Erezia capata noi cote in Creta. Rugaciuni impreuna cu ereticii

1

1

De la minutul 1:50 putem vedea impreuna rugaciuni cu ereticii catolici si monofiziti. Apostatii din Creta ne ajuta sa limpezim lucrurile: chiar avem de-a face cu un sinod talharesc la care s-au adunat toti eresiarhii. De rasul curcilor: Sfintii Parinti condamnau ereticii la sinoade, apostatii contemporani se roaga cu ei si mai au si pretentia de a fi ultima instanta si membrii unui sinod „sfant”. Anathema! (si nu din „rautate” neumanista, cum cred unii ci pentru ca si „înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! – Galateni 1, 8-9)

sursa

Reclame

Duplicitatea, neclaritatea și confuzia limbajului ”confesional”

1

Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierotheos Vlachos

În ultima vreme au fost publicate diferite texte ale unor profesori, teologi, clerici, care au pus întrebări serioase referitor la subiectele de care se va ocupa Sfântul și Marele Sinod. Cele mai multe dintre aceste texte se ocupă teoretic de problematică și este ignorat faptul că până în secolul al XIX-lea în textele sinodale și eclesiale editate oficial de către Biserică exista în esență o continuitate clară cu Tradiția Bisericii, așa cum se vede din textul Patriarhilor Răsăritului din 1848.
Cu toate acestea, odată cu secolul al XX-lea a început să se manifeste o duplicitate și neclaritate a limbajului în abordarea problemelor eclesiologice. Acest lucru se vede citind textele oficiale care au fost editate și rostite în diferite situații. Această duplicitate și neclaritate se vădește în legătură cu două subiecte: ce este Biserica, care sunt membrii acesteia, ce este erezia, cum îi primește Biserica pe eretici care se întorc la ea etc.
În fața unor audiențe care insistă asupra învățăturii Părinților, limbajul folosit este cel tradițional și ortodox, în timp ce în fața altor audiențe este folosit un limbaj care ar putea fi caracterizat, cu indulgență, ca limbaj al diplomației bisericești. Se poate, desigur, în multe cazuri să fie nevoie de un limbaj politicos, fără să fie trădată credința, dar problema de bază este că această duplicitate a limbajului exprimă confuzia eclesiologică care predomină astăzi, și, în consecință, neclaritatea eclesiologică exprimă această confuzie eclesiologică.
Mulți clerici și teologi invocă diferite cuvinte ale Părinților, mai ales ale Sfântului Vasilie cel Mare. Se ignoră însă ostentativ faptul că Părinții Bisericii, mai ales Vasilie cel Mare, în epoca critică în care au trăit, aveau experiențe ale lui Dumnezeu, erau teologi autentici și empirici, având Rugăciunea minții și vederea lui Dumnezeu și prin urmare, acționau cu discernământ și cu insuflarea lui Dumnezeu. Cine ignoră viața isihastă a Sfântului Vasilie cel Mare, nu îl poate interpreta corect și astfel îl răstălmăcește.
Este definitoriu faptul că Sinoadele isihaste din secolul al XIV-lea, la care protagonist a fost Sfântul Grigorie Palama, pe care Sfântul Filothei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, l-a caracterizat ca al patrulea ierarh și al patrulea teolog al Bisericii, au prezentat isihasmul ca premisă a dogmelor și a hotărârilor dogmatice, ca metodologia esențială și baza teologică a tuturor Sinoadelor Locale și Ecumenice.
În orice caz, pentru a se vădi diferența de abordare a Părinților Bisericii față de teologii contemporani, voi prezenta un exemplu din zilele noastre, ca să vedem cum se manifestă practic duplicitatea, neclaritatea și confuzia în chestiunile eclesiologice. Este bine să interpretăm evenimentele istoriei bisericești, care de multe ori sunt răstălmăcite, când sunt ignorate practica și teoria în înțelesul lor ortodox, dar va trebui să vedem și care este practica contemporană.
Este vorba de un text pe care l-a editat bilingv Arhiepiscopia Thiatirelor în anul 1975, în greacă și engleză. Cartea poartă titlul The Thyateira Confession. Ἡ ὁμολογία Θυατείρων, cu subtitlul Credința și rugăciunea poporului lui Dumnezeu, scrisă de Arhiepiscopul Thyatirelor și Marii Britanii, Atenagoras Kokkinakis, și, după cum se menționează, a fost citit de mulți înainte de a fi editat și și-au exprimat și sugestiile, printre care și ”Preacuviosul Arhimandrit Kallistos Ware, parohul comunității grec-ortodoxe a Sfintei Treimi și a Bunei-vestiri din Oxford” și ”a fost editat cu binecuvântarea și permisiunea Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului”.
Îmi voi concentra atenția asupra celei de-a două părți a cărții care este alcătuită din opt capitole: Biserica cea Una și Bisericile, Creștinii romano-catolici, Creștinii anglicani, Creștinii copți armeni și etiopieni, Creștinii luterani și alți protestanți, Colaborarea ecumenică a creștinilor, Epilog.
În această parte a cărții predomină duplicitatea și neclaritatea limbajului, chiar și confuzia intenționată. Aceasta este mentalitatea multor clerici din ziua de azi și o întâlnim și în textele care urmează a fi discutate și aprobate de Sfântul și Marele Sinod al Bisericilor Ortodoxe. Această situație ne stârnește o puternică neliniște.
Voi reda câteva exemple care dovedesc atenuarea credinței ortodoxe și a trăirii bisericești și prin urmare sunt întru totul îndreptățiți cei care protestează azi împotriva mentalității ecumeniste și pe care, din păcate, unii îi caracterizează drept ”fundamentaliști”, cu mentalitate ”provincială”, iar alții pe ascuns îi numesc și ”temelialiști”!!

1. ”Colaborarea ecumenică a creștinilor”

În acest text ”confesional”, o valoare excepțională o au valorile ”colaborării ecumenice”, care au fost dezvoltate în ultimii ani. Se afirmă:

”Poporul are cunoștința faptului că prin colaborarea ecumenică s-a cultivat o nouă prietenie între creștini. Poporul știe că aceste convorbiri și Dialogul Ecumenic, cunoscut la scară foarte largă, au îngustat prăpastia ce desparte Bisericile Creștine.

Creștinii de azi vizitează alte Biserici și se roagă cu alți creștini de alte tradiții cu care în trecut era interzis să aibă legături, pentru că erau considerați eretici, schismatici, antihriști.
Datorită acestei noi atitudini, care predomină azi printre creștinii ortodocși, învățătura creștinismului nu mai poate fi polemică și antagonistă. Creștinii ortodocși nu mai pot fi reținuți în prietenia lor cu ceilalți creștini. Excluderea nu mai este posibilă, nici acceptată, nici binefăcătoare din punct de vedere duhovnicesc”. (pp. 158-159)
Textul acesta este problematic, deoarece afirmă că prin dialog s-a ”îngustat prăpastia care desparte Bisericile Creștine”, că acum eterodocșii nu mai sunt considerați ”eretici, schismatici, antihriști” și că nu există antagonism.
Urmarea tuturor acestora este simțământul că Biserica are ”uși, dar nu are și ziduri”. Creștinii diferitelor confesiuni trebuie să simtă că nu sunt închiși și limitați între zidurile ”Bisericilor” lor.

”Creștini ortodocși, romano-catolici, anglicani, copți armeni și etiopieni, luterani și alți protestanți sunt creștini botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Ca unii ce sunt botezați simt că nu este binefăcător duhovnicește să se închidă între zidurile limitării Bisericilor lor. Zidurile nu-i mai țin pe creștini despărțiți. Biserica are uși, dar nu are și ziduri. Duhul Sfânt îi insuflă pe creștini să caute și să găsească ieșirea, și ieșind să-i întâlnească pe ceilalți creștini pentru a deveni prieteni, pentru a se ruga împreună și a colabora pentru marele scop al unității creștine. Duhul Sfânt îi călăuzește pe credincioși să înainteze către taina lui Dumnezeu și să înțeleagă că taina aceasta nu este îngrădită de limite spațiale, tradiționale sau teoretice” (p.159).

Aceste concepții îi fac pe creștini să creadă că, deși există diferențe între creștini, punctele comune însă sunt ”mai puternice decât cele în care nu sunt în acord”.

”Limitele se pun și există în diferențele noastre. Dar Duhul Sfânt totdeauna lucrează și călăuzește Poporul spre a găsi soluții, iar într-o bună zi se va găsi calea pentru soluționarea diferențelor. Astăzi accentul nu se pune pe aspectele asupra cărora creștinii nu sunt de acord între ei, ci asupra acelora în care sunt de acord. Punctele în care sunt de acord sunt mai puternice decât cele în care nu sunt de acord” (p. 159).

Potrivit acestui text ”confesional”, care a fost scris și aprobat pentru catehizarea creștinilor ortodocși, aceștia se bucură ca Biserica Ortodoxă să participe la Mișcarea Ecumenică, pentru că astfel sunt ajutați să se unească creștinii protestanți, pentru că protestanții sunt ”harismatici”.

”Creștinii ortodocși cunosc și se bucură de faptul că Biserica Ortodoxă participă la Mișcarea Ecumenică, pentru că vrea să îi ajute pe creștinii protestanți să se unească. Pentru că știe că protestanții creștini iubesc și doresc să transmită Sfânta Scriptură. Pentru că protestanții sunt harismatici. Și prin aceștia Duhul Sfânt lucrează la luminarea creștină a oamenilor prin transmiterea și studiul Sfintei Scripturi” (p. 216).

Potrivit ”Mărturisirii Thyateirei”, Duhul Sfânt ”lucrează în Biserică, dar și în afara Bisericii”, întrucât Biserica ”este despărțită”, ”dar și unită”, așa cum se întâmplă cu cele două firi ale lui Hristos!!

”Creștinii ortodocși cunosc și cred și văd cum în fiecare zi Duhul Sfânt lucrează deopotrivă în Biserică și în afara Bisericii. De aceea, Biserica are limite, dar în continuu ele se extind și Biserica nu are ziduri. Are obiceiuri caracteristice, dar nu peste tot la fel. Are unitate și diversitate. Este despărțită Biserica, dar și unită, așa cum Hristos are două firi diferite, dumnezeirea și omenitatea, dar este neîmpărțit și rămâne Unul și Singur Dumnezeu-Om. De aceea și Biserica, care este Trupul lui Hristos, este una așa cum Hristos Unul este. În ciuda diviziunilor, Biserica înaintează către desăvârșire, către scopul ei, care este unirea tuturor în Hristos” (p. 216).

De asemenea, se scrie că există ”o legătură puternică” care îi unește pe toți cei ce cred în Hristos, de aceea și se desfășoară Dialogul Teologic.

”Creștinii ortodocși îi respectă, îi cinstesc și îi iubesc pe toți creștinii. Simt însă că există o puternică legătură care îi unește cu romano-catolicii, anglicanii, armenii și etiopienii copți, vechii-catolici și într-o anumită măsură și cu luteranii. Din acest motiv s-a organizat Dialogul Teologic, care sperăm și ne rugăm să conducă într-o zi la sărbătorirea unității cu toți creștinii menționați. Dimpreună cu toți creștinii, ortodocșii se roagă și colaborează și studiază viața Bisericii și Sfânta Scriptură. Recunosc că punctele care îi unesc sunt mai multe și mai puternice decât cele care îi despart. Nu este deci o teorie, ci o nădejde întemeiată, că toți acești creștini credincioși încap în puterea unificatoare a iubirii lui Hristos care mântuiește și îndumnezeiește” (p. 216).

Se vorbește despre dragostea ”care mântuiește și îndumnezeiește”, fără a se preciza care este această dragoste. Este una sentimentală, morală, filosofică? Poate fi vorba de o dragoste în afara credinței adevărate?
În acest text se face distincție între trei ”grupări și Biserici creștine” care ”se află într-o nădejde întemeiată de unire”.
Desigur, se menționează că ”schema demersului de unire” care a fost discutată de către ”lucrători serioși ecumenici” nu este ca ”Mișcarea Ecumenică” să fie limitată ”la planurile unei profunde misiuni sociale”, ci aspirațiile de a lucra în acest sens trebuie ”direcționate către unificarea grupurilor și Bisericilor creștine” (p. 217). Unitatea ”Bisericilor” nu trebuie să vizeze administrația ”organică comună” și ”identitatea de obiceiuri și datini”, ci să aibă în vedere două puncte, anume: primul, că ”fiecare Biserică trebuie să își păstreze mersul istoric și trăsăturile specifice”, și doilea că va trebui ”să-și pună în armonie învățătura cu Taina Sfintei Treimi, cu Taina Întrupării lui Hristos și cu Taina Bisericii, așa cum au propovăduit Apostolii, urmașii acestora, Părinții și Sfinții Bisericii neîmpărțite și Simbolurile de Credință Ecumenice” (p. 218).
Este vorba de o duplicitate a limbajului care predomină în mentalitatea Mișcării Ecumenice despre unirea tuturor ”Bisericilor”. În continuare, se recunoaște că ”toate acestea se bazează pe judecata omenească”, dar ”Duhul Sfânt cunoaște mai bine decât noi toți ce trebuie să se întâmple” (p. 218). În orice caz, ”ceea ce s-a realizat în cadrele Mișcării Ecumenice este cu adevărat mare și valoros”, întrucât ”dragostea s-a revărsat din nou din cele de Sus în inimile poporului lui Dumnezeu. Călăuziți de harisma dragostei, neîndoielnic vom ajunge la împlinirea cuvântului prorocesc al lui Hristos: «ca toți să fie una»” (p. 218).
Reiese clar convingerea că în afară de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică există și alte Biserici care trebuie să își păzească ”trăsăturile caracteristice”, dar să se pună în acord cu învățătura Apostolilor și Părinților, așa încât la un moment dat să se ajungă la împlinirea Rugăciunii Arhierești ”ca toți să fie una”, ca și cum această cerere nu s-ar fi împlinit în ziua Cincizecimii când Apostolii au ajuns la vederea lui Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos, potrivit învățăturii Părinților.
Referirea la învățătura despre existența Bisericii cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, concomitent cu existența altor Biserici în afara acesteia, la ”Mișcarea Ecumenică”, la învățătura despre Biserica ”despărțită”, dar în același timp ”unită” reprezintă expresia cea mai profundă a ”duplicității” care predomină în textele ”confesionale”.

Însă acest lucru are urmări practice, așa cum se va vedea în subcapitolul următor.

2.”Biserica cea Una și Bisericile”

În acest text ”confesional” se prezintă detaliat ce înseamnă Biserica, care este una, dar și multe, în același timp. Desigur, această expresie nu se referă la Biserica cea Una, la cea Ortodoxă, care are Biserici locale, ci la ”Biserica Ortodoxă cea Una” și la alte ”Biserici” eretice.
Într-un capitol special cu titlul ”Biserica cea Una și Bisericile” se face referire la cine sunt membrii Bisericii și reiese foarte clar că toți creștinii – ortodocși, ”romano-catolici”, ”anglicani”, ”copți armeni și etiopieni”, ”luterani și alți creștini protestanți” –, în ciuda diferențelor dintre ei, au Taine, care sunt valabile la diferite grade, și sunt membri ai Bisericii.
Pentru început, se subliniază că toți cei care cred în Sfânta Treime, în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu Care S-a întrupat, în Sfântul Duh ”care se sălășluiește în Biserică și direcționează mintea Bisericii și sfințește Biserica prin Taine și prin alte sfinte slujbe”, ”sunt adevărați creștini și aparțin Bisericii celei Una”, ”sunt membri ai Trupului lui Hristos, Care este Unul și rămâne neîmpărțit ca Dumnezeu-Om” (p. 201).
Desigur, în acest text ”confesional” se susține că ”creștinii ortodocși cred că Biserica Ortodoxă poate să revendice că este Biserica cea Una”, pe care a întemeiat-o pe pământ Hristos, pentru că ”învață credința adevărată și întreagă, câtă vreme celelalte grupări creștine, fiecare în felul ei, nu au păstrat deplinătatea aceasta a credinței datorită următoarelor motive” și menționează patru dintre ele. Este vorba de tăgăduirea izvorului Revelației, care este Sfânta Scriptură și Tradiția, întreruperea succesiunii apostolice în slujirea Tainelor, ”având ca protos pe episcopul canonic”, introducerea unor obiceiuri străine de obiceiurile Bisericii și tâlcuirea Sfintei Scripturi într-un mod care a provocat îndoieli despre integritatea și autenticitatea acesteia (p. 202).
Însă, prin folosirea limbajului dublu în legătura cu subiectele eclesiale în acest text ”confesional”, se afirmă că creștinii altor ”Biserici” aparțin în grade diferite Bisericii, după cum există și diferite grade după care cineva poate fi despărțit de Biserică.

”Nu trebuie însă să uităm că, deși Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos, Biserica cea Una și nedespărțită, există însă multe și diferite moduri în virtutea cărora poate cineva să aparțină Bisericii, după cum există și multe și diferite moduri de a se despărți cineva de Biserică” (p. 202).

Un mod prin care cineva poate aparține Bisericii este taina Botezului, așa numita teologie baptismală, care deși a fost dezvoltată de către ”romano-catolici” și protestanți, a fost adoptată și de ortodocși, după cum se vede și din acest text ”confesional”.

”Botezul valid este unul din modurile în care cineva poate aparține Bisericii” (p. 202).

”Creștinii ortodocși cred că aceia care sunt botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh de către preoți sau de un laic în situație de necesitate sunt creștini adevărați și aparțin Bisericii și sunt membri ai Trupului lui Hristos, Care este Unul și rămâne nedespărțit ca Dumnezeu-Om” (p. 201).

Desigur, nu se face deosebire între botezul din Biserică și cel din afara Bisericii, pentru că amândouă sunt recunoscute ca atare.
Același lucru este valabil și legat de Taina preoției. Desigur, se mărturisește că ”prezența Duhului Sfânt, adică a Mângâietorului” dă viață Bisericii și ”prin episcopii aleși și hirotoniți în mod canonic, îi hirotonește pe episcopi, preoți și diaconi” și acest lucru se numește ”succesiune apostolică”, cu toate acestea însă ”hirotonie și preoție adevărată au și transmit” toți ”episcopii” diferitelor confesiuni.

”Creștinii cred că adevărata hirotonie și preoție au și transmit episcopii ortodocși, episcopii romano-catolici, episcopii copți armeni și etiopieni, episcopii anglicani. Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Alexandriei, și Patriarhia Ierusalimului și Patriarhia Bucureștiului și Biserica Ciprului au făcut cunoscut în urmă cu 50 de ani că hirotoniile anglicanilor sunt recunoscute prin iconomie și sunt valide și canonice. De aceea, și Tainele anglicanilor sunt Taine ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești, la fel cum sunt și Tainele romano-catolicilor” (p. 203).

Se scrie că există în Biserica Ortodoxă unii ”conservatori” care ”altă părere despre hirotoniile anglicane” ”și prin urmare și despre Tainele care se săvârșesc în afara Bisericii Ortodoxe”. Dar această diferență de opinie va fi abordată la ”Sinodul Ecumenic al Bisericii Ortodoxe” care urmează a se întruni. De aici se vede că Sfântul și Marele Sinod care se va întruni era caracterizat ca ecumenic.

”Diferența de opinie a ortodocșilor se bazează pe faptul că Biserica Ortodoxă ca întreg nu a examinat încă această chestiune. Se speră însă că Sinodul Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, care urmează a se întruni în curând, va cerceta nu doar Taina unității, dar și Taina dezbinării și va răspunde între altele și la problema valabilității preoției și a Tainelor care se săvârșesc în afara Bisericii Ortodoxe”(pp. 203-204).

Acest text ”confesional” recunoaște că există anumite chestiuni asupra cărora ortodocșii nu sunt de acord cu ceilalți creștini și acest lucru ”nu trebuie să-l ascundem”, ci ”totdeauna trebuie să spunem adevărul și către toți”, de aceea aceste ”diferențe sunt dezbătute”. Însă, analizând acest limbaj duplicitar, trebuie să punem în lumină și celălalt adevăr, că toți creștinii cred în același Dumnezeu.

„Este însă un adevăr nestrămutat că creștinii, în ciuda diferențelor, cred în același Dumnezeu. Toți creștinii credem în Sfânta Treime. Dumnezeul cel Unul în trei Persoane. Toți Îl recunoaștem și credem în Iisus Hristos, în Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru.

Toți creștinii, prin același botez am devenit membri ai Trupului lui Hristos, care este Biserica. Toți, în diferite moduri și forme, năzuim la Dumnezeiasca Euharistie, în virtutea Tainei Comuniunii care ne unește cu Hristos.
Toți avem Duhul Sfânt ca mângâietor și apărător și întăritor în viața noastră creștină, în greutăți și ispite.
Altă dată dezacordul nostru era și avea caracter polemic și năștea ură. Astăzi discutăm diferențele dintre noi cu dragoste și încercăm să găsim soluție” (p. 204).

3. Aplicații eclesiale

Concepția că există o Biserică, dar și multe Biserici și că, în ciuda diferențelor există și multe puncte comune între ”Biserici”, cum ar fi Tainele, are consecințe în eclesiologia ecumenistă. Vom vedea câteva urmări, așa cum sunt ele consemnate în acest text.

1.  a) ”Creștinii romano-catolici”

În acest text ”confesional” se precizează că moment la care a survenit ”schisma” este anul 1054. Știm însă că atunci s-au dat anatemele, câtă vreme ruperea Vechii Rome de Noua Romă a avut loc încă din 1009-1014 prin introducerea adaosului Filioque în Simbolul de Credință.
În orice caz, după cum se afirmă, după schisma din 1054, considerată ca moment al ruperii unității Bisericii, ”romano-catolicii” ”au adăugat la învățătura Bisericii elemente cu care ortodocșii nu sunt de acord” (p. 204). Astfel de ”elemente” sunt despărțirea Mirungerii de Botez, termenul de ”transubstanțiere” referitor la ”dumnezeiasca Împărtășire”, ”focul purgatoriu”, ”învățătura despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”, ” Papei”, adică infailibilitatea și primatul.
Cu toate acestea, astăzi, după cum se menționează, ”datorită înțelepciunii Papei Paul al VI-lea și a moștenirii pe care i-a lăsat-o Papa Ioan al XXIII-lea, multe lucruri s-au corectat. Astăzi, Bisericile Apusului și ale Răsăritului au dragoste, și colaborează și se roagă împreună pentru deplina lor unire” (p. 206-208).
Sunt menționate șapte puncte care arată parcursul către unitatea ”romano-catolicilor” cu ortodocșii, care ar exprima în același timp și unitatea Bisericii.

Primul punct al ”corecturii” este că nu mai există schisma din 1054.

”Schisma din 1054, care a despărțit Biserica Ortodoxă de Biserica Romano-Catolică, nu mai există. A șters-o dragostea, prin semnăturile Patriarhului Constantinopolului Atenagora I și a Patriarhului Apusului, Paul al VI-lea, pe 6 decembrie 1967” (1965) (pp. 208-209).

Voi aminti că pe 7 decembrie 1965, potrivit Hotărârii Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, a avut loc ridicarea anatemelor, dar nu și ridicarea schismei. Cu toate acestea, în declarația pe care au semnat-o Patriarhul Ecumenic de atunci cu Papa Romei de atunci, în limba franceză și greacă, se vorbește despre încetarea necomuniunii, care în realitate a fost impusă în anul 1009, prin introducerea adaosului Filioque în Simbolul de Credință. Este un subiect care dovedește cea mai mare duplicitate în limbaj care predomină azi.

Al doilea punct al ”corecturii” sunt căsătoriile mixte. Este semnificativ felul cum sunt justificate, nu din perspectiva iconomiei, ci într-un mod ecumenist. ”În acest mod, nu-și pierd drepturile și nu sunt tăiați din Biserica lor nici creștinii ortodocși, nici cei romano-catolici” (p. 209). Cu toate acestea, indicațiile ”documentului papal” din 1970 ”nu sunt de acord cu dubla binecuvântare a cununiei”. Acest lucru este considerat ”un impediment” în unitate.
Al treilea punct ”al corecturii” este că la ”romano-catolici” ”taina Maslului nu se va mai săvârși doar pentru muribunzi” și ”la Taina Euharistiei, de multe ori creștinii primesc și Trupul și Sângele lui Hristos” (p. 209).
Al patrulea punct ”al corecturii” este că se permite ortodocșilor și ”romano-catolicilor” să se împărtășească reciproc unii la alții.

”Se permite, din punct de vedere romano-catolic, ca romano-catolicii să se împărtășească la timp de nevoie în Bisericile Ortodoxe și ortodocșii să se împărtășească la timp de nevoie în Bisericile Romano-Catolice”.

Al cincilea punct al ”corecturii” este că se permite rugăciunea în comun și folosirea locașurilor de cult pentru nevoile ambelor ”Biserici”.

”Este îngăduită rugăciunea împreună a ortodocșilor și romano-catolicilor și folosirea locașurilor de cult în anumite porțiuni ale bisericii doar pentru liturghia romano-catolică și a locașurilor de cult romano-catolice pentru liturghia ortodoxă. Toate acestea, în urmă cu puțini ani nu erau permise. Toate acestea sunt semne strălucite ale dragostei și respectului reciproce” (p. 209).

Al șaselea punct al ”corecturii” este că ”amândouă comunitățile” cultivă dragostea și colaborarea și în felul acesta vine ”binecuvântatul ceas al înțelegerii și unirii”, fără însă ca ”romano-catolicii” să ceară iertare, nici ca ortodocșii să se supună ”jurisdicției Papei”, adică se ajunge la o viziune de tip uniat.

”Prietenia și vizitele și toate celelalte dovezi de dragoste și de colaborare arată că treptat vine ceasul cel binecuvântat al înțelegerii și unirii. În această concordie, nu vor veni romano-catolicii la ortodocși să le spună «am greșit și vă cerem iertare». Nici ortodocșii nu vor spune: «ne supunem jurisdicției Papei». Nu vor accepta obiceiurile și toate celelalte pe care vor romano-catolicii să le impună. Prin legătura și puterea dragostei, vor înainta amândouă comunitățile către întâlnirea cu Hristos și vor păstra Tradiția comună, care exista în Răsărit și în Apus de la început până la Schisma din 1054” (p. 210).

Acest lucru nu amintește de un soi particular de Uniație?

1. b) ”Creștinii anglicani”

Potrivit acestei text ”confesional”, se mărturisește că ortodocșii ”nu sunt de acord cu anglicanii în anumite puncte”. Este vorba de dumnezeiasca Euharistie, de vreme ce anglicanii nu acceptă teoria transsubstanțierii, dar nu acceptă nici formula dogmatică de ”«Prezență reală a lui Hristos» în pâine și vin”. Învățătura aceasta ”este mai degrabă încercarea teologilor de a interpreta Taina. Nu pare să fie credința creștinilor anglicani, pentru că atunci când se împărtășesc anglicanii cred că Îl primesc pe Dumnezeu-Omul Hristos” (p. 211).
De asemenea, există diferențe în ce privește Sinoadele Ecumenice legat de ”autenticitatea învățăturii Bisericii” și de anumite subiecte cuprinse în 39 de articole care se referă la: nerecunoașterea infailibilității Sinoadelor Ecumenice, nevenerarea Sfinților, a moaștelor și a icoanelor, părerea că taina dumnezeieștii Împărtășanii ”se transmite în mod ceresc și duhovnicesc”, ”predestinația absolută” și învățătura lor că ”Tainele sunt doar două (Botez și dumnezeiasca Euharistie), în timp ce celelalte cinci sunt produsul unei învățături eronate și mărturia îndepărtării de învățătura apostolică” (p. 212).
În ciuda acestor diferențe, însă, ”creștinii ortodocși știu că anglicanii cred ortodox în Sfânta Treime și în Dumnezeu-Omul Hristos și în Mângâietorul, Duhul Sfânt, și în Biserică, cu Tainele și Tradițiile acesteia” (p. 210).
Cel mai surprinzător lucru care se spune în acest text ”confesional” este faptul că există rugăciune în comun dintre ortodocși și anglicani și că ortodocșii se pot împărtăși în bisericile anglicanilor, iar anglicanii se pot împărtăși în bisericile ortodocșilor și acest lucru se va întâmpla ”și din motive de necesitate, dar și din ospitalitate creștină sacramentală”. Dumnezeiasca Euharistie este considerată ca o cină comună care este oferită unor oaspeți, în Euharistie avem de-a face cu un fel de ospitalitatea socială.

”S-a încetățenit, în virtutea prieteniei, ca ortodocșii să îi înmormânteze pe anglicani și să îi împărtășească acolo unde nu există preoți anglicani. Acolo unde nu există preoți ortodocși, anglicanii îi înmormântează și îi împărtășesc pe ortodocși. Acest lucru se întâmplă și cu știința, dar și fără știința Bisericii în anumite locuri, dar și din motive de necesitate și de ospitalitate sacramentală creștină. Apoi, un lucru este sigur, că creștinii singuri cer Împărtășania. Acest lucru este o dovadă că Poporul lui Dumnezeu dorește unirea creștinilor, pe care îi unește Tradiția, Preoția și Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan” (pp. 210-211).

1. c) ”Creștinii copți armeni și etiopieni”

Prin denumirea de ”creștini copți armeni și etiopieni” sunt înțeleși anticalcedonienii, creștinii care nu au acceptat hotărârile Sinodului IV Ecumenic întrunit la Calcedon, care se numesc creștini monofiziți sau creștini orientali.
Părerea că firea omenească în Hristos ”s-a pierdut și a rămas doar cea dumnezeiască” ”este eretică și se numește monofizitism”. Dar și aici există speranțe de unire.

”Astăzi însă copții și armenii și etiopienii declară că nu acceptă monofizitismul. Dacă avem în vedere mărturisirile de credință pe care le-au făcut liderii contemporani ai Bisericilor acestora, atunci vom vedea că credința lor în Hristos este ortodoxă, pentru că acceptă că Hristos are două firi unite, firea lui Dumnezeu și firea omului. De aceea sperăm astăzi că nu va întârzia mult ca Biserica etiopienilor, a copților și a armenilor să se unească cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică” (p. 213).

1. d) ”Creștinii luterani și alți protestanți”

”Luteranii sunt creștini ce îl urmează pe germanul Martin Luther, fost preot romano-catolic”, care s-a rupt de Papă și ”din mișcarea aceasta au apărut toți creștinii protestanți de azi”.

”Mișcarea aceasta a făcut bine lumii prin răspândirea Sfintei Scripturi, însă a făcut și rău, pentru că a fărâmițat Biserica în Apus, pentru că a fost pricină de războaie și pentru că mulți s-au îndepărtat de Tradiția Bisericii Creștine” (p. 214).

Luteranii și protestanții ”acceptă doar Sfânta Scriptură și resping Sfânta Tradiție a Creștinismului”, și acceptă ”că există doar două Taine, Botezul și Euharistia”. Nu acceptă nimic din cele ce provin din Tradiție, cum ar fi preoția cu succesiune apostolică, cele șapte Taine, Sinoadele Ecumenice, cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cinstirea Sfinților, a moaștelor și a icoanelor, rânduiala Cultului Liturgic, postul.
Creștinii se deosebesc de luterani și de alți protestanți creștini în toate aceste puncte.

”Este însă adevărat că Luther și cei ce l-au urmat îi respectau pe Părinții Bisericii Răsăritului și ai Apusului și că de multe ori preiau idei din cărțile lor. Este de asemenea adevărat că ei consideră ca având autoritate absolută doar Revelația Scrisă, adică Sfânta Scriptură, în timp ce Sfânta Tradiție, adică izvorul nescris al creștinismului, nu este demnă de atenție” (p. 214).

Cu toate acestea, pentru luterani și protestanți, sunt valabile, potrivit acestui text ”confesional”, toate cele câte s-au scris mai înainte despre ”colaborarea ecumenică” a creștinilor și despre ”Biserica cea Una și Bisericile”, în ce privește botezul, înaintarea către unire fără ”dispoziție polemică și antagonică”, ci cu dragostea care ”mântuiește și îndumnezeiește”!! Cu alte cuvinte, este o mentalitate ecumenistă în toată regula.

Concluzie

Acestea sunt pozițiile fundamentale ale textului ”confesional” care a fost scris și prevăzut pentru ”nevoile turmei cuvântătoare”, pentru a veni în sprijinul cateheților și pentru creștinii eterodocși care sunt interesați să se informeze despre cele ce propovăduiește Biserica Ortodoxă, în 1975.
Nu are importanță că acest text ”confesional” a apărut în urmă cu patruzeci (40) de ani, pentru că de atunci până astăzi s-au adeverit în practică toate aceste opinii, iar pe de altă parte lucrurile au înaintat înspre mai rău.
Se poate observa că astăzi discursurile sunt formulate în funcție de auditoriu, în timp ce, pe de altă parte, demersurile de ”unire” avansează în forță, în ciuda diferențelor prezentate mai sus. Dumnezeiasca Euharistie este considerată un spațiu al ”ospitalității sacramentale” și pentru eterodocși, despre Biserică se consideră că ”are porți, nu și ziduri”, iar ”unirea” va avea loc prin păstrarea ”caracteristicilor” fiecărei teologii.
Aceasta este mentalitatea care predomină astăzi în lumea interortodoxă și intercreștină și ar fi dureros dacă o asemenea mentalitatea ar fi consacrată prin hotărârile Sfântului și Marelui Sinod.
Acesta este motivul pentru care susțin, așa cum fac și alți episcopi, clerici, monahi și teologi, că textele care vor fi semnate de Sfântul și Marele Sinod, ce urmează a se întruni, trebuie să fie clare din punct de vedere teologic, mărturisitoare, în acord cu tradiția bimilenară a Bisericii și să nu vină în contradicție cu teologia marilor Sinoade Ecumenice, dar nici cu hotărârile Patriarhilor Răsăritului. Duplicitatea limbajului va servi în mod tragic duplicității ”confesionale” și confuziei, așa cum am văzut din textul prezentat. Și acest lucru va fi dureros.

iunie 2016

limba greaca

sursa

Părinte Zaharia Zaharou, este posibilă mântuirea fără suferință?

– Vedeți posibila mântuirea fără suferință?

Parintele Zaharia Zaharou: Avva Dorothei are aceeași întrebare. Dacă citiți cartea lui… – și este una din cele mai importante și de bază cărți ale unui monah. Avva Dorothei și cu Sfântul Ioan Scărarul sunt cele doua cărți de căpătai pe care Părintele Sofronie ni le-a recomandat pentru toată viața noastră. Avva Dorothei o dată a început să se îngrijoreze pentru că nu vedea nici o suferință în viata lui. Si știa din Sfintele Scripturi că numai prin multe suferințe se poate intra în Împărăția Cerurilor. Si, așa, a pus această întrebare Sfântului Varsanufie cel Mare. Si Sfântul Varsanufie cel Mare i-a trimis un răspuns scris, în care i-a spus că cei care practică ascultarea cu conștiinciozitate scapă de aceasta suferință. Am citit, de asemenea, în Sfinții Părinti că trei lucruri sunt cele mai bine primite de Dumnezeu. Primul este ascultarea monahală. Al doilea, să facem toate lucrările noastre cu conștiință curată înaintea lui Dumnezeu – pentru aceasta ascultarea este de un mare ajutor. Si, al treilea, este să dăm mulțumită lui Dumnezeu în boli, și în necazuri, și în adversități(umiliri). Si, în acest al treilea caz înțelegem că suferința este de o importantă deosebită. Preschimbam energia durerii pe care o trăim în energie a dialogului nostru cu Dumnezeu, și astfel, transformam o stare a noastră psihologica într-o stare duhovnicească. Asta vrea să spună Sfântul Apostol atunci când spune: dacă cineva e fericit, să cânte Psalmi și dacă cineva e întristat să se pocăiască.

sursa

1

Ce a votat Marele Sinod, prin documentul Misiunea Bisericii Ortodoxe in lumea contemporana?

1In urma cu o zi, Sfantul si Marele Sinod panortodox a aprobat primul document presinodal, dintre documentele aflate pe ordinea de zi. Este vorba despre documentul intitulat: „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană”.
Conform informatiilor primite de la corespondenti proprii aflati in zona, incercam sa va prezentam pe scurt, in randurile de mai jos, esențialul expunerilor care au stat la baza discutiei purtate, in urma cu o zi, in cadrul sedintei Sinodului Panortodox.
Astfel, sustinand ca sunt interesati si ca pornesc de la obiectivul comun de a rezolva „preocupările și neliniștile omului din timpul nostru, confruntat cu problemele existențiale care preocupă lumea modernă”, participantii la Sfantul si Marele Sinod panortodox din Creta au votat unele hotarari si prevederi care ar urma sa „ofere lumii pacea lui Dumnezeu”:

COLABORARE INTER-CRESTINA – Biserica Ortodoxa „este esențial” sa promoveze, „în toate direcțiile, colaborarea inter-creștină”; aceasta se poate face pornind de la o recunoașterea comună a valorii persoanei umane

COOPERARE INTER-RELIGIOASA – Biserica Ortodoxa trebuie să contribuie la înțelegerea și cooperarea inter-religioasă, colaborand „cu toți oamenii de bună voință care se consacră căutării adevăratei păci pentru binele comunității umane, la nivel local, național și internațional”

PROMOVARE LIBERTATE vs. LIBERTINAJ – Biserica Ortodoxa trebuie sa afirme adevărul libertății în Hristos, in contrast cu libertatea fără responsabilitate și fără iubire (libertinaj, violenta, droguri, „dezinformare și manipulare a opiniei publice”, „mizerie economică” etc).

SUSTINEREA CELOR CE CAUTA PACEA – Biserica Ortodoxă are datoria „să încurajeze tot ceea ce este cu adevărat în slujba păcii și care deschide calea spre dreptate, fraternitate, adevărata libertate și dragoste reciprocă a tuturor fiilor unui singur Tată Ceresc, precum și a tuturor popoarelor care alcătuiesc familia omenirii. S-a mentionat faptul ca: „darurile spirituale ale păcii și dreptății depind de asemenea de împreună-lucrarea oamenilor”. Biserica Ortodoxă trebuie sa condamne în mod ferm „orice fel de conflict și de război, motivate de fanatism derivat din principii religioase”, de „naționalism și de purificarea etnică”, de „schimbările de frontiere de stat și de ocuparea teritoriilor”, si trebuie sa încurajeze „fiecare inițiativă și fiecare efort pentru evitarea sau prevenirea războiul, prin dialog și orice alte mijloace adecvate”.

RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI – Biserica Ortodoxa trebuie sa respecte principiile drepturilor omului și egalitatea tratării oamenilor, punand in aplicare aceste „principii, în lumina doctrinei sale cu privire la Taine, familie, locul bărbatului și al femeii în Biserică și valorile Tradiției bisericești, în general”. Biserica Ortodoxa trebuie sa respinga discriminarea (ura, intoleranta de orice fel), care implică o distincție în demnitate între oameni (dupa culoare, religie, rasă, sex, naționalitate și limbă).

COOPERARE IN MISIUNEA SOCIALA – Biserica Ortodoxa „poate coopera cu toate instituțiile sociale, în toată diversitatea ministeriului său social” (impotriva: saraciei, lipsei de solidaritate, promovarii imoralitatii si consumismului in mass-media, ideologiei secularizarii, degradarii mediului, descoperirilor periculoase ale bioștiintelor și biotehnologiilor, promovarii formelor de conviețuire netraditionale si necrestine).

Documentul final va fi publicat de Secretariat, după introducerea modificărilor aduse in discutie in cadrul sedintei.

sursa

Staretul Sofronie de la Essesx despre credinta ortodoxa versus ratacirile catolice, protestante, orientale (inclusiv despre karate, magie, Filioque)

1

„Teologi adevarati in biserica sunt aceia care se urasc pe sine (patimile lor). Daca cineva nu se va uri pe sine pana la moarte, nu poate sa fie ucenic al lui Hristos si invatator al poporului”.

„Sa pastram credinta ortodoxa si, deoarece traim in vremuri grele, vom lua plata mai mare decat cei care au trait in vremurile vechi si isi mentineau credinta atunci”.

„Cand vorbim despre Dumnezeu trebuie sa fim patrunsi de frica si de simtirea prezentei Lui“.

„Si orientalii care se ocupa cu meditatia vad o oarecare lumina, dar aceasta vedere ii desparte de toata zidirea intr-o trufie deosebita. Aceasta lumina nu este dumnezeiasca, ci diabolica, zidita. Dimpotriva, in Ortodo­xie, vederea luminii dumnezeiesti il preface pe om, preface viata acestuia, daruindu-i dragoste pentru toata zidirea”.

„O fata care se preocupa de budism a venit in contact cu niste protes­tanti, a inceput sa citeasca Sfanta Scriptura si sa se roage. De indata, guru nu a mai putut sa comunice cu ea si n-a mai putut sa-i citeasca gandurile. Cu atat mai mult se intampla aceasta cand cineva se face ortodox. Atunci va avea mai mare putere”.

„Există o diferenţă între budism şi asceza ortodoxă. In budism, oamenii încearcă să facă o smucitură sau o sfâşiere şi să ajungă în nirvana. Dezvoltă o ţintă într-o teorie misticistă, văd lumina zidită a cugetului lor, şi asta s-a petrecut în mod similar şi la Plotin, la neoplatonicieni. Părinţii au ştiut as­ta, pe care o putem numi nor, dar trec peste ea şi ajung la vederea luminii necreate. Atunci trăiesc faptul că lumina vine din Persoană şi nu dintr-o idee şi simt legătura personală cu Dumnezeu şi în acelaşi timp dezvoltă o mare dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de toată lumea, pănă la martiriu şi ură de sine”.

„Cei ce se fac ortodocşi din cugetare filosofică sau estetică, în clipele de mare concentrare în sine, dezvoltă acest intelect într-o teorie mistică şi văd o lumină a cugetului lor şi se îndrăgostesc de ei înşişi. Această lumină nu este nici diabolică, nici dumnezeiască. Când o acceptă a fi dumnezeiască, atunci se demonizează, precum zice şi Sfântul Apostol Iacob, fratele Domnului: înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică (Iacov 3, 15). Cunoaşterea psihică sau sufletească, pământeas­că, atunci când este îndumnezeită sau i se atribuie caracter dumnezeiesc, devine demonizată. Numai când cineva vede dumnezeiasca lumină, vede distincţia între lumina cea firească a intelectului, cea a diavolului şi lumi­na necreată”.

„Karatele pot părea bune la început, pentru că exersează trupul, dar la sfârşit conduc mintea omului aparte de asceza ortodoxă şi de teologie. Această activitate depinde de ideologia cu care este legată”.

„Cand unii apuseni devin ortodocsi, stralucesc. Dupa cinci, sase ani, devin tari ca piatra, se lupta cu firea lor, cu mostenirea lor”.

„Există o diferenţă în legătură cu înţelesul persoanei nu doar între creştini si musulmani, dar chiar si între creştini, adică între ortodocşi si celelalte confesiuni. Căci, de vreme ce Dumnezeu este Persoană, iar omul este persoană, putem vorbi despre omul-persoană, deoarece este chip al lui Dumnezeu”.

„Erezia filioque are mare influenta in firea apusenilor si de aceea este foarte greu ca ei sa devina ortodocsi”.

„Apostolul Petru a inchis dinspre apus portile Raiului (vrea sa spuna „erezia lumii apusene”). Noi astazi intram in Rai de la rasarit”.

„In Biserica Catolica, in timp ce aparent sunt primite hotararile Sinodului al IV-lea Ecumenic, in realitate lucrurile stau cu totul altfel. Poate nu au priceput nici primul Sinod Ecumenic si de aceea au cazut in erezia lui filioque”.

„Un preot catolic mi-a spus: «Pentru voi, ortodocsii, dogmele sunt cai catre Dumnezeu, in timp ce pentru noi, dogmele (cele noi) sunt obstacole si de aceea trebuie sa le evitam».”

„Nu trebuie sa ne gandim: «Ia uite ce fac papistasii, sa nu fac si eu!» Asta e gresit, criteriul nostru nu sunt ei, ci vointa lui Dumnezeu”.

„In general, protestantii sunt indiferenti. Intre protestanti, evanghelistii sunt cei mai buni. Sunt indiferenti, cred in Hristos ca Dumnezeu, deoare­ce zice Sfanta Scriptura, dar nu au adancimea pe care o au ortodocsii, nu au cunoasterea adanca, personala, a lui Hristos si nu cunosc cum sa se razboiasca cu gandurile lor. Se poate ca in Biserica Ortodoxa sa existe si traduceri ale Noului Testament cu erori, dar acestea nu au creat probleme, de­oarece exista viata, Dumnezeiasca Euharistie. Dimpotriva, la protestanti, care considera ca Sfanta Scriptura este unicul izvor al credintei, greseala de traducere le strica toata mentalitatea”.

„Un mahomedan, pentru a deveni ortodox, trebuie sa astepte sa primeasca un mare har, astfel incat sa fie gata sa marturiseasca pentru Hristos. Daca nu primeste acel har, acesta sa mai astepte”.

„Cineva a trecut de la musulmani, prin hinduism, la budism si se ocu­pa si cu magia neagra. De fapt, in toate religiile se ocupase si cu magia. De cum a devenit ortodox, a vrut sa se ocupe in continuare si cu magia, dar nu mai putea sa o faca. Din aceasta a inteles ca magia este inferioara oricarei religii si ca celelalte religii sunt moarte. Principiile lor sunt moarte, in timp ce Hristos este Dumnezeul Cel viu”.

„Trebuie citite lepadarile si rugaciunea de dezlegare multi ani pentru cei ce au trecut prin magie. Asa facea Biserica primara”.

„Budismul are multe elemente de adevar, dar are un adevar omenesc care ajunge pana la zero, adica la o concentrare de sine in care meditatia il conduce pe om catre nefiinta din care a fost zidit. E vorba despre o sinuci­dere existentiala. Hristos ne conduce catre indumnezeire, catre comuniu­nea cu Dumnezeu in Treime”.

„Multi spun ca budismul nu are legatura cu demonismul. Cei care vorbesc asa cunosc budismul din carti, vorbesc doar teoretic; in realitate este cu totul altfel”.

„Unii spun ca prin meditatie dobandesc linistire. Asta se arata doar in afara ca un lucru bun, dar oamenii aceia sunt subjugati de trufie si esueaza repede in razboiul trupesc. Şi chiar daca sunt in budism, tot au razboi al trupului. Asta arata satanismul acestei metode“.

„Daca cineva citeste diverse carti psihologice budiste, nu mai poate niciodata dobandi simtirea curata a Ortodoxiei”.

„Cei care au fost atei si spun ca din ateism sau din existentialism au ajuns la Ortodoxie fara sa petreaca intr-o perioada de pocainta se vor lovi de probleme, ceva nu va merge in viata lor si nu vor avea roade bune“.

(din: Mitropolit Hierotheos Vlachos,“Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex”, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

sursa: cuvantulortodox

1

Iuda de azi umblă printre noi, e un ecumenist convins şi un excelent teolog, e un maestru al crimei perfecte

1

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în ipostaza sărutării care acoperă trădarea.
Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres ştiinţific, de libertate, de bunurile pământului şi de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul.
Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.
Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate.
Isprava lui cea mai mare este aceea că, dintr-o singură Biserică, a făcut mai multe [nu că ar fi în mod real mai multe, ci că asta vrea să dea impresia, că nu ar fi o singură Biserică, ci mai multe – vezi şi mai departe, n.n.]. Din mai multe a făcut o puzderie. Şi continuă s-o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu.
Se adaptează uşor, şi-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopţii şi comunică prin unde herţiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurenţial pe piaţa bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiş, te invită la dialog frăţesc. Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomeneşti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd. Cunoaşte bine Biblia, are studii universitare, vorbeşte câteva limbi străine. El ştie că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat şi memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăţie şi talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei. A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, aşa cum este şi patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură.
Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai întâi sedus, dominat şi numai după aceea nimicit. Iuda îşi abordează semenul cu graţia cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, ameţitor, pe durata căruia îşi calculează cu precizie secunda muşcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte “.

Extras din Pastorala de Paşti din 2005 a Î.P.S Bartolomeu Anania

1