Cele 9 Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Universale și minunile care s-au întâmplat – Stâlpii și fortificațiile ortodoxiei –

1

Cele șapte harisme ale Duhului Sfânt

Prolog

Am ales ca temă a calendarului pe 2014 Sinoadele Ecumenice ale Bisericii noastre, pentru că, ne spune Sfântul Nectarie al Pentapolei, cele șapte Sinoade sunt stâlpii de neclintit ai Bisericii pe care, ca pe niște piedestale și temelii sigure, se sprijină întregul edificiu al creștinismului. Cele șapte turnuri prea înalte ale adevărului care au fost înălțate pentru paza dumnezeieștii dogme, care ni s-a revelat din Cer. Cele șapte fortificații ale Ortodoxiei, care au păzit sfintele tradiții de sofismele ereticilor. Cele șapte harisme ale Duhului Sfânt, care stabilesc și luminează pe cei ce stau întru întuneric și în umbră și îi sfințesc pe credincioși. Cele șapte flaute ale teologiei care au biruit trâmbițele ritorilor și sofiștilor.
În afara celor șapte Sinoade Ecumenice, noi ne vom referi și la Sinoadele VIII și IX Ecumenice, pe care tradiția Bisericii noastre, așa cum menționează părintele Gheorghios Metallinós, le acceptă ca ecumenice, deși unii teologi contemporani nu recunosc ecumenicitatea lor din cauza tendințelor ecumeniste și filopapistașe pe care le reprezintă. Însă tradiția Bisericii noastre și mari teologi recunoscuți le acceptă ca ecumenice, pentru că întrunesc toate caracteristicile Sinoadelor Ecumenice. Sinoadele Ecumenice și dintre acestea, mai ales Sinodul al VIII-lea și al IX-lea, care explică diferențele dogmatice dintre Biserica Ortodoxă de Răsărit și papism, le sunt piedică în eforturile lor unioniste.
Aceeași cale pe care au ales-o Sfinții Apostoli pentru a soluționa problemele apărute în privința credinței (de pildă, Sinodul Apostolic din anul 48 d.Hr.) au urmat-o și urmașii acestora, precum și Părinții de după ei ai Bisericii noastre celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești.
Sinoadele s-au întrunit mai ales pentru a combate ereziile scornite, din păcate, de persoane din interiorul Bisericii, de clerici și laici, și pentru a restabili poziția, insuflată de Dumnezeu și veritabilă asupra acestor subiecte, a Preasfintei noastre Biserici, singura adevărată. Din epoca Apostolilor se vede că exista problema ereticilor și acest lucru devine evident din cuvintele Apostolului Pavel: ”De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3:10).
Însă mai ales după Schisma din 1054, cea mai mare amenințare și cele mai mari probleme provin de la papism. Nimic și nimeni nu a luptat mai mult decât papismul împotriva Bisericii noastre și, în consecință, împotriva patriei noastre. De aceea și Sfântul Nectarie ne spune: ”Papii păcătuiesc și se osândesc până la a Doua Venire, probabil că și veșnic, din pricina fărădelegilor împotriva Bisericii Ortodoxe, din pricina pseudo-unirii și a rânduielilor rău credincioase și anticreștinești”.
Noi trebuie să rămânem credincioși Bisericii noastre, hotărârilor Sinoadelor, Părinților noștri luminați de Dumnezeu. ”Stați tari păzind tradițiile” spune Sfântul Marcu Eugenicul. Iar Sinodul din Laodicea spune: ”Să nu vă rugați împreună cu nici unul dintre eretici sau schismatici”. De asemenea, Canonul Apostolic 45 spune: ”Episcopul sau preotul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească, iar dacă le-a îngăduit acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”. De câte ori nu a fost încălcat acest canon!
Părinții, deși mulți dintre ei erau neînvățați, nu acționau raționalist, după mintea lor împătimită, ci prin harul Domnului, care de necontestat. ”Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” (Luca 10:21). Însă au fost oameni cu totul dăruiți lui Dumnezeu, oameni ai nevoinței și ai rugăciunii.
Preasfântul Duh era cel care îi călăuzea. ”Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăște prorocii, sfințește pe preoți, pe cei necărturari i-a învățat înțelepciune, pe pescari teologi i-a arătat, toată rânduiala Bisericii o plinește” (Stihiră idiomelă a Vecerniei Cincizecimii).

CE ESTE UN SINOD ECUMENIC

2”Sinod Ecumenic este și se numește sinodul convocat prin poruncă împărătească și constituit din Episcopii Bisericii prezenți personal sau prin reprezentanții lor, care expune public definirea dogmatică a credinței, dispune cu evlavie și dreapta credință în virtutea Sfintelor Scripturi sau Sinoadelor Ecumenice precedente, iar hotărârile sale sunt acceptate de către toți Patriarhii și Arhiereii Bisericii sobornicești fie prin prezența lor personală, fie prin reprezentanții lor, fie prin scrisorile semnate de ei”.

Sfântul Nectarie, Despre Sinoadele Ecumenice, Pireu 1993

SINODUL I ECUMENIC

1

Primul Sinod Ecumenic s-a întrunit în anul 325 d.Hr. la Niceea sub împăratul Constantin cel Mare. La acest sinod au luat parte 232 de arhierei și 86 de preoți, diaconi și monahi, adică în total 318 de Părinți. Printre aceștia, cei dintâi și pionierii Sinodului au fost Sfinții Silvestru, Papă al Romei, Mitrofan, Patriarhul Constantinopolului, Alexandru, Patriarhul Alexandriei care-l avea ca ajutor pe Athanasie cel Mare, Eustatie, Patriarhul Antiohiei, Macarie, Patriarhul Ierusalimului, Sfântul Pafnutie Mărturisitorul, Sfântul Spiridon, Sfântul Ahilie, Sfântul Nicolae și alți aleși Părinți purtători de Dumnezeu, care au venit unii cu mâinile tăiate, alții cu nasul tăiat, alții fără urechi, alții fără un ochi, de pe urma martiriilor din timpul marilor prigonitori Dioclețian, Maximian și Liciniu.
Motivul pentru care s-au întrunit a fost doctrina eretică, greșită și care conduce la păcat a unui preot alexandrin, Arie, care învăța că ”Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu este creatură și instrument [al lui Dumnezeu], de altă esență și fire decât Tatăl”. Cu alte cuvinte, tăgăduia dumnezeirea lui Hristos. Sfântul Sinod a dogmatizat că Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos al nostru, este ”neschimbător, imuabil și fără de început ca Dumnezeu adevărat și deoființă cu Tatăl”. ”Fiind Dumnezeu desăvârșit, prin întruparea Sa a devenit și om desăvârșit”. Are firea dumnezeiască desăvârșită. De asemenea, Sinodul a formulat și primele șapte articole ale Simbolului de Credință. Prin dezaprobarea învățăturii lui Arie, Sinodul a salvat Biserica de la o pervertire iminentă.

SINODUL II ECUMENIC

1Al II-lea Sinod Ecumenic s-a întrunit pe vremea împăratului Theodosie cel Mare, la Constantinopol, înimages5SR0HIPS anul 381 d.Hr. S-au adunat 150 de episcopi, toți din Răsărit. Din Apus nu s-a prezentat nimeni, nici măcar un reprezentant sau emisar. La acest sinod s-au distins de Dumnezeu purtătorii Părinți: Grigorie de Nazianz, Timotei al Alexandriei, Meletie al Antiohiei, Chiril al Ierusalimului, Amfilohie al Iconiului și Grigorie al Nissei.
Ca președinte a fost recunoscut Meletie, Episcopul Antiohiei, datorită vârstei sale venerabile și marilor sale strădanii date împotriva arienilor. Motivul pentru care s-a întrunit a fost erezia blasfemiatoare a Patriarhului Constantinopolului, Macedonie, și a adepților lui care susțineau că Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, deoființă cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, ci o creatură desăvârșită, care a fost creată de Tatăl prin Fiul.
Sinodul acesta a anatemizat orice erezie precedentă, din timpul împăraților Constanțiu, Iulian și Valent, a confirmat actele Sinodului precedent și a dezvoltat și completat Simbolul de Credință prin articolul al 8-lea, care se referă la Duhul Sfânt. Sinodul acesta a dogmatizat că Duhul Sfânt este Dumnezeu, deoființă și împreună-veșnic cu Tatăl și cu Fiul, egal cu celelalte două Persoane, cu Tatăl și cu Fiul.

SINODUL III ECUMENIC

Al III-lea Sinod Ecumenic s-a întrunit în anul 431 la Efes, pe vremea împăratului1 Theodosie cel Mic. A fost alcătuit din 200 de Părinți purtători de Dumnezeu.
Motivul pentru care s-a întrunit l-au constituit învățăturile eretice ale rău-credinciosului și antropolatrului*(gr. ανθρωπολάτρης cel ce divinizează omul, închinător la om n. trad.) Patriarh Nestorie al Constantinopolului. Nestorie încerca să demonstreze că Mântuitorul este un superior prorocilor, diferențiindu-se de aceștia doar prin faptul că în ei se sălășluia Duhul Sfânt și erau purtători de Duh, în timp ce în Iisus Hristos se sălășluia Cuvântul lui Dumnezeu și prin urmare era purtător de Dumnezeu sau sălaș al Cuvântului. Iar pe Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu o numea nu Theotokos, ”Născătoare de Dumnezeu”, ci Christotokos, ”Născătoare de Hristos”.
Mentorii acestui sinod au fost: mai întâi Sfântul Chiril, ca Patriarh al Alexandriei și locțiitor al Papei. Al doilea, Patriarhul Ierusalimului Juvenalie, și al treilea, Memnon al Efesului. Fiind cel dintâi în ordinea dipticelor, așadar, la Sinod Ecumenic, Sfântul Chiril a proclamat dimpreună cu ceilalți Părinți și a dogmatizat că Domnul nostru Iisus Hristos este unul după Ipostas, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Iar Preacurata Fecioară, cea care l-a născut după trup, este în primul rând și cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
Însemnătatea Sinodului III Ecumenic constă în faptul că a stabilit relația dintre cele două firi ale lui Hristos, cea dumnezeiască și cea omenească, și a mărturisit că Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, ”pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat și a devenit om și din această zămislire s-a unit cu sălașul pe care l-a luat de la ea”.

SINODUL IV ECUMENIC

Sinodul IV Ecumenic s-a întrunit pentru a combate erezia presviterului Eutihie și a adepților lui, aaa[1] monofiziților, care susțineau că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită la Întrupare de firea dumnezeiască. Hristos a devenit o singură fire, cea dumnezeiască.
1Sfânta Împărăteasa Pulheria, avându-l drept colaborator prompt și sincer pe Marcian, îi recheamă pe episcopii care fuseseră exilați în urma Sinodului tâlhăresc din Efes (449) și convoacă pe 8 octombrie 451 la Calcedonul Bitiniei Sinodul al IV-lea Ecumenic. La acesta au luat parte 630 de episcopi sau, după alții, 520. În actele sinodului însă apar doar 360 de nume. În orice caz însă acest Sinod Ecumenic a fost cel mai numeros dintre toate cele trei Sinoade Ecumenice precedente. Mai toți episcopii participanți aparțineau Răsăritului, în timp ce din Apus nu au venit decât doi episcopi și patru emisari ai Papei.
Părinții au dogmatizat că în Hristos se întâlnesc două firi depline și desăvârșite, cea dumnezeiască și cea omenească, care s-au unit la Întrupare în ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul în chip neamestecat, neschimbat, nedespărțit și neîmpărțit.

SINODUL V ECUMENIC

Sinodul V Ecumenic s-a întrunit la Constantinopol pe vremea Impăraților Iustinian și1 Teodora începând cu 5 mai până pe 21 iunie 553 d.Hr. A fost alcătuit din 165 de Părinți purtători de Dumnezeu, avându-l ca președinte pe Patriarhul Constantinopolului Eutihie. Sinodul a anatemizat pe Origen, pe Didim cel Orb și pe Evagrie Ponticul și dogmele lor, precum: preexistența sufletelor, metempsihoza, doctrina că iadul va lua sfârșit, că demonii vor reveni la harul angelic, doctrina despre învierea sufletelor fără trupuri, despre existența însuflețită a corpurilor cerești și alte erezii.
Al V-lea Sinod Ecumenic, după cum spune Sfântul Nectarie, este mai puțin important decât cele patru Sinoade Ecumenice precedente în ce privește caracterul său, pentru că a fost convocat nu pentru a decide asupra unei dogme de credință și pentru a dezbate o problemă duhovnicească nerezolvată, ci pentru a păzi duhul corect al Sinoadelor precedente mai-sus menționate. De asemenea, ca să se ajungă la o reconciliere cu cei care s-au rupt de Biserică în urma Sinoadelor III și IV Ecumenice și să readucă pacea în Biserică și în Stat. Din acest motiv, caracterul Sinodului V Ecumenic este mai degrabă preventiv, tranzitoriu și reconciliator decât unul dogmatic. Începând cu acest Sfânt Sinod Ecumenic putem spune că avem de-a face nu o nouă etapă în istoria Sfintelor Sinoade.

SINODUL VI ECUMENIC

1Sinodul VI Ecumenic s-a întrunit pe vremea împăratului Constantin Pogonat, în 680-681 laimagesIB05P1JJ Constantinopol, pentru combaterea ereziei monoteliților. Potrivit Sfântului Fotie cel Mare, au fost prezenți 170 de episcopi, iar după alte surse 289. Sinodul acesta a hotărât în mod festiv că Biserica recunoaște pe de o parte două firi în Hristos, dar nu amestecate, și două voințe, diferite, dar nu antagonice.
Sinodul VI Ecumenic a salvat Biserica Ortodoxă de primejdia rătăcirii, a dezvoltat și a tâlcuit cele spuse de Părinți despre voințele în Hristos și a oprit controversele. Sinodul VI Ecumenic poate fi considerat sfârșitul discuțiilor dogmatice și pecetea care a pecetluit întreaga teologie dogmatică, dezvoltată sub toate aspectele ei de către Părinți. Sinodul VI Ecumenic reprezintă a șasea fortificație a Bisericii Ortodoxe, care a îngrădit grădina dreptei credințe în care răsar florile mântuitoare și vii ale Raiului.
De asemenea, există și Sinodul Ecumenic Quinisext, care s-a întrunit în anul 691 d.Hr. la Constantinopol pe vremea împăratului Iustinian al II-lea și care a avut loc ”în turla palatului”, de aceea mai este cunoscut și sub numele de Sinodul Trulan. Acest Sinod a sistematizat și definitivat lucrarea Sinoadelor V și VI Ecumenice, de aceea, deși ”ecumenic”, s-a numit Quinisext, adică Sinodul Cinci-Șase și nu s-a numărat ca un Sinod Ecumenic separat.

SINODUL VII ECUMENIC

Sinodul VII Ecumenic s-a întrunit pe 24 septembrie al anului 787 la Niceea Bitiniei, în1 Sfânta Biserică a Sfintei Sofia, pe vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea și a mamei sale Irina cea din Atena.
S-au adunat 216 arhierei și 132 de egumeni și monahi dintre protagoniștii și martirii luptei de păstrare a sfintelor icoane.
La acest Sinod, Părinții au dogmatizat că acela care divinizează icoanele este străin și despărțit de credința creștinilor ortodocși, că ”cinstea icoanei trece la prototip” și că acela care se închină și cinstește icoana se închină la ipostasul sfintei persoane sau la sfântul eveniment reprezentat în aceasta. ”Icoana este o amintire”, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. ”Și ceea ce este cartea pentru cei învățați este icoana pentru cei neînvățați, ceea ce este cuvântul pentru auz este icoana pentru vedere”.
În urma hotărârii insuflate de Dumnezeu mai sus înfățișate a Sinodului VII, în anul 843 a avut loc reașezarea cinstirii sfintelor icoane de către binecredincioșii împărați, Theodora și fiul ei Mihail al III-lea, și de către Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Meletie Mărturisitorul. Însemnătatea acestui sinod constă în faptul că a ferit Biserica de noi schisme și erezii și astfel a păzit Ortodoxia.

SINODUL VIII ECUMENIC

1Sinodul VIII Ecumenic s-a întrunit în 879-880 d.Hr. la Constantinopol pe vremea domnieisfantul-fotie-cel-mare_1_produs[1] împăratului Vasilie Macedon, pe când Patriarh al Constantinopolului era Fotie cel Mare. Au fost de față 383 de episcopi din întreaga Biserică.
Așa cum menționează Înaltpreasfințitul Mitropolit de Nafpaktos, kir Ierótheos, Sinodul al VIII-lea a anulat Sinodul din 869-870 și a confirmat Sinodul VII Ecumenic. De asemenea, au fost emise trei sfinte canoane importante care privesc chestiuni ecleziale fundamentale. Sinodul acesta a anulat anatemele care s-au impus lui Fotie de către Sinodul din 869-870, a condamnat Filioque, a combătut anumite neorânduieli ecleziologice și, în esență, a negat primatul Papei asupra tuturor bisericilor. Sinodul acesta este foarte important din punct de vedere ortodox și are o foarte mare însemnătate. Dincolo de subiectul dogmatic al lui Filioque a stabilit autocefalia fiecărei biserici și neamestecul Papei în celelalte jurisdicții bisericești, așa că în principal a respins primatul Papei.
La acest sinod s-a așezat ca pecete a unității Bisericii Simbolul Credinței de la Niceea-Constantinopol, fără nici un adaos sau omisiune. Prin această propoziție se face referire indirectă la francii care au adăugat Filioque la Simbolul de Credință, nu sunt pomeniți însă după nume pentru a se menține pacea în Biserică.
Sinodul acesta prezintă un interes deosebit, pentru că a avut loc înainte de ocuparea tronului Vechii Rome de către franci și de introducerea oficială a lui Filioque și, desigur, înainte de ruperea comuniunii care a fost impusă de Patriarhul Constantinopolului Papei Romei la anul 1009.

SINODUL IX ECUMENIC

Sinodul al IX-lea Ecumenic a fost convocat pe 10 iunie 1341 în Biserica Sfintei Sofii din1 Constantinopol de către împăratul Andronic al III-lea Paleologul, pe când Patriarh al Constantinopolului era Ioan Kalékas. La acest sinod este condamnat și pus sub epitimii grele Varlaam și scrierile lui blasfemiatoare. Acesta, după condamnare, s-a întors în Calavria, locul său natal, unde a lepădat masca ortodoxă pe care o purta și s-a întors la latini, devenind episcop al Episcopiei latine Gerace din Italia.
La acest sinod, protagonist a fost Sfântul Grigorie Palama dimpreună cu prietenii săi, Sfântul Isidor, Marcu și Teodor, precum și episcopi, arhimandriți, egumeni și mulțime de popor, pentru că ședințele erau publice, iar interesul foarte viu. Sinodul a dogmatizat despre esența necreată și energia necreată a lui Dumnezeu, precum și despre isihasm.
După plecarea lui Varlaam, Patriarhul Ioan Kalékas dimpreună cu cei de un cuget cu el, Achindin și alții asemenea, a continuat să tulbure poporul credincios, de aceea a fost necesar să fie convocat în august 1341 un nou sinod, în continuarea celui precedent, de către Marele Domestic Ioan Cantacuzino, epitrop provizoriu al împăratului minor Ioan al V-lea Paleologul. Sfântul Grigorie Palama și cei dimpreună cu el l-au condamnat pe Achindin și pe adepții lui ca având aceeași învățătură ca ereticul Varlaam.
În urma acestuia, s-a întocmit un Tomos al Sinodului, considerându-se ca un singur sinod întrunirile din iunie și din august 1341. Cea mai mare parte din acest Tomos este consacrată chestiunii dogmatice a luminii taborie și exprimă pozițiile Sfântului Grigorie Palama. Aceste decizii ale Sinodului au fost acceptate de întreaga Biserică, de aceea Sinodul are valoare de Sinod Ecumenic.
Deciziile acestui sinod sunt ca o încununare, o lămurire și o desăvârșire a tuturor canoanelor, a tuturor Sinoadelor Ecumenice și Locale de până atunci.

Lămurire

Se poate ca unii teologi și clerici contemporani să conteste ecumenicitatea Sinoadelor VIII și IX, dar acestea au toate datele unor Sinoade Ecumenice:

Au fost convocate de împărați: Sinodul VIII de împăratul Vasilie Macedon, iar Sinodul IX de împăratul Ioan al V-lea Paleologul, iar în altă întrunire de împăratul Andronic al III-lea.
La Sinodul VIII au participat Patriarhul Constantinopolului Fotie cel Mare, iar din partea Bisericii Apusene, Papa Romei, Ioan al VIII-lea, precum și alți patriarhi. La Sinodul IX au luat parte patriarhi și mulțime de clerici, avându-l ca protagonist pe Sfântul Grigorie Palama. Nu au lipsit decât reprezentanții tronului Vechii Rome, care fusese ocupat cu forța de către franci. Ca și cele șapte Sinoade Ecumenice, Sinoadele VIII și IX Ecumenice au fost publicate ca legi ale Imperiului Roman, actele lor au fost semnate de împărați, precum și de patriarhii și mitropoliții care au participat. Au fost acceptate de toate Patriarhiile, adică toate Bisericile Ortodoxe au acceptate în unanimitate corectitudinea dogmelor acestor Sinoade.

Sinodul Panortodox viitor

1Sinodul din secolul XIV formulează teologia despre dumnezeiescul har. Tradiția ortodoxă îl acceptă ca Sinodul IX Ecumenic, iar la nivel panortodox este acceptat de teologi cunoscuți, pentru că acest sinod, ca și Sinodul VIII Ecumenic din 879 diferențiază categoric Biserica ortodoxă, în continuitatea ei patristică, de creștinismul Apusului. Sfântul Grigorie Palama, așadar, prin teologia sa, rod al prezenței Duhului Sfânt în inima lui luminată de Duhul Sfânt, este Părintele Sinodului IX Ecumenic.

O întrebare de actualitate: Ce va realiza Sinodul panortodox care urmează să se întrunească? Acest Sinod se pregătește pentru a ne conduce, așa cum citim și cum vedem, la primirea papismului și protestantismului drept creștinisme autentice. Este tragic. Mă rog ca acest lucru să nu se întâmple niciodată. Dar într-acolo sunt duse lucrurile. Dacă,1 așadar, se întrunește Sinodul Panortodox, care va avea pentru noi caracter de Sinod Ecumenic, dacă sesf-marcu-evghenicul-la-sinodul-de-la-ferrara-florenta1[1] întrunește și nu acceptă ca făcând parte din Sinoadele Ecumenice și Sinodul VIII și IX, va fi un sinod tâlhăresc, așa cum a fost și Sinodul de la Ferrara-Florența. Și atunci tot de niște stăpâni răsăriteni și apuseni [ai lumii] a fost impus Sinodul de la Ferrara-Florența, însă a fost suficientă reacția de împotrivire în Duhul Sfânt a unor corifei ai Tradiției noastre, precum Sfântul Marcu Eugenicul, ca în cele din urmă Sinodul de la Ferrara-Florența să fie recunoscut ca sinod mincinos, eretic, să fie recunoscut ca eșec.

Protoiereul Gheorghios Metallinós, Profesor emerit al Facultății de Teologie a Universității din Atena.

Infailibilitatea Papei

„Foarte mult a păcătuit Papa, care s-a proclamat pe sine infailibil și fără de păcat, pentru că a răpit cea mai frumoasă podoabă (Sinoadele Ecumenice) a Bisericii, cea mai cinstită virtute a Miresei lui Hristos. Prin această răpire, Papa înjosește Biserica lui Hristos, pentru că o lipsește de harul Preasfântului Duh, care o luminează și o călăuzește, har pe care Însuși Hristos l-a făgăduit când a spus: ”unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20). Și nu poate să tăgăduiască această contradicție, pentru că îl mustră și nu este cu putință să existe două persoane infailibile și fără de păcat care în același timp să fie în contradicție una cu alta.”

Sfântul Nectarie

Adevărul și rigoarea credinței

”Din Biserica lui Hristos fac parte toți cei care urmează adevărul, iar cei care nu urmează adevărul nu fac parte din Biserică. Acest lucru îi privește mai cu seamă pe cei care se înșeală pe ei înșiși, numindu-se pe sineși sau numindu-se unii pe alți păstori și sfințiți arhipăstori. Căci ni s-a predanisit că nu persoanelor dă importanță creștinismul, ci adevărului și rigorii credinței”.

Sfântul Grigorie Palama

Infailibilitatea papală desființează Sinoadele…

”… le lipsește de semnificația lor, de importanța și prestigiul lor și le declară fără competență, subminând încrederea credincioșilor în ele. Proclamarea infailibilității Papei a distrus temeliile «Bisericii» Apusene, pentru că a lăsat loc de suspiciuni față de autenticitatea lor, iar în al doilea rând a făcut dependentă Biserica de meandrele spirituale și intelectuale ale unei persoane, Papa. Prin infailibilitate, Papa nu a devenit mai sfânt. Pentru că titlul nu are înrâurire asupra ethosului și nici nu l-a eliberat de slăbiciunile lui omenești. Pentru că și el «întru fărădelegi s-a zămislit și întru păcate l-a născut maica sa»”.

Sfântul Nectarie

CÂTEVA DIN MINUNILE PETRECUTE LA SINOADELE ECUMENICE

1Pe durata întrunirilor Sinoadelor Ecumenice, Sfinții noștri Părinți, văzând împietrirea și lipsa de pocăință a ereziarhilor făceau de foarte multe ori minuni. Era și aceasta o dovadă a faptului că erau luminați de Dumnezeu și că Sinoadele Ecumenice erau călăuzite de Sfântul Duh.
Când Sfântul Nicolae l-a pălmuit pe Arie și a fost închis, în noaptea aceea i s-a arătat Domnul și Maica Domnului și i-au spus: ”Nicolae, de ce ești închis?”. ”Pentru dragostea voastră”, i-a răspuns Sfântul Nicolae. Atunci Hristos i-a dăruit o Sfântă Evanghelie și un omofor. A doua zi, când a fost întrebat unde a găsit acestea, a spus adevărul și l-au eliberat.
De asemenea, Sfântul Spiridon a demonstrat că Dumnezeul cel Unul este Trei Persoane. A1 luat în mâini o cărămidă și s-a rugat spunând: ”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, al singurului Dumnezeu”. Și atunci, o, minune! Focul, care a ars cărămida s-a ridicat în sus, apa s-a vărsat pe pământ, iar pământul a rămas în mâinile lui. Atunci i-a spus ereziarhului: ”Din foc, apă și pământ au devenit una. Astfel și Sfânta Treime – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – Trei Persoane, un Dumnezeu adevărat”.
1Același lucru s-a întâmplat și cu Sfântul Ahilie. Când i-a spus ereziarhului: ”Ca să credem că cele ce spui sunt adevărate, să te rogi ca piatra care este în fața ta să izvorască untdelemn”. Acesta a refuzat și i-a răspuns: ”Fă tu mai întâi ca piatra să izvorască untdelemn și atunci vom crede”. Și, cu adevărat, Sfântul s-a rugat și toți au văzut cu uimire că piatra a început să izvorască atât de mult untdelemn, încât a acoperit pardoseala. Desigur, ereziarhii au fost făcuți de rușine.
Din viața Sfântului Petru al Alexandriei îl vedem pe Sfânt că spune: ”L-a văzut pe Stăpânul 1Hristos în vârstă de până-n doisprezece ani, cu o frumusețe de negrăit, plină de strălucire, purtând o cămașă de in ruptă până jos. Eu atunci l-am întrebat: «Cine ți-a rupt veșmântul?» Iar El mi-a răspuns: ”Arie M-a dezgolit și să veghezi să nu-l primești nicidecum la împărtășanie. Spune-i lui Ahilie și lui Alexandru și presviterilor care urmează să devină după moartea ta păstori ai Bisericii mele, să nu îndrăznească să îl ierte”.
La Sinodul I Ecumenic, doi dintre Părinți, Hrisant și Musonie, nu au apucat să semneze, pentru că au murit înainte de încheierea Sinodului. Atunci Părinții s-au dus la cimitir și le-au spus: ”Părinți și frați, nu ați apucat să semnați dogmele, așezăm acest Tomos înaintea voastră și, dacă socotiți de cuviință, semnați-l”. Și, cu adevărat, a doua zi au deschis Tomosul și l-au găsit semnat și de cei doi cu semnătura lor autentică.
1La Sinodul al IV-lea Ecumenic, când ortodocșii și ereticii nu se puteau pune de accord, au decis de ambele părți să pună cele două tomosuri pe pieptul cinstitelor moaște ale Sfintei Efimia. Când mai târziu au deschis racla au văzut și au rămas uimiți, pentru că Mucenița ținea tomosul ortodocșilor în brațe, iar cel al ereticilor era aruncat la picioarele ei.

Sfârșitul ereziarhilor

Arie, în ciuda faptului că fusese condamnat, nu a încetat niciodată să provoace tulburări și dispute în Biserică. De pildă, l-a convins cu viclenie pe împărat să îi permită să liturghisească împreună cu Patriarhul Alexandru al Constantinopolului. Iar Patriarhul, mâhnit, Îl ruga pe Cel Preaînalt în biserică să îl ajute în această situație, în timp ce Arie, plecând de la palat, din pricina nevoii trupești s-a dus la un closet. Acolo a fost găsit mort, cu măruntaiele vărsate afară.
Același lucru s-a petrecut și cu ereziarhul Nestorie, căruia, pentru blasfemiile sale, i-a putrezit limba și i-a fost mâncată de viermi, în timp ce îi putrezea deopotrivă și întregul trup. Mergând și el pentru nevoile trupești la closet, a început să Îl blasfemieze pe Hristos și pe Maica Domnului. Pentru aceasta, îngerul Domnului l-a lovit și i s-au vărsat, ca și lui Arie, toată măruntaiele, așa că și el și-a dat sufletul într-o moarte plină de durere.

* gr. ανθρωπολάτρης, ”cel ce divinizează omul, închinător la om” (n. trad.)

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

La fel de importante sunt şi observaţiile Mitropolitului Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, Ierotheos, și ale Părintelui Ioannis Romanidis

Ὀρθόδοξος Τύπος, 11 februarie 2011, nr. 1866, pp. 1, 6.

”Doar episcopii îndumnezeiţi întrunesc un Sinod Ecumenic”

Pr. Ioannis Romanidis: „Avem astăzi învăţătura despre infailibilitatea Sinoadelor1 Ecumenice. Această învăţătură a infailibilităţii Sinoadelor Ecumenice, aşa cum se descrie ea astăzi, presupune că ar exista o instituţie a Sinodului Ecumenic care să deţină infailibilitatea Bisericii … Nu există la Părinţi o asemenea concepţie despre Sinodul Ecumenic. Desigur, Sinodul Ecumenic este infailibil, dar nu este o instituţie infailibilă …
Părerea că Părinţii unui Sinod Ecumenic sunt inspiraţi de Dumnezeu, deoarece s-au întrunit în Sinod Ecumenic şi, prin urmare, adică, sunt inspiraţi de Dumnezeu, eu, cel puţin, nu am găsit-o nicăieri …
Dacă am avea 150 de episcopi care înainte de a merge la Sinod nu erau inspiraţi de Dumnezeu, aceştia, care nu erau inspiraţi de Dumnezeu înainte de Sinod, vor deveni inspiraţi de Dumnezeu după rugăciunea de deschidere a Sinodului? Şi vor înceta să mai fie inspiraţi de Dumnezeu după încheierea Sinodului?
… aflăm de la ortodocşii contemporani că Sinodul Ecumenic este marea autoritate a Bisericii şi pun la îndoială faptul că autoritatea sunt Părinţii Bisericii. Adică au pus Sinodul mai presus de Părinţii Bisericii.
Şi când cineva citeşte aceleaşi acte ale Sinoadelor observă că Sinodul Ecumenic îi invocă pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De aceea spunem «cei 318 Părinţi au spus» … Adică, atunci când ne gândim la un Sinod Ecumenic, pentru noi este un Sinod al Părinţilor Bisericii”.

