Enciclica Sinodului din Creta – 26 iunie 2016

1

Prin hotărîrile Sinodului din Creta:

se proclamă şi se ocroteşte: dogma ortodoxă referitoare la Sfînta Treime, tradiţia apostolică şi patristică, acrivia canoanelor, validitatea Sinoadelor Sf. Fotie şi a Sf. Grigorie Palamas, sfinţenia căsătoriei dintre bărbat şi femeie, antropologia ortodoxă patristică, sacralitatea vieţii umane de la prima clipă de viaţă până la ultima, respectul şi buna înţelegere între oameni, pacea între popoare, cinstirea Sfinţilor întru Duhul Sfînt, organizarea Bisericii în diaspora nu ca autocefalii ci ca eparhii subordonate patriarhiilor, importanţa apostolatului; naşterea, şi ocrotirea copiilor, educaţia tinerilor (pe model vasilian), libertatea conştiinţei, apărarea tuturor celor oprimaţi (indiferent de etnie, credinţă, rasă, etc), filantropia, importanţa ascezei şi a postului (inclusiv pentru mireni), importanţa jertfelniciei, grija faţă de natură (ecologia), cooperarea demnă şi fără compromisuri a Bisericii cu statul.

se condamnă: transhumanismul /cyborgizarea /folosirea tehnologiei şi a microcipului pentru a leza omul, unionismul, etno-filetismul, protestantismul, avortul, eutanasierea, experimentele genetice (inclusiv donarea silită), ura, schisma, secularismul, individualismul, relativismul religios (adică ecumenismul), globalismul agresiv, economismul, coruperea de minori, umanismul, pervertirea firii umane în orice mod (fizic, psihic, intelectual şi duhovnicesc), fundamentalismul, violenţa, genocidul religios, divorţul, bigamia, căsătoria mixtă, căsătoria monahilor, pauperizarea intelectuală şi economică, migraţia forţată, minimalismul teologic (în cadrul discuţiilor cu alte credinţe), prigonirea religiei de către statele atee, conflictul inter-etnic şi războiul.

Acestea sunt scrise negru pe alb şi declarate oficial astăzi, 26 iunie 2016, la încheierea lucrărilor Sinodului din Creta.
Când atît “Encliclica”, cît şi “Mesajul Sinodal”, dimpreună cu toate textele oficiale (cîte un document pentru fiecare punct discutat) vor fi traduse în limba română, le vom publica şi eventual comenta acolo unde va fi nevoie.

Redăm mai jos textul integral al Enciclicei.

Sinod-Creta1

In the Name of the Father and of the Son and of the Holy Spirit
With a hymn of thanksgiving, we praise and worship God in Trinity, who has enabled us to gather together during the days of the feast of Pentecost here on the island of Crete, which has been sanctified by St. Paul, the Apostle to the Gentiles, and his disciple Titus, his „true son in the common faith” (Tit 1.4), and, by the inspiration of the Holy Spirit, to conclude the sessions of this Holy and Great Council of our Orthodox Church – convened by His All-Holiness Ecumenical Patriarch Bartholomew, by the common will of their beatitudes the patriarchs of the most-holy Orthodox Churches – for the glory of His most holy Name and for the great blessing of His people and of the whole world, confessing with the divine Paul: „Let people then regard us thus: as servants of Christ and stewards of the mysteries of God” (1 Cor 4.1).
The Holy and Great Council of the one, holy, catholic and apostolic Church constitutes an authentic witness to faith in Christ, the God-man, the Only-begotten Son and Word of God who, through His Incarnation, through all His work on earth, through His Sacrifice on the Cross and through His Resurrection, revealed the Triune God as infinite love. Therefore, with one voice and one heart we address this message of „the hope that is in us” (cf. 1 Pet 3.15) not only to the sons and daughters of our most-holy Church, but also to every human being, „whether near or far off” (Eph 2.17). „Our hope” (cf. 1 Tim 1.1), the Savior of the world, was revealed as „God with us” (cf. Matt 1.23) and as God „for our sake” (Rom 8.32), who „desires that all people may be saved and come to the knowledge of truth” (1 Tim 2.4). Proclaiming His mercy and not concealing His great blessings, in remembrance of the Lord’s words that „heaven and earth will pass away, but my words will never pass away” (Matt 24.35) and „filled with joy” (1 John 1.4), we announce the Gospel of faith, hope and love, looking forward to that „day without evening, without succession and without end” (Basil the Great, On the Hexaemeron II, PG 29.54). The fact that we have „our citizenship in heaven” (Phil 3.20) in no way negates, but rather strengthens our witness in the world.
In this we follow the tradition of the Apostles and of the Fathers of our Church who proclaimed Christ and the saving experience through Him of the Church’s faith, and who spoke of God in the „manner of fishermen casting a net,” that is to say in an apostolic manner, to the people of every age in order to transmit to them the Gospel of freedom „for which Christ has set us free” (cf. Gal 5.1). The Church lives not for herself. She offers herself for the whole of humanity in order to raise up and renew the world into new heavens and a new earth (cf. Rev 21.1). Hence, she gives Gospel witness and distributes the gifts of God in the world: His love, peace, justice, reconciliation, the power of the Resurrection and the expectation of eternal life.
The Church: Body of Christ, image of the Holy Trinity

1.The one, holy, catholic and apostolic Church is a divine-human communion in the image of the Holy Trinity, a foretaste and experience of the eschaton in the holy Eucharist and a revelation of the glory of the things to come, and, as a continuing Pentecost, she is a prophetic voice in this world that cannot be silenced, the presence and witness of God’s Kingdom „that has come with power” (cf. Mark 9.1). The Church, as the body of Christ, „gathers” the world (Matt 23.37) to Him, transfigures it and irrigates it with „the water welling up to eternal life” (John 4.14).

2.The tradition of the Apostles and Fathers – following the words of the Lord, the founder of the Church, who at the Last Supper with His disciples instituted the sacrament of the Holy Eucharist – highlighted the Church’s characteristic as the „body of Christ” (Matt 25, 26; Mark 14.22; Luke 22.19; 1 Cor 10.16-17; 11.23-29), and always connected this with the mystery of the Incarnation of the Son and Word of God from the Holy Spirit and the Virgin Mary. In this spirit, emphasis was always placed on the indissoluble relation both between the entire mystery of the divine Economy in Christ and the mystery of the Church, and also between the mystery of the Church and the mystery of the Holy Eucharist, which is continually confirmed in the sacramental life of the Church through the operation of the Holy Spirit.
The Orthodox Church, faithful to this unanimous apostolic tradition and sacramental experience, constitutes the authentic continuation of the one, holy, catholic and apostolic Church, as this is confessed in the Symbol of faith and is confirmed in the teaching of the Fathers of the Church.
Thus, she is conscious of her greater responsibility not only to ensure the authentic expression of this experience in the ecclesial body, but also to offer a trustworthy witness to the truth to all humankind.

3.The Orthodox Church, in her unity and catholicity, is the Church of Councils, from the Apostolic Council in Jerusalem (Acts 15.5-29) to the present day. The Church in herself is a Council, established by Christ and guided by the Holy Spirit, in accord with the apostolic words: „It seemed good to the Holy Spirit and to us” (Acts 15.28). Through the Ecumenical and Local councils, the Church has proclaimed and continues to proclaim the mystery of the Holy Trinity, revealed through the incarnation of the Son and Word of God.
The Conciliar work continues uninterrupted in history through the later councils of universal authority, such as, for example, the Great Council (879-880) convened at the time of St. Photios the Great, Patriarch of Constantinople, and also the Great Councils convened at the time of St. Gregory Palamas (1341, 1351, 1368), through which the same truth of faith was confirmed, most especially as concerns the procession of the Holy Spirit and as concerns the participation of human beings in the uncreated divine energies, and furthermore through the Holy and Great Councils convened in Constantinople, in 1484 to refute the unionist Council of Florence (1438-1439), in 1638, 1642, 1672 and 1691 to refute Protestant beliefs, and in 1872 to condemn ethno-phyletism as an ecclesiological heresy.

4.The holiness of man (anthropos) cannot be conceived apart from the Body of Christ, „which is the Church” (cf. Eph 1.23). Holiness proceeds from the One who alone is Holy. It is participation of mankind in the holiness of God, in „the communion of the Saints,” as is proclaimed by the words of the priest during the Divine Liturgy: „The Holy Gifts for the holy,” and through the response of the faithful: „One is Holy, one is Lord, Jesus Christ, to the glory of God the Father. Amen.” In this spirit, Saint Cyril of Alexandria underscores that Christ, „Being holy by nature as God (…) is sanctified on our behalf in the Holy Spirit (…) and (Christ) performed this on our behalf, not on his own behalf, so that from him and in him, who first received this sanctification, the grace of being sanctified may thus pass to all humanity …” (Commentary on the Gospel of John, 11, PG 74, 548).
According to St. Cyril, Christ is our “common person” through the recapitulation in his own humanity of the entire human race, “for we were all in Christ, and the common person of humanity comes to life again in Him” (Commentary on the Gospel of John, XI, PG 73. 157-161), and hence also He is the sole source of man’s sanctification in the Holy Spirit. In this spirit, holiness is man’s participation both in the sacrament of the Church and also in her sacred mysteries, with the holy Eucharist at the center, which is „a living sacrifice, holy, and pleasing to God” (cf. Rom 12.1). „Who shall separate us from the love of Christ? Shall trouble or hardship or persecution or famine or nakedness or danger or sword? As it is written: ‘For your sake we face death all day long; we are considered as sheep to be slaughtered.’ But rather, in all these things we are more than conquerors through him who loved us” (Rom 8.35-37). The saints embody the eschatological identity of the Church as an eternal doxology before the earthly and heavenly Throne of the King of Glory (Ps 23.7), providing an image of the Kingdom of God.

