Mitropolitul Ierotheos Vlachos ridică probleme canonice cu privire la asa-zisul Sfant si Mare Sinod din Creta

1IPS Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos. Problemele esențiale cu privire la Sfântul și Marele Sinod
(Intervenție în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 25 mai 2016)

Sfântul și Marele Sinod care urmează să aibă loc în luna iunie 2016 în Creta era o așteptare a multora cu o anumită viziune despre el, care l-au pregătit, care s-au ostenit și acum au ajuns la convocarea lui. Întrebarea care se pune este dacă Sfântul și Marele Sinod este chiar acela pe care îl așteptau cei ce au avut viziuni despre el. Se scriu și se spun multe despre această temă, unii își exprimă bucuria lor, fiindcă în sfârșit a venit clipa dorită, alții exprimă îngrijorarea, o îndoială intensă iar alții simt o deplină dezamăgire. În această mică luare de poziție mă voi limita numai la câteva observații.

1. Sinod al Întâistătătorilor Bisericilor

Sinodul care urmează să se adune a fost caracterizat drept Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, dar în realitate va fi Sinodul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe. Acest punct de vedere îl susțin pentru faptul că toate deciziile de criză au fost luate numai de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe.
Pe data de 6-9 martie 2014 în Constantinopol, tot ei au luat hotărârea să convoace Sfântul și Marele Sinod în iunie 2016 și au stabilit tematica lui.
Pe 27-28 ianuarie 2016, Întâistătătorii la Chambesy în Geneva, au votat Regulamentul de organizare (în afară de Patriarhia Antiohiei) și textele pregătite de Comisii, afară de o temă pe care nu au semnat-o două Patriarhii, a Antiohiei și a Georgiei.
Mai înainte de începerea Sfântului și Marelui Sinod, Întâistătătorii vor semna mesajul Sfântului Sinod care va fi întocmit de grup format din câte un reprezentant din toate Bisericile Ortodoxe.
Programul lucrărilor sfântului și Marelui Sinod va fi întocmit de Întâistătători.

2. Abaterile de la Marile Sinoade

1Sinodul acesta a fost plănuit și pregătit ca un Sinod ecumenic și desigur primul gând asupra lui a apărut în 1923, la cea de-a 1600 aniversare a Primului Sinod Ecumenic. S-au pus în discuție aproximativ 100 de posibile teme, care priveau întregul interval de timp al celui de-al doilea mileniu, ce cuprinde ruperea părții de Apus a Imperiului roman (sec. VIII-XI), schisma din creștinismul apusean (sec. XV), dezvoltarea diverselor curente ideologice, precum iluminismul, romantismul, idealismul german, existențialismul, dar și secularizarea creștinismului însuși.
În final, această viziune a „Părinților” acestei idei a sfârșit prin a fi nu un Sinod Ecumenic, ci un Sfânt și Mare Sinod care încă nu-și poate afla identitatea, numai cu șase teme irelevante, inoportune, fără stabilirea vreunei ținte speciale și cu câteva dintre ele total desprinse de Tradiția Părinților.
Am auzit și am citit, și este susținut de mulți, că trebuia convocat Sfântul și Marele Sinod de aproximativ 1200 de ani și aceasta se întâmplă abia acum, pentru prima dată, după o atât de mare perioadă de timp. Aceasta creează o puternică problemă tuturor celor care se ocupă cu teologia și Tradiția Bisericii. Prin aceasta se prezintă situația ca și cum ar fi un gol bisericesc după Sinodul al VII-lea Ecumenic, care trebuie să fie acoperit, deși s-au mai adunat mari și importante Sinoade precum cel din vremea Sfântului Fotie cel Mare (879-880), sau a Sfântului Grigorie Palama (1341, 1351), după cum de asemenea, sinoade importante au avut loc între secolele XV – XVIII cu hotărâri determinante. Se dă impresia astfel că toate aceste sinoade importante sunt ocolite și marginalizate.
Iar lucrul acesta eu îl consider un afront din partea noastră adus sfinților noștri, Fotie cel Mare, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, sfinților Calist și Filotei Kokkinos, Patriarhi ai Constantinopolului, Sfântului Marcu Evghenicul și Patriarhilor ortodocși ai Răsăritului din secolele XV – XVIII.
Firește, acești sfinți nu sunt vătămați cu nimic de vreme ce învățăturile lor au dobândit o autoritate ecumenică, hotărârile celui de-al IX-lea Sinod Ecumenic (1351) au fost cuprinse în Synodikonul Ortodoxiei, care se citește în prima duminică din Postul Mare, dar este afrontul și căderea noastră din Tradiția ortodoxă.
Se pare că prin acest Sinod se urmărește inițierea unei noi epoci bisericești, a apostazierii de la teologia și mărturisirea Sinoadelor ecumenice și panortodoxe, de la cele dinainte de Sinodul al VII-lea și cele de după acesta. Astfel ne vom trezi cu un gol de memorie, un alzheimer duhovnicesc în Biserica Ortodoxă. Nu se explică altfel unele puncte ale textelor care au fost pregătite, precum și analizele explicative ale susținătorilor lor.
Se pare că este o imitație/copie de proastă calitate a Conciliului Vatican II. Sfântul și Marele Sinod ca idee, a început odată cu încercarea de convocare a Conciliului Vatican II. Și așa cum Vatican II a dezvoltat o nouă ecleziologie, care a trecut de la ideea exclusivității la teologia includerii, sau la teologia baptismală, într-un mod analog unele puncte din textele care s-au pregătit pentru Sfântul și Marele Sinod amintesc de o nouă eclesiologie și în Biserica Ortodoxă, în măsura în care se recunosc Taine și în afara Bisericii Ortodoxe.

3. Lipsa pregătirii mai dinainte a Sinodului

1Dacă revenim la problemă, constatăm că Biserica noastră [e o referire la Biserica Greciei, n.ed.] nu s-a pregătit corespunzător pentru acest Sinod. Și este o Biserică cu un potețial teologic înalt, cu un monahism viu și viață bisericească bine organizată. Prin toate acestea Biserica noastră educă, prin școlile teologice, teologi și clerici ale altor biserici locale, are iradiere internațională prin textele teologice și pastorale și multe altele. Totuși pentru prelucrarea textelor care urmează a fi semnate la Sfântul și Marele Sinod nu a existat o suficientă pregătire și hotărâri sinodale.
În martie 2014 la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, în Constantinopol, s-a hotărât convocarea Sfântului și Marelui Sinod în luna iunie 2016, precum de asemenea s-a hotărât de către Comisie să se aducă la zi textele deja pregătite. De atunci și până astăzi trebuiau să fie discutate în ședințele ierarhiei, să se dea sarcini reprezentanților noștri care să ducă spre stabilirea unor texte definitive, să se organizeze dezbateri pe marginea lor în școlile teologice, la sinaxele clericilor și laicilor, astfel încât să se expună propunerile Bisericii noastre ca mai apoi să se ajungă la textele finale.
Însă, dimpotrivă, noi ierarhii am petrecut în necunoștință și am primit texte socotite definitive, de vreme ce au fost semnate de Întâistătătorii Bisericilor Autocefale Ortodoxe, în ianuarie la Chambesy, în Geneva, și au fost trimise la Sfântul și Marele Sinod. Ajungem acum să discutăm despre textele acestea, când mai există foarte puține șanse ca ele să fie îndreptate.
Am în mână expunerile reprezentanților Bisericii noastre din Comisia Specială ortodoxă pentru reevaluarea textelor, care au fost depuse la Sfântul Sinod Permanent în perioada 2014-2015, precum am de asemenea și fragmente din Practicalele Ședințelor Sinodului Permanent. Reprezentanții noștri ne-au asigurat prin expunerile lor că textele nu au probleme. De asemenea Sfântul Sinod Permanent a împărțit expunerile și textele Arhiereilor pentru informarea lor fără să pară din Practicale că au avut loc discuții sau că s-au dat linii directoare pentru eventuale modificări sau adăugiri afară numai de o singură dată când s-a luat hotărârea pentru unele corecturi de exprimare.
La Ședința Sinodului din 2009 pentru evaluarea dialogului cu romano-catolicii s-a hotărât : 1. „S-a constatat nevoia unei mai bune informări a ierarhiei în aceste chestiuni importante. S-a arătat că pe viitor ierarhia va lua cunoștință de toate fazele dialogurilor, altminteri nici un text nu leagă Biserica. De altminteri, aceasta o recomandă Statutul Sinodal al Bisericii. […] 4. Textul de la Ravenna și textul care urmează să se discute în Cipru sunt sub limita referirii și aprobării lor de către Bisericile locale autocefale […]. Aceasta înseamnă în mod practic că nu vor fi evenimente încheiate, fără hotărârea sinodală a Ierarhiei. Ierarhii sunt păzitorii Tradiției ortodoxe, așa cum au mărturisit la hirotonia lor întru episcopi” (Comunicatul Sfântului Sinod, 16. 10. 2009).
Dacă acest lucru s-a spus pentru textul de la Ravenna, cu atât mai mult ar trebui să se spună și în cazul acesta, de vreme ce urmează să fie semnate texte obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă.
Trebuia așadar, și anul trecut să fie convocată Ierarhia Bisericii noastre ca textele să fie parcurse de către toți arhiereii, să fie explicații concrete și să se ia hotărâri. Acest lucru a fost semnalat și de alte Biserici Ortodoxe din câte știu. Prin urmare, ceea ce se întâmplă astăzi trebuia să se întâmple mai înainte de semnarea textelor de către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe la Chambesy din Geneva, în luna ianuarie a anului 2016.
Dar trebuia să auzim și punctele de vedere ale Școlilor teologice și ale academiilor bisericești precum și ale preoților, monahilor și laicilor. Seriozitatea fiecărui Sinod are legătură cu seriozitatea cu care întâmpinăm temele propuse. Din nefericire, noi episcopii ne mulțumim numai cu o slujire pastorală cu raportare socială și am lăsat temele majore ale credinței unora care fac pe specialiștii.
Cel puțin în acest ultim ceas, al doisprezecelea, să arătăm și noi un înalt simț de răspundere în ceea ce privește cugetul bisericesc și terminologia teologică, să lepădăm sentimentalismele și alte diferite interese bisericești. Nu are importanță cine va reprezenta Biserica noastră în acest Sinod, ci ce va susține Biserica noastră în pozițiile care se vor prezenta. Astfel, convocarea de astăzi a ierarhiei este foarte importantă pentru că trebuie să acceptăm hotărârea Sfântului Sinod Permanent și în realitate să hotărâm dacă vom urma pozițiile care decurg din Tradiția noastră sau dacă ne vom lăsa inspirați de concepțiile contemporane care se distanțează de limba și duhul tuturor Sinoadelor ecumenice panortodoxe. Aceasta este problema.
Va trebui să conștientizăm că nu este vorba doar de textele celor șase teme, ci o importanță majoră are mesajul care se va fi întocmit și va fi citit la începutul Ședinței Sfântului și Marelui Sinod. S-a spus că chiar dacă la Sfântul și Marele Sinod nu vor fi discutate și nu vor fi hotărâte diferite teme, fundamental este mesajul care se va transmite întregii lumi.
Astfel am ales un Mitropolit care ne va reprezenta în alcătuirea mesajului. Va trebui astăzi să cunoaștem conținutul lui sau punctele lui de bază și centrale pe care le va cuprinde și să hotărâm în raport cu aceasta. Din câte știu deja se pregătește acest text, va fi definitivat de Comisia Specială care se va întruni în ședință în Creta cu o săptămână mai înainte de convocarea Sfântului și Marelui Sinod, va fi semnat de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale și va fi mesajul fundamental al acestui Sinod.
Întrebarea care se pune este: ierarhia Bisericii Greciei va ignora textul acesta, nu va lua cunoștință de conținutul lui de vreme ce este atât de important? Eu, cel puțin, și sper că și alți frați, nu încurajez pe nimeni să semneze un astfel de text, dacă nu îl citesc mai întâi. Propun să se adauge la acest mesaj paragraful: Sfântul și Marele Sinod este continuarea celor opt sinoade din primele veacuri și ale marilor sinoade din vremea lui Fotie cel Mare, Grigorie Palama și a Sinoadelor ulterioare ale Patriarhilor Răsăritului.
Acestea sunt temele potrivite și importante și nu cine va fi prezent la acest Sinod și cine va refuza să participe la el chipurile pentru motive de conștiință.