Comentează Mitropolitul Nafpaktei, Ierotheos:

1„Faptul că Sinoadele Ecumenice sunt inspirate de Dumnezeu este legat de prezenţa la acestea a Părinţilor care erau inspiraţi de Dumnezeu. Nu Sinodul este inspirat de Dumnezeu ca instituţie, ci prin participarea la Sinod a celor îndumnezeiţi … Din păcate, există unii astăzi care răstălmăcesc pe Părinţii îndumnezeiţi şi aşează Sinoadele mai presus de Părinţi, câtă vreme este valabil contrariul … Episcopii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, care Îl vedeau pe Dumnezeu şi aveau comuniunea cu El şi prin aceasta deveneau Părinţi ai Bisericii, constituie temeiul Sinoadelor Ecumenice”[1].
Este deci important să răspundem sincer la întrebarea: Câţi dintre Episcopii care vor participa la un posibil Mare Sinod „au ajuns la vederea lui Dumnezeu”? Sunt ei „teologi trăitori” sau „îndumnezeiţi”? Oponenţii desigur vor întreba dacă Duhul Sfânt a încetat să lucreze în Biserică sau dacă s-au epuizat Sfinţii. Nu, desigur. Există şi azi episcopi, clerici, monahi şi laici îndumnezeiţi. Dar în ce măsură sunt ascultate vocile lor pline de discernământ de către ceilalţi episcopi care sunt doar „urmaşi tronurilor”, nu şi „părtaşi obiceiurilor” Sfinţilor Părinţi? Câţi monahi îndumnezeiţi sau văzători de Dumnezeu au fost aleşi în ultimii ani pentru a deveni episcopi? Nu cumva înainte de pregătirea Marelui Sinod suntem datori să mergem pe calea ascetică a curăţirii, ca să dobândim dumnezeiasca luminare şi să participăm (…) la îndumnezeire, asemenea Sfinţilor Părinţi care au întrunit Sinoadele Ecumenice?

mai multe aici →

https://graiulortodox.wordpress.com/2011/03/01/doar-episcopii-indumnezeiti-intrunesc-un-sinod-ecumenic/

Aici puteți citi → 43) Arhimandritul Marcu Manolis, Evghenicul : ”Părintele Marcu arăta un respect deosebit şi preţuire faţă de pururea pomenitul părinte Ioannis Romanidis, principal reprezentant al teologiei patristice în zilele noastre, dar şi faţă de continuatorii operei sale, precum sunt Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Nafpaktei, Ierotheos Vlachos, părintele Maximos Lavriotis şi părintele Gheorghios Metallinos.”

* gr. ανθρωπολάτρης, ”cel ce divinizează omul, închinător la om” (n. trad.)

Citi despre același subiect aici →

1 Conferința Panortodoxă Presinodală, care va fi convocată în anul 2015
http://www.pemptousia.ro/2014/04/cateva-ganduri-despre-sinaxa-intai-statatorilor-bisericilor-ortodoxe/

2 Sinodul al VIII-lea Ecumenic condamnă ereziile papiste (Mitropolitul Ierotheos Vlahos)

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/02/07/96-sinodul-viii-condamna-ereziile-papiste/

3 MITROPOLITUL PIREULUI SERAFIM CERE RECUNOAŞTEREA OFICIALĂ A SINOADELOR ECUMENICE ANTIPAPISTE de către Sfântul şi Marele Sinod al Bisericilor Ortodoxe care se pregăteşte

printr-o scrisoare a sa către Arhiepiscopul Atenei şi către Sinodul Permanent. Sinoadele al VIII-lea şi al IX-lea Ecumenice au condamnat erezia Filioque, teologia eretică a lui Varlaam, erezia despre harul creat şi au dat dreptate Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, şi scrierilor sale despre „cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie”[1]. Al VIII-lea Sinod Ecumenic, care condamnă de asemenea ereziile papiste, a fost convocat de Marele Fotie.

https://graiulortodox.wordpress.com/2010/11/28/40-ce-se-va-discuta-la-marele-sinod-ecumenic-de-anul-viitor/

4 Prăznuirea Sinodului VIII Ecumenic – antipapistaș și anti filioque – instituită local în Mitropolia Pireului

https://graiulortodox.wordpress.com/2014/02/10/176-praznuirea-sinodului-viii-ecumenic-antipapistas-si-anti-filioque-instituita-local-in-mitropolia-pireului/

5 Pregatiri intense pentru “al optulea Sinod”

http://www.sfnectariecoslada.ro/2009/05/28/pregatiri-intense-pentru-%e2%80%9cal-optulea-sinod%e2%80%9d/
6 Deosebirile fundamentale între Ortodoxie şi Papism de Mitropolitul Ieroteos Vlahos

https://graiulortodox.wordpress.com/2013/02/07/140-deosebirile-fundamentale-intre-ortodoxie-si-papism-de-mitropolitul-ieroteos-vlahos/

7. PUNCTELE FUNDAMENTALE ALE DIFERENŢEI DINTRE BISERICA ORTODOXĂ ŞI PAPISM (a doua temă din articol)

https://graiulortodox.wordpress.com/2010/11/28/40-ce-se-va-discuta-la-marele-sinod-ecumenic-de-anul-viitor/

8. Sinodul Cadavrului
9. Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic
10. Statutul canonico-juridic al Patriarhiei Ecumenice

Graiul Ortodox

Reclame

Niciodata sa nu va pierdeti nadejdea!

1

„În timpurile lui antihrist oamenii vor aştepta salvarea din cosmos. În perioada vremurilor de pe urmă nu vă uitaţi la cer: aţi putea fi înşelaţi de minunile ce se vor petrece acolo – puteţi să greşiţi şi să vă pierdeţi. Adepţii lui antihrist vor umbla dezgoliţi. Creştinii însă vor fi îmbrăcaţi cuviincios.Conform canoanelor bisericeşti femeia nu trebuie să poarte haine bărbăteşti. Îmbrăcămintea omului arată starea lui duhovnicească. Diavolul are 666 de mreje. În timpurile lui antihrist oamenii vor aştepta salvarea din cosmos. Aceasta va fi cea mai mare înşelare (momeală) a diavolului: omenirea va cere ajutor de la extratereştri, neştiind că aceia sunt demoni.
Despre lupta sfinţilor proroci Enoh şi Ilie cu antihristul se va transmite la televizor. Când icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Iviru („Portăriţa”) va purcede să părăsească Athosul, va începe dangătul clopotelor, bisericile în mod văzut i se vor închina, pentru a o petrece. Toate acestea vor fi arătate la televizor.
Aceasta-i mila Domnului”, spunea stareţul.

2Va veni timpul, oamenii vor pleca în munţi. Dar să nu vă duceţi câte unul… În păduri şi munţi să mergeţi în grupuri mici. Pentru creştini cel mai mare chin va fi faptul, că ei singuri vor pleca în păduri, apropiaţii lor însă vor primi pecetea lui antihrist. Produsele pe care pun semnul lui antihrist nu vă pot dăuna. Aceasta încă nu este pecetea. Trebuie rostită rugăciunea „Tatăl nostru”, de însemnat cu sfânta cruce, de stropit cu aghiasmă şi astfel se va sfinţi orice hrană.
Dacă vei fura, vei încălca una dintre cele zece porunci. Cine va proceda astfel îl va primi pe antihrist. Omul credincios va nădăjdui în Dumnezeu. Iar Domnul în ultimele vremuri va săvârşi aşa minuni pentru poporul său, încât o mică frunzuliţă din copac îi va ajunge pentru o lună întreagă. Şi pământul nu va scădea; îi vei face cruce şi îţi va da pâine.
Nu vă temeţi. Principalul este să nu fie primită pecetea lui antihrist pe mâna dreaptă şi pe frunte.

Arhimandritul Gavriil (Urghebadze) (1929 -1995) – marturisitor si nebun pentru Hristos din Georgia.

1

 

Zămislirea Bisericii

1

„Vino, am să-ţi arăt Mireasa, Femeia Mielului” (Apoc. 21:9)

„Cînd Hristos a fost înjunghiat ca un miel, El S-a logodit cu Biserica prin propriul Său Sînge. Precum femeia a fost făcută pentru Adam în timpul somnului lui prin scoaterea coastei, la fel şi Biserica a luat chip prin curgerea Sîngelui din coasta lui Hristos în timpul adormirii de bună voie pe cruce cu somnul morţii, şi s-a unit cu Cel ce S-a răstignit din iubire pentru noi”.

Sf. Andrei al Cezareei – Comentariu la Apocalipsă, cap. 67

sursa

„În septembrie vor începe greutățile cele mari…” – Mesaj de la Starețul Efrem din Arizona în legătură cu sinodul panortodox

1

Cunoscutul Stareț Efrem din Arizona și monah athonit ne sfătuiește: „Este nevoie de pregătire, fiindcă ÎN CURÂND vor începe zile foarte grele”.
Sfatul acesta a fost dat unui egumen din Sfântul Munte Athos, care l-a vizitat recent și l-a întrebat în legătură cu evenimentele din Grecia.
Starețul a fost foarte direct: „Vin zile foarte grele…”. Și mănăstirea a întocmit deja o „echipă pentru criză”, care să pregătească mănăstirea pentru zile foarte grele pentru un termen nelimitat.
Cele de mai sus ar fi putut să fie o glumă de prost gust. Dar nu sunt… Din nefericire, cele care vin sunt deja vizibile și pentru ochiul liber, de vreme ce toți putem să vedem ceea ce vine, adică suferința și foametea…

„Nu pot să înțeleg lumea. Toți întreabă: Pe mine mă vor afecta noile evenimente? Sincer, nu pot să înțeleg cât de mult s-a stricat societatea contemporană și oamenii ce trăiesc în această țară. Nimeni nu se interesează de aproapele său. Nimeni nu se interesează de problema care a bătut la poarta concetățeanului său. Toți se gândesc dacă noile măsuri vor afecta micile lui interese!…
Sincer, cred că Dumnezeu ne va da ocazia să ne revenim. Ortodoxia din Grecia a dat mari personalități, care au adus mult prinos în lucrarea lui Dumnezeu, care s-au nevoit să salveze suflete. Porfirie, Paisie, Iosif… stareți care au sângerat în luptă pentru aproapele lor, în lupta de a izgoni suferința și răutatea din inimile oamenilor suferinzi… Nu mai există virtute? Răul a lovit familia, Educația.
A lovit în fiecare celulă a societății și astăzi trăim rezultatele acestui război. Oamenii aleargă fără să le pese de aproapele lor. Societatea pe care o știam nu mai există deja. Astăzi stăpânește individualismul. De ce? Pentru că unii s-au jucat cu caracterul grecului și au pervertit toate acele calități care ar fi putut să-l ajute. Este ceva de neconceput! Individualismul trăiește și stăpânește, în timp ce înșelăciunea a devenit harismă. Au crescut generații care au învățat să răpească. Și aceasta într-un stat plin de lipsă de pedeapsă… Desigur, cu cât mai mult răpești, cu atât te depărtezi de pedeapsă. Dar aceasta o vede Dumnezeu. Astăzi se îngăduie să primim câteva scatoalce, cu nădejdea că ne vom reveni, așa cum se întâmplă cu bețivii…”.

Aceste cuvinte cutremurătoare le-a depus ca mărturie astăzi un monah athonit. Și vocea lui tremura de emoție și agonie pentru cele care trebuie să vină.

„Să iei aminte! mi-a spus. Să spui și altora să ia aminte. Nu lăsați logica voastră să înghită toate câte vi le spun. Unde este noblețea acelora care nu îngăduiau să fie înjosiți? Unde sunt acei voinici care își dădeau sângele pentru noi toți? Acest pământ a fost adăpat cu sânge. Este un mare păcat să-l guverneze străinii și nevrednicii… Să luați aminte…”.

Ce să spun? Mi-am amintit de cuvintele Starețului Efrem din Arizona: „Vin zile foarte grele. Luați aminte la sufletul vostru. Adunați-vă și duceți lupta cea bună…”. Acestea le spunea în urmă cu câteva luni. Iar astăzi spune și mai limpede: „În septembrie vor începe greutățile cele mari…”.
Fie ca rugăciunile Starețului să ne întărească! Însă mă întreb: Noi ce facem ca să ne ajutăm pe noi înșine? Doar ne îngrijorăm dacă ne vor afecta pe noi înșine noile măsuri? Cineva trebuie să vă spună că nu trăiți într-un vis sau coșmar, ci într-o realitate care se va înrăutăți…”.
Și noi ne întrebăm: Pe mine mă vor afecta noile măsuri? Ignorând faptul că atunci când ne vor „afecta”, va fi prea târziu…

sursatraducere

2

Apel adresat unui adevărat cinstitor al Părintelui Justin Pârvu: Preasfințitul Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei

2

Scrisoare PS Andrei înaintea Sinaxei din Creta

Preasfinția Voastră,
În calitate de preot al lui Hristos și mădular al Bisericii celei Una a Mântuitorului, care este Sfânta Ortodoxie, supus fiind ascultării întru adevăr față de Preasfinția Voastră, Vă scriu cu multă bucurie și nădejde în acest ceas de cumpănă pentru Biserica Ortodoxă, când lupii sau trădătorii ecumeniști vor să întineze haina preacurată a Trupului lui Hristos, care este Biserica.
Cu mare bucurie am aflat că ați slujit la parastasul de trei ani al Preacuviosului Părinte Justin Pârvu, care a avut loc sâmbătă, 11 iunie 2016, la mănăstirea Petru Vodă. Am ascultat de pe internet câteva crâmpeie din predica Preasfinției Voastre și am văzut că ați subliniat cel puțin două lucruri: că părintele Justin ”s-a rugat pentru toți” și că ”a slujit pe Hristos și L-a mărturisit pe Hristos.”
Aceste cuvinte ale Preasfinției Voastre îmi dau prilejul de a sublinia cu smerenie, dar cu fermitate, ca unul care l-am cunoscut îndeaproape pe părintele Justin, că marele Voievod al Ortodoxiei românești nu s-a rugat niciodată cu eterodocșii și Hristos pe Care L-a mărturisit a fost Cel adevărat, așa cum Îl mărturisește Ortodoxia Sfinților Părinți. Am spus aceste lucruri pentru că știu că, deși sunteți un arhiereu tânăr ca vârstă, aveți înțelepciunea bătrânească, ca om care ați ucenicit lângă adevărați stâlpi ai Ortodoxiei neamului nostru, ați fost mulți ani ieromonah și ați slujit ca stareț în Sfânta Mănăstire Făgețel, loc unde acum câțiva zeci de ani își dădea viața pentru Hristos, nevrând să se lepede de El, smeritul, dar curajosul părinte Dionisie Șova.
Nori grei se întrevăd în apropierea începerii Sinaxei din Creta, pe care nu o putem numai nici Mare, nici Sfântă, pentru că și-au anunțat deja neparticiparea Biserica Ortodoxă Rusă, Bulgară, Georgiană, Sârbă și Antiohiană. Iar de sfințenie nici nu poate fi vorba, devreme ce textele pregătite din timp sunt pline de erezii, iar posibilitatea schimbării lor în timpul Sinaxei este interzisă prin însuși Regulamentul ei de funcționare.
Mă bucur că ierarhul meu nu participă la așa ceva și nădăjduiesc să fiți asemenea Preasfințitului Longhin de Bănceni și să fiți dârz întru apărarea credinței strămoșești. Nu cred că întâmplător Preasfințitul Longhin a participat la slujba înmormântării Cuviosului Justin, nici că Preasfinția Voastră ați slujit la parastasul de acum trei zile. Așa se transmite harul și adevărul: prin relația părinte-ucenic, iar Adevărul este cel care ne face liberi.
Fiind la curent cu cele scrise în ultimele săptămâni în legătură cu adunarea din Creta, am aflat și următoarele lucruri pe care vreau să vi le destăinui:

1. În Comunicarea susținută la Conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nicio așteptare”, organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului în data de 23 martie 2016, Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor a afirmat: ”Nu ar fi deloc exagerat să se spună că iminentul Sinod din Creta va fi un Sinod Panortodox fără ortodocși.”
De ce a făcut acest mărturisitor o asemenea afirmație? Pentru că cei care au pregătit Regulamentul de funcționare al Sinodului din Creta au avut ca scop să pregătească dinainte UN SCENARIU (așa cum afirmă domnul Ζορμπᾶς, directorul actual al ”Academiei Ortodoxe din Creta”, locul de desfășurare a Sinodului – conform http://thriskeftika.blogspot.ro/2016/06/blog-post_1.html ), ca o piesă de teatru, la care să participe de formă ierarhii ortodocși (ca și cum ar fi niște elemente decorative sau glastre de flori – cum a declarat un ierarh grec, refuzând să participe la acest sinod – conform aceluiași articol), iar întâi-stătătorii (cel puțin unii dintre ei, vădit ecumeniști de ani de zile) să hotărască în mod anticanonic legitimitatea ereziei și să impună aceasta apoi tuturor ortodocșilor.

2. Părintele Anastasie Goțopoulos (autorul cărții Rugăciunea în comun cu ereticii – pe care am avut cinstea de a o traduce din limba greacă și a apărut la Editura Predania) a evidențiat, într-o scrisoare oficială adresată tuturor Bisericilor Ortodoxe participante la Sinodul din Creta, că la intrarea în paraclisul ”Academiei Ortodoxe din Creta” se află vitraliul de mai jos, al cărui autor este R. Bleninger. Acest vitraliu apare și în alte locuri ale clădirii. El înfățișează trei siluete umane, care se află în mijlocul unor flăcări, probabil reprezentând omenirea cea chinuită în cuptorul ispitelor acestei vieți. Acești trei oameni își ridică mâinile, în poziție de rugăciune, către trei simboluri religioase: unul se roagă spre Crucea Domnului Hristos, altul spre Semilună (aflată în stânga Crucii) și al treilea se roagă spre Steaua lui David (în dreapta Crucii). Sfânta Cruce și cele două simboluri ale așa-ziselor religii monoteiste (islamul și mozaismul–în fapt religii antihristice) sunt unite printr-un curcubeu, care este prin excelență simbolul Noii Ere (New Age). În acest mod este exprimat în modul cel mai clar sincretismul interreligios ecumenist. Cu alte cuvinte, este un loc masonic, unde sunt adunați ierarhii ortodocși spre a face, vrând-nevrând, jocul Masoneriei, vrăjmașa lui Hristos și închinătoarea satanei.
Părintele Anastasie continuă: ”în sala centrală a Academiei Ortodoxe din Creta (unde se va întruni Sinodul în iunie) există două tablouri gigantice și o statuie a lui Prometeu înlănțuit. Cu siguranță, mitul lui Prometeu exprimă faptul că omenirea este în așteptarea unui Mântuitor. Dar, devreme ce din această sală lipsește cu desăvârșire icoana lui Hristos, înseamnă că bietul Prometeu încă așteaptă venirea unui… Izbăvitor și nu s-a împărtășit de roadele mântuirii în Hristos.” Cu alte cuvinte, simbolul lui Prometeu (folosit pe scară largă și în ocultism) arată că în această Academie numai de ortodoxie nu poate fi vorba, ci de așteptarea venirii lui antihrist (sau a celor care fac voia satanei, pregătind calea venirii urâciunii pustiirii).

3. Domnul profesor Dimitrie Tseleggidis – în omilia pregătită pentru Conferința de la București, care s-a amânat, însă se va ține pentru toți românii cu coloană vertebrală – printre altele spune următoarele despre numele de ”Sfântul și Marele Sinod”:

a) ”acest Sinod din Creta doar în aparență va fi Sfânt, însă de fapt nu va fi, datorită lipsei sinodicității sale, a lipsei conștiinței de sine ortodoxe, care se vădește din eclesiologia eretică introdusă prin unul dintre textele care se va discuta la Sinod: Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine.”
b) ”acest Sinod numai în aparență va fi Mare, el de fapt va fi mic, pentru că vor fi prezenți la el puțini episcopi, iar aceștia vor fi aleși dinainte spre a putea participa. În realitate, va fi un Sinod extins al întâi-stătătorilor.”

Pericolul mare ar fi acela de a se crea niște papi în Ortodoxie. Hotărârile acestui Sinod trebuie semnate de toți cei prezenți, cu toate că nu au drept de vot decât întâi-stătătorii. Iar hotărârile Sinodului vor fi impuse întregii Biserici. Cu alte cuvinte, nu va fi un Sinod, ci o silnicie abătută asupra noastră a tuturor.
Poate ne ajută Dumnezeu, deși suntem nevrednici și nedemni uneori de iubirea Lui (căci nu Îi răspundem pe măsură) și se va anula Sinaxa din Creta, în al doisprezecelea ceas.
În caz că Sinaxa va avea loc, nu cred că hotărârile luate acolo vor fi ortodoxe, de fapt această Sinaxă fiind încercarea de a se porni – motivându-se autoritatea unui mare sinod – prigoana ecumeniștilor ortodocși cu numele împotriva propriilor lor păstoriți. Nu de prigoană ne temem noi, doar suntem români ardeleni, ci din tot sufletul îi compătimim pe cei care, asemenea ierarhului din Bacău, se leapădă în scris de Sfânta Ortodoxie, diluând învățătura ei în otrava ecumenismului eretic.
Nici un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române nu a tras vreun semnal de alarmă înainte de acest Sinod. Plânge inima în noi, că am ajuns la mila lupilor. Fiți Preasfinția Voastră cel care zguduie lâncezeala liniștirii eretice la care ne îndeamnă ecumeniștii atunci când vor să vândă Ortodoxia cum vând unii legume în piață.
Să nu ne temem de masoneria care vrea să stranguleze această țară și pe poporul ei. Oricum, poporul român nu își va lăsa credința batjocorită și, pentru rugăciunile Cuviosului Justin, cine vrea să trăiască în Adevăr, chiar și amorțit fiind acum, va fi trezit și-și va apăra mama neamului, care este Biserica, cum spunea Eminescu.
În Duminica Pogorârii Sfântului Duh, Vă rugăm cu lacrimi să Vă ridicați mâinile la rugăciune ca credința noastră să ne rămână curată, întreagă și vie în suflete. Noi, românii din Covasna și Harghita, care am trăit nu o dată teroarea istoriei, însă nu am pierit, vrem să rămânem în continuare ”urmași ai Sfinților Părinți.” Poate nimeni nu se așteaptă ca tunetul adevărului să răsune tocmai din curbura Carpaților, însă strămoșii noștri care au apărat această inimă a României exact aceasta își doresc și se roagă în cer pentru Preasfinția Voastră și pentru noi toți.
Această scrisoare va avea un caracter public, ținând și loc de mărturisire personală de credință și de lepădare de orice întinare a Sfintei Ortodoxii.
Vă încredințăm – eu, familia mea și credincioșii pe care îi păstoresc – de toată dragostea noastră curată și fiiască și vă urăm cu sinceritate să ne trăiți Întru Mulți Ani!
Hristos S-a înălțat!

Sf. Gheorghe,
16 iunie 2016, la pomenirea trecerii la Domnul
a Cuviosului Justin Mărturisitorul

Cu fiiască supunere,
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

1

sursa

Harul Duhului Sfant – Singura arma a credinciosilor in fata lui Antihrist si a inaintemergatorilor lui

2

Fara viata duhovniceasca roditoare, vom confunda duhul si lucrarile antihristice cu cele ale lui Hristos

IPS Hierotheos Vlachos: Antihristul şi Mirungerea

“Prin urmare, Păstorii Bisericii nu trebuie să vorbească doar despre Antihrist şi înainte-mergătorii lui, ci trebuie în primul rând şi în special să ajute creştinii să trăiască în aşa fel încât Harul Botezului şi al Mirungerii să fie activ, prin ţinerea poruncilor şi a învăţăturilor lui Hristos, prin punerea în practică într-o manieră ortodoxă a acestora în viaţa lor, prin pocăinţă şi prin rugăciunea înţelegătoare a inimii; pentru că în acest mod vor putea să distingă energiile lui Hristos de energiile Antihristului”.

de Mitropolitul Hierotheos (Vlachos) al Navpaktos şi Hagios Vlasios

1

Din când în când auzim vorbindu-se de venirea lui Antihrist şi de ceea ce va aduce el între oameni şi în lume. Într-adevăr, există unii care chiar ar şi determina perioada exacta în care ar apărea acesta. Mulţi oameni ne întreabă despre acest subiect, dar răspunsurile se găsesc în Sfintele Scripturi şi în special în Epistolele Sfântului Ioan Evanghelistul, ale Sfântului Apostol Pavel, în Apocalipsa Sfântului Ioan şi în toată practica pastorală a Bisericii.
În continuare, aş dori doar să fac unele sugestii, mai ales despre cum să ne descurcăm în această situaţie.

11. În Prima sa Epistolă Sobornicească, Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre venirea Antihristului şi de asemenea despre activitatea antihriştilor; într-adevăr, el scrie creştinilor că s-a apropiat ceasul.

Mai exact, el scrie:

“Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă”. (I Ioan 2:18).

Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, care foloseşte texte ale scriitorilor ecleziastici, în afară de Antihrist, care va veni spre sfârşitul lumii şi aproape de A Doua Venire a lui Hristos, există, de asemenea, mai mulţi antihrişti, care implementează deja lucrarea lui Antihrist, atât în vremea sa, cât şi în orice epocă, şi care “sunt înainte-mergători şi vestitori al celui ce este numit intrinsec, mai ales şi cu adevărat Antihrist”.
La fel cum au existat Profeţi înainte de venirea lui Hristos, aşa, înainte de venirea lui Antihrist, vor apărea de asemenea proprii lui înainte-mergători, falşii profeţi.
Astfel, potrivit interpretării multora, antihriştii sunt numiţi “necucernicii ereziarhi”, care susţin şi apără “învăţăturile profane ale lui Antihrist”.
Acesta este motivul pentru care Sfântul Ioan Evanghelistul, în versetul următor spune:

“Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit” (I Ioan 2:19).

Aceştia au fost creştinii care au aflat adevărul revelat şi modul de viaţă îngeresc, dar, de vreme ce au fost înrobiţi de plăcerile senzuale, au fost incapabili să înţeleagă “măreţia bunătăţilor cereşti, frumuseţea lumii noetice şi fericirea şi bucuria inefabilă a veacurilor ce vor veni”, potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul.
Prin urmare, ei s-au întors la o viaţă de apostazie “şi nu au dorit să devină următori ai vieţii pure în Hristos”.
În consecinţă, înainte de venirea Antihristului, se vor manifesta mergătorii lui înainte: adică diferiţii eretici, dar şi acei creştini care, în loc să trăiască viaţa întru Hristos cu inimă curată şi credinţă adevărată în minte, traiesc în patimi şi slăbiciuni, fără rugăciune lăuntrică sau credinţă adevărată în Dumnezeu.

2. Totuşi, Sfântul Ioan Evanghelistul nu se mărgineşte la a vorbi doar despre Antihrist şi mergătorii lui înainte, ci şi despre cum să ne confruntăm cu Antihrist şi premergătorii lui. Acesta este motivul pentru care scrie imediat după rândurile anterioare: “Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate” (I Ioan 2:20).

Cu alte cuvinte, creştinii au primit ungere de la Dumnezeu şi ştiu cum să distingă energiile Antihristului de energiile lui Hristos. Aceasta nu vine din citirea cărţilor, ci prin ungerea care există în inimă şi care ne învaţă.

Sfântul Nicodim Aghioritul, explicând din nou ce este această ungere, scrie:

“adică aţi primit Harul şi puterea Sfântului Duh în inimile voastre de la Domnul Hristos, cel Sfânt între Sfinţi”.

Şi mai departe, referindu-se la modul în care cineva primeşte Sfântul Duh, scrie:

“Creştinii primesc Harul şi puterea Sfântului Duh prin Sfântul Botez, şi într-adevăr prin ungerea cu Sfântul Mir, şi poate acesta este motivul pentru care Harul Sfântului Duh este numit ungere şi pecetluire, având acelaşi nume ca şi ungerea şi pecetluirea cu Sfântul Mir; din acest motiv atunci când preotul îi unge pe creştini cu el, încheie cu aceste cuvinte: ‘pecetea darului Sfântului Duh’”.

Ungerea Sfântului Duh este pecetea Sfântului Duh care are loc în timpul Tainei Mirungerii cu Sfântul Mir, în aceeaşi zi cu Botezul nostru.
În continuare, în acelaşi capitol, Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă încă o data că sfânta ungere primită de un creştin la Sfântul Botez îl învaţă să distingă între adevăr şi minciună.

El scrie:

“Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (I Ioan 2:27).

Potrivit interpretării Sfântului Nicodim, care foloseşte texte ale Părinţilor şi scriitorilor Bisericii, ungerea pe care omul a primit-o este Harul Sfântului Duh, care sălăşluieşte în inima creştinilor, iar potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Evanghelistul, creştinii sunt îndrumaţi “să rămână neschimbaţi şi nestricăcioşi pentru totdeauna în Sfântul Duh, în dragoste şi credinţă adevărate”.
Şi, aşa cum îi este obiceiul, Sfântul Nicodim scrie: “cum şi în ce fel” rămâne omul neschimbător cu privire la darul Sfântului Duh? Aceasta se întâmplă atunci când omul rămâne ferm asupra învăţăturilor teologice şi ale Iconomiei Întrupării, nu doar raţional, dar şi existenţial.
Prin urmare, oricine ar vorbi despre Antihrist şi mergătorii lui înainte ar trebui să facă referire la toate pasajele Sfântului Ioan Evanghelistul şi ar trebui să specifice mai ales ceea ce spune Sfântul Ioan despre modul în care trebuie să îi înfruntăm pe Antihrist şi pe înainte-mergătorii lui.
Creştinii disting adevăraţii profeţi de cei falşi şi pe Hristos de Antihrist doar prin activarea Mirungerii, pe care au primit-o de la Dumnezeu şi care lucrează în inimile lor.

3. Sfântul Apostol Pavel, de asemenea, vorbeşte despre ungerea Sfântului Duh, care este de asemenea numită pecete.

Mai precis, în Epistola [A Doua] Către Corinteni, acesta scrie:

“Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1:21-22).

Aici apare cel mai clar faptul că Dumnezeu este Cel Care acordă Mirungerea creştinilor. El este Cel care ne miruieşte. Miruirea este identificată cu pecetluirea, iar aceasta este făcută de Dumnezeu, Care ne dă arvuna Duhului în inimile noastre.
Dacă cineva ar examina alte pasaje similare ale Sfântului Apostolul Pavel pentru a descoperi înţelesul arvunei Duhului şi ce înseamnă pentru cineva să cânte imnuri şi cântece duhovniceşti în inima sa, atunci el va înţelege că această ungere şi pecetluire este rugăciunea cu înţelegere a inimii, care este expresia dragostei pe care omul o simte pentru Dumnezeu.
Numele lui Hristos a fost înscris în persoana care a primit pecetea Sfântului Duh.

Sfântul Ioan Evanghelistul menţionează acest subiect în Apocalipsă:

“Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel” (Αpocalipsa 7:2-4).

Este lipsit de ambiguitate faptul că Îngerul care avea “pecetea Viului Dumnezeu” a pecetluit robii lui Dumnezeu pe frunţile lor.

Un pasaj similar se găseşte într-un alt capitol al Apocalipsei:1

“Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (Apocalipsa 14:1).

Cu alte cuvinte, cei mântuiţi, care stăteau cu Mielul – Hristos –, aveau Numele lui Hristos şi al Tatălui Său scrise pe frunţile lor.
Şi, precum spune apoi textul, ei au cântat o “cântare nouă” înaintea tronului lui Dumnezeu, al cărei conţinut doar ei îl ştiau.
Prin urmare, pecetluirea creştinilor cu Numele lui Hristos şi al Tatălui Lui este legată de “cântarea nouă”; adică rugăciunea minţii, ce este necunoscută oamenilor care nu au experimentat această stare.

4. Toate acestea înseamnă că, odată cu Taina Sfintei Mirungeri, care este legată de Taina Sfântului Botez, am primit darul Sfântului Duh în inimile noastre, prin pecetluirea mădularelor trupului nostru, atunci când preotul spune: “pecetea darului Sfântului Duh. Amin”.

Această miruire în inimă acţionează ca o iluminare a minţii: precum inspiraţia, dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, nădejdea în viaţa veşnică şi precum arvuna Duhului.
Mărturisirea dată de mucenici şi martiriul care urmează este activarea Sfintei Mirungeri, prin care mucenicul îl vede pe Dumnezeu; acesta este motivul pentru care martiriul Sfinţilor nu este o chestiune simplă precum un proces raţional, exuberanţă sentimentală sau o acţiune nesăbuită, ci este o roadă a vederii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii.
Totuşi, atunci când comitem un păcat, ungerea din adâncurile inimilor noastre este [re]activată prin pocăinţă. Cu alte cuvinte, pocăinţa, care este exprimată ca o înclinare spre a ne schimba viaţa, ca dragoste de Dumnezeu şi ca rugăciune, este activarea Harului Sfintei Mirungeri. În plus, această ungere este activată de rugăciunea minţii în inimă, care este “cântarea cea nouă” ce este intonat de cei care sunt regeneraţi de Sfântul Duh.
Totuşi, atunci când o persoană îl neagă pe Hristos, se depărtează de Biserica Ortodoxă şi adoptă o confesiune sau religie eretică, aceasta pierde acest dar. Iar atunci când se întoarce în Biserica Ortodoxă trebuie să primească din nou ungerea Sfântului Duh prin Taina Mirungerii.
Prin urmare, Păstorii Bisericii nu trebuie să vorbească doar despre Antihrist şi mergătorii lui înainte, dar trebuie în primul rând şi în special să ajute creştinii să trăiască în aşa fel încât Harul Botezului şi al Mirungerii să fie activ, prin ţinerea poruncilor şi a învăţăturilor lui Hristos, prin punerea în practică într-o manieră ortodoxă a acestora în viaţa lor, prin pocăinţă şi prin rugăciunea înţelegătoare a inimii; pentru că în acest mod vor putea să distingă energiile lui Hristos de energiile Antihristului.
Altfel, aceştia vor confunda energiile necreate cu cele create şi, ceea ce este mai grav, vor privi energiile lui Antihrist ca energii ale lui Hristos, şi invers.
Aceasta înseamnă purtarea de grijă pastorală Ortodoxă. Şi esenţa ei este ceea ce numim Tradiţie Isihastă.

* * *

Toţi cei care s-au învrednicit de ungerea inimilor lor de către Sfântul Duh — adică scrierea Numelui Mielului Apocalipsei şi a Tatălui Lui în inimile lor — vor scăpa de pecetluirea Fiarei Apocalipsei şi a tatălui ei, precum vor scăpa şi de mergătorii lor înainte.
Aceasta este esenţa purtării de grijă pastorale Ortodoxe, care este legată de Tradiţia Isihastă a Bisericii.
Acesta este motivul pentru care este de mare importanţă păstrarea monahismului ortodox. Orice alterare a spiritului monahismului ortodox ajută înainte-mergătorii lui Antihrist să îşi facă bine treaba şi să îi înşele pe oameni.

(Sursa: Ἐκκλησιαστικὴ Παρέμβαση, Navpaktos, Nr. 122 (iunie 2006), pag. 1 şi 8; Ὀρθόδοξος Τύπος, Nr. 1654 (4 august 2006), pag. 3 şi 4)

sursa: cuvantulortodox

1

Au nu stiti ca biserica a lui Dumnezeu sunteti si Duhul lui Dumnezeu traieste intru voi?

1

Duhul lui Dumnezeu traieste in biserica. Dar in noi traieste, oare, Duhul lui Dumnezeu? Traieste si lucreaza daca este in noi viata duhovniceasca.

Duhul, unit cu trupul, a fost asezat in lumea lui Dumnezeu ca sa fie preot, ca nu numai el sa traiasca in Dumnezeu, ci si pe toate cele materiale sa le aduca prin el insusi la impartasirea de viata dumnezeiasca.