5.The Orthodox Catholic Church comprises fourteen local Autocephalous Churches, recognized at a pan-Orthodox level. The principle of autocephaly cannot be allowed to operate at the expense of the principle of the catholicity and the unity of the Church. We therefore consider that the creation of the Episcopal Assemblies in the Orthodox Diaspora, comprising all the recognized canonical bishops, who in each area are appointed to their respective assembly, and who remain under their canonical jurisdictions, represents a positive step towards their canonical organization, and the smooth functioning of these assemblies guarantees respect for the ecclesiological principle of conciliarity.
The mission of the Church in the world

6.The apostolic work and the proclamation of the Gospel, also known as mission, belong at the core of the Church’s identity, as the keeping and observation of Christ’s commandment: „Go and make disciples of all nations” (Matt 28.19). This is the „breath of life” that the Church breathes into human society and makes the world into Church through the newly-established local Churches everywhere. In this spirit, the Orthodox faithful are and ought to be Christ’s apostles in the world. This mission must be fulfilled, not aggressively, but freely, with love and respect towards the cultural identity of individuals and peoples. All Orthodox Churches ought to participate in this endeavor with due respect for canonical order.
Participation in the holy Eucharist is a source of missionary zeal for the evangelization of the world. By participating in the holy Eucharist and praying in the Sacred Synaxis for the whole world (oikoumene), we are called to continue the „liturgy after the Liturgy” and to offer witness concerning the truth of our faith before God and mankind, sharing God’s gifts with all mankind, in obedience to the explicit commandment of our Lord before His Ascension: „And you shall be my witnesses in Jerusalem and in all Judea and Samaria and to the end of the earth” (Acts 1.8). The words of the Divine Liturgy prior to Communion, „Dismembered and distributed is the Lamb of God, who is dismembered and not divided, ever eaten, yet never consumed,” indicate that Christ as the „Lamb of God” (John 1.29) and the „Bread of Life” (John 6.48) is offered to us as eternal Love, uniting us to God and to one another. It teaches us to distribute God’s gifts and to offer ourselves to everyone in a Christ-like way.
The life of Christians is a truthful witness to the renewal in Christ of all things – „If anyone is in Christ, he is a new creation; the old has passed away, behold, all things have become new” (2 Cor 5.17) – and an invitation addressed to all people for personal and free participation in eternal life, in the grace of our Lord Jesus Christ and in the love of God the Father, in order to experience the communion of the Holy Spirit in the Church. „For the mystery of salvation is for those who desire it, not for those who are being coerced” (Maximus Confessor PG 90.880). The re-evangelization of God’s people in contemporary secularized societies, as well as the evangelization of those who have not yet come to know Christ, is the unceasing duty of the Church.

III. The Family: Image of Christ’s love towards the Church

7.The Orthodox Church regards the indissoluble loving union of man and woman as a „great mystery” … of Christ and the Church (Eph 5.32) and she regards the family that springs from this, which constitutes the only guarantee for the birth and upbringing of children in accord with the plan of divine Economy, as a „little Church” (John Chrysostom, Commentary of the Letter to the Ephesians, 20, PG 62.143), giving to it the appropriate pastoral support.
The contemporary crisis in marriage and the family is a consequence of the crisis of freedom as responsibility, its decline into a self-centered self-realization, its identification with individual self-gratification, self-sufficiency and autonomy, and the loss of the sacramental character of the union between man and woman, resulting from forgetfulness of the sacrificial ethos of love. Contemporary society approaches marriage in a secular way with purely sociological and realistic criteria, regarding it as a simple form of relationship – one among many others – all of which are entitled to equal institutional validity.
Marriage is a Church-nurtured workshop of life in love and an unsurpassed gift of God’s grace. The „high hand” of the „conjoining” God is „invisibly present, harmonizing those being joined together” with Christ and with one another. The crowns that are placed on the heads of the bride and groom during the sacramental rite refer to the dimension of sacrifice and complete devotion to God and one another. They also point to the life of the Kingdom of God, revealing the eschatological reference in the mystery of love.

8.The Holy and Great Council addresses itself with particular love and care to children and to all young people. Amid the medley of mutually contradictory definitions of childhood, our most holy Church presents the words of our Lord: „Unless you turn and become like children, you will never enter the kingdom of heaven” (Matt 18.3) and „whoever does not receive the kingdom of God like a child shall not enter it (Luke 18.17), as well as what our Savior says about those who „prevent” (Luke 18.16) children from approaching Him and about those who „scandalize” them (Matt 18.6).
To young people the Church offers not simply „help” but „truth,” the truth of the new divine-human life in Christ. Orthodox youth should become aware that they are bearers of the centuries-old and blessed tradition of the Orthodox Church and also the continuers of this tradition who will courageously preserve and will cultivate in a dynamic way the eternal values of Orthodoxy in order to give life-giving Christian witness. From among them will come the future ministers of the Church of Christ. The young people thus are not simply the „future” of the Church, but also the active expression of her God-loving and human-loving life in the present.

1. Education in Christ

9.In our time, new tendencies can be observed in the realm of upbringing and education in regard to the content and aims of education as well as in the way childhood, the role of both teacher and student and the role of the contemporary school are viewed. Since education relates not only to what man is, but also to what man should be and to the content of his responsibility, it is self-evident that the image we have of the human person and the meaning of existence determine our view of his education. The dominant secularized individualistic educational system that troubles young people today is of deep concern to the Orthodox Church.
At the center of the Church’s pastoral concern is an education that looks not only to the cultivation of the intellect, but also to the edification and development of the whole person as a psycho-somatic and spiritual being in accordance with the triptych God—man-world. In her catechetical discourse, the Orthodox Church caringly calls on the people of God, especially the young people, to a conscious and active participation in the life of the Church, cultivating in them the „excellent desire” for life in Christ. Thus, the fullness of the Christian people finds an existential support in the divine-human communion of the Church and experiences in this the resurrectional perspective of theosis by grace.

1. The Church in the face of contemporary challenges

10.The Church of Christ today finds herself confronted by extreme or even provocative expressions of the ideology of secularization, inherent in political, cultural and social developments. A basic element of the ideology of secularization has ever been and continues to be the full autonomy of man from Christ and from the spiritual influence of the Church, by the arbitrary identification of the Church with conservatism and by the historically unjustified characterization of the Church as an alleged impediment to all progress and development. In contemporary secularized societies, man, cut off from God, identifies his freedom and the meaning of his life with absolute autonomy and with release from his eternal destiny, resulting in a series of misunderstandings and deliberate misinterpretations of the Christian tradition. The bestowal on man from above of freedom in Christ and his advancement „to the measure of the stature of the fullness of Christ” (Eph 4.13) is thus seen to go against man’s tendencies for self-salvation. Christ’s sacrificial love is regarded as incompatible with individualism while the ascetic character of the Christian ethos is judged as an unbearable challenge to the happiness of the individual.
The identification of the Church with conservatism, incompatible with the advancement of civilization, is arbitrary and improper, since the consciousness of the identity of the Christian peoples bears the indelible imprint of the diachronic contribution of the Church, not only in their cultural heritage, but also in the healthy development of secular civilization more generally, since God placed man as steward of the divine creation and as a co-worker with Him in the world. The Orthodox Church sets against the „man-god” of the contemporary world the ‘God-man’ as the ultimate measure of all things. “We do not speak of a man who has been deified, but of God who has become man” (John of Damascus, An Exact Exposition of the Orthodox Faith iii, 2 PG 94.988). The Church reveals the saving truth of the God-Man and His Body, the Church, as the locus and mode of life in freedom, „speaking the truth in love” (cf. Eph 4.15), and as participation even now on earth in the life of the resurrected Christ. The divine-human character [„not of the world” (John 18.36)] of the Church, which nourishes and guides her presence and witness „in the world,” is incompatible with any kind of conformation of the Church to the world (cf. Rom 12.2).

11.Through the contemporary development of science and technology, our life is changing radically. And what brings about a change in the life of man demands discernment on his part, since, apart from significant benefits, such as the facilitation of everyday life, the successful treatment of serious diseases and space exploration, we are also confronted with the negative consequences of scientific progress. The dangers are the manipulation of human freedom, the use of man as a simple means, the gradual loss of precious traditions, and threats to, or even the destruction of, the natural environment.
Unfortunately, science, by its very nature, does not possess the necessary means to prevent or address many of the problems it creates directly or indirectly. Scientific knowledge does not motivate man’s moral will, and even though aware of the dangers, he continues to act as if unaware of them. The answer to man’s serious existential and moral problems and to the eternal meaning of his life and of the world cannot be given without a spiritual approach.

12.In our age, there is a very prevalent enthusiasm for the impressive developments in the fields of Biology, Genetics and Neurophysiology. These represent scientific advances, the wide-ranging applications of which will, in all likelihood, create serious anthropological and moral dilemmas. The uncontrolled use of biotechnology at the beginning, during, and at the end of life, endangers its authentic fullness. Man is experimenting ever more intensively with his own very nature in an extreme and dangerous way. He is in danger of being turned into a biological machine, into an impersonal social unit or into a mechanical device of controlled thought.
The Orthodox Church cannot remain on the sidelines of discussions about such momentous anthropological, ethical and existential matters. She rests firmly on divinely taught criteria and reveals the relevance of Orthodox anthropology in the face of the contemporary overturning of values. Our Church can and must express in the world her prophetic consciousness in Christ Jesus, who with His Incarnation assumed the whole man and is the ultimate prototype for the renewal of the human race. She projects the sacredness of life and man’s character as a person from the very moment of conception. The right to be born is the first of human rights. The Church as a divine-human society, in which each human constitutes a unique being destined for personal communion with God, and she resists every attempt to objectify man, to turn him into a measurable quantity. No scientific achievement is permitted to compromise man’s dignity and his divine destination. Man is not defined only by his genes.
Bioethics from an Orthodox point of view is founded on this basis. At a time of conflicting images of man, Orthodox bioethics, in opposition to secular autonomous and reductionist anthropological views, insists on man’s creation in God’s image and likeness and his eternal destiny. The Church thus contributes to the enrichment of the philosophical and scientific discussion of bioethical questions through her scriptural anthropology and the spiritual experience of Orthodoxy.

13.In a global society, oriented towards ‘having’ and individualism, the Orthodox Catholic Church presents the truth of life in and according to Christ, the truth freely made incarnate in the everyday life of each man through his works „till evening” (Ps 103), through which he is made co-worker of the eternal Father [„We are co-workers with God” (1 Cor 3.9)] and of His Son [„My Father is working still, and I am working” (John 5.17)]. The grace of God sanctifies in the Holy Spirit the works of the hands of the man who works together with God, revealing the affirmation in them of life and of human society. Christian asceticism is to be placed within this framework; this differs radically from all dualistic asceticism that severs man from life and from his fellow man. Christian asceticism and the exercise of self-restraint, which connect man with the sacramental life of the Church, do not concern only the monastic life, but are characteristic of ecclesial life in all its manifestations, as a tangible witness to the presence of the eschatological spirit in the blessed life of the faithful.

14.The roots of the ecological crisis are spiritual and ethical, inhering within the heart of each man. This crisis has become more acute in recent centuries on account of the various divisions provoked by human passions – such as greed, avarice, egotism and the insatiable desire for more – and by their consequences for the planet, as with climate change, which now threatens to a large extent the natural environment, our common „home”. The rupture in the relationship between man and creation is a perversion of the authentic use of God’s creation. The approach to the ecological problem on the basis of the principles of the Christian tradition demands not only repentance for the sin of the exploitation of the natural resources of the planet, namely, a radical change in mentality and behavior, but also asceticism as an antidote to consumerism, the deification of needs and the acquisitive attitude. It also presupposes our greatest responsibility to hand down a viable natural environment to future generations and to use it according to divine will and blessing. In the sacraments of the Church, creation is affirmed and man is encouraged to act as a steward, protector and „priest” of creation, offering it by way of doxology to the Creator – „Your own of your own we offer to You in all and for all” – and cultivating a Eucharistic relationship with creation. This Orthodox, Gospel and Patristic approach also turns our attention to the social dimensions and the tragic consequences of the destruction of the natural environment.

VI.The Church in the face of globalization, the phenomenon of extreme violence and migration

15.The contemporary ideology of globalization, which is being imposed imperceptibly and expanding rapidly, is already provoking powerful shocks to the economy and to society on a world-wide scale. Its imposition has created new forms of systematic exploitation and social injustice; it has planned the gradual neutralization of the impediments from opposing national, religious, ideological and other traditions and has already led to the weakening or complete reversal of social acquisitions on the pretext of the allegedly necessary readjustment of the global economy, widening thus the gap between rich and poor, undermining the social cohesion of peoples and fanning new fires of global tensions.
In opposition to the leveling and impersonal standardization promoted by globalization, and also to the extremes of nationalism, the Orthodox Church proposes the protection of the identities of peoples and the strengthening of local identity. As an alternative example for the unity of mankind, she proposes the articulated organization of the Church on the basis of the equality of the local Churches. The Church is opposed to the provocative threat to contemporary man and the cultural traditions of peoples that globalization involves and the principle of the „autonomy of the economy” or „economism,” that is, the autonomization of the economy from man’s essential needs and its transformation into an end in itself. She therefore proposes a viable economy founded on the principles of the Gospel. Thus, guided by the words of the Lord, „man shall not live by bread alone” (Luke 4.4), the Church does not connect the progress of mankind only with an increase in living standards or with economic development at the expense of spiritual values.

16.The Church does not involve herself with politics in the narrow sense of the term. Her witness, however, is essentially political insofar as it expresses concern for man and his spiritual freedom. The voice of the Church was always distinct and will ever remain a beneficial intervention for the sake of humanity. The local Orthodox Churches are today called to promote a new constructive synergy with the secular state and its rule of law within the new framework of international relations, in accordance with the biblical saying: „Render to Caesar the things that are Caesar’s and to God the things that are God’s” (cf. Matt 22.21). This synergy must, however, preserve the specific identity of both Church and state and ensure their earnest cooperation in order to preserve man’s unique dignity and the human rights which flow therefrom, and in order to assure social justice.
Human rights are today at the center of political debate as a response to contemporary social and political crises and upheavals and in order to protect the freedom of the individual. The approach to human rights on the part of the Orthodox Church centers on the danger of individual rights falling into individualism and a culture of „rights”. A perversion of this kind functions at the expense of the social content of freedom and leads to the arbitrary transformation of rights into claims for happiness, as well as the elevation of the precarious identification of freedom with individual license into a „universal value” that undermines the foundations of social values, of the family, of religion, of the nation and threatens fundamental moral values.
Accordingly, the Orthodox understanding of man is opposed both to the arrogant apotheosis of the individual and his rights, and to the humiliating debasement of the human person within the vast contemporary structures of economy, society, politics and communication. The tradition of Orthodoxy is an inexhaustible source of vital truths for mankind. No one has honored man and cared for him as much as the God-man Christ and his Church. A fundamental human right is the protection of the principle of religious freedom in all its aspects – namely, the freedom of conscience, belief, and religion, including, alone and in community, in private and in public, the right to freedom of worship and practice, the right to manifest one’s religion, as well as the right of religious communities to religious education and to the full function and exercise of their religious duties, without any form of direct or indirect interference by the state.

17.We are experiencing today an increase of violence in the name of God. The explosions of fundamentalism within religious communities threaten to create the view that fundamentalism belongs to the essence of the phenomenon of religion. The truth, however, is that fundamentalism, as „zeal not based on knowledge” (Rom 10.2), constitutes an expression of morbid religiosity. A true Christian, following the example of the crucified Lord, sacrifices himself and does not sacrifice others, and for this reason is the most stringent critic of fundamentalism of whatever provenance. Honest interfaith dialogue contributes to the development of mutual trust and to the promotion of peace and reconciliation. The Church strives to make „the peace from on high” more tangibly felt on earth. True peace is not achieved by force of arms, but only through love that „does not seek its own” (1 Cor 13.5). The oil of faith must be used to soothe and heal the wounds of others, not to rekindle new fires of hatred.

18.The Orthodox Church follows with much pain and prayer and takes note of the great contemporary humanitarian crisis: the proliferation of violence and military conflicts; the persecution, exile and murder of members of religious minorities; the violent displacement of families from their homelands; the tragedy of human trafficking; the violation of the dignity and fundamental rights of individuals and peoples, and forced conversions. She condemns unconditionally the abductions, tortures, and abhorrent executions. She denounces the destruction of places of worship, religious symbols and cultural monuments.
The Orthodox Church is particularly concerned about the situation facing Christians, and other persecuted ethnic and religious minorities in the Middle East. In particular, she addresses an appeal to governments in that region to protect the Christian populations – Orthodox, Ancient Eastern and other Christians – who have survived in the cradle of Christianity. The indigenous Christian and other populations enjoy the inalienable right to remain in their countries as citizens with equal rights.
We therefore urge all parties involved, irrespective of religious convictions, to work for reconciliation and respect for human rights, first of all through the protection of the divine gift of life. The war and bloodshed must be brought to an end and justice must prevail so that peace can be restored and so that it becomes possible for those who have been exiled to return to their ancestral lands. We pray for peace and justice in the suffering countries of Africa and in the troubled country of Ukraine. We reiterate most emphatically in conciliar unity our appeal to those responsible to free the two bishops who have been abducted in Syria, Paul Yazigi and John İbrahim. We pray also for the release of all our brothers and sisters being held hostage or in captivity.

19.The contemporary and ever intensifying refugee and migrant crisis, due to political, economic and environmental causes, is at the center of the world’s attention. The Orthodox Church has always treated and continues to treat those who are persecuted, in danger and in need on the basis of the Lord’s words: „I was hungry and you gave me to eat, I was thirsty and you gave me to drink, and was a stranger and you took me in, I was naked and you clothed me, I was sick and you visited me, in prison and you came to me”, and „Truly I tell you, whatever you did for one of the least of these my brethren, you did for me” (Matt 25.40). Throughout its history, the Church was always on the side of the „weary and heavy laden” (cf. Matt 11.28). At no time was the Church’s philanthropic work limited merely to circumstantial good deeds toward the needy and suffering, but rather it sought to eradicate the causes which create social problems. The Church’s „work of service” (Eph 4.12) is recognized by everyone.
We appeal therefore first of all to those able to remove the causes for the creation of the refugee crisis to take the necessary positive decisions. We call on the civil authorities, the Orthodox faithful and the other citizens of the countries in which they have sought refuge and continue to seek refuge to accord them every possible assistance, even from out of their own insufficiency.

VII. Church: witness in dialogue

20.The Church manifests sensitivity towards those who have severed themselves from communion with her and is concerned for those who do not understand her voice. Conscious that she constitutes the living presence of Christ in the world, the Church translates the divine economy into concrete actions using all means at her disposal to give a trustworthy witness to the truth, in the precision of the apostolic faith. In this spirit of recognition of the need for witness and offering, the Orthodox Church has always attached great importance to dialogue, and especially to that with non-Orthodox Christians. Through this dialogue, the rest of the Christian world is now more familiar with Orthodoxy and the authenticity of its tradition. It also knows that the Orthodox Church has never accepted theological minimalism or permitted its dogmatic tradition and evangelical ethos to be called into question. Inter-Christian dialogues have provided Orthodoxy with the opportunity to display her respect for the teaching of the Fathers and to bear a trustworthy witness to the genuine tradition of the one, holy, catholic and apostolic Church. The multilateral dialogues undertaken by the Orthodox Church have never signified, and do not signify, nor will they ever signify any compromise in matters of faith. These dialogues are a witness to Orthodoxy, grounded on the Gospel message „come and see” (John 1.46), see, namely, that “God is love” (1 John 4.8).

***

In this spirit, the Orthodox Church throughout the world, being the revelation of the Kingdom of God in Christ, experiences the entire mystery of the divine Economy in her sacramental life, with the holy Eucharist at its center, in which she offers to us not nourishment that is perishable and corruptible, but the very life-streaming Body of the Lord, the „heavenly Bread” which „is a medicine of immortality, an antidote for not dying but living in God through Jesus Christ, and a purgative expelling evil” (Ignatius of Antioch, Letter to the Ephesians, 20, PG 5.756). The holy Eucharist constitutes the innermost core also of the conciliar functioning of the ecclesial body, as well as the authentic confirmation of the Orthodoxy of the faith of the Church, as Saint Irenaeus of Lyon proclaims: „Our teaching is in accord with the Eucharist and the Eucharist confirms our teaching” (Against Heresies, 4. 18, PG 7.1028).
Proclaiming the Gospel to all the world in accord with the Lord’s command and „preaching in His name repentance and remission of sins to all the nations” (Luke 22.47), we have the obligation to commit ourselves and one another and our whole life to Christ our God and to love one another, confessing with one mind: „Father, Son and Holy Spirit, Trinity consubstantial and undivided.” Addressing these things in Council to the children throughout the world of our most holy Orthodox Church, as well as to the entire world, following the holy Fathers and the Conciliar decrees so as to preserve the faith received from our fathers and to „uphold good ways” in our daily life in the hope of the common resurrection, we glorify God in three hypostases with divine songs:

„O, Father Almighty and Word and Spirit, You Who are One Essence in Three Hypostases, God beyond being, in You we have been baptized, and You we bless to the ages of ages.” (Paschal Canon, Ode 8.)

sursa

sursa

Reclame

Athosul. Urcușul.

Vă sfătuiesc să băgaţi banii cu dobândă la Zaraful Cerului, la banca cea de sus, care nicicând nu va sărăci

1

Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuieşte pe credincioşi să fie darnici când este vorba de milostenie. Se pare că a întâmpinat unele contestaţii din pricina asta. I-ar fi spus unii: „Dar banii au o valoare ce se scoate cu osteneală, de ce să-i dăm altora? Mai bine să-i dăm cu dobândă!” Iar el le-a răspuns de la amvon:
Da! Şi eu vă sfătuiesc să-i daţi cu dobândă, însă nu zarafilor (adică bancherilor) lumii acesteia, care pot sărăci, pierzând astfel şi dobânzile şi banii voştri. Vă sfătuiesc să băgaţi banii cu dobândă la Zaraful Cerului, la banca cea de sus, care nicicând nu va sărăci. Acolo, dar, să-i depozitaţi. Pentru că dobânzile la bănci sunt mici; cât pot fi? Dobânda la Banca cerească este de 100, 1.000, 100.000%. Acolo vă sfătuiesc să-i depuneţi. Dând banii voştri în mâinile săracilor, îi puneţi cu dobândă mare în mâinile lui Dumnezeu.

Arhimandrit Epifanie Theodoropulos

2

Sesiunea festivă de încheiere a lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod. Patriarhul Ecumenic: „Împreună am scris istorie!”

1

În urmă cu puţin timp, s-a terminat sesiunea festivă de încheiere a lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod.
Cu acest prilej, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, a adresat un cuvânt de mulțumire. Sanctitatea Sa mulţumit tuturor Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe Autocefale care au participat la lucrări, afirmând emfatic că „Harul și luminarea Sfântului Duh, care plinește toată rânduiala Bisericii, a condus la unanimitate”. De asemenea, Sanctitatea Sa a mulţumit tuturor organizatorilor, sprijinitorilor, celor implicaţi direct şi indirect şi celor care s-au rugat pentru buna desfăşurare a Sinodului din Creta.
Patriarhul Ecumenic a exclamat: „Împreună am scris istorie! Am scris un capitol nou în istoria Bisericii!”.
Făcând referire la normalitatea cu care au decurs lucrările, Patriarhul Bartolomeu a spus că au fost și dificultăți, nu toate au fost facile, nu au fost toate roz, însă, părinții sinodali au demonstrat că au unitate în diversitate.
De asemenea, a îndemnat pe toți Întâistătătorii ca întorcându-se în țările lor să transmită mesajul păcii lui Hristos, care este și mesajul Sfântului și Marelui Sinod.
Sanctitatea Sa și-a încheiat discursul cu gratitudine: „Domnul păcii este cu noi! Hristos în mijocul nostru”!
În continuare, a luat cuvântul Preafericitul Părinte Teodor, Patriarhul Alexandriei, care a adresat felicitări Patriarhului Ecumenic și a subliniat că deși ierarhii provin din medii și culturi lingvistice diferite, acest lucru „nu a împiedicat acordul” dintre ei.
Pentru buna desfășurare a lucrărilor sinodale, dar și pentru împlinirea a 25 de ani de patriarhat, Preafericitul Părinte Teodor i-a oferit în dar Patriarhului Ecumenic Bartolomeu un set arhieresc de engolpioane şi Sfânta Cruce, pentru a arăta că slujirea patriarhală este deopotrivă o cruce şi o înviere.
În încheiere, Sanctitatea Sa Bartolomeu a anunțat că mâine, în timpul Sfintei Liturghii, după citirea Evangheliei, Mitropolitul Ieremia al Elveției, coordonatorul Secretariatului Sfântului și Marelui Sinod, va citi Mesajul Sinodului către lume.
Menţionăm că în timpul discursului său, Sanctitatea Sa Bartolomeu a făcut referire la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel pe care l-a apreciat ca teolog desăvârşit, evocând perioada în care Preafericirea Sa a predat în calitate de lector universitar la Institutul Ecumenic de la Bossey (1980-1988).
În cele ce urmează va fi semnat şi ultimul document privind Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, ca urmare a introducerii amendamentelor propuse.

sursa

Predica la Duminica Tuturor Sfintilor

1

Despre importanta numelui de botez

Frati crestini,
Daca tot ceea ce ne inconjoara ar fi mai prejos decat noi si chiar egal, dar nu superior, noi nu am avea imboldiri de zvacniri mai inalte, mai presus de noi. Ar fi o lume a mediocritatii. Un climat sufletesc in care nu ar fi posibil nici un zbor de inaltare a fiintei omenesti, peste mediul mediocritatii. Viata nu ne-ar fi insemnata cu piscuri de inaltate avanturi omenesti. Fiecare nu am face decat sa ne molcomim traiul potrivit dorintelor si placerilor simturilor noastre, a carui paruta fericire se duce cu clipita satisfacerii lor.
Iar in ceea ce priveste doamna ratiune, nu ne-ar da decat ganduri trecatoare, care se rastoarna cu ziua de maine, de un alt promulgator de programe ale vietii noastre publice. Dar ceva mai mult, multi dintre noi, chiar cu privire la opera noastra, de foarte multe ori ne dezicem noi insine, in a doua perioada a vietii noastre, de ceea ce am gandit si am scris la patruzeci de ani. Dar fratilor, in mijlocul acestei infricosatoare mediocritati, pe care omul singur nu o poate depasi, nici in ceea ce priveste vietuirea, decat cel mult pana la o suta de ani, iata ca spre mangaierea noastra e cineva care ne inalta din aceasta micime a vietii pamantesti. E un asezamant care vine cu altfel de ganduri, cu altfel de idealuri, care de veacuri si in veacurile cele fara de sfarsit, mereu are aceleasi pretuiri. De pe vatra acestui deosebit asezamant sufletesc, orizontul privirii noastre se mareste in lumina unor idealuri care stralucesc pana la imparatia veacurilor viitoare. Acest asezamant superior in toate privintele si indemnator spre tot ceea ce e mai presus de noi, e Biserica. Ea cere crestinului ca tot ceea ce face sa aiba in vedere, ca sa fie incadrat in lumina eternitatii. Tot ceea ce infaptuesti sa fie izvorat din dragoste fata de Dumnezeu si de oameni, caci numai atunci vei avea de Parinte pe Dumnezeu, care-ti poate da viata, fericirea, vesnicia. Oricine se disgardineaza din aceasta disciplina de trai dumnezeiesc, nu e expus decat sa se pravale in macinarea vietii, in nimicnicie, in moarte. Biserica cere o idealizare si o spiritualizare a vietii noastre. Oricine, nu poate gasi o tendinta catre inaltimile azurate ale vietii, decat in acest asezamant dumnezeiesc, in a carui bolta este vesnic veghetor Pantocratorul care a creat toate, le conduce si vegheaza in vesnicie.
Biserica isi are de intemeietor si cap conducator vesnic al ei, pe Iisus Hristos, care a mantuit lumea. Familia cea mare a Bisericii o formeaza toti cei ce au primit Taina Sfantului Botez si s-au inteleptit prin Sf. Taina a Ungerii cu Sf. Mir, si practica toata invatatura Bisericii noastre.
Dar cine crede si marturiseste ca Iisus Hristos este Dumnezeu, are cinstea de a fi socotit fiu al luminii si de a se numi cu numele lui Hristos, crestin. Cata cinste pentru noi oamenii de a ne numi cu numele lui Dumnezeu! Dar in acelasi timp, cat se cere noua ca sa ne straduim, pentru ca sa fim la inaltimea chemarii, la care suntem invredniciti! Fiecare dintre noi sa fie nu numai un purtator de nume, dar si un implinitor al idealurilor date de Dumnezeu noua, sa fie un alter Christus. Iata pe ce inaltimi a fost ridicat omul! Iata ce cai luminoase prezinta Biserica pentru fiecare crestin! Sa porti numele lui Dumnezeu si sa faci voia lui Dumnezeu!
Apoi, in Biserica, in aceasta familie a credintei noastre, cu chemari divine, va inchipuiti D-voastra, ce pretuire se cere sa dam aproapelui nostru, care si el, la randul lui, nu este decat tot un alter Christus. Caci la judecata de apoi, ni se va cere socoteala, de am ajutat pe acesti frati pamantesti. „De am dat sa manance celui flamand; de am adapat pe cel insetat; de am primit pe cel strain; de am imbracat pe cel gol; de am cercetat pe cel bolnav si din temnita… si, intrucat n-am facut acestea unuia din acesti mai mici, „Mie nu mi le-ati facut”, va zice Domnul nostru Iisus Hristos. Mat. 25, 42-45.
Iata cum ne este dat noua urmatorilor lui Hristos, ca prin numele nostru, prin traiul si virtutile care dau stralucire vietii pamantesti, sa ne unim cu Dumnezeu. El, Creatorul si Stralucirea a toate sa ne fie Parinte, iar noi fii.
In viata noastra crestina, dupa cum vedeti, omului individual i s-a dat o pretuire cum nu se poate mai mare. Numai sufletul unui om pretuieste mai mult decat toate bogatiile si splendorile lumii acesteia. „Caci ce ar folosi omul de ar dobandi toata lumea, iar sufletul si l-ar pierde”. Marc. 8, 36.
Inainte de crestinism, nu numai ca muncitorii si sclavii erau socotiti ca lucruri, dar chiar individul – omul luat singurit – din clasele inalte ale societatii, era acoperit de familie. Cultul familiei, al clanului era ceva strivitor pentru individ, numele il purta pe cel al familiei. Mai tarziu, abia prin crestinism, s-a ajuns ca fiecarui om, indiferent din ce clasa sociala ar face parte, sa i se dea un nume, si inca numele unui sfant. Si apoi mult timp, pana catre veacul XII, crestinii obisnuiau sa se numeasca numai cu numele de botez. Si astazi, cand obligatoriu purtam si numele de familie, totusi, mai intai punem numele individual, care e numele unui sfant, si numai in al doilea rand punem si pe cel al familiei din care facem parte. Iata pretuirea cea mare pe care o da crestinismul persoanei umane! Acele drepturi ale omului decretate de constitutia engleza si de revolutia franceza, nu erau decat fructul invataturii crestine.
Prin acest nume, care i se da fiecaruia odata cu botezul, se urmareste pe langa aceea ca fiecare sa-si dezvolte personalitatea, avand de crez al vietii sfantul al carui nume il poarta, dar in acelasi timp, i se da fiecarui crestin un model. Intocmai cum Dumnezeu, i-a aratat lui Moise, in muntele Sinai, cum sa faca Tabernacolul, ce obiecte sa aseze in el numindu-le pe nume si aratand inca si de ce dimensiuni sa fie, iar apoi i-a spus: „Vezi sa faci acestea toate dupa modelul ce ti s-a dat in munte” (Exod 25, 40), la fel ni se zice si noua de catre Biserica: Crestine, iata, iti dau numele cutarui sfant, fa si tu la fel cu modelul pe care ti-l dau. Fa si tu un al doilea exemplar.
Dator este fiecare crestin care se impodobeste cu numele unui sfant sa cunoasca viata sfantului, sa stie cand, unde, si cum a trait, si cum a suferit martirajul ori ce binecuvantat sfarsit a avut. Numai cunoscand viata unui sfant – cel putin pe a aceluia al carui nume il purtam – ne vom putea cunoaste si pe noi mai bine, prin comparatie. Vom vedea pe ce inaltimi de viata spirituala au mers ei si pe ce povarnisuri prapastioase ne primejduim noi viata. Numai atunci ne vom gasi fericirea dupa care acum atata suspinam. Iata cum prin cunoasterea vietii sfintilor, treptat-treptat, ne filtram viata noastra prin aceea a sfintilor si, prin aceasta, ajungem sa ne dezintoxicam viata noastra de toate planurile cele otravitoare ale patimilor noastre, care nu dau nastere decat la deznadejdea timpurilor de fata.
Un sfant este pentru noi un rege al vietii. Si dupa cum in fata unui vestit rege, sau a unei personalitati omenesti, sau a unui geniu al generatiei tale, tace toata patima care-ti invapaiaza trupul, si-ti este disciplinata intreaga fiinta, fiind atent sa nu fii oarecum in discordanta cu atmosfera princiara din jurul inaltei personalitati pe care ai onoarea s-o insotesti, tot asa si cand fiinta ta e patronata de un sfant esti chemat ca totdeauna sa fii treaz si la inaltimea conducatorului tau.
Trebuie sa-ti masori cuvintele, sa nu vorbesti ceva de care-ti este rusine sa molcomesti chiar in singuratate, sa nu ai cautaturi banuitoare, si nici un exterior murdar, ci totdeauna fiinta sa-ti fie invaluita in stralucirea nevinovatiei.
Pe inaltimi totdeauna ne este dat sa avem privelisti asa de frumoase, dar in acelasi timp se cere sa fim si atenti, ca sa nu cadem. Sfantul este pentru cel botezat un mentor spiritual, care disciplineaza si calauzeste pe credincios pe caile chemarii lui adevarate. Ei nu numai ne inalta pe culmi, dar ne si calauzesc pe inaltimi. Cine nu cunoaste viata sfantului al carui nume il poarta, nu-i cunoaste nici spiritul lui calauzitor si nu va auzi nici toate indemnurile lui precumpanitoare atunci cand se cere sa luam o hotarare intre a alege binele, sau a apuca pe caile poftelor noastre.
Dar ce sa mai vorbim, ca multi dintre noi poarta doar numele sfintilor si nici gand de a le cunoaste viata. Spre mai marea noastra durere sunt altii care, ceva mai mult, nici numele nu-l mai poarta. Mai intai ei singuri nu si-au dat seama ca acele nume straine le-au fost strecurate de altii, care-s straini de sufletul si credinta noastra. La inceput unora dintre noi li s-au parut frumoase numai prin simplu fapt ca-i ceva neobisnuit, apoi pentru ca ar avea un joc de sunete frumoase la auz, insa cand stai si deschizi bine ochii, vezi ca numele lor sunt nume de animale, de plante, etc.
Iata unde a dus orbirea sufleteasca, la o robire si injosire neinchipuit de mare. Caci aceste nume – care se dau la animale si lucruri – nu reprezinta pentru om crezul unei vieti de inaltare omeneasca, ci din contra o scoborare a lui in randurile dobitoacelor. Pentru moment ti s-ar parea ca nu e mare greseala aceasta, dar cand stii sensul numelui si apoi cand stai si observi mai in adanc sensul acestor schimbari, vezi ca ea e poarta deschisa celorlalte robiri care vin mai apoi cu nemiluita. Caci mai intai, vine robirea intelectuala, care te duce la ascultarea pana la virgula de ceea ce spune un spirit pozitiv, iar nu de ceea ce iti spune Dumnezeu si convingerile tale intime. Aceasta robire intelectuala ne-a dus la robirea vremurilor de fata, cand economicul dicteaza! Asa s-a intamplat si cu poporul rusesc, mai intai intelectualitatea a fost molipsita si robita ideologiei marxiste si apoi s-a ajuns la robirea intregii Rusii prin forta, cu toate ca sufleteste ei erau si sunt credinciosi. Dar sub calcaiul brutal au cautat sa zdrobeasca partea de taina a sufletului, credinta in Dumnezeu, dar s-au inselat! Imediat ce va inceta salnicia, totul va aparea vederii cu aceeasi frumusete ca mai inainte. Nu se poate nicicand distruge din omenire respectul si dorinta de sfintenie. Credinciosii cei adevarati nu se dezlipesc de sfinti, decat cu pretul vietii lor. Si atunci, cand tu socoteai ca l-ai despartit de ei, te-ai inselat, caci el mai mult s-a apropiat de sfintenie. A ajuns sa fie el insusi un sfant, alaturea de sfantul scump inimii lui.
Cum sa nu suspine omenirea dupa acele inaltimi ale sfinteniei, cand vede pana la ce grad de stralucita spiritualitate se ridica un sfant. Un sfant e un intelept al lumii acesteia. El simte mai mult ca oricare altul prezenta reala a lui Dumnezeu in lume. Si atunci nu faptuieste decat ceea ce e conform cu dorinta lui Dumnezeu, exprimata in invatatura sfanta.
Cum sa nu doreasca omenirea un sfant, cand el intrupeaza puritatea morala, pe care din nefericire asa de rar o gasim si pentru care suferim atat de mult? Cum sa nu iubeasca omenirea pe sfinti, cand noi stim ca atat timp cat au trait, ei nu au marturisit si infaptuit decat numai dragostea fata de Dumnezeu si oameni, iar acum sunt pururea rugatori catre Dumnezeu, pentru ca sa ne invredniceasca pe noi milei Sale?
Cum sa nu aratam deosebita atentie si dragoste netarmurita fata de un sfant, cand el e un memento spre bine, pentru fiecare din noi? El ne tine constiinta treaza si entuziasmul spre toata fapta cea buna.
Aceasta imagine a sfintilor scumpa sufletelor noastre, se cere ca sa o apropiem mai mult de noi, iar noi sa ne inaltam pana la ea. Si cum am putea realiza aceasta decat mai intai purtandu-le numele, apoi cunoscandu-le viata si in sfarsit, fiind in legatura cu ei prin rugaciune. Prin rugaciune noi vom reusi ca imaginea lor sa o coboram in sufletele noastre. Si atunci abia vom reusi sa-i avem ca pe un neintrecut sfatuitor si ajutor in toata viata noastra. Atunci vom fi siguri ca suntem urmatori poruncii lui Hristos: „Fiti perfecti”, caci noi vesnic, fiind in ucenicia unui sfant, nu vom cauta decat sa ajungem pe maistrul vietii noastre.
De pretul cel nesocotit de mare, pe care il are icoana unui sfant pentru noi, nu am a aduce decat exemplul cu Sf. Gheorghe. In lupta lui Stefan cel Mare de la Podul Inalt, ostimea moldoveana avea in fruntea ei, drept steag, icoana facatoare de minuni a Sf. Marelui Mucenic Gheorghe. Acest generalism sfant a fost acel care a inflacarat pe osteni la lupta pana la sacrificiu si apoi a patronat mareata izbanda contra paganului cotropitor.
Fratilor, oare cat de mult avem nevoie si noi de aceasta icoana facatoare de minuni, in lupta pe care avem sa o ducem fiecare cu dusmanii vietii noastre crestinesti? Viata multora dintre noi e cotropita de paganismele pangariri, pana la ultimul fort al ei. Ei bine, pentru acestia si pentru noi toti, ca si pentru Stefan cel Mare la Podul Inalt, nu e salvarea decat in incordarea vointelor noastre de a invinge raul – in numele Sf. Gheorghe, patronul atator izbanzi de pe intinsul camp de viata si lupta a Moldovei.
Iata aceasta icoana a Sf. Gheorghe e purtatoarea crezului nostru de izbanda crestineasca si moldoveneasca in toate luptele noastre cele drepte si sfinte. Iata cum, numele, viata si intreaga icoana vie din sufletele noastre a Sf. Gheorghe sunt acelea care ne pot inalta pe meterezuri de biruinte, ne cheama la o viata eroica si la fericirea pe care atat o dorim, cu totii.

Frati crestini,
Iata pentru ce Biserica noastra la botez ne da nume de sfinti, iata pentru ce a oranduit sarbatori care sa fie inchinate sfintilor, iar in Duminica de astazi ne-a pus spre praznuire pe toti sfintii. Astazi e Duminica Tuturor Sfintilor. Toti crestinii sunt chemati astazi ca sa preamareasca cu inchinaciuni sfinte, mii si mii de intrupari vii ale aceluiasi ideal mantuitor pe care ni l-a adus Iisus Hristos.
Dupa cum am aratat, ei nu sunt numai niste eroi ai credintei noastre carora le aducem proslavire, ci ei sunt pentru noi niste indemnuri sfinte de a le imita viata si, in acelasi timp, ei ne sunt si puternici protectori si rugatori ai nostri catre Dumnezeu.
Cine isi are de patron al vietii lui, cu adevarat, duhul vietii sfantului al carui nume il poarta, nu se poate ca sa nu renasca la o noua viata morala si la o viata de fericire pe care atata o dorim cu totii.
Reinvierea vietii noastre crestinesti si nationale, care cu drept cuvant atat se cere generatiei noastre, nu putem sa o gasim decat in preajma sfintilor si prin ajutorul lor. Spre exemplu nu am a aduce decat puterea minunata pe care a savarsit-o un sfant al Vechiului Testament.
Ne spune Sfanta Scriptura ca murind profetul Elisei cu mare jale a fost inmormantat. Si nu la mult timp dupa aceasta, cativa oameni duceau sa ingroape un mort. Vazand insa ca au navalit in tara dusmanii Moabiteni, s-au speriat si au aruncat mortul in mormantul lui Elisei. Cazand acela, s-a atins de oasele lui Elisei, si a inviat si s-a sculat pe picioarele sale. (IV Regi XIII, 20-21).
Fratilor, fie ca fiecare din noi, sa ne apropiem de sfantul al carui nume il purtam, cu viata noastra, cu tot ceea ce infaptuim si atunci va asigur ca fiecare vom straluci in lumina unei noi vieti, acum si in veci. Amin.

Parintele Vasile Vasilache
(din volumul „Dumnezeu este Lumina” – Predici rostite in Catedrala mitropolitana din Iasi intre anii 1935-1939)

sursa

Duminica Tuturor Sfintilor

1

In calendarul nostru ortodox, binecuvantat de Dumnezeu, Duminica I dupa Rusalii, este denumita si a Tuturor Sfintilor care s-au proslavit de Dumnezeu din iubirea Sa atotcuprinzatoare. Numirea „tuturor sfintilor” (Apocalipsa 8, 3) o aflam in Sfanta Scriptura: „Si un inger a venit si a stat in altar, avand o cadelnita de aur; si i s-a dat lui tamaie multa, pentru ca impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor s-o aduca pe altarul de aur cel dinaintea tronului. Si fumul tamaiei s-a suit din mana ingerului, impreuna cu rugaciunile sfintilor, inaintea lui Dumnezeu” (Apocalipsa 8, 3-4).
Trebuie sa ne aducem aminte de, Biblia in Ortodoxie, carte scrisa de dr. Vasile Vasilache, doveditoare, ca Biserica Ortodoxa are la temelia ei Biblia, Sfintii, toti sfintii din lume, si Traditia cea nemuritoare. In chip duhovnicesc, Biserica dreptmaritoare crestina a oranduit, ca dupa praznuirea Pogorarii Duhului Sfant, cand s-a temeluit prima Biserica din lume, sa se reaminteasca de toti sfintii care au marturisit pe Dumnezeu in fata oamenilor, avand ca mangaiere Cuvantul Domnului: „Pe cel ce Ma va marturisi pe Mine in fata oamenilor, il voi marturisi si Eu in fata Tatalui Meu Care este in ceruri” (Matei 10, 32-33).
De doua mii de ani, Iisus Hristos, Domnul, ne spune: „Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, in fiecare zi si sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie; fiindca tot cel ce va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cel ce-si va pierde viata pentru Mine, acela o va mantui. Ce-i foloseste omului daca va castiga lumea intreaga, dar pe sine se va pierde sau se va prapadi?” (Luca 9, 23-25). Cel dintai dintre sfinti, care a marturisit pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu a fost Sfantul Arhidiacon Stefan. Cu el se va deschide Marea Carte a Martirilor. Ei au marturisit pe Iisus Hristos cu o dragoste inflacarata: „Fiindca e un dar acesta, ca de dragul lui Dumnezeu sa sufere cineva intristare si sa rabde pe nedrept” (I Petru 2, 19).
Sfintii, de la inceputul veacurilor crestine si pana azi, de dragul lui Dumnezeu: „prin credinta au biruit imparati, au facut dreptate, au dobandit fagaduinte, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, s-au intarit din propria lor slabiciune, s-au facut puternici in razboaie, navalirile vrajmasilor le-au preschimbat in fuga, femei care si-au luat mortii inviati; iar altii au fost chinuiti, nevrand sa primeasca eliberarea, pentru a-si dobandi una mai buna, invierea; iar altii au suferit batjocoriri si bice, si chiar lanturi si inchisoare, au fost ucisi cu pietre, sfartecati, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, stramtorati, necajiti, injositi, – ei, de care lumea nu era vrednica! – ratacind in pustiuri, in munti, in pesteri si in crapaturile pamantului. Si toti acestia, desi primisera buna marturie pe temeiul credintei lor, n-au primit roadele fagaduintei,; pentru ca Dumnezeu prevazuse pentru noi ceva mai bun, asa ca ei sa nu ajunga fara noi le desavarsire” (Evrei 11, 33-40).
Asa arata pe vremea Sfantului Apostol Pavel, fresca uriasa a inceputurilor crestinismului, intr-o lume plina de toate rautatile. Toate neamurile din lume au marturisit prin sfintii rasariti din sanul lor, asa cum si din neamul nostru romanesc au fost marturisitori ai Viului Dumnezeu.
De la inceputul crestinismului, pe intinsul Romaniei s-au descoperit moastele martirilor care acum sunt asezati in calendarul ortodox si cinstiti cu evlavie adanca de piosii crestini ortodocsi romani. In Vietile Sfintilor, tiparite de Sfantul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei si Sucevei, se gaseste un mare numar de Sfinti ale caror moaste, savantul si sfantul mitropolit, spune ca le-a vazut, s-a inchinat si le-a sarutat moastele.
Curand se vor adauga, prin canonizare, tuturor sfintilor din lume, Sfinti romani care au marturisit pe Hristos si pe vremea Sfantului Dosoftei Mitropolitul. Ziua inchinata tuturor sfintilor din lume ne duce cu gandul la toti cugetatorii si patriarhii Vechiului Testament, care au tinut aprinsa candela credintei in singurul si adevaratul Dumnezeu. Proorocii, facliile cele luminoase au prevestit si pregatit calea venirii lui Iisus Hristos. Dupa cum se stie, in pictura bisericilor ortodoxe romanesti, pe langa Avraam, Iacov, Isaac; Isaia, Daniel, Iov si ceilalti profeti, apar intelepti ca Socrate, Platon, Aristotel, iar langa Pestera Nasterii lui Iisus, alaturi de steaua luminoasa, sunt pictati astronomii vechii Persii. Asa vom vedea si pe Hipocrate, parintele medicinii si pe Galeu, alaturi de Sfintii Vasile cel Mare, Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Hermolae, doctori fara de arginti.
Putem spune, pe drept cuvant, ca aceasta cinstire, unica in ortodoxie, a sfintilor si inteleptilor lumii stravechi, arata cu prisosinta cum inaintasii nostri intelegeau sfintenia vietii ca insasi participarea la patimirile lui Hristos si la multele suferinte ale aproapelui nostru. Prin sfintii Sai, Dumnezeu trimite ajutorul Sau, plin de bogatie harica. Prin ei isi implineste toate voile Sale, precum marturiseste profetul-poet, David biblicul: „Prin sfintii care sunt pe pamantul Sau, intru ei facut-a Domnul minunata toate voile Sale” (Psalmul 15, 3). Atunci, cand noi imploram ajutorul sfintilor, Dumnezeu trimite, potrivit Scripturii, minunile voii Sale.
Fiecare dintre noi a primit la Sfantul Botez numele unui sfant ca patron, ocrotitor al vietii aici pe pamant si in Imparatia cea vesnica. Este o mare bucurie sa avem inger pazitor si sfant ocrotitor. Grija noastra de capetenie este ca sa nu suparam pe cei doi ocrotitori daruiti de Dumnezeu: „Astfel ca si noi, avand imprejurul nostru atata nor de martori -martiri si mucenici – sa lepadam tot ceea ce ingreuiaza si tot pacatul ce cu usurinta ne impresoara, si cu staruinta sa alergam la intrecerea ce ne sta inainte, cu ochii tinta la cel ce incepe credinta si o desavarseste, la Iisus, cel ce-n locul bucuriei care-I statea inainte a indurat crucea, in dispretul rusinii, si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12, 1-2).
Sa ne facem bucuria duhovniceasca prin a ne gandi la Dumnezeu, Cel minunat intru Sfintii Sai. Sa nu uitam indemnul Sfantului Apostol Pavel care se adreseaza, nu numai evreilor, in epistola sa, ci si noua celor de azi si de-a pururi: „Ganditi-va dar la Cel ce asupra-Si a rabdat de la pacatosi o astfel de impotrivire, ca sa nu va lasati prada oboselii prin slabirea sufletelor voastre” (Evrei 12, 3) si sa rostim rugaciuni, tuturor sfintilor, ca Dumnezeu Cel minunat intru sfintii Sai, sa ne intareasca in credinta, nadejde si dragoste de sfintenie.
Doamne, Dumnezeule, Cel minunat intru Sfintii Tai, binecuvanteaza-ne viata, casa lucrarea si dorul de a Te proslavi in veacul veacului!

Calinic Arhiepiscopul Argesului si Muscelului

sursa

Sfintenia in Ortodoxie

1

Cultul sfintilor in Ortodoxie se intemeiaza pe doua puncte de credinta:

a) pe credinta ca omul, primind Tainele Bisericii, primeste harul ca energie necreata a lui Dumnezeu si prin aceasta energie sau lucrare, insasi lucrarea Sa omeneasca poate sa inainteze intr-o viata curatita de patimi.
b) pe credinta in continuarea unei astfel de vieti in vesnica existenta viitoare.

Cele doua puncte de credinta implicate in cultul sfintilor in Ortodoxie au o solida temelie evanghelica, sau apostolica, cum nu au unitatile crestine occidentale care au diluat categoria sfinteniei, sau au parasit-o cu totul: pe baza aceasta biblica sau apostolica s-a dezvoltat traditia Bisericii primare despre credinta in sfintenie si despre cultul sfintilor.
Despre salasluirea lui Hristos, sau a Duhului Sau, respectiv a puterii si lucrarii dumnezeiesti necreate in cei ce se alipesc cu credinta de Hristos, vorbeste si Mantuitorul si vorbesc si Sfintii Apostoli de foarte multe ori.
Mantuitorul spune: „Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi si vom veni la el si vom face locas la el“ (Ioan 14, 23). Sau: „Nu va voi lasa orfani, voi veni la voi“ (Ioan 14, 18). Si precizand ca aceasta salasluire nevazuta sau duhovniceasca in cei ce vor crede in El va avea loc dupa ce se va inalta cu trupul la cer, spune: „Inca putin timp si lumea nu Ma va mai vedea; voi insa Ma veti vedea, pentru ca Eu sunt viu si voi veti fi vii. In ziua aceea veti cunoaste ca Eu sunt intru Tatal Meu si voi in Mine si Eu in voi“ (Ioan 14, 19-20). Vederea lui Hristos de catre cel ce-L are salasluit in sine inseamna viata pentru acela. Ea nu e numai o cunoastere teoretica, sau deductiva, ci este experienta a prezentei vii si lucratoare a Celui ce e viu si face viu si pe cel in care se afla.
Prezenta lucratoare si de viata facatoare a lui Hristos in cei ce se alipesc de El, si a lor in El, este o prezenta reciproca prin iubire activa, caci poruncile Lui pe care le cere implinite drept conditie a petrecerii Lui in ei si a lor in El sunt porunci ale iubirii lui Dumnezeu si iubirii lor intreolalta. Cei ce se iubesc isi sunt interiori unul altuia si sporesc in aceasta interioritate reciproca pe masura sporirii lor in iubire. Totusi, aceasta interioritate prin iubire nu-i confunda pe cei ce se iubesc si-si sunt interiori: „Precum M-a iubit pe Mine Tatal, asa v-am iubit si Eu pe voi; ramaneti intru iubirea Mea“ (Ioan 15, 9). Dar salasluirea aceasta a lui Hristos in cei ce cred in El si a lor in El, pentru ca este una cu iubirea activa, este izvorul multor roade. E vorba de roadele interioare, care pe de o parte se manifesta in fapte, pe de alta reprezinta o desavarsire crescanda a omului: „Eu sunt vita, voi mladitele. Cine ramane in Mine si Eu in El, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic“ (Ioan 15, 5).
Care sunt roadele acestea, o va spune Sfantul Apostol Pavel, numindu-le „roadele Duhului“, dat fiind ca Duhul este Persoana prin care Hristos isi face lucrarea Sa in noi, stimuland si imprimand de puterea sa lucrarea noastra: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia“ (Galateni 5, 22- 23). Ele reprezinta omul restaurat si potentat continuu si, in acelasi timp, omul adevarat, readus la frumusetea lui autentica din schimonoseala la care l-a dus pacatul. Precum pomul se arata realizat in firea lui adevarata prin roadele dulci si gustoase pe care le aduce, pe cand pomul nerealizat este pomul sterp, sau aducator de roade salbaticite si acrite, asa omul realizat in autenticitatea lui se cunoaste din „roadele Duhului“, care-l fac asemenea lui Hristos. Iar aceasta stare de realizare autentica, prin puterea activa a lui Hristos, sau a Duhului Lui, putere care atesta salasluirea lui Hristos in om si a omului in Hristos prin iubire, este sfintenia. Ea cuprinde in sine si categoria eticului. Dar un etic care nu se realizeaza numai prin puterile omenesti, ci prin aceste puteri intarite si inaltate prin puterea lui Hristos, sau a Duhului Lui. Sfintenia este opusa pacatului, care inseamna nu numai absenta eforturilor morale omenesti inchinate binelui, ci si iesirea din unirea cu Hristos lucrator prin Duhul Lui. Sfintenia inseamna prezenta roditoare si rodita a Duhului lui Hristos in om, este una cu prezenta anticipata a vietii vesnice in el.
O spune aceasta tot Sfantul Apostol Pavel, unind strans „roada Duhului“ cu sfintenia si cu viata vesnica si opunandu-le acestora toate pacatele: „Dar acum, izbaviti fiind de pacat si robi facandu-va in Dumnezeu, aveti roada voastra in sfintire, iar sfarsitul, viata vesnica“ (Romani 6, 22). Sau: „Precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii, spre faradelege, tot asa faceti acum madularele voastre roabe dreptatii, spre sfintire“ (Romani 6, 19). Intelesul sfinteniei ca unire intre curatie si lucrarea dumnezeiasca in om e aratata de Sfantul Apostol Pavel si in cuvintele: „Ca lauda noastra aceasta este: marturia cugetului nostru ca ne-am purtat in lume, si mai ales la voi, intru sfintenie si intru curatia cea dumnezeiasca, nu intru intelepciunea trupeasca, ci intru harul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 1, 12). Experierea sfinteniei este experierea unei curatii de taina, superioara oricarei curatii obtinute numai cu puterile omenesti, care de altfel nu e niciodata ireprosabila, ci are in ea totdeauna pete si imperfectiuni. Experierea sfinteniei este o experiere a unei curatii si a unei prezente dumnezeiesti unite intr-un intreg.
Sfintenia, spune tot Sfantul Pavel, este o calitate in care se actualizeaza neimpiedicat chipul lui Dumnezeu in om, facand straveziu in taina omului taina insondabila a lui Dumnezeu. Prin ea iradiaza lucrarea lui Dumnezeu si lucrarea omului, potentata si transfigurata de lucrarea dumnezeiasca. Sfintenia e opusa ca atare falsificarii si degradarii vietii omenesti, abaterii ei din calea ei de adevarata si stralucitoare realizare nu numai la suprafata, ci si in profunzime. Falsificarea vietii omenesti prin pacat, echivalenta cu o jalnica superficializare, se arata si in relatiile mincinoase si tot mai banale si, in acelasi timp, dusmanoase dintre oameni, opuse delicatetei pe care le-o imprima sfintenia.
De aceea sfintenia inseamna si o bucurie pentru descoperirea nesfarsitei noutati a resurselor de iubire si de reciproca slujire intre oameni, odata cu descoperirea faptului ca ne suntem unii altora madulare, ca insul uman nu se poate realiza de unul singur, ci numai in comunicarea si intrajutorarea reciproca, in care se deschide si se actualizeaza dimensiunea infinitei posibilitati de dezvoltare si de innoire umana in infinitatea lui Dumnezeu: „Si sa va innoiti in duhul mintii voastre si sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa chipul lui Dumnezeu, zidit intru dreptate si in sfintenia adevarului. Pentru aceea, lepadand minciuna, graiti fiecare adevarul cu aproapele, caci unul altuia suntem madulare“ (Efeseni 4, 23-25).
Sfintenia omului este o participare la sfintenia, sau la curatia plina de taina prin infinitatea ei, a lui Dumnezeu, si prin aceasta, la viata Lui, care se face simtita in trairea aceleiasi taine si infinitati. Participarea aceasta o exprima credinciosul in Ortodoxie, mai ales in bogatia si profunzimea pline de infinit mister ale cuvintelor imnelor ortodoxe si in cantarea lor in biserica, fapt care le potenteaza misterul, sau il face sa patrunda in om si sa-l invaluie din toate partile, pentru ca iradiaza din toti credinciosii patrunsi de cantarea lor si participanti la ea.
Aceasta participare e simultana insa cu uitarea placerilor trecatoare si inferioare ale pacatului, uitare care devine statornica in cei ce se angajeaza permanent si cu toate eforturile pe calea unei vieti de sfintenie. De aceea, cand unii nu se angajeaza pe aceasta cale de bunavoie, Dumnezeu Insusi trimite mustrari si incercari menite sa intareasca duhul nostru ca sa stapaneasca peste trupul nostru si sa fim astfel vii, sa nu murim si cu sufletul odata cu moartea trupului, dupa ce am murit in grad destul de mare inca inainte de aceea: „Apoi, daca am avut pe parintii nostri dupa trup care sa ne certe, si ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atat mai vartos Tatalui duhurilor, ca sa avem viata? Pentru ca ei, precum gandeau cu cale, ne pedepseau pentru putine zile, iar Acela, spre folosul nostru, ca sa ne impartasim de sfintenia Lui“ (Evrei 12, 9-10).
Prin sfintenie ne pregatim pentru viata vesnica intru fericire, caci acea viata se hraneste din Dumnezeu cel Sfant. Ne pregatim prin sfintenie pentru viata aceea, intrucat prin ea ne deprindem sa nu mai fim alipiti in mod pasionat de chipul lumii acesteia care se strica, de stihiile ei care se vor desface si de pamantul ce va arde. O spune aceasta Sfantul Apostol Petru: „Deci, daca toate acestea se vor desfiinta, cat de mult vi se cuvine voua sa umblati intr-o viata sfanta si in cucernicie, asteptand si grabind venirea zilei Domnului, din pricina careia cerurile, luand foc, se vor nimici, iar stihiile aprinse se vor topi!“ (2 Petru 3, 11-12).
Despre aceasta pregatire prin sfintenie pentru intampinarea Domnului in ziua venirii Lui, inconjurat de sfintii Lui, venire care pentru fiecare in parte are loc cu anticipatie in ziua mortii sale, vorbeste si Sfantul Apostol Pavel, zicand: „Spre intarirea inimilor voastre, ca sa fiti fara de prihana intru sfintenie inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos cu toti sfintii Sai“ (1 Tesaloniceni 3, 13).
Inima celor ce vor sa se sfinteasca trebuie sa se intareasca impotriva ispitelor pacatelor, dar intarirea aceasta inseamna totodata inmuierea ei plina de delicatete si de dragoste catre Dumnezeu si catre semenii nostri, iesirea din invartosarea incapatanata a mandriei, a maniei si a necredintei. Sfantul este un om tare, un om neclintit in fata ispitelor la rau, dar tocmai de aceea este in acelasi timp plin de bunatate si delicatete, pentru ca, iubind binele si dorind mereu sa-l faca, este el insusi bun, adica departe de orice impietrire a inimii.
Imparatia lui Dumnezeu este imparatia acestor inimi tari si moi in acelasi timp, a unor inimi care „s-au intarit prin Duhul“ (Efeseni 3, 16), impotriva pacatelor placerilor de o clipa, impotriva iluziei de putere sustinuta de mandrie si sustinand mania; e imparatia inimilor care nu mai sunt supuse stapanirii unor astfel de porniri inferioare, ci sunt desavarsit libere, dar libere in legatura iubirii prin care se daruiesc cu cea mai mare bucurie si delicatete si deci se inarticuleaza deplin in Dumnezeu si intreolalta.
Dar starea aceasta de intarire impotriva pacatului care dezbina si de inmuiere in dragostea care uneste, starea care echivaleaza cu sfintenia, e deplin realizata si pusa la dispozitia noastra de Dumnezeu in Hristos. El e izvorul nemijlocit si modelul suprem al sfinteniei noastre. „Caci fara de El nu putem face nimic.“ Si El este „Calea“ si puterea noastra spre realizarea sfinteniei. O spune iarasi Sfantul Apostol Pavel: „Din El, dar, sunteti voi in Hristos Iisus, Care pentru noi S-a facut intelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintenie si rascumparare“ (1 Corinteni 1, 30).
Despre obarsia dumnezeiasca a acestei puteri a inimilor si a trupurilor care se impotrivesc pacatului si dezvolta in ele „virtutile“ (tariile statornice) ale tuturor formelor de bine, Sfantul Apostol Pavel a aflat in parte din experienta proprie, dar aceasta experienta confirma fagaduinta pe care insusi Domnul Hristos le-a facut-o ucenicilor. Puterea fagaduita de Domnul este insasi Persoana Sfantului Duh, precum insusi Domnul a indicat in capitolele 14, 15, 16 de la Ioan. Caci Duhul este Persoana dumnezeiasca ce aduce in inimi lucrarea Sfintei Treimi si in special lucrarea teandrica a lui Hristos, rezultata din unirea lucrarii dumnezeiesti cu cea omeneasca.
Pe Acesta, dupa ce L-a fagaduit Domnul sub numele de Persoana in Evanghelia de la Ioan, pentru timpul de dupa inaltarea Sa la cer, L-a fagaduit sub numele de „putere de Sus“, dar si de Duhul aducator de putere ce are sa vina curand, in momentele dinaintea inaltarii Sale. Sfantul Luca reda cuvintele acestei fagaduinte in Evanghelia sa astfel: „Si iata, Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu; voi insa sedeti in cetate (in Ierusalim) pana ce va veti imbraca cu putere de Sus“ (Luca 24, 49). Iar in Faptele Apostolilor, tot el reda aceasta fagaduinta a Domnului despre trimiterea Duhului astfel: „Veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si Imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in Samaria si pana la marginea pamantului“ (Fapte 1, 8).
Puterea Duhului, pogorandu-se in ziua de Rusalii, i-a sfintit pe Apostoli in mod culminant imediat. Dar aceasta sfintire nu s-a facut nici in cazul lor fara un efort de curatie al lor si de intarire in credinta. Dar aceasta s-a facut de catre ei in prealabil, si nu fara ajutorul lui Dumnezeu, ci cu un ajutor cu atat mai eficient, cu cat le venea nemijlocit din Fiul lui Dumnezeu cel intrupat langa care au vietuit trei ani si pe care L-au vazut inviat. Iar starea lor de sfintenie culminanta s-a aratat nu numai ca putere de convingere unita cu cuvantul lor propovaduitor, care facea „sa cada Duhul Sfant peste toti care ascultau cuvantul lor“ (Fapte 10, 44), ci si in fapte de vindecari minunate si in alte semne. „Si tot sufletul era cuprins de teama, caci multe minuni si semne se faceau de catre Apostoli si mare frica ii stapanea pe toti“ (Fapte 2, 43).
Cu puterea aceasta a vindecat Petru pe ologul de la Poarta Frumoasa a templului (Fapte 3, 7), cu aceasta putere a vindecat pe batranul paralitic Enea din Lida si a inviat pe Tavita din Iope (Fapte 9, 34, 40). Tot cu puterea aceasta a cunoscut Petru ca Anania si Safira au tinut nemarturisit o parte din castigul vanzarii bunurilor lor (Fapte cap. 5) si cu ea vindeca Petru chiar si numai prin trecerea umbrei sale peste bolnavii asezati pe calea pe unde trecea (Fapte 5, 15). Aceasta putere care era cu Apostolii i-a scos in chip minunat din inchisoarea din Ierusalim (Fapte 5, 19), iar pe Pavel si pe Sila din inchisoarea din Filipi (Fapte 16, 26).
Dar puterea si sfintenia aceasta, adusa de Duhul lui Hristos din cer, n-a ramas numai in Apostoli. Am vazut cum prin cuvantul lui Petru „cadea Duhul si peste toti care ascultau cuvantul lui“ (Fapte 10, 44) si se botezau (Fapte 2, 38) – iar Sfantul Apostol Petru, in predica sa din ziua de Rusalii subliniaza caracterul general al fagaduintei Duhului, facuta odinioara de Dumnezeu prin proorocul Ioil: „Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul si fiii vostri si fiicele voastre vor prooroci, si copiii vostri vor vedea vedenii si batranii vostri vise vor visa“ (Fapte 2, 17; Ioil 3, 1).
Faptul acesta s-a verificat prin Sfintii care au aparut in toate generatiile in cursul istoriei Bisericii dintre credinciosii care au asociat la harul Duhului Sfant primit prin Taine eforturile lor pentru o viata curata de patimi.
Sfantul este in general omul care s-a eliberat de toate patimile: de lacomia de avere, de mancare, de voluptate, de comoditatea trupeasca, de orice fel de rautate, de manie si de mandrie, de pizma si dusmanie, omul care a ajuns la o stare de desavarsita infranare, rabdare, smerenie, iubire, la o stare de permanenta vedere intelegatoare a lui Dumnezeu si de convorbire cu El in rugaciune. In el s-a acumulat o uriasa forta de respingere a oricarei ispite spre lacomie si interes egoist, de tinere la sine, o uriasa forta a uitarii de sine, a bunatatii, a smereniei. El a topit in sine orice frica de moarte, de nesiguranta ce intretine in om toate formele si grijile de asigurare prin bunuri, prin apararea intereselor proprii, toate formele grijii de sine. Iar aceasta forta reprezinta o intarire dumnezeiasca a spiritului si prin el si a trupului, un fel de ciment care incheaga si consolideaza nisipul firii omenesti, pornita spre imprastiere si plina de frica imprastierii.
Trebuie sa recunoastem ca si printre ceilalti oameni sunt unii care in toate timpurile, dar mai ales in timpurile noastre, s-au dovedit mari eroi in biruirea oricarei frici din ei. Prin acest eroism au cucerit cerul, s-au urcat in luna, au cucerit fundul marilor, au urcat coastele abrupte ale muntilor ce pareau inaccesibili, si-au dat viata vitejeste pentru patria lor, in razboaie, pentru semenii lor aflati in mari primejdii. In toate se arata marea putere a omului asupra naturii externe, dar si asupra fricii lui interioare in fata acestei naturi. Pentru a supune stapanirii lor natura externa au trebuit sa puna stapanire si asupra firii lor proprii. In toate se arata o mare victorie a lor asupra fricii de moarte, o impresionanta capacitate a omului de a se uita pe el insusi.
Sfintii nu si-au manifestat poate puterea lor in astfel de fapte ale cuceririi naturii externe. Ei si-au concentrat eforturile mai mult pe planul biruintelor interioare. Ei au biruit toate patimile egoiste din ei. Dar in aceasta lupta de biruire a patimilor proprii este implicata, de asemenea, o biruire a fricii de moarte. Indreptandu-si lupta spre biruirea tuturor patimilor egoiste, in ei nu coexista inaltarile uimitoare sub anumite aspecte si abisuri nedepasite in altele. Ei s-au inaltat in toate laturile fiintei lor sau au vindecat de slabiciune toate radacinile manifestarilor acestei fiinte.
Stapanirea asupra fricii de moarte in fata sabiei, a focului, a fiarelor au aratat-o cu o vitejie suprema sutele de mii de mucenici din primele secole crestine si din alte multe perioade ale istoriei crestinismului, fara ca sa fi neglijat biruirea asupra altor slabiciuni morale din fiinta lor. Dar poate ca printre eroii care au invins frica de moarte in realizari ca cele amintite sunt si unii care au realizat si o curatire de patimi, de toate patimile, adica o adevarata sfintenie: o bunatate, o jertfelnicie in toate manifestarile lor de viata, o smerenie, o sobrietate in toate, o statornica rabdare, un respect si o delicatete fata de toti semenii.
Caracteristica dominanta a vietii sfantului este sa faca totul pentru altii, sa faca lucruri mai presus de cele obisnuite, cu smerenia ca nu le face cu puterea sa, ci din puterea suprema dumnezeiasca si sa nu pretinda nimic pentru sine, sa se considere ca unul care a facut mai putin decat toti si mai putin decat era dator sa faca. Partea din urma completeaza desavarsirea omului si e singura capabila sa faca din relatiile dintre oameni un rai al delicatetei si al bunavointei. Multe din cele spuse despre prezenta lucratoare a Duhului lui Hristos in sfinti au aratat si pregatirea lor, prin vietuirea lor intru sfintenie, pentru viata de dupa moarte. Am mentionat cuvinte din Sfanta Scriptura in care se spune ca sfintii sunt vesnic vii, ca ei au dobandit inca de pe pamant viata vesnica, pentru ca Il au pe Hristos cel vesnic viu in ei, deci continua sa vietuiasca si dupa moarte.

Parintele Dumitru Staniloae, Ortodoxia, 1980, nr. 1

sursa