4. Duplicitatea limbajului ecleziastic.

Citind cineva câteva din aceste texte observă că sunt inspirate dintr-un duh de diglosie 1(limbaj dublu). Cuvântul diglosie s-ar putea să mire dar el exprimă o realitate atunci când cunoaștem duhul care există în jurul temelor respective.
Într-un alt text al meu am notat diferitele teme care există în unele texte, precum au făcut-o și alții, episcopi, clerici, monahi, teologi, laici și din acest motiv nu poate cineva să se tulbure.
Semnalarea aceasta este necesară dacă ne gândim că este vorba de texte sinodale panortodoxe care trebuie să fie lucrate cu atenție. Se poate ca în comunicarea noastră zilnică sau uneori în textele noastre să fi trecut unele cuvinte care provoacă probleme, precum de pildă putem să scriem sau să spunem „Biserica” romano-catolică sau „Biserica”[1] protestantă etc., dar când se alcătuiesc texte de mărturisire care vor rămâne ca hotărâri ale Sfântului și Marelui Sinod, atunci trebuie să fim atenți.
Sfântul Grigorie Palama în timpul luptelor teologice și isihaste a consacrat un principiu fundamental: „altceva este a ne contrazice pentru dreapta credință și altceva este mărturisirea credinței”. Aceasta înseamnă că în contrazicere poate cineva să folosească orice fel de argumente, dar când scrie texte de mărturisire a credinței atunci cuvântul trebuie să fie concis și exact din punct de vedere dogmatic, așa cum au făcut Sfinții Părinți care au dogmatisit printr-un cuvânt scurt și cu multă înțelepciune. Astfel, textele care ni se pun dinainte și care urmează a fi semnate și de Biserica noastră trebuie să fie dogmatic curate și să nu fie caracterizate de neclaritate și confuzie, altminteri nu vor fi texte ortodoxe.
Citind cineva cu atenție cuvintele care se folosesc, înțelege că se urmărește să se ascundă unele teme, cum din păcate se întâmplă de multe ori cu legile care se votează în Parlament. Există o neclaritate și o practică concretă în multe teme ecleziastice care se ascund în dosul cuvintelor textelor care vorbesc despre alte „Biserici”.
Mă voi referi la trei exemple din această practică de până acum.

Primul exemplu este tema lucrărilor din 1965 care au avut loc în Constantinopol și Vatican, ceea ce a dus la concluzia că a avut loc ridicarea anatemelor. Să amintesc că Patriarhul Constantinopolului Serghie al II-lea, nepot al lui Fotie cel Mare, prin hotărâre sinodală a șters numele Papei Romei Serghie al IV-lea din dipticele Bisericii încă din 1009 fiindcă în epistola de întronizare a inclus Simbolul Credinței cu Filioque și de atunci numele nici unui Papă nu a mai fost pus în diptice, prin urmare aceasta a fost deja neîmpărtășire (necomuniune de credință).
Mai târziu, în 1054, Cardinalul Humbert a anathemizat pe Patriarhul Mihail Cerularie și alți doi și acela la rândul său l-a anathemizat. Aceasta înseamnă că neîmpărtășirea/lipsa comnuniunii exista și mai înainte de anateme și firește ridicarea anatemelor nu desființează practica neîmpărtășirii/necomuniunii de credință.
Întrebarea care se pune este: În 1965 a avut loc ridicarea anatemelor sau ridicarea neîmpărtășirii/necomuniunii? Este o întrebare potrivită, fiindcă în enciclica Patriarhiei ecumenice din 7 decembrie 1965 se scrie că a avut loc ridicarea anatemelor și prin urmare există încă necomuniune, în timp ce în declarația care s-a semnat în franceză între Patriarhul Ecumenic și Papa și pe care a citit-o Papa în ultima zi (7 decembrie) și la lucrările Conciliului Vatican II, se scrie că a avut loc ridicarea necomuniunii/neîmpărtășirii. Am la îndemână textul acesta în franceză și în engleză.

Al doilea exemplu este continuarea celui precedent, căci din păcate în practica ecleziastică nu numai că sunt recunoscuți heterodocșii ca Biserici, ci că este comuniune ecleziastică și euharistică! Prin urmare se constată o diglosie/duplicitate de termeni ecleziastici, neclaritate și confuzie. Mă refer la un text al Unei Biserici care este caracterizat drept Mărturisire de credință care a fost aprobat oficial și în care predomină într-un mare grad duplicitatea limbajului și confuzia. În timp ce este vorba despre Biserica Una, în același timp sunt caracterizate ca Biserici și celelalte confesiuni care ar constitui Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică. De asemenea, se vorbește încă despre dumnezeiasca Împărtășire din același Sfânt Potir de către toți creștinii „din necesitatea ospitalității creștine prin Sfintele Taine”, precum și de faptul că „toți creștinii prin același botez am devenit mădulare ale trupului lui Hristos care este Biserica”.

Al treilea exemplu: Recent am citit cartea profesorului Antonie Papadopulos cu titlul Dialogul Teologic al Ortodocșilor și Romano-catolicilor (istorie-texte-probleme) și am constatat încă odată că în dialogul acesta și în declarațiile acestea și textele comune dintre Patriarhul ecumenic și Papa, precum și al reprezentanților lor predomină un limbaj și un duh „de frățietate care rezultă din botezul unic și din participarea la sfintele Taine”și că „Bisericile noastre se recunosc una pe alta ca Biserici surori, responsabile împreună în păzirea credinței Bisericii Una a lui Hristos în planul dumnezeiesc, dar cu totul distincte, în vederea unității”.

Acest fenomen al diglosiei (duplicității limbajului) în documentele ecleziastice oficiale este o realitate dureroasă care arată îndepărtarea de textele oficiale bisericești de două mii de ani. Acest lucru nu trebuie să se întâmple în textele Sfântului și Marelui Sinod.

5. Expresia Biserici surori

1În documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, în timp ce se vorbește despre faptul că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, în același timp se vorbește despre faptul că Biserica Ortodoxă „recunoaște existența istorică a altor biserici și confesiuni creștine”, prin urmare se face o confuzie legată de conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, și pentru acest motiv se impune corectarea acestui text.
Această problemă este foarte serioasă, pentru că în diferite dialoguri teologice între ortodocși și romano-catolici, precum de asemenea și în textele oficiale dintre ortodocși și romano-catolici se vorbește despre Bisericile surori și din nefericire acest termen de Biserici surori, a dezvoltat o teologie și o eclesiologie speciale. Nu este un termen tehnic, ci o teologie ecleziologică contemporană, care predomină în mișcarea ecumenistă.
Despre termenul Biserici surori și mai ales cum a început să fie folosit, face referire un text pe care l-a editat Biroul Congregației pentru doctrina credinței, a Vaticanului (30 iunie 2000) pe care o prezida la acea vreme cardinalul Joseph Ratzinger, viitorul papă Benedict al XVI-lea. Acest termen, conform acestui text, a apărut în secolul al XII-lea și al XIII-lea, a fost folosit în vremurile mai noi de Patriarhul Constantinopolului Athenagora, a fost adoptat de Conciliul Vatican II și de atunci a fost folosit în documentele papale în declarații oficiale și epistole, în enciclice etc.
De asemenea, în textul pe care l-a editat Congregația pentru doctrina credinței, a Vaticanului se face o analiză teologică a acestei expresii și se prezintă cum înțeleg romano-catolicii că Una, Sfânta, sobornicească și apostolică Biserică universală, care este cea Papistașă nu este Biserică soră, ci maică a tuturor celorlalte Biserici. Acesta este motivul pentru care „va trebui ca cineva să evite, ca pricină de răstălmăcire și confuzie teologică, folosirea expresiilor precum cele două Biserici ale noastre care sunt folosite când este vorba de Biserica Catolică și ansamblul Bisericilor Ortodoxe (sau Una dintre Bisericile Ortodoxe)”. Desigur acest termen de Biserici surori, potrivit textului, poate să fie folosit numai pentru acele comunități ecleziastice care au păstrat succesiunea apostolică validă și euharistia”.
Este evident că termenul de Biserici surori este folosit de papistași într-un sens teologic și eclesiologic de validare a tainelor și a succesiunii episcopale și nu este doar un termen tehnic, cu adăugirea că maica tuturor Bisericilor este Biserica Catolică.
Este interesant că Papa Ioan Paul al II-lea în cuvântul pe care l-a rostit pe 5 iunie 1991 în Bialystok în Polonia a zis despre această temă: „Astăzi vedem mai limpede și înțelegem mai bine că Bisericile noastre sunt biserici surori, nu în sensul simplu al unei expresii politicoase, ci în sensul unei categorii fundamentale al unei eclesiologii ecumenice”.
Acest lucru rezultă nu numai din decretele Conciliului Vatican II dar și din textele care au fost semnate în dialogurile teologice dintre ortodocși și romano-catolici în Monaco (1982) și la Bari (1987), la Noul Valaam în Finlanda (1988) și mai târziu la Ravenna (2007).
Amintesc că la Monaco s-a întocmit un text cu tema „Taina Bisericii și a Euharistiei în lumina Tainei Sfintei Treimi”. La Bari s-a întocmit textul cu tema „Credința, Tainele și unitatea Bisericii”, la Noul Valaam s-a întocmit textul cu tema „Taina Preoției în structura tainică a Bisericii și în special însemnătatea succesiunii apostolice pentru sfințirea și unitatea poporului lui Dumnezeu”. Și la Ravenna, „Consecințele eclesiologice și canonice ale ființei tainice a Bisericii. Comuniune ecleziastică, sinodalitate și autoritate”. Aceste patru texte s-au întocmit și au fost aprobate de reprezentanții Bisericilor Ortodoxe cu perspectiva că atunci când se va încheia dialogul teologic, vor fi aprobate și de unele Biserici autocefale locale.
Din toate acestea rezultă fără îndoială două concluzii importante.
Prima concluzie este că termenul de Biserici surori și termenul de Biserică pentru romano-catolici nu este un simplu termen tehnic, ci expresia eclesiologiei în aceste comunități creștine.
A doua concluzie este că texte precum cele de mai sus au fost semnate și de reprezentanți ai Bisericii Greciei cu premisa obligatorie că vor ajunge în final spre aprobare la ierarhia Bisericii Greciei, adică vor sfârși sub termenul obligatoriu de ad referendum. Dacă totuși în textul care urmează să fie votat în Sfântul și Marele Sinod din Creta va rămâne expresia că „Biserica ortodoxă recunoaște existența istorică a tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine” și alte asemenea expresii, atunci se recunosc indirect și textele care au fost semnate de reprezentanți, deși sunt problematice, fără să ajungă pentru aprobare la ierarhia noastră. Acesta este motivul pentru care trebuie să preceadă aprobarea sau nu a celor patru texte de către ierarhia Bisericii Greciei.
Prin urmare trebuie neapărat ca în textul care urmează să fie discutat și votat la Sfântul și Marele Sinod să nu fie caracterizate drept Biserici alte comunități creștine și alte confesiuni.

6. Validitatea și realitatea Botezului

Consecința celor precedente este faptul că mulți susțin că Botezul eterodocșilor este valid și real adică nu se identifică limitele canonice cu cele harismatice ale Bisericii.
Arhiereii mai vechi ai Patriarhiei Ecumenice utilizau rânduiala canonică cu privire la modul primirii heterodocșilor prin iconomie sau cu acrivie în Biserica Ortodoxă. Făceau distincția că altceva este dacă sunt Taine în afara Bisericii – care nu există – și altceva este modul în care primim un heterodox în Biserică. Judecând după acrivie, nu există Taine în afara Bisericii, dar prin iconomie acceptăm pe cineva cu Mirungere sau libel (mărturisire de credință) atunci când botezul a avut loc în numele Dumnezeului Treimic, cum este gândit în mod ortodox, și prin întreita afundare în apă. Acest lucru ne odihnește. Insistența unora de a schimba iconomia de la o temporară suspendare a acriviei, la o stare permanentă este inadmisibilă.
Astfel, mulți susțin că botezul heterodocșilor/ereticilor este valid și real, lucru pe care nu-l susțin Canoanele al 7-lea al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic și al 95-lea din al V-lea Sinod Ecumenic. Dar dincolo de aceste două Sinoade ecumenice nu trebuie trecut cu vederea faptul că în tradiția latină s-a introdus erezia lui Filioque, erezia lui actus purus, alte abateri eretice, precum de asemenea și botezul prin stropire sau turnare, evitându-se afundarea celui botezat în apă.
Apoi, se poate întreba cineva de ce să nu fie valide, în acest caz și reale Mirungerea sau Euharistia heterodocșilor în aceeași logică? Și pentru ce este socotit valid și real botezul heterodocșilor când, în același timp, sunt opriți de la Preacuratele Taine, și atunci, care este scopul cel mai adânc al botezului? Adică potrivit unor teologi, botezul heterodocșilor este valid și real, dar nu atrage după sine rezultate bisericești, de vreme ce este nelucrător, cum susține Augustin? Opinia cum că botezul heterodox este valid și real este legată de succesiunea apostolică, adică de preoția validă și reală. Această poziție este stranie, fiindcă succesiunea apostolică nu este o lucrare magică și mecanică, nu este numai un șir, fie el și neîntrerupt, de hirotoniri, ci în primul rând și mai înainte de orice, este succesiunea modului apostolic de viețuire și gândire potrivit cu troparul: „Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor apostolilor fiind….”. Pierderea credinței ortodoxe revelate, introducerea teologiei scolastice ca fiind mai înaltă decât teologia patristică și apostolică, nu constituie succesiune apostolică. Este caracteristic cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: „Cei care s-au depărtat de Biserică nu mai au harul Duhului Sfânt în ei înșiși, căci a încetat transmiterea Lui prin faptul că s-a întrerupt rânduiala (Canonul 1)”. Cum este de asemenea cunoscută fraza din Canonul Sinodului de la Calcedon: „De la eretici, unde nu este Biserică, este cu neputință să se primească iertare de păcate”.
Dincolo de această temă dogmatică, se pune o puternică problemă și din punct de vedere istoric a șirului neîntrerupt al hirotonirilor, de vreme ce s-a transmis istoric faptul că Carol cel Mare și urmașii lui au pus laici ca episcopi, fără hirotonie, și i-au socotit drept funcționari administrativi în sistemul feudal pe care l-au impus, astfel încât a protestat chiar și Papa Romei în fața conducătorilor germani. Istoric s-a dovedit că mai înainte de schisma Vechii Rome de cea Nouă a existat schisma eparhiilor unde domnea Carol cel Mare de Vechea Romă. În anul 794 la Frankfurt a fost condamnat Sinodul al VII-lea ecumenic și în anul 809 la Aachen a fost introdus Filioque și toate acestea au trecut și în Biserica Vechii Rome când a fost ocupată de franci.
Citind Dialogurile Papei Romei Grigorie, numit și Dialogul, se poate vedea Biserica ortodoxă a Romei mai înainte de secolul al VII-lea după Hristos, teologia ei, isihasmul ei, punctele comune cu teologia Părinților Bisericii, lupta papilor ortodocși, a episcopilor și a monahilor cu ereticii goți, vizigoți, vandali, longobarzi și încă și cu francii, precum și muceniciile, uciderile pe care le-au suferit ortodocșii Vechii Rome de la neamurile germanice. Și toate acestea se petreceau la începuturile secolului al VII-lea. Însă acum, despre ce Tradiție și succesiune apostolică vorbim, când toate sunt problematice, și cele teologice, și cele ecleziastice, și cele istorice?

7. Credința greșită privind ontologia persoanei[2].

Problema persoanei nu este doar o problemă „de școală”, adică scolastică, ci este de cea mai mare importanță. A fost introdusă în terminologia noastră, o folosim adesea, vorbim despre „persoana umană” și de „sacralitatea” ei, despre diferența dintre „persoană și individ” și multe altele care sunt o răstălmăcire a teologiei Părinților noștri.
Am citit comunicatul care a fost semnat la Mytilene între Papa, Patriarhul ecumenic și Arhiepiscopul Atenei și a toată Elada. Este vorba despre „ocrotirea vieții umane”, despre „criza umanitară” despre „atentarea la valorile umane și la drepturile și la libertățile fundamentale”, despre „criza umanitară”, dar nu și despre „persoana umană”.
Din nefericire astăzi a fost înlocuit cuvântul foarte frumos și foarte teologic de om cu cuvintele persoană, persoană umană, care îmi amintesc expresia mai veche „socialism cu față umană” și cu acest înțeles am ajuns de la teologie la sociologia drepturilor omului. Desigur, cinstim drepturile omului, dar teologia Bisericii Ortodoxe nu poate fi limitată numai la acestea.
Cuvintele persoană și individ folosite pentru om și cele referitoare la „ontologia persoanei” au un traseu de la Toma d’Aquino până la Kant, idealismul german (Fichte, Schelling, Hegel), teologia rusă și existențialismul și sunt folosite în principal de unii ortodocși. Este vorba despre o formă de venin teologic care a atacat teologia noastră ortodoxă.
Și este posibil să folosim acest termen în limba noastră de zi cu zi, fără să ne dăm seama, dar când se introduce acest termen în textele oficiale sinodale și bisericești, atunci constituie o deviere teologică. Teologii contemporani care folosesc expresiile „persoană umană”, „necesitatea firii” „voință și libertate a persoanei”, în mod limpede încalcă teologia ortodoxă care susține că firea este bună și nu constrânsă, voia-voința este dorință a firii și nu a persoanei, persoana se identifică cu individul și altele. Legătura dintre voință și persoană desființează Dumnezeul Treimic , introduce tritheismul și legătura dintre fire și necesitate atribuie un blam lui Dumnezeu pentru crearea omului.
Astfel în textul[3] propus, trebuie să fie înlocuite cele referitoare la persoană prin cuvântul om. Ce frumos este acest cuvânt cu conținutul lui ortodox al după chipului și asemănării! Firește, trebuie să respectăm pe fiecare om ca făptură a lui Dumnezeu, dar nu numindu-l persoană ne arătăm respectul față de el.
Fiindcă unii invocă pe Părintele Sofronie care a vorbit despre persoană vreau să fac observația că toate cele pe care le-a scris gheronda nu au nici o legătură cu cele pe care le analizează teologii personaliști contemporani. Gheronda identifica persoana-ipostas cu parcursul de la după chipul la după asemănare și în realitate prin termenul de persoană îl „zugrăvea” pe Sfântul Siluan.

Concluzii

Textele care au fost asumate și semnate de către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe și care urmează a fi discutate la Sfântul și Marele Sinod sunt provocatoare în anumite puncte, deoarece până zilele noastre se observă, chiar și în Biserică, o confuzie între învățăturile Sfântului Grigorie Palama, de exemplu și învățătura adversarilor lui umaniști. Textele propuse s-au întocmit fără un dialog public și fără o consfătuire teologică, de aceea au creat reacții teologice și pe bună dreptate.
Totuși unii „deștepți” au vorbit aspru despre aceștia care au reacționat pe bună dreptate cu argumente teologice și i-au numit „facțiune înarmată a unei ortodoxii ideologice”, despre un „ayatollah al ortodoxiei”. Se întorc însă împotriva sinaxei bătrânilor luminați și îndumnezeiți și a părinților duhovnicești și scriu: „Este deja timpul pentru conducătorii bisericești responsabili să terminăm cu această caricatură a așa zisei credincioșii în Tradiție, cu acești ayatollahi ortodocși care consideră că au responsabilitatea ortodoxiei în lume…”
Problema este că se încearcă o emancipare din Tradiția Bisericii de după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic și care ajunge până astăzi, o pierdere a autorității și o îndepărtare de învățătura sfinților noștri îndumnezeiți, în primul rând de Fotie cel Mare, de Sfântul Simeon Noul Teolog, de Sfântul Grigorie Palama, de Marcu Evghenicul și de ceilalți Părinți filocalici.
Dacă nu este astfel, atunci să mărturisească oficial în mesajul pe care îl vor trimite, credința lor în Marile Sinoade de după Sinodul al VII-lea, adică Sinodul din timpul lui Fotie cel Mare, din timpul Sfântului Grigorie Palama și în continuare în sinoadele Patriarhiilor de Răsărit din perioada Turcocrației. Este atât de simplu!
Traducere din neogreacă de Laura Enache pentru http://www.parohiacopou.ro

[1]Adică în mod curent putem vorbi de Biserica protestantă, dar de facto nu există Biserică protestantă.
[2] Expresia ontologia persoanei este specifică antropologiei dezvoltate de Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, unul din principalii organizatori ai Sfântului și Marelui Sinod. Tezele sale, care au fost supuse la critici repetate, au influențat vizibil textele supuse aprobării Sinodului. A se vedea pentru o analiză largă a acestora, mai ales: Jean-Claude Larchet, Persoană și natură. Sfânta Treime – Hristos – Omul. Contribuții la dialogurile interortodoxe și intercreștine contemporane, traducere de pr. Dragoș Bahrim și Marinela Bojin, Ed. Basilica, București, 2013, capitolul “Persoană și natură. O critică a teoriilor personaliste ale lui Christos Yannaras și Ioannis Zizioulas”, pp. 273-534 (n. ed.).
[3] Este vorba de documentul Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, supus Sinodului spre aprobare (n. ed.).

sursa

Reclame

Primejdia întrunirii Sinodului Panortodox din Creta. Apostazia de la Teologia Sfinților Părinți

De ce reprezintă o primejdie acest Sinod?

1Orice creștin ortodox trebuie să știe că fără dreaptă credință nu ne putem mântui, că în afara Bisericii, care este Trupul lui Hristos, nu este mântuire. De ce? Pentru că «cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică» – spune Însuși Domnul nostru Iisus Hristos în Sf. Evanghelie (Mc. 3:29). Iar Sf. Ioan Gură de Aur ne tălmăcește foarte limpede acest cuvânt, numind pe eretici și pe dascălii mincinoși care nu învață drept cuvântul Adevărului, nu doar lupi și tâlhari, ci „luptători împotriva Duhului și hulitori ai Duhului harului. Acestora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor”[1]. Învățătura de credință ortodoxă nu este una omenească, nu este inventată de vreo minte omenească, oricât de genială ar fi ea. Învățătura ortodoxă este revelată, descoperită de Dumnezeu, Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, prin Sfânta Scriptură și Sfintele Canoane stabilite prin Sinoade Ecumenice. Sfinții Părinți au numit canoanele cârma Bisericii, după care se ghidează corabia mântuirii de la care nu putem să facem niciun rabat. Dogma ortodoxă este una revelată prin Duhul Sfânt, Sfinților Părinți care au ajuns la vederea lui Dumnezeu prin sfințenia vieții lor, adică Părinților îndumnezeiți. Însă nu dogma în sine mântuiește. Este nevoie și de trăire, de făptuire ortodoxă, ca să ajungem la curățire, luminare și mântuire. Fără conștiința ortodoxă dreaptă, nimeni nu poate ajunge la mântuire, de aceea dogma este o condiție obligatorie pentru a făptui, pentru a ne putea curăți de păcate în vederea mântuirii. De altfel, dogma nu s-a revelat decât celor ce au trăire duhovnicească, celor ce au ajuns la vederea lui Dumnezeu, urmând ca cei ce nu au ajuns la această trăire să respecte rânduielile și canoanele statornicite și hotărâte de Sfinții Părinți. Înșiși Sfinții Apostoli predau episcopilor Dumnezeieștile Canoane, ca pe o lege sfântă, spunând: „Episcopilor, acestea s-au rânduit vouă pentru Canoane de către noi. Voi însă rămânând într-însele, vă veți mântui și pace veți avea, iar nesupunându-vă vă veți munci și luptă unii cu alții necurmată veți avea, plata neascultării cea cuvenită luând-o”[2].
Așadar viețuirea și dogma sunt împreună, „viață – dogmă – viață”, după cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, care subliniază că temelia dogmei este viețuirea, experiența duhovnicească a Sfinților Părinți. Baza Sinoadelor Ecumenice o reprezintă experiența Părinților îndumnezeiți, prin care a lucrat Harul lui Dumnezeu, iar nu o teorie anume. Baza Sinoadelor nu este Sinodul în sine, o adunare de episcopi care hotărăsc în unanimitate conți- nutul canoanelor. Să nu uităm că au fost și sinoade false, numite tâlhărești în tradiția Bisericii. Nu este sfânt Sinodul în sine, după cum remarca Mitropolitul Ierotheos Vlachos[3], ci Sfinții Părinți sfințesc Sinodul. Baza Bisericii nu sunt Sinoadele în sine, ci Sfinții Părinți. Atunci când într-un Sinod există Părinți luminați de Duhul Sfânt, care au rugăciune și vedere dumnezeiască, aceștia sunt Sinodul. Așa cum la Sinodul I au fost Sf. Atanasie și Sf. Spiridon, la al II-lea – Sfinții Grigorie Teologul și Grigorie al Nyssei care s-au bazat pe teologia Sf. Vasile cel Mare, la Sinodul al III-lea a fost Sf. Chiril al Alexandriei, la al IV-lea – Papa ortodox Leon, la al V-lea și al VI-lea s-au bazat pe teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, la Sinodul al VII-lea – pe teologia Sfinților Vasile cel Mare, Ioan Damaschin și Teodor Studitul, la Sinodul al VIII-lea a fost Sf. Fotie cel Mare și la Sinodul al IX-lea – Sf. Grigorie Palama.Întotdeauna bazele Sinoadelor au fost Părinții îndumnezeiți, în măsura în care acești Părinți aveau vederea lui Dumnezeu. Sfinții Părinți sunt cei care dau validitate Sinoadelor și nu invers, așa cum nuanțează foarte corect și Mitropolitul Ierotheos: „rostim la slujbe pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri”… și nu „ale Sinoadelor noastre”. De aceea îi sărbătorim pe Părinții de la Sinoade și nu Sinoadele.
De ce este foarte important acest aspect? Pentru că el ne ajută să facem diferența între un Sinod Sfânt și un sinod tâlhăresc. Părinții Sfinți, ajunși prin asceză și rugăciune la luminare și îndumnezeire, statornicesc prin Duhul Sfânt care sălășluiește întru ei, dogmele cele sfinte și drepte. Părinții care nu au avut lucrarea Duhului Sfânt în inimile lor, având mintea întunecată de patimi, neputincioși în a vedea lumina Dumnezeirii, au rătăcit de la Adevăr, falsificând dogmele sfinte, cugetând strâmb după duhul lumesc, al filosofiei omenești, iar nu după înțelepciunea Duhului Sfânt. Aceștia din urmă niciodată nu vor lua hotărâri drepte atâta timp cât cugetă cele deșarte, iar nu cele dumnezeiești.
Sfinții Părinți se adunau în Sinoade ecumenice sau locale, atunci când apăreau erezii în sânul Bisericii. La acele Sinoade erau dispute între teologii Harului și teologii falși, întunecați la minte, din pricina patimilor. Sinoadele tâlhărești sunt produsul minților întunecate ale teologilor speculativi, pe când Sinoadele Sfinte sunt lucrarea Harului lui Dumnezeu prin Părinții purtători de Duh Sfânt. Chiar dacă în timpul sinoadelor tâlhărești, adevărații mărturisitori și trăitori ai Bisericii erau prigoniți, exilați, întemnițați, Dumnezeu niciodată nu a lăsat și nu va lăsa Biserica Sa, pe care nici porțile iadului nu o vor birui, călăuzind-o neîncetat acolo unde sunt Harul și adevărul, în temniță sau catacombe. Întotdeauna Biserica a avut Sfinți Părinți, apărători și păzitori ai Harului și Adevărului, care au menținut-o vie până astăzi.

Falșii teologi și adevărații teologi

1Să vedem însă ce se petrece la Sinodul de anul acesta. El are loc de ziua Cincizecimii, a Pogorârii Duhului Sfânt, ca să exprime, după cum își dorește, duhul Cincizecimii. Dar ca să exprimi Duhul Cincizecimii, episcopii prezenți trebuie să aibă ei înșiși Duhul Sf. Părinți. Sunt oare cei 14 Episcopi întâistătători, care decid soarta Bisericii, Părinți sfințiți cu experiența Dumnezeului Treimic? Marele teolog și dogmatist de vrednică pomenire, Părintele Ioannis Romanidis, întărea faptul că teologia este viața în Hristos, iar dacă sfințiții episcopi de azi nu au ajuns la această viețuire curată nu au dreptul să născocească dogme, ci doar să păstreze cu sfințenie învățăturile și dogmele Sfinților Părinți, înaintașii lor. „Deci Sf. Simeon Noul Teolog ne spune că, din moment ce mitropoliții și patriarhii nu mai puteau găsi oameni care să fi făcut din dogme, viață, atunci au găsit oameni care jurau că vor păstra neștirbite dogmele, astfel încât tot creștinul să fie convins că are un păstor credincios”[4].
Repetăm și subliniem această idee pentru că sunt foarte mulți necunoscători ai învățăturii patristice care, din naivitate sau neștiință, consideră că orice episcop are dreptul să modifice dogme, după bunul său plac, prin închipuite iconomii sau așa-zise pogorăminte. Au fost într-adevăr și sunt iconomii în Biserică, dar și acestea stabilite tot după un criteriu canonic. Nu dezvoltăm aici această problemă pentru că sunt multe studii teologice pe acest subiect. Amintim doar pe Sf. Teodor Studitul care spunea în scrisoarea către Teoctist Magistrul: „Căci definiția iconomiei, precum știi, este a nu anula nicidecum ceva din cele statornicite, nici măcar când se îngăduie puțin pogorământ la vremea cuvenită și pentru un anumit motiv, ca nu cumva de aici să nu se realizeze ceea ce se caută de fapt, prin aceea că în realitate se coboară ștacheta și se păgubesc astfel cele mai desăvârșite”[5].

Curentul postpatristic ecumenist și Părinții mărturisitori ai Harului

Am expus în paginile acestei Reviste, atât în acest număr, cât și în numărul precedent, prezentări teologice bine argumentate ale unor episcopi și teologi de renume, ce păzesc neștirbite predaniile Dumnezeieștilor Părinți, prin care sunt demascate abateri, rătăciri și chiar erezii în documentele semnate deja pentru Sinodul Panortodox. În momentul de față avem două învățături și poziții teologice diferite în Biserică, în jurul cărora vor avea loc dezbaterile acestui Sinod. Avem pe de o parte poziția episcopilor și a teologilor „postpatristici”, care promovează o teologie străină de Duhul Sfinților Părinți, ce pleacă în dezbaterile lor de la o antropologie umanistă eretică (printre promotorii acestei teologii postpatristice se numără și teologul Patriarhiei Ecumenice, Mitropolitul Ioannis Zizioulas) -, o teologie împărtășită atât de Biserica Constantinopolului cât și de cea Rusă și în cea mai mare parte de majoritatea patriarhiilor -, iar de cealaltă parte avem teologii tradiționaliști, păzitori ai predaniilor Sfinților Părinți, inferiori numeric, considerați fanatici religioși, extremiști, lipsiți de dragoste și înțelegere, demodați. Din categoria celor din urmă fac parte Părinții trăitori și lucrători ai rugăciunii, episcopi, teologi și asceți (IPS Serafim de Pireu, IPS Ierotheos de Nafpaktos, IPS Ieremia de Gortina și Megalopoleos, IPS Pavlos de Gligada, IPS Serafim de Khitiron, PS Longhin de Bănceni, Protoprezbiter Theodoros Zizis, Prof. Dimitrios Thelenghidis, Pr. Gheorghios Metallinos, Arhim. Sarandis Sarantos, Arhim. Athanasie Anastasiu, Protoprezbiter Anghelos Anghelacopoulos, Arhim. Pavlos Dimitriakopulos și alții).

Erezii trinitare și antropologice

Se știe foarte bine că organizatorii acestui Sinod, care se autointitulează Mare și Sfânt1 înainte să se întrunească, a împiedicat participarea tuturor episcopilor și a limitat-o la câte o delegație alcătuită din 24 de membri din fiecare Biserică autocefală, urmând ca votul final să fie dat doar de 14 din cei 700 de episcopi existenți la ora actuală în Biserica Ortodoxă. Din start, el nu mai este nici Mare, nici Sfânt, cu atât mai puțin Ecumenic. Acest aspect a fost dezbătut pe larg. Însă s-a vorbit foarte puțin tocmai despre baza teologică a acestui Sinod. Trebuie să reamintim cititorilor că teologia contemporană a suferit grave modificări în ultimul secol. Mitropolitul Ierotheos Vlachos atrage atenția asupra ereziei trinitare din teologia Mitropolitului Ioannis Zizioulas, erezie care se reflectă și în documentele pregătite pentru Sinodul Panortodox. În aceste documente se vorbește despre comuniunea persoanelor Sfintei Treimi și despre sacralitatea persoanei umane. IPS Ierotheos demonstrează în studii ample[6] că nu există comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi, există comuniunea Firii dumnezeiești, a Naturii. Persoanele Sfintei Treimi au aceeași Fire, fiecare Persoană are însușirea ei particulară ipostatică, care nu se împărtășește celeilalte Persoane. Tatăl este nenăscut și această însușire este necomunicabilă. De vreme ce însușirile ipostatice sunt neîmpărtășibile, înseamnă că nu există comuniunea Persoanelor. Avem comuniunea Firii. În comuniunea Sfintei Treimi avem cele împărtășibile și cele neîmpărtășibile. Cele împărtășibile sunt: voința, lucrarea, energia. Fiecare Persoană are însușiri împărtășibile și neîmpărtășibile, și de vreme ce există și însușiri neîmpărtășibile, înseamnă că nu există comuniunea Persoanelor. Este extrem de simplu! Acest lucru nu este o temă filosofică, ci una ce ţine de experienţă, pentru că atunci când Sfinţii văd Lumina, Îl văd pe Hristos în ea.
1Mitropolitul Ierotheos explică de asemenea cum s-a deformat teologia patristică în sec. XX, chiar dacă până în secolul XIX a existat o tradiție, o teologie comună. În Occident, în sec. XI-XIII a existat teologia scolastică, pe care apusenii o consideră a fi mai presus de teologia Părinților, care erau oameni simpli și nu erau intelectuali de marcă, ai filosofiei lumești, asemenea scolasticilor care se bazau în gândirea lor pe speculația rațională și pe metafizicienii clasici: Platon, Aristotel. În Europa foarte multe probleme au fost create de către așa-numiții franci, care au coborât din Germania de Nord și au cucerit Europa, au supus popoarele și le-au înrobit. Cu timpul, aflați sub stăpânire, aceștia au început să născocească concepte despre drepturile omului. Astfel s-a cristalizat o teologie a drepturilor. Se vorbea despre individ, despre libertatea persoanei, dezvoltându-se astfel o cultură apuseană (reprezentată de iluminism, romantism, de existențialismul german), care a trecut apoi în Rusia, influențându-i pe unii teologi ruși din sec. XIX precum Alexei Homiakov, care a elaborat teoria conform căreia teologia scolastică este superioară celei patristice, iar teologia rusă este superioară și celei patristice și celei scolastice. Homiakov i-a influențat și pe alți filosofi și teologi ruși precum și pe gânditorul N. Berdiaev, ideile lor fiind dezvoltate mai târziu la Institutul Saint-Serge din Paris. Cei care au studiat la acest Institut au adus cu ei și în Grecia și în alte părți aceste teorii care susțin că teologia Părinților și tradiția s-au încheiat în sec. VIII și că ultimul Părinte al Bisericii a fost Sf. Ioan Damaschin, nerecunoscându-i nici pe Sf. Simeon Noul Teolog, nici pe Sf. Grigorie Palama. Aceasta este o eroare foarte mare, deoarece Biserica nu a încetat niciodată să aibă Părinți. Sfinții Părinți continuă să existe, doar că nu sunt luați în seamă de mai marii Biserici de azi, care se folosesc de diplomație și de armele politice mai mult decât de cele duhovnicești.

Noi pe cine urmăm?

1Despre toate aceste aspecte și celelalte abateri de la tradiția ortodoxă, veți citi în paginile acestui număr al revistei. Ceea ce este cel mai important este ca noi să știm pe cine să urmăm. Urmăm Sfinților Părinți și Sfintelor Canoane lăsate de aceștia și apărate de reprezentanții „tradiționaliști” ai Ortodoxiei sau teologilor postpatristici care aduc inovații teologice, conforme cu noile principii ecumeniste, enunțate prin intermediul adunărilor din cadrul CMB-ului? Părintele Justin Pârvu ne sfătuia să ascultăm de episcopi în măsura în care și ei ascultă de Dumnezeu și de Sfinții Părinți.
Pentru cei ce nu cunosc teologie, Sf. Grigorie Teologul îndemna poporul dreptcredincios să urmeze Părinților Sfinți și mărturisitori ai Unicului Adevăr. Și spunea: „atunci când nu cunoști dogma să zici ca Sfinții Părinți, să mărturisești precum mărturisesc cei în adevăr cunoscători”. Să nu uităm că erezia înseamnă poziționare în afara Harului, în afara revelației și a vederii lui Dumnezeu pe care o au cei trăitori în curăție, nu teologii ecumeniști ai noii ordini politice!
Și să luăm aminte la atenționarea părintească a unui păstor vrednic din zilele noastre: „Se pare că prin acest Sinod se urmărește inițierea unei noi epoci bisericești, a apostazierii de la teologia și mărturisirea Sinoadelor ecumenice și panortodoxe, de la cele dinainte de Sinodul al VII-lea și cele de după acesta. Astfel ne vom trezi cu un gol de memorie, un alzheimer duhovnicesc în Biserica Ortodoxă. Nu se explică altfel unele puncte ale textelor care au fost pregătite, precum și analizele explicative ale susținătorilor lor.
Se pare că este o copie de proastă calitate a Conciliului Vatican II. Sfântul și Marele Sinod ca idee, a început odată cu încercarea de convocare a Conciliului Vatican II. Și așa cum Vatican II a dezvoltat o nouă ecleziologie, care a trecut de la ideea exclusivității la teologia includerii, sau la teologia baptismală, într-un mod analog unele puncte din textele care s-au pregătit pentru Sfântul și Marele Sinod amintesc de o nouă ecleziologie și în Biserica Ortodoxă, în măsura în care se recunosc Taine și în afara Bisericii Ortodoxe”[7]. ( IPS Ierotheos Vlachos)

[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre prorocii mincinoși, PG 59, 553-568.
[2] Sf. Apostoli în epilogul cuvântării Canoanelor, Pidalion.
[3] Relatări din cadrul unui dialog al IPS Ierotheos cu un grup de maici de la m-rea Paltin Petru Vodă.
[4] Ierotheos Vlachos, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis.
[5] Sf. Teodor Studitul, Scrisoarea a 24-a, Lui Teoctist Magistrul, preluat din Dreapta credință în scrierile Sf. Părinți, vol I, Ed. Sophia, trad. de Pr. Marcel Hancheș.
[6] Aceste studii le puteți citi și online pe http://www.atitudini.com/2016/05/mitropolitul-ierotheos-vlachos-ridica-probleme-canonice-cu-privire-la-asa-zisul-sfant-si-mare-sinod-din-creta/, cât și în scrierile sale teologice.
[7] cf. http://www.atitudini.com/2016/05/mitropolitul-ierotheos-vlachos-ridica-probleme-canonice-cu-privire-la-asa-zisul-sfant-si-mare-sinod-din-creta/

Monahia Fotini

sursa

“Zeul tolerantei si descrestinarea crestinismului. O privire ortodoxa”: Toleranta si Francmasoneria

1

O nouă carte de excepţie – „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O privire ortodoxă – a apărut recent la Editura Christiana din Bucureşti. Este o radiografie ortodoxă de peste patru sute de pagini, întemeiată pe o amplă bibliografie la zi, a curentelor dizolvante din lumea noastră contemporană, care toate se prevalează de imperativul aşa-zisei „toleranţe”, prost sau tendenţios înţeles.
Autorul cărţii, care între timp a îmbrăcat haina monahală, doreşte să-şi păstreze anonimatul. Reproduc aici, ca provocare la o lectură esenţială, prefaţa volumului, semnată de d-l Costion Nicolescu. (R. C.)

Despre toleranţă şi intoleranţă:
o perspectivă de pe versantul însorit
al dreptei credinţe

1

Toleranţa reprezintă, de câteva decenii bune, o temă extrem de prezentă în agora globalizată a zilelor noastre. Se aud foarte adesea chemări intempestive la toleranţă, precum şi acuzaţii vehemente de intoleranţă.
Discuţiile în legătură cu toleranţa sunt însă cel mai adesea alterate de ceea ce reprezintă una dintre racilele timpurilor moderne: corectitudinea politică. Autorul prezentei lucrări dedică, de altfel, un capitol consistent acestei corectitudini politice (Toleranţa şi „corectitudinea politică”), pe care o defineşte a fi un curent de gândire. Corectitudinea politică atacă gândirea şi limpezimea ei printr-un atentat pervers la limbă[1]. Schimbând termenii de definire, corectitudinea politică crede că poate schimba şi realităţile. Dar, chiar dacă realităţile nu pot fi schimbate, se alterează grav percepţia omului asupra lor, producându-se adesea confuzii grave în legătură cu valorile, cu conţinutul şi ierarhia lor. La nivelul omului comun, precum şi la cel al intelectualului superficial sau al celui „cu pretenţii” (de a fi atoateştiutor), corectitudinea politică poate fi devastatoare întru descreştinare.
Probabil că această lucrare s-a născut, pe de o parte, şi dintr-o anumită exasperare în legătură cu această corectitudine politică, cu bulversarea periculoasă a valorilor pe care o produce, iar pe de altă parte produsă şi de multele acuzaţii de intoleranţă făcute în lumea de azi la adresa Bisericii Ortodoxe. De aici, caracterul ei vădit apologetic. El este impus de pericolele spirituale ce ameninţă lumea contemporană, ale cărei rădăcini şi valori culturale şi morale creştine sunt negate. Principalul pericol, în viziunea autorului, îl reprezintă descreştinarea creştinismului. Acesta îşi asumă încă din titlu tipul de abordare a problematicii legate de toleranţă: o perspectivă ortodoxă. Un citat generic din Sfântul Isaac Sirul este menit să-i liniştească de la bun început pe cei care ar fi gata să ridice cu prejudecată piatra acuzării de intoleranţă. El singur ar putea fi începutul şi sfârşitul oricărei discuţii oneste şi concise în legătură cu poziţia creştină: „Să cunoşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaş, mai ales pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de la adevăr”[2]. Acest citat reprezintă, în fond, cheia întregii lucrări şi arată limpede poziţia Bisericii în legătură cu tema dezbătută.
Cum este şi firesc, autorul pleacă de la definirea termenilor, revenind şi nuanţând în mai multe locuri pe parcursul lucrării, în funcţie de evoluţia istorică şi ideologică.
De la bun început este de observat, o dată cu autorul, că termenul de toleranţă, ca atare, nu este de regăsit nicăieri în Sfânta Scriptură.
În limba română, cuvântul este atestat prima dată în Calendariu ce slujeşte pre 100 de ani, începând de la anul 1814 până la anul 1914. Acum întâi româneşte alcătuit… La Buda, în Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei [1814]. Se scria acolo: „De când s-au început toleranţia, adică volnicia religiilor”. Aşadar, tot la raportul dintre religii se făcea referinţă (dicţionarul vorbeşte despre „admiterea practicării şi a altor religii decât cea oficială a statului”).
Dicţionarul Limbii Române, editat de Academia Română (tomul XI, partea a 3-a, Bucureşti, 1983), dă pentru a tolera următoarea definiţie: a îngădui, a permite (un lucru, o situaţie, un fapt nepermis); a trece cu vederea, a admite, a răbda; (învechit) o obicni (= a suferi, a îndura; a tolera, a accepta). De reţinut este faptul că termenul se referă la ceva îndeobşte nepermis. Autorul cărţii de faţă arată cum această definire şi accepţie este în timpul din urmă tot mai mult transgresată şi abandonată în favoarea unei definiri ideologice, generate de curentul de gândire tot mai dominant şi dictatorial al corectitudinii politice.
În principiu, ce se cere a fi tolerat? De cele mai multe ori lucruri care contrazic bunul simţ, rafinat printr-o experienţă milenară. Cele considerate până de curând nepermise, astăzi nu numai că sunt permise, dar sunt chiar încurajate şi introduse în rândul lucrurilor normale. Se cere mereu tolerarea minorităţilor de tot felul (etnice, sexuale, religioase etc.), considerându-se că ele sunt mai expuse. Din păcate, adesea se solicită tolerarea non-valorilor morale, a abaterilor voite de la normalitatea firii (firescului). Lucrurile ajung să capete adesea conotaţii incredibile, în sensul că se admite şi se încurajează intoleranţa minorităţilor faţă de majorităţi! Sigur, nu orice minoritate beneficiază de acest demers. De pildă, minorităţile creştine în diferite ţări sau zone necreştine nu se bucură de un sprijin politic sau mediatic echivalent, cel mai adesea fiind ignorate şi abandonate de media şi de instituţiile politice.
De aceea, ne spune autorul, astăzi se poate vorbi mai degrabă despre o nouă toleranţă, una care poate fi caracterizată a fi, în fapt, o falsă toleranţă. Dacă toleranţa în sensul ei vechi se cuvine aprobată şi practicată, cea propovăduită acum este de neacceptat.
Două capitole consistente sunt dedicate francmasoneriei şi legilor noahide, considerate, cu argumente, a fi unele dintre principalele surse de provenienţă şi promovare a noii toleranţe.
Chiar dacă pentru un timp destul de lung francmasoneria a încercat să se înfăţişeze în veşminte creştine, este destul de evident că ea a fost şi rămâne, prin structura ei, paralelă cu Biserica. Conştientă de forţa Bisericii, ea a încercat mereu, în chip tot mai insidios, s-o penetreze cât mai la vârf şi s-o controleze, în vederea abaterii de la menirea ei fundamentală cu care a fost investită de Hristos, anume conducerea credincioşilor pe drumul mântuirii. Chiar dacă, în decursul timpului, în chip cu totul condamnabil, unii slujitori ai clerului sau personalităţi „de vază” ale laicatului au cedat din varii interese meschine şi s-au lăsat racolate, Biserica e reuşit să depăşească căderea lor, pentru simplul fapt că ea este o instituţie divino-umană, al cărei cap mereu salvator şi ocrotitor este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi pentru că totdeauna au fost mai mulţi credincioşii adevăraţi, fie ei clerici sau laici. Francmasoneria poate accepta eventual Biserica numai ca pe o parte a ei, controlată de ea şi, practic, descreştinată. „Creştinismul a dominat lumea prin intoleranţa sa”, citim într-un important document francmasonic (Declaraţia de principii din 1921). Toleranţa pe care francmasoneria pretinde că o promovează nu este în fapt decât o dictatură, orice abatere de la regulile masonice fiind aspru sancţionată, cel mai adesea în chip ocult. Autorul subliniază cum „corectitudinea politică reprezintă, într-un fel, răsfrângerea filozofiei masonice în spaţiul public”.
În principiu, după demonstraţiile autorului, cam toate organismele interreligioase sau ecumenice internaţionale sunt penetrate malign de un spirit francmasonic şi se conduc după principii de sorginte masonică, urmărind, prin sincretismul promovat, slăbirea şi relativizarea dreptei credinţe creştine. Şi asta cu atât mai mult cu cât sunt mai largi în cuprinderea lor. Sunt date exemple precum Consiliul Mondial al Bisericilor şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Parlamentul Religiilor etc.
În ceea ce priveşte legile noahide, autorul observă o reactivare apăsată a lor în vremurile recente. Astfel, pe un site dedicat lor, se afirmă: „Cele 7 legi ale lui Noe – Charta naţiunilor – sunt codul legislativ şi moral cel mai vechi al umanităţii, dar totodată ghidul cel mai modern pentru omul secolului al 21-lea. Ea conduce omul ca să concretizeze potenţialul ei cel mai ridicat, cel al unei fiinţe formate şi organizate după chipul Creatorului său. Aceste legi amintesc responsabilităţile morale ale oricărui om şi constituie ghidul cel mai fiabil pentru a ajunge la pacea universală, pentru o lume mai bună” (http://7loispourlhumanite.org/).
Legile noahide sunt imperative morale naturale, care au fost date, conform tradiţiei rabinice, de Dumnezeu lui Noe, ca un legământ etern al Său cu întreaga umanitate. De remarcat, că, totuşi, „ele nu se găsesc în Sfânta Scriptură unde se vorbeşte despre legământul cu Noe (Facerea 9), ci apar pentru prima dată, după Hristos, în scrierile tradiţionale iudaice”. Prin legile noahide se propune omenirii o structură religioasă primară (şi primitivă), de o generalitate deconcertantă, valabilă pentru o perioadă în care omenirea era încă extrem de imatură din punct de vedere spiritual. Ele constituie nucleul învăţăturii rabinice până în zilele noastre. Încercându-se impunerea lor, ca fiind de o generalitate acceptabilă tuturor, se ignoră, în fond, dumnezeirea şi lucrarea lui Iisus Hristos (Care n-ar fi făcut altceva decât să propovăduiască legile noahide neamurilor!) şi se neagă existenţa Sfintei Treimi.
Şapte sunt legile noahide[3], dar două dintre ele sunt considerate a fi de bază: credinţa într-un Dumnezeu unic, Creatorul lumii, şi nemurirea sufletului. Ele sunt, ne spune autorul, „până astăzi singurele dogme ale iudaismului”. În fond, prin impunerea legilor noahide se încearcă mascarea impunerii spiritualităţii iudaice în pofida celei creştine autentice. Francmasoneria şi-a însuşit şi ea legile noahide, deoarece slujeau scopurilor ei de amăgire spirituală a lumii şi de deturnare de la legătura personală strânsă cu Dumnezeu, în favoarea unui ezoterism dizolvant. Ea se simţea, în acest fel, ajutată în ţelul ei de a impune o „religie naturală universală”.
Autorul analizează mai pe larg impactul a patru dintre cele şapte legi noahide asupra lumii de astăzi, denunţând caracterul lor anticreştin, şi, în consecinţă, dorinţa promotorilor ei de a supune şi controla lumea, din punct de vedere spiritual, în vederea descreştinării ei. Revelaţia divină, ajunsă la maximul ei prin întruparea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin Pogorârea Sfântului Duh, este negată şi abandonată.
Capătul logic şi duhovnicesc al demonstraţiei autorului este limpede: „Concluzia este că pentru creştin minimul dogmatic nu poate în nici un caz să fie format nu numai din vechile legi noahide, dar nici măcar de cele zece porunci, ci numai din cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, ale Sfinţilor Apostoli, hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe”.
Un capitol se referă la relaţia dintre toleranţă şi ştiinţă. Autorul demontează cultul contemporan al ştiinţei, credinţa în infailibilitatea ei. Asistăm, în fapt, la o nouă idolatrie. Aceasta este valabil mai ales atunci când avem de a face cu o ştiinţă care ţine să se despartă făţiş de credinţă şi ignoră ceea ce teologul numeşte „ştiinţa duhovnicească”, aceea care conduce la contemplarea lui Dumnezeu. Autorul consideră că până la un punct ştiinţa poate fi considerată ca fiind o lucrare a harului, o cale de sporire a talanţilor cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, dar că, totodată, de la un punct încolo, din momentul în care ştiinţa (i. e. slujitorii ei) cade pradă mândriei şi autosuficienţei, ea poate lesne deveni slujire a diavolului, cu consecinţe nefaste, cu totul diferite decât scopurile propuse când s-a pornit pe drumul cercetării. Cu toate progresele tot mai rapide şi mai spectaculoase ale ştiinţei în zilele noastre, se poate constata că situaţia omenirii din punct de vedere ecologic este tot mai dramatică, că mari pericole o ameninţă la orizontul unui viitor nu prea îndepărtat, degradările de ecosisteme fiind vertiginoase şi ireversibile, fără ca măsurile de îndreptare să fie pe măsură. O ştiinţă care doreşte să slujească în chip real oamenilor se cere să fie o ştiinţă cu conştiinţa existenţei lui Dumnezeu şi să lucreze în conformitate cu preceptele învăţăturii creştine.
În ceea ce priveşte ştiinţele psihiatrice, atât de la modă astăzi, tinzând să înlocuiască adesea comunicarea tainică duhovnicească a omului cu Dumnezeu, autorul consideră că exercitarea lor cu desconsiderarea lucrării lui Dumnezeu în cadrul Bisericii nu poate fi decât păguboasă în ceea ce priveşte o reală şi integrală tămăduire sufletească şi spirituală a omului.
În principiu, ceea ce ar justifica preocuparea asiduă pentru problema toleranţei e un pericol care apare astăzi în suficiente situaţii, acela al violenţelor fizice, violenţe care, nu o dată, pot conduce la moarte.
Ar trebui poate observat că există o intoleranţă spirituală şi una fizică. Intoleranţa fizică este determinată cel mai adesea de proasta gestionare a intoleranţei spirituale. Din punct de vedere spiritual, anumite lucruri şi situări pot fi considerate inacceptabile, dar această respingere nu trebuie să conducă, în nici un caz, spre intoleranţă fizică şi violenţă, cu consecinţele ei nefaste.
Dacă toleranţa fizică (reciprocă) a celor ale căror cadre de gândire intră într-o vădită contradicţie este de înţeles, de acceptat şi de promovat, în schimb toleranţa spirituală, prin care ţi se cere să fii de acord cu lucruri care sunt în totală contradicţie cu adevărul de credinţă şi cu adevărul de viaţă este de neacceptat, pentru că ar conduce la compromiterea mântuirii sau, în orice caz, ar periclita-o.
De altfel, şi în comunicarea cea mai comună, în limbajul de zi cu zi, auzim adesea exprimări categorice, adesea conţinând chiar o notă de indignare, de genul: „este de netolerat”, „este intolerabil”, „asta nu mai pot s-o tolerez” etc. Cu alte cuvinte, este clar că există o limită a tolerării. Unde este ea de pus sau de găsit? Până unde poate merge toleranţa?
În dicţionarul menţionat, o a doua definire a cuvântului toleranţă, care ne poate lămuri şi ea într-o măsură, este următoarea: „obişnuinţă sau dispoziţie pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanţe”. În măsura în care avem de a face cu o construcţie spirituală sau instituţională dezvoltată organic, firesc, este clar că aceasta are o limită de suportabilitate, dincolo de care existenţa îi este pusă în pericol. În plus, am putea să ne raportăm şi la accepţia tehnică a termenului toleranţă: diferenţă între valorile maximă şi minimă admisibilă pentru o anumită mărime sau dimensiune caracteristică a unui material, piesă sau obiect, exprimând gradul de precizie cu care acestea trebuie realizate. Aşadar, pentru a-şi îndeplini rolul sau funcţiunea, o piesă sau o prelucrare trebuie să se încadreze în nişte limite de toleranţă (plus, minus) faţă de valoarea ideală. Ieşirea dintre aceste limite acceptabile îl face de nefolosit, îl face să devină un rebut. Se poate transfera foarte bine această accepţie şi în domeniul spiritual. Percepţia devine extrem de limpede şi nu sunt necesare prea multe explicaţii suplimentare.
În mod evident, sunt lucruri care, spiritual vorbind, nu se pot tolera unele pe altele: Binele nu poate tolera răul! Adevărul nu poate tolera minciuna! Dreptatea nu poate tolera nedreptatea! Frumosul nu poate tolera urâtul! Valoarea nu poate tolera non-valoarea! Firescul nu poate tolera nefirescul! Moralitatea nu poate tolera imoralitatea! Virtutea nu poate tolera păcatul! Bineînţeles, şi reciprocele sunt adevărate. Ar mai fi de constatat cum cele din urmă creează celor dintâi o stare de suferinţă, în timp ce intoleranţa celor din urmă se transformă cel mai adesea în violenţă şi dorinţă de distrugere. Şi poate că pentru cele dintâi, pentru cele care privesc adevărul de credinţă şi învăţătura de credinţă, cuvântul mai potrivit ar fi nu intoleranţă, ci intransigenţă principială.
Am văzut cum definiţia din dicţionare dă pentru a tolera şi accepţia de a răbda. În mod sigur, tolerarea implică suportarea[4] şi răbdarea. Suporţi o greutate, ceea ce suporţi este ceva apăsător, iar uneori ajunge să fie strivitor. Rabzi ceva cu care nu eşti de acord, ceva care îţi agresează într-un fel sau altul conştiinţa sau existenţa, o anormalitate care ar trebui rezolvată cumva. În creştinism, se vorbeşte chiar despre îndelunga răbdare. În bună parte, toată viaţa omului se constituie şi într-un lung exerciţiu de răbdare, de renunţare la voia proprie sau la confortul propriu pentru a face loc şi celorlalţi, diferiţi de tine. Este una dintre lecţiile pe care Părinţii ne cer s-o învăţăm temeinic, pentru că răbdarea este o virtute care stă la temelia multor altora. În situaţii de convieţuire apropiată se tolerează reciproc neputinţele! Lucrul acesta este de înţeles şi de acceptat, până atunci când se ajunge la problema păcatului. Răbdarea păcatului, propriu sau al altora, se cuvine a fi limitată. Şi, bineînţeles, chiar dacă păcatul nu poate fi tolerat, poate fi compătimit păcătosul!
Răbdarea a ceva sau a cuiva implică o anumită suferinţă, mai mică sau mai mare. Rădăcina latină a cuvântului toleranţă cuprinde şi acest înţeles de suferinţă[5].
Suferinţa aceasta are două componente complementare. Una este cea a propriei suferinţe, venite din presiunea pe care un factor extern o face asupra ta, pe motive de adevăr de credinţă. A doua este aceea a suferinţei pentru celălalt, pentru faptul că el se află în rătăcire. Bine purtate, amândouă sunt nobile şi conduc la rai.
Pentru a ne orienta mai bine asupra poziţionării creştine în legătură cu toleranţa şi intoleranţa, bine este să ne referim la petrecerea lui Hristos pe pământ, la învăţătura Lui şi la evenimentele legate direct de viaţa Sa. Cu alte cuvinte, la modelul Hristos.
A fost Hristos tolerant? Cu păcătoşii, cu fariseii şi cu cărturarii, cu zarafii de la templu, cu samarinenii, cu arhiereii? A încercat El să ignore căderile şi abaterile, să treacă cu vederea sau să treacă sub tăcere păcatele? A fost Hristos adeptul unor compromisuri în materie de credinţă sau de viaţă firească, conformă constituţiei ontologice a omului, aceea de fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Nu! Dimpotrivă, nu a pierdut nici un prilej pentru a veşteji orice abatere, orice cădere, orice raportare greşită la Dumnezeu. A mustrat cu timp şi fără de timp, uneori cu mare vehemenţă („Vai, vouă…!”). Arare, El a trecut la gesturi explicite, ca în cazul zarafilor sau al smochinului neroditor. Îndemnul lui Hristos este fără echivoc: „Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta de la cel rău este” (Matei 5, 37).
În continuare, putem să ne mai întrebăm: pune Hristos un capăt răbdării Sale? Cu prilejul vindecării unui lunatic (Matei 17, 17), El spune aceste cuvinte celor din preajma Sa, dar parcă mai mult Sieşi: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?…” După această întrebare, oarecum retorică, vădind amărăciune în legătură cu îndărătnicia oamenilor şi persistenţa lor într-o credinţă slabă, nelucrătoare, Hristos Îşi continuă neabătut misiunea, care-L va conduce în final la jertfa supremă, răscumpărătoare pentru firea umană în ansamblul ei şi pentru fiecare persoană în parte.
Întrebarea poate fi pusă şi invers. Au fost evreii timpului acela toleranţi cu Hristos? În mod evident, nu. L-au denigrat, L-au batjocorit, I-au cerut moartea, s-au bucurat de ea.
Totodată, se poate observa lesne că, mustrând, Hristos a încercat totdeauna recuperarea celor căzuţi sau rătăciţi. A fost mult milostiv şi mereu dispus la a-i ajuta spre a se îndrepta. A căutat nu moartea, ci îndreptarea păcătosului (cf. Iezechiel 33, 11). A intrat în casele lor, i-a oblojit, i-a tămăduit, le-a vorbit şi i-a învăţat, adesea prin pilde spre mai lesnicioasă înţelegere. În acelaşi timp, îndemnul lui Hristos este unul la iertare totală (Marcu 11, 25). Dar El cere a se merge chiar mai departe. Mai mult decât la iertare, Hristos cheamă la iubirea vrăjmaşilor. Or, tocmai în virtutea acestei iubiri, se impune vindecarea acestora, orientarea lor pe drumul care să-i conducă la mântuire. Sigur, este vorba despre acea iubire compătimitoare şi mereu gata de jertfă, despre care ne spune Apostolul Pavel în Întâia Epistolă către Corinteni, iubire care „rabdă îndelung” (13, 4), „pe toate le suferă”, „pe toate le rabdă” (13, 7). Dar – atenţie! – nu trebuie nici o clipă uitat că este, în acelaşi timp, o iubire care „de adevăr se bucură” (13, 6). Cu alte cuvinte, o iubire autentică, capabilă să aducă o bucurie adevărată, paradisiacă, este numai aceea care se însoţeşte cu adevărul. Asta uită mulţi dintre cei care propovăduiesc o toleranţă cu orice preţ, fiind adepţi ai relativismului şi laxismului în raport cu adevărul.
Atitudinea creştinismului autentic vine din învăţătura lui Hristos şi din modelul oferit de El. Creştinismul, îndeosebi cel ortodox, este confruntat tot mai adesea în zilele noastre cu acuzaţii de intoleranţă, în urma vehiculării tendenţioase a tot felul de neadevăruri în legătură cu el. „Există prejudecata că Biserica nu s-ar îngriji de mântuirea ereticului sau a păcătosului, ci doar l-ar condamna fără drept de apel”, ne atrage atenţia autorul. În practică se poate observa cum, în lumea contemporană, prea adesea tocmai creştinismul este acela ostracizat, minimalizat, luat în derâdere, expulzat cu destulă vehemenţă din viaţa publică în cea privată. Cu alte cuvinte, cei care reproşează creştinilor că sunt intoleranţi, sunt, de fapt, ei înşişi intoleranţi faţă de creştini. Autorul demonstrează că tot ceea ce ţine de curentul de gândire al corectitudinii politice şi de propaganda ideologică privind toleranţa are, între altele, un evident scop anticreştin.
Pentru a se realiza echilibrul şi înţelepciunea poziţionării creştine, de o importanţă aparte este ultimul capitol, cel despre Râvna trupească şi cea duhovnicească, în care autorul, printre altele, combate cu fermitate ceea ce s-ar putea numi „antiecumenismul greşit”. Este vorba de un antiecumenism care poate conduce la sectarism, care poate ajunge să piardă serios din conţinutul autentic creştin. Orice critică trebuie să vină din dragoste şi să aibă în vedere îndreptarea celui criticat. În această tentativă, răbdarea nu trebuie să se sfârşească. Autorul observă că „în hora fanatismului intră toţi cei pătimaşi, indiferent în numele cărei credinţe urăsc pe cei diferiţi. Comuniştii torturau în numele ateismului lor, iudeii răstigneau în numele legii lor, catolicii ardeau în numele «învăţăturii» lor, iar unii ortodocşi urăsc sub chipul râvnei pentru credinţă”. În acelaşi timp, în lumina învăţăturii şi vieţii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, credinţa creştină ortodoxă nu suferă amestec sau comparaţie cu alte credinţe. Fiind şi rămânând rodul pur al Revelaţiei şi al trăirii ei în Biserică, ea se cere păstrată, pusă în lucrare şi transmisă ca atare.
Cum lucrarea nