lui Iisus, „disparut” din mormantul din Ierusalim. Plin fiind el de aceasta ravna, sincera de altfel, a plecat catre Siria sa prinda pe crestini si sa-i aduca in lanturi la Ierusalim, iar pe drumul Damascului s-a intalnit chiar cu Iisus. Nu insa cu Iisus furat si mort. Nu cu un mort furat si ascuns de ucenicii Sai, ci cu Iisus cel viu.
Acesta i S-a aratat ziua in amiaza mare si l-a intrebat: „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti?” „Cine esti, Doamne?” „Eusunt Iisus, pe care tu Il prigonesti. Greu iti este sa izbesti cu piciorul intepusa. (…) Ridica-te, intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci” (Fapte IX, 4-5). Si a inteles Pavel, dragii mei, ca era in minciuna, era in intuneric, iar Hristos, „Lumina” care i S-a aratat pe drumul Damascului, i-a daruit adevarata lumina care l-a facut sa nu mai vada in Iisus un simplu muritor, un simplu mort furat de catre ucenicii Sai, ci sa-L vada pe Iisus viu, Iisus Dumnezeu, sa se converteasca si sa-i daruiasca Lui intreaga sa viata de dupa aceea. Aceasta este caderea si ridicarea lui Pavel.

3. In sfarsit, dragii mei, o alta asemanare intre Apostolii Petru si Pavel este aceea ca amandoi au primit cununa muceniciei la Roma, capitala Imperiului ce stapanea in vremea aceea lumea. Sfantul Petru a fost rastignit pe cruce, cerand sa nu fie rastignit precum Hristos, pentru ca nu se socotea vrednic, ci cu capul in jos si cu picioarele in sus, privind spre cer, unde dorea a se salaslui. Apostolului Pavel insa, fiind cetatean roman si neingaduind legile romane sa fie rastigniti sau sa fie omorati in fel de fel de chinuri barbare cetatenii romani, i-a fost taiat capul, sfarsind, si unul, si altul, tot in „Cetatea eterna”.
Iata, dragii mei, cateva repere, cateva cuvinte despre viata Apostolilor Petru si Pavel, prin comparatie, ca sa le retinem mai usor. Ce ar trebui sa invatam noi de la fiecare? Pentru ca, de aceea ii cinstim pe sfinti. Nu-i cinstim pe sfinti ca sa facem istorie, ori naratiune, relatand in mod sec ce a facut fiecare. Ii cinstim pe sfinti ca sa le urmam exemplul si credinta.
Ce, asadar, vom invata de la Sfantul Petru? Ce altceva daca nu ravna, voluntariatul sau, entuziasmul sau, faptul ca totdeauna era gata sa se ofere, sa-si dea viata pentru Hristos. Si veti zice: „Da. Dar a cazut”. Si noi cadem. Dar sa invatam de la Apostolul Petru sa ne ridicam, asa cum el, iesind dupa acea tagaduire „a plans cu amar” pana cand Hristos l-a repus in dregatorie, de trei ori intrebandu-l: „Simone, fiul lui lona, ma iubesti?” „Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc” (Ioan XXI, 17), de trei ori raspunzand si punandu-l sa pastoreasca oile cele cuvantatoare in pofida lepadarii si caderii lui.
Ce sa invatam de la Apostolul Pavel? Sa invatam dragostea lui pentru un Hristos pe care nu L-a vazut niciodata. Sau L-a vazut doar in starea aceea duhovniceasca de viziune, rugaciune si medi-tatie, asa cum si noi, doar in felul acesta il putem vedea pe Dumnezeu. Nu-L vedem cu ochii acestia trupesti, dar il simtim in rugaciunea noastra. Il simtim in inimile noastre, Il simtim in fiinta noastra. Si sa invatam de la Sfantul Pavel spiritul acela misionar cu care el L-a slujit pe un Hristos pe Care, mai inainte il prigonise.
Sa invatam de la Apostolul Pavel sa-l propovaduim pe Hristos nu atat cu gura noastra, ca poate nu vom sti sa fim la fel de convingatori. Lumea de astazi nu mai are atata nevoie de cuvintele noastre maiestrite, pentru ca stim, slava lui Dumnezeu, am fost luminati, am fost invatati de inaintasii nostri si stim prea bine, fiecare dintre noi, ce avem de facut. Sa invatam de la Sfantul Apostol Pavel sa-L predicam pe Hristos cu viata noastra. Aceasta asteapta lumea mai mult de la noi, pentru ca ochii sunt mai credinciosi decat urechile. Lumea asteapta sa vada exemple vii, crestini vii, care nu doar vorbesc frumos, dar care si traiesc la fel de frumos. Care conving nu cu maiestritele lor cuvinte, impodobite si alcatuite sa sune cat mai frumos, ci care conving cu faptele lor, cu viata lor.
Asa au fost Sfintii Apostoli Petru si Pavel dincolo de predica lor, necesara pentru vremea aceea, pentru ca oamenii nu auzisera inca de Hristos, sau stiau foarte putine lucruri despre El. Ceea ce a cucerit lumea insa a fost, mai cu seama, exemplul lor. A fost viata lor, incununata in cele din urma cu cununa muceniciei. Si unul, si celalalt au aratat ca atat de mult il iubesc pe Dumnezeu, asa de mult s-au lasat patrunsi de invatatura lui Hristos, incat si-au dat viata pentru El.
Iata ce trebuie sa invatam de la Sfintii Apostoli de astazi, Petru si Pavel! Sa-i rugam, dragii mei, astazi, la ziua lor, cand ei se bucura in ceruri ca Biserica le-a daruit aceasta zi comuna de praznuire, sa mijloceasca pentru noi la invatatorul lor, ca si noi, la locurile noastre de munca, de pe pozitiile noastre sociale, din locurile unde traim, sa devenim, fiecare dintre noi, mici apostoli. Dar nu numai cu limba si cu gura, ci si cu faptele si viata noastra. Ca vazand cei din jurul nostru bucuria crestina pe care o traim noi si suntem in stare sa o impartasim si altora, vazand exemplul nostru, sa-si puna si ei intrebarea: „Nu cumva Sfintii acestia, Petru si Pavel, la care crestinii se inchina, pot fi exemple bune si pentru fiecare dintre noi si suntem datori cu totii sa le urmam credinta?”
Sa-i rugam, asadar, pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel sa mijloceasca la Dumnezeu pentru noi astazi, la ziua lor si in toate zilele vietii noastre, iertare pacatelor noastre, sanatate trupurilor si mai cu seama sufletelor noastre.
Binecuvantare in familiile noastre si in viata noastra, ca traind viata aceasta crestineste sa o dobandim si pe cealalta. Amin.

+ PS Sebastian Ilfoveanul

Sursa: Glasul Bisericii nr. 5-8, 2005

Troparul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Cei ce sunteti intre apostoli mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori, Stapanului tuturor rugati-va, pace lumii sa daruiasca si sufletelor noastre mare mila.

Condacul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Pe propovaduitorii cei tari si de Dumnezeu vestitori, capeteniie ucenicilor Tai, Doamne, i-ai primit intru desfatarea bunatatilor Tale si odihna; ca chinurile acelora si moartea ai primit mai vartos decat toata roada, unule Cel ce stii cele din inima.

Predica la Sfintii Apostoli Petru si Pavel

1

Iubiţi credincioşi,
Există în bisericile greceşti o icoană mai puţin cunoscută de noi, românii, ce are ca titlu Îmbrăţişarea Apostolilor Petru şi Pavel, înfăţişându-ni-se o imagine inedită în care cei doi sfinţi apostoli apar reprezentaţi într-o duioasă şi frăţească sărutare a păcii, cu obrajii lipiţi şi cu braţele strângându-se unul pe altul.
Îmbrăţişarea lor nu este doar expresia aceleiaşi slujiri apostolice, încheiate prin martirajul îndurat în aceiaşi zi, acelaşi an şi în aceiaşi cetate (29 iunie, 67, Roma), nici doar legitimarea iconică a zilei comune de pomenire, ci şi un minunat exemplu al împăcării şi al frăţietăţii. La baza acestei reprezentări stă un episod petrecut în Antiohia, localitate în care cei doi au propovăduit cu râvnă apostolică.
Spunem exemplu al împăcării şi frăţietăţii pentru că ei, în slujirea lor aprinsă pentru Domnul, pentru aceeaşi cauză dumnezeiască, dar înţeleasă diferit, potrivit firii lor diferite, au avut la scurtă vreme după Sinodul Apostolic din Ierusalim (anul 50) o confruntare vehementă… .
Să nu ne mirăm, însă, peste măsură. După ce vom analiza datele problemei vom constata că a fost vorba de o firească manifestare umană, deodată cu adeverirea că ei, chiar dacă au trăit în sfinţenie încă pe pământ fiind, n-au încetat să fie oameni până în ultima clipă a vieţii lor. La sfârşit vom reţine, însă, că deşi s-au înfruntat, n-au rămas neîmpăcaţi, ci au depăşit litigiul, în duh evanghelic. Iar icoana de care am vorbit mai sus reprezintă cum nu se poate mai bine acest moment, ca binecuvântat şi sfânt început al iubirii şi frăţietăţii veşnice. Vom reţine, de asemenea, că este vorba de un exemplu grăitor pentru noi toţi, simpli credincioşi, preoţi sau ierarhi, indiferent de confesiune. Căci dincolo de inerentele, omeneştile, neplăcutele şi de multe ori inevitabilele dispute, suntem chemaţi la pace, iubire şi iertare.

Iubiţi credincioşi,
Am ales acum să vorbim despre acest episod din viaţa Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pomeniţi astăzi, pe de o parte considerând că este mai puţin cunoscut, pe de alta pentru a observa încă o dată că oamenii pot trece peste orice neînţelegere, atunci când există bună credinţă şi conştiinţă a responsabilităţii creştine.
Ce s-a întâmplat, de fapt? După Pogorârea Sfântului Duh, când a luat fiinţă Biserica, numărul creştinilor sporea cu fiecare zi, îmbrăcând haina creştină atât iudeii, adepţi ai legii mozaice, cât şi păgânii de felurite credinţe.
Unii dintre iudei priveau, însă, primirea păgânilor la creştinism cu oarecare rezervă, ba chiar cu invidie, socotind că Mesia Cel prezis de prooroci le aparţine în exclusivitate. Dar Sfinţii Apostoli, cu tact şi răbdare, au combătut această atitudine şi peste tot pe unde au propovăduit, au botezat pe toţi cei doritori, evident după cercetarea şi pregătirea duhovnicească prealabilă.
Însă, aceeaşi grupare de iudei potrivnici, părându-li-se că poarta creştinismului este prea larg deschisă pentru păgâni, le-au cerut împlinirea unei condiţii: înainte de a fi botezaţi, să fie tăiaţi împrejur (circumcişi), iar după botez să respecte întru totul şi legea mozaică, alături de normele creştine.
Această cerinţă împovărătoare, care a generat mari nemulţumiri şi dispute, s-a manifestat mai ales în Antiohia Siriei, unde predica în acest timp Sfântul Apostol Pavel, însoţit de Barnaba.
Constatând tulburarea produsă, cei doi merg la Ierusalim pentru a supune chestiunea celorlalţi Apostoli. Aşa se face că la anul 50 a fost convocat în Ierusalim sinodul cunoscut sub numele de Apostolic, prezidat de Iacov, episcopul acestei cetăţi, în fruntea celor cu greutate în cuvânt aflându-se şi Apostolul Petru, ca mai vârstnic.
Marele eveniment este relatat în Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul al XV-lea. Toţi cei prezenţi au hotărât că nu trebuie să fie pusă povară pe vieţile creştinilor proveniţi dintre păgâni, aşadar legea mozaică nu mai este obligatorie, dar că trebuie să se ferească de lucruri care contravin Sfintei Evanghelii.
S-a întocmit, astfel, o scrisoare, destinată în special comunităţii din Antiohia, dar nu numai. Iată un crâmpei din acest document: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de animale sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă bine veţi face. Fiţi sănătoşi!” (Fapte, XV, 28-29).
Documentul, cu caracter de lege, a fost trimis în Antiohia, încercâdu-se, astfel, a se limpezi lucrurile. Numai că la scurtă vreme s-a petrecut incidentul care va genera, de fapt, confruntarea dintre cei doi mari Apostoli.
Petru, ducându-se în Antiohia, constată că aici creştinii proveniţi dintre iudei se feresc să mănânce la mesele celor proveniţi dintre păgâni, contrar duhului frăţesc sugerat de Sinodul din Ierusalim. Dar, în locul unei atitudini ferme, prin care să pună lucrurile la punct, aşa cum ar fi trebuit să procedeze potrivit statutului său de Apostol…, Petru nu numai că a tăcut, dar lua şi el masa numai cu creştinii iudaizanţi.
Că a fost vorba de frică sau slăbiciune, ori amândouă la un loc, Dumnezeu ştie. Se poate, însă, că omul Petru, care s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, mai avea unele slăbiciuni şi inconsecvenţe, cu toate că plânsese cu amar şi primise iertare, cu toate că era purtător al Sfântului Duh, din ziua Cincizecimii.
Aflând de această atitudine şovăielnică, Pavel l-a mustrat cu vehemenţă, mai ales că, la sinodul ierusalimitean chiar Petru se pronunţase împotriva discriminărilor, întrebând retoric şi mustrător pe iudeii rigorişti: „De ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii voştri, nici noi n-am putut să-l purtăm?” (Fapte, XV, 10).
Că Pavel l-a înfruntat vehement putem deduce din cuvintele lui scrise galatenilor: „Iar când Chefa (Petru, n.n.) a venit în Antiohia, pe faţa i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri (păgâni, n.n.); dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?” (II, 11-14).
„S-au făţărnicit…”. Dură expresie! Dacă Sfântul Pavel a scris-o este de presupus că a şi utilizat-o în confruntarea respectivă. Greu cuvânt! Cum şi ce v-a fi răspuns Sfântul Apostol Petru nu ştim. Putem bănui că, fire aprinsă cum era, va fi ripostat iniţial, dar în final, în faţa evidenţei, credem că va fi plecat smerit capul, cerându-şi iertare, lăcrimând poate, aşa cum o făcuse şi după ce-L trădase pe Iisus, în curtea Arhiereului Caiafa.
Putem bănui, mai departe, că Sfântul Apostol Pavel, în duhul iertării, al înţelegerii şi reconcilierii frăţeşti, şi-a deschis larg braţele şi l-a îmbrăţişat, în faţa aceloraşi martori care asistaseră la dispută. Martori care au primit nu numai o lecţie de pedagogie misionară, întemeiată pe fermitate şi discernământ, ci şi un înduioşător exemplu de împăcare frăţească. De fapt n-a fost vorba de un litigiu alimentat de interese personale sau ambiţii, ci de o luptă pe terenul problemelor care frământau comunitatea creştină de atunci.
Astfel de „confruntări”, pe idei, principii, chestiuni care privesc obştea, sunt de dorit şi astăzi, atât pentru toţi cei chemaţi să cârmuiască, în plan bisericesc, în cel politic etc., cât şi pentru creştini, în general.
Căci spune un părinte al Bisericii, Petru Hrisologul (sec. V): „Împăcarea între fraţi este voinţa lui Dumnezeu, bucuria lui Hristos; este desăvârşirea sfinţilor, regula dreptăţii, învelitoarea adevărului şi păzitoarea vieţii curate”.

Iubiţi credincioşi,
Biserică Ortodoxă, fără să facă uitată această dispută, a păstrat în conştiinţa ei, cum era şi firesc, doar imaginea cucernică a colegialităţii lor apostolice: le-a fixat zi comună de pomenire (29 iunie), multe sfinte lăcaşuri îi au ca patroni, la unele biserici, de-o parte şi de alta a intrării, le întâlnim chipurile pictate etc. Nu în ultimul rând, iată, această icoană a îmbrăţişării, mai puţin cunoscută la noi, dar frecventă în bisericile din Grecia, unele vechi de câteva secole.
S-ar putea ca nu toate imaginile să ţină cont de caracterizările păstrate în cronici. Căci se spune, bunăoară, despre Sfântul Apostol Petru (utilizăm textul unui Minei tipărit în anul 1894): „Era la chipul feţei alb, puţin cam galben, pleşuv şi des la părul ce-i rămăsese, cam crunt la ochi şi roş, cărunt la cap şi la barbă, cu nasul cam lungăreţ, cu sprâncenele nalte, la vârstă om de mijloc, drept la stat, se pornea îndată împotriva nedreptăţii, din râvnă dumnezeiască. Spre cei ce veneau la pocăinţă era iertător şi lesne se schimba şi muta răspunsurile şi judecăţile cele mai dinainte…”.
Iar despre Sfântul Apostol Pavel aflăm: „Fericitul Pavel era pleşuv la cap, vesel la căutătură, cu sprâncenele plecate în jos, alb la faţă, barba cam lungă cu cuviinţă, cu nasul rotund şi cuvios, la toată faţa împodobit, cam cărunt la cap şi la barbă, om sănătos cu vârtutea, puţin cam scurt la trup…”.
Aşadar, chiar dacă iconografic nu se ţine întotdeauna seamă de aceste descrieri, imaginea îmbrăţişării lor este cât se poate de sugestivă şi impresionantă: o dată cu exprimarea frăţietăţii întru slujire, vedem o dumnezeiască invitaţie spre imitare, în primul rând pentru conducătorii spirituali ai confesiunilor creştine, de la care oamenii de rând aşteaptă de veacuri limpezirea „litigiilor” şi semnarea documentelor de refacere a unităţii.
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, chipuri sfinte ale frăţietăţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru unitatea credinţei noastre. Amin!

Parintele Vasile Gordon

sursa

Cuvant la Sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Despre dragostea pentru Hristos şi hotărârea de a urma poruncilor Lui

1Întregul sens şi toată fericirea vieţii noastre, iubiţilor întru Hristos fiii mei, constă în dragostea noastră pentru Dumnezeu, în dragostea noastră pentru Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui dumnezeieşti.
Iată de ce Domnul a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea…, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 10-11). De aici este clar: cu cât se înmulţeşte dragostea noastră pentru Hristos prin împlinirea poruncilor Lui, cu atât mai mult suntem părtaşii unei fericiri adevărate, atât vremelnice, cât şi veşnice. Şi invers: cu cât ne îndepărtăm de Hristos, cu atât mai mult ne afundăm într-o negură de imensă nefericire.
Iar lipsa totală a dragostei pentru Hristos nu înseamnă nimic altceva decât o groaznică nenorocire şi cădere sub blestem, vremelnic şi veşnic. Nu degeaba apostolul spunea: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema” (I Corinteni 16, 22).
De aceea, trebuie ca toate puterile noastre, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, să le folosim mai ales pentru câştigarea dragostei pentru Hristos, dacă dorim să dobândim adevărata fericire şi bucurie dumnezeiască.
Către această dragoste ne cheamă întotdeauna Sfânta Biserică. Ea ne cheamă spre această mare fericire şi astăzi, în ziua amintirii verhovnicilor Apostoli Petru şi Pavel. Sfânta Biserică ne cheamă la această dragoste pentru Dumnezeu, arătându-ne faptele acestor Apostoli, despre care atât de mult ne vorbesc Sfânta Scriptură şi Tradiţia bisericească.
Cât de mult Îl iubea pe Hristos Sfântul Apostol Petru, se vede mai întâi din Evanghelie. În timp ce toţi ucenicii L-au părăsit pe Domnul în Grădina Ghetsimani, este adevărat, la porunca Lui, apostolul Petru nu putea să-şi înfrâneze dragostea sa arzătoare pentru Domnul şi L-a urmat în curtea arhiereului.
Dar, neavând încă Harul Sfântului Duh, el a căzut şi s-a lepădat de Hristos. Dar imediat, după cădere, apostolul Petru a început să se căiască şi să verse lacrimi amare de pocăinţă. Pentru această pocăinţă Domnul l-a iertat şi l-a chemat în rândul ucenicilor săi.
Iar la Evanghelia utreniei, aţi auzit, iubiţilor întru Hristos fiii mei, cum asemenea întreitei lepădări a apostolului Petru, Domnul de trei ori l-a întrebat, când s-a arătat ucenicilor, după învierea Sa: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Şi apostolul Petru a mărturisit de trei ori dragostea pentru El” (Ioan 21, 16-17).
Dar acest lucru e puţin. După cum ne arată tradiţia bisericească, marea şi înflăcărată dragoste a apostolului Petru pentru Hristos l-a făcut, după aceea, ca în fiecare noapte, la cântatul cocoşilor, să se trezească şi să plângă pentru păcatul lepădării, deşi acest păcat a fost de mult iertat de Domnul. Marea dragoste pentru Hristos s-a manifestat la apostolul Petru după pogorârea asupra ucenicilor lui Hristos a Harului Sfântului Duh. Faptele Apostolilor povestesc cu câtă bărbăţie neobişnuită, în numele tuturor apostolilor, el a propovăduit despre credinţa în Hristos Cel Răstignit şi înviat.
În această îndrăzneaţă mărturisire a lui Hristos s-a arătat aceeaşi dragoste a apostolului Petru pentru El, însufleţită şi întărită de lucrarea extraordinară a Harului.
Evanghelia de astăzi ne aminteşte cum la întrebarea adresată de Hristos ucenicilor: „Dar voi cine ziceţi că sunt? Apostolul Petru…, L-a mărturisit pe Hristos Dumnezeu, spunând: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16, 15-16). Şi în această mărturisire de credinţă s-a exprimat marea dragoste a apostolului Petru pentru Hristos. De aceea Domnul l-a fericit pe Petru (Matei 16,17-19), căci fără dragostea pentru Dumnezeu credinţa noastră nu are pentru noi nici o însemnătate mântuitoare, fapt întărit şi de apostolul Pavel, care a spus că în lucrarea mântuirii noastre are importanţă doar credinţa urmată de dragoste (vezi I Corinteni 13,2).
Iubirea pentru Hristos a fost centrul din care izvorau toate gândurile, sentimentele, dorinţele, cuvintele apostolului Petru, toată activitatea şi viaţa lui. Caracteristic este că şi în moartea apostolului Petru s-a arătat aceeaşi dragoste deosebită pentru Hristos.
După cum mărturiseşte tradiţia bisericească, iubirea pentru Hristos l-a îndemnat pe apostolul Petru să ceară călăilor săi să îl răstignească cu capul în jos.
Dar cum l-a iubit apostolul Pavel pe Hristos, cât a lucrat şi cât a suferit pentru Hristos mărturisesc propriile sale cuvinte, pe care le-am auzit astăzi la Apostol:

„În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele de afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 23-29).

Despre dragostea lui pentru Hristos apostolul Pavel mărturiseşte în Epistola sa către Romani: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere… . Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 8, 35-36; 38-39).
Pentru această mare dragoste pentru Hristos, Domnul a revărsat asupra apostolilor Săi, Petru şi Pavel, toată dragostea Sa şi i-a îmbogăţit pe ei cu toate darurile Sfântului Duh.
Faptele Apostolilor demonstrează că însăşi umbra apostolului Petru, ştergarele şi cingătorile apostolului Pavel săvârşeau tot felul de tămăduiri ale oamenilor (vezi Fapte 5, 15; 19, 12).
Desigur, Sfânta Biserică, arătându-ne nouă desăvârşita dragoste a apostolilor Petru şi Pavel pentru Hristos, nu ne cere ca noi să dobândim dintr-o dată această dragoste. Ea cunoaşte toate neputinţele noastre.
În lumea aceasta toate se săvârşesc treptat. Dar Biserica ne cere ca noi să avem fundamentul acestei mari iubiri desăvârşite pentru Dumnezeu Mântuitorul nostru.
Acest fundament constă în hotărârea de a tinde spre Hristos, a avea o tendinţă nestrămutată de a ajunge la El prin întreaga noastră viaţă, de a fi mereu cu El, de a-I plăcea şi a-L iubi prin împlinirea poruncilor Lui mântuitoare.
Dacă vom avea această hotărâre, atunci Harul Sfântului Duh va împărăţi întru noi. El va acoperi neputinţele noastre şi fără prea multă nevoinţă din partea noastră, ne va apăra minunat de orice nevoi şi necazuri, ne va uni cu Hristos şi ne va proslăvi pe noi cu slavă dumnezeiască.
Ce nevoinţe avea preacuviosul Serafim de Sarov, pe când era doar copil de şapte ani, cu numele Prohor şi luat fiind de mama lui în clopotniţa înaltă a bisericii pe care o ctitorea, din neatenţie, a căzut la pământ, de la aşa înălţime?! Spre marea uimire a mamei, Prohor a rămas întreg şi nevătămat.
Harul lui Dumnezeu l-a păzit de la moarte, într-un chip atât de minunat, deoarece în inima lui de copil existau deja dorinţa şi hotărârea de a merge după Hristos şi de a fi întotdeauna cu El, dorinţă sădită în sufletul lui Prohor de către evlavioasa lui mamă, prin educaţia lui bisericească, plină de Har.
Care ar fi putut fi cauza minunatei tămăduiri a lui Prohor, când el era deja începător în mănăstirea din Sarov şi avea numai douăzeci de ani? Prohor încă nu reuşise să se întărească în nevoinţele duhovniceşti ale vieţii monahale, avea doar o hotărâre nestrămutată de a-L sluji pe Hristos. Şi datorită acestei hotărâri mântuitoare Preacurata Maică a Domnului i s-a arătat, însoţită de Sfinţii Apostoli, Ioan Teologul şi Petru şi într-o clipă l-a tămăduit de boala ce suferea de trei ani.
Datorită acestei hotărâri ferme de a-L iubi pe Hristos, preacuviosul Serafim, deşi nereuşind încă să-şi cureţe inima sa de patimi şi fiind în vârstă de numai douăzeci şi şase de ani, totuşi L-a văzut în toată slava pe Domnul Iisus Hristos în biserică, în timpul Liturghiei din Joia Mare, când el a slujit ca ierodiacon. Domnul L-a învrednicit pe preacuviosul Serafim de asemenea mare milă, de o asemenea slavă dumnezeiască, de care foarte rar s-au bucurat chiar şi marii Săi slujitori şi nevoitori.
Nici pe noi nu ne va lipsi Domnul de mila Sa, iubiţilor întru Hristos fiii mei, într-o măsură sau alta, dacă şi în noi va fi această hotărâre în a-L iubi pe Hristos şi a-I urma Lui în toate zilele vieţii noastre. Dacă noi nu vom reuşi înainte de moarte să ne curăţăm de toate păcatele şi patimile noastre şi vom muri, dar având în sufletul nostru hotărârea de a-L iubi pe Hristos cu toată fiinţa noastră şi de a respecta neabătut toate poruncile Sale, atunci sufletul nostru nu va merge la demoni pentru chinurile iadului, ci va merge acolo, unde era îndreptat înainte de moarte, adică la Hristos în împărăţia Lui cerească, pentru fericirea veşnică a Raiului.
Fie ca Domnul, prin Harul Său, să insufle în inimile noastre această hotărâre mântuitoare. Fie ca Domnul să ne învredni cească nu numai a avea această hotărâre de a-L iubi pe Hristos, dar să ne dăruiască mai ales această dragoste pentru El, ca şi aici şi în viaţa viitoare să fim moştenitori ai acestei bucurii dumnezeieşti, ai acestei adevărate fericiri, atât vremelnice, cât şi veşnice.
Fie ca Domnul să ne învrednicească pe toţi de această avuţie cerească, pentru rugăciunile verhovnicilor Apostoli Petru şi Pavel şi mai ales, pentru rugăciunile şi atotputernica ocrotire în faţa tronului lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii a Preacuratei Maicii Domnului, Fecioarei Maria. Amin.

Sfântul Serafim Sobolev
Cuvânt ţinut în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din Sofia, la 29 iunie şi 12 iulie 1947

sursa