“Cincizecimea praznuim si venirea Duhului (Stihira la Doamne, strigat-am) – o praznuim nu numai ca pe evenimentul prin care s-a intemeiat Biserica lui Dumnezeu, ci si ca pe un dar de la Dumnezeu, pe care fiecare dintre noi si-l insuseste si care este esential in viata noastra crestina.
Duhul Sfant, pogorandu-Se asupra Apostolilor, nu a ramas numai in ei, ci prin ei, ca prin niste canale, S-a revarsat asupra tuturor credinciosilor, si incepand de atunci traieste si lucreaza in Biserica, renascand la viata duhovniceasca prin Dumnezeiestile Taine, educand si pazind in ea pe fiecare om care devine madular al ei.
Cu toti suntem, prin harul lui Dumnezeu, purtatori de Duh – sau trebuie sa fim astfel, pentru ca prin Botez toti dintr-un Duh ne-am adapat (v. 1 Cor. 12, 13), prin Mirungere suntem insemnati cu Duhul Cel sfant al fagaduintei, prin pocainta suntem innoiti prin Duhul (v. Efes. 4, 23), prin Impartasanie primim Duhul infierii (v. Rom. 8,15) si devenim un duh cu Domnul (v. I Cor. 6,17). Avand asemenea fagaduinte si incredintari, vom pricepe cu usurinta intrebarea Apostolului Pavel catre corinteni: Au nu stiti ca biserica a lui Dumnezeu sunteti si Duhul lui Dumnezeu traieste intru voi? (I Cor. 3, 16), atunci cand a bagat de seama ca acei corinteni carora le scria el nu luau aminte la aceasta inalta intaietate crestineasca a lor.
Dar, fratilor, pe cat este de neindoielnic faptul ca a primi Duhul este intaietatea randuita de Dumnezeu a crestinilor, pe atat de sigur se poate ca dupa ce El a fost deja primit, sa-L pierdem ori sa-L stingem prin neluarea-aminte sau prin intoarcerea faptuirii noastre catre lucrurile ce-I sunt potrivnice. Apostolul ne preintampina: Duhul sa nu-L stingeti (I Tes. 5, 19). Nu intristati Duhul Sfant al lui Dumnezeu, intru Care ati fost pecetluiti spre ziua rascumpa­rarii (Efes. 4, 30). Aducandu-va aminte de aceasta lege, ca cine nu are Duhul lui Hristos, acela nici nu este al lui Hristos (v. Rom. 8, 9), iar cine nu este al lui Hristos, acela nu e al lui Dumnezeu, ajungi fara voie sa cercetezi cu grija si temere: oare traieste si lucreaza in noi Duhul lui Dumnezeu?!
La asta vom raspunde pe scurt dupa cum urmeaza: traieste si lucreaza ata­ta timp cat sunt in noi lucrari duhovnicesti, altfel spus viata duhovniceasca. Dupa aceasta, fiecare ar putea stabili in ce fel de legatura se afla cu Duhul. Necazul este insa ca expresiile „om duhovnicesc”, „viata duhovniceasca”, „lu­crare duhovniceasca” sunt intrebuintate de catre noi fara nici o precizie. Ele ba sunt intelese prea simplu si prin aceasta sfera sensului lor este largita pana intr-acolo ca pot fi folosite cu privire la toti, fara nici o exceptie, ba sunt luate intr-un inteles prea inalt si prin aceasta sfera sensului lor este restransa pana intr-acolo ca greu se va gasi cineva care sa poata fi cinstit dupa vrednicie cu titlul de „purtator de duh”. Cred ca ati intalnit amandoua extremele atat in discutii, cat si in carti. Pentru a destrama aceasta nelimpezime si a va da pu­tinta de a judeca precis despre propria voastra duhovnicie, va voi face o schita cat mai simpla a vietii duhovnicesti in formele si manifestarile ei posibile.
Desprindeti-va intrucatva de randuielile lumii de aici, inaltati-va intr-acolo unde nu e materie, inchipuiti-va ca voi insiva sunteti lipsiti de trup si ati fost pusi sa traiti si sa actionati pe taramul netrupescului. In aceasta forma sunteti duh. Lumea aceasta si tot ce este lumesc va sunt necunoscute. Cuprinsi de Dumnezeu, numai de la El primiti luminare si numai catre El sunteti atrasi cu toata fiinta voastra. Pe El il contemplati, pe El il gustati, dupa porunca Lui va miscati. Tocmai aceasta cufundare in Dumnezeu, aceasta miscare primita de la Dumnezeu si fericire in Dumnezeu alcatuiesc adevarata viata a duhului curat [Aici, ca si in paragraful de mai jos, cuvantul “curat” se refera, poate, {si} la faptul ca ingerii sunt duhuri netrupesti]. Asa e starea puterilor netrupesti!
Lui Dumnezeu – Izvorul oricarei fiintari – I-a placut insa ca, lasandu-i pe ingeri duhuri curate, sa uneasca duhul omului cu trup — si iata ce a iesit! Raza curata de lumina, rasfrangandu-se in picaturile de ploaie sau trecand printr-o prisma, se descompune in cele sapte culori ale curcubeului duhul curat si simplu, unit cu acest organism complex, s-a dovedit – cu toata simplitatea si neschimbarea firii sale – a fi in stapanirea a felurite capacitati si imbracat cu o multime de trebuinte orientate catre materie si catre lume. Pe viata simpla a duhului s-a altoit o alta viata, foarte complexa; pe viata indreptata spre Dumnezeu s-a altoit o viata ce are a face cu lumea. Totodata, si trupul traia viata sa, dand de stire despre sine duhului, insa nedepinzand de el in ceea ce alcatuieste esenta vietii sale. Şi s-a aratat omul in lume, avand o intreita viata: duhovniceasca, duhovnicesc-trupeasca sau sufleteasca, si trupeasca.
Intocmindu-l pe om in felul acesta, Dumnezeu avea de gand nu sa aduca duhul jertfa trupului, materiei, lumii, ci ca duhul, primind in sine prin trup cele materiale, sa inalte toate aducandu-le jertfa lui Dumnezeu. Duhul a fost asezat in marea lume a lui Dumnezeu unit cu trupul pentru ca nu numai el sa traiasca in Dumnezeu, ci si pe toate cele materiale sa le aduca prin sine in impartasirea de aceasta viata dumnezeiasca. Viata in Dumnezeu, desprinsa de cele materiale, avand stapanire asupra lor, a ramas si in aceste conditii trasatura caracteristica a vietii duhului omenesc.
S-au strecurat insa invidia si rautatea, au incurcat gandirea lipsita de experienta a omului cu conceptii mincinoase, au incantat-o cu farmecul materiei, au orbit inima cu nadejdi amagitoare, desi sclipitoare – si duhul a cazut de pe taramul dumnezeiesc in materialitate, in iubirea de trup si iubirea de lume. In locul legiuitei legaturi cu trupul, el s-a „dizolvat” in acesta prin gandire si prin simtire, si a devenit din curat – patimas, din liber de materie – cufundat in fapturi, din stapanitor – rob. Viata sufletesc-trupeasca a cazut in neoranduiala si a inghitit-o pe cea duhovniceasca, iar aceasta a inceput sa se vadeasca numai prin constientizarea Dumnezeirii, prin cerintele constiintei si prin chinuitoarea nemultumire care apare cateodata fata de tot ce este zidit. Contemplarea de Dumnezeu, miscarea de la Dumnezeu si fericirea in Dumnezeu au pierit. Duhul a amortit.
Duhul curat il contempla pe Dumnezeu si primeste de la El cunoasterea tainelor. Insa si duhul unit cu trupul, si dupa ce i-a fost descoperita prin simturi felurimea fapturilor lumii celei vazute, trebuie, luminat fiind cu aceeasi luminare launtrica de Sus, sa contemple in ele rasfrangerea tainelor cunostintei de Dumnezeu si a tainelor facerii lumii si carmuirii lumii de catre El, pentru ca si in conditiile acestei cunoasteri a multe sa ramana netulburat in aceeasi contemplare de Dumnezeu. Cazand insa, el a fost robit de felurimea fapturilor si chiar a fost strivit de multimea impresiilor pricinuite in simturile lui de acestea, impresii care alunga din el insusi gandul la Dumnezeu. Studi­ind faptura, el nu mai trece dincolo de ceea ce vede in ele, de alcatuirea lor si de legaturile dintre ele, si, nemaiprimind luminarea de Sus, nu vede in ele limpede rasfrangerea lui Dumnezeu si a dumnezeiestilor taine.
Lumea a devenit pentru el o oglinda tulbure, in care nu se vede nimic in afara de ea, oglinda. In urma acestui fapt, cunoasterea a multe inabusa in el cunoasterea Unuia, il intoarce de la Acesta si il face sa se raceasca fata de El. Acesta este pretul si acesta este rodul cunoasterii lumii materiale in cel cazut. Duhul curat este miscat de Dumnezeu. El primeste launtric semnele dumnezeiesti, oranduindu-se si lucrand potrivit acestora. Şi duhul unit cu trupul, dupa ce a fost pus in legatura cu fapturile cele multe, a primit puteri pentru a lucra in ele si a fost pus el insusi in necesitatea de fi supus lucrarii lor, si este la fel de dator sa lucreze in afara sa nu altfel decat urmand semnelor dumne­zeiesti si sa infaptuiasca planurile dumnezeiesti in randuiala desfasurarii vietii fapturilor, nu supunandu-se ei, ci intocmind-o in felul sau, asa incat in felul acesta, in pofida lucrarii de multe feluri dinafara, sa ramana in aceeasi unica miscare de la Dumnezeu, trasata de catre voia lui Dumnezeu. Cazand insa, el a fost inghitit de legaturile sale dinafara; nu le carmuieste, ci ele il carmuiesc El socoate randuiala de acum a lumii dinafara si miscarile din el insusi drept lege, pe care nici nu ii trece prin cap sa o conteste. Neprimind semnele dum­nezeiesti, el nu mai vede ce vrea Dumnezeu, nu se pricepe si nu indrazneste sa isi intocmeasca viata dupa planul lui Dumnezeu, ci este dus si manat. In locul unicei miscari de la Dumnezeu, el este tras incolo si incoace de multe lucruri, care il dezvata si ii taie pofta de a lucra dupa voia lui Dumnezeu.
Acesta este pretul intregii activitati de tot felul a celui cazut in viata politi­ca, sociala si familiala. Duhul curat e fericit in Dumnezeu. El Il gusta pe Dumnezeu si cunoaste fericirea in El. Insa si duhul unit cu trupul, dupa ce i-au fost descoperite feluritele frumuseti ale fapturilor lumii vazute, trebuie sa isi aiba fericirea numai in Dumnezeu si, contempland frumusetile vazute, sa nu se opreasca la ele, ci prin ele sa patrunda pana la frumusetea dumnezeiasca si pe aceasta sa o guste, asa incat in felul acesta, cu toata multimea frumusetilor dinafara care fagaduiesc fericire, sa ramana doar in neschimbata fericire dumnezeiasca, ce vine de la gustarea nemijlocita si mijlocita a lui Dumnezeu. Cazand insa, el a pierdut aceasta putere a gustarii de Dumnezeu si chiar gustul dumnezeiescului, si a incercat sa caute desfatare in fapturi in loc ca prin ele sa se ridice la desfatarea de Dumnezeu. Nu se putea sa nu bage de seama ca ceva nu este in regula si, cum amintirea fericirii in Dumnezeu a ramas in el, isi cladeste in jur, luandu-se dupa aceasta amintire, o lume noua, artificiala, si aduna in ea toate frumusetile cu putinta, nadajduind sa inlocuiasca prin asta fericirea de care isi aduce aminte, insa pe care nu o mai are. Dar nici asta nu e in regula.
Toate aceste placeri; mangaieri, frumuseti artificiale nu fac decat sa aprinda setea, nedand ceea ce cauta duhul. In locul desfatarii numai de Dumnezeu, care aduce fericirea, in el domneste desfatarea de multe, care chinuie, si nu da liniste, si il intareste si mai mult in instrainarea de desfatarea cu Dumnezeu. Acesta este pretul tuturor desfatarilor naturale si artificiale ale celui cazut.
Intr-adins v-am zugravit starea duhului unit cu trupul, starea in care el trebuia sa fie dupa planul lui Dumnezea si cea in care a ajuns dupa cadere, ca prin aceasta sa ma apropii de raspunsul la intrebarea pusa la inceput. Asadar sa stiti ca cel ce este asa cum am zugravit duhul curat si duhul unit cu trupul, dar care lucreaza dupa planul lui Dumnezeu, acela are Duhul, iar cel ce este asa cum l-am zugravit pe cel cazut, acela nu are Duhul. Fiindca Dumnezeiescul Duh S-a pogorat si salasluieste in Biserica si Se impartaseste tuturor credin­ciosilor ca sa ii reaseze pe cei cazui, sa le redea desavarsirea de la inceput, sa ii uneasca iarasi cu Dumnezeu si sa intareasca in ei viata cea dupa Dumnezeu.
Cel in care domneste contemplarea de Dumnezeu, ce are cunostinta tai­nelor dumnezeiesti prin luminare nemijlocita sau prin descoperire mijlocita, cel care cunoscand fapturile vazute nu ramane numai la ele, ci in ele cauta sa vada rasfrangerea dumnezeiestilor taine, facerii si carmuirii lumii, acela are viata duhovniceasca, acela are si Duhul Sfant. Iar cine s-a afundat cu mintea in fapturi si nu-L cunoaste pe Dumnezeu, acela, oricat ar fi de invatat, nu traieste cu Duhul.
Cine isi da seama de lucrarea poruncilor dumnezeiesti in el si a dobandit deprinderea de a lucra dupa cum ii arata voia dumnezeiasca descoperita (revelata) si isi intocmeste viata potrivit ei, in ciuda impotrivirilor launtrice sau a greutatilor si necazurilor dinafara, acela traieste cu Duhul. Iar cine, in intoc­mirea faptelor sale, nu-L are pe Dumnezeu in gand, acela, oricat de corecte ar fi faptele lui, n-are Duhul.
Cine gusta fericirea numai in Dumnezeu si se desfata de toate cele zidite doar in masura in care ele nu numai ca nu impiedica, ci chiar ajuta desfatarea de Dumnezeu, acela traieste cu Duhul. Iar cine are gust doar pentru placerile aduse de fapturi si sufera de lipsa de gust pentru cele dumnezeiesti, acela, oricat de subtiri gusturi ar avea, n-are Duhul.
Nu voi mai lungi vorba lamurind amanuntele manifestarilor Duhului in noi, ca sa nu va obosesc. Dati-va osteneala sa faceti asta singuri. Voi adauga, totusi, un singur lucru. Cei ce traiesc cu Duhul stiu cum a inceput in ei viata Duhului, stiu cum Duhul lui Dumnezeu, atingandu-Se de duhul lor, a facut sa se salasluiasca in ei nemultumirea de sine si de tot ce este in jur, cum dupa aceea s-a zamislit dorinta de a schimba totul si de a-si intocmi viata dupa cum le-o arata Duhul, cum s-a bucurat duhul lor de schimbarea asta si ce ajutor a intalnit in toate ostenelile sale de a trai duhovniceste, cum a inceput sa invie simtirea impietrita si sa se lipeasca in chip cald de cele dumnezeiesti, cum in­cetul cu incetul deprinderile rele s-au ofilit si obiceiurile bune s-au inradacinat, cum s-a salasluit in minte adevar dupa adevar si s-a inmultit cunostinta de Dumnezeu, cum, indeobste, omul a intrat tot mai mult inlauntrul sau, s-a statornicit in inima si a stat in sine insusi, ca sa fie in Dumnezeu cu luarea-aminte si sa umble necontenit in prezenta Lui nu numai gandita, ci si simtita. Aceasta scurta istorie a vietii duhovnicesti in om este, poate mai mult decat orice altceva, marturia pipaita a faptului ca el are Duhul lui Dumnezeu.
Inca un cuvant: pentru duhul nostru este firesc sa traiasca in Dumnezeu. Cazand, el s-a intors de la Dumnezeu catre faptura si a inceput sa traiasca in aceasta. Vine Duhul lui Dumnezeu, il smulge din legaturile fapturii si il face sa nazuiasca iarasi spre Dumnezeu. Nazuinta duhului spre Dumnezeu este rugaciunea. Asadar lucrarea rugaciunii in noi este rodul Duhului Dumnezeiesc. Este rugaciune, este si Duhul lui Dumnezeu. Nu este rugaciune, nu este nici Duhul lui Dumnezeu.
Incredintandu-va ca aveti Duhul, bucurati-va, purtatori de Duh! Insa si noi, care nu vedem in noi insine lucrari vadite ale Duhului, nu trebuie sa deznadajduim, chiar daca ne este greu. Odata pogorat, Duhul Sfant nu mai paraseste pamantul. Intrarile la El sunt deschise. Sa ne apropiem, si El va veni si Se va salaslui intru noi. Atata doar ca nu trebuie sa ne amagim. Duhul omului care a cazut sau care slujeste pacatului este totusi duh. El rasfrange in sine ceva nepamantesc, chiar daca nu ne putem da seama limpede ce anume, asa cum oglinda sfaramata in cioburi mici rasfrange ceva, dar nimic intreg. Aceste strafulgerari ale duhului – in minte, in fapte si simtaminte – nu trebuie nicidecum confundate cu viata duhului. Pentru ca aceasta viata sa se arate in chip intreg trebuie ca Duhul lui Dumnezeu sa Se pogoare, sa topeasca sfaramaturile duhului omenesc si sa faureasca din ele, intreg, omul ascuns al inimii (v. I Petr. 3, 4) la fel cum din cioburile de sticla, daca sunt topite din nou, ia nastere o sticla intreaga, in stare sa rasfranga lucruri intregi. Atelierul unde Duhul lui Dumnezeu savarseste asta cu duhul nostru este Sfanta Biserica cu toate asezamintele sale. Iata, ea e in fata noastra! Supuneti-va din tot sufletul indrumarii ei, si ea va va duce acolo unde cei trupesti sunt prefacuti in duh de viata facator dupa asemanarea Celui ce ne-a zidit (v. 1 Cor. 15, 45), primesc arvuna Duhului( II Cor. 1, 22) si incep sa guste bucuria vietii in Duhul Sfant (Rom. 14, 17). In aceasta asteptare, sa ne rugam cu osardie: Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, vino si Te salasluieste intru noi. Amin!”

Sfantul Teofan Zavoratul

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

cuvantulortodox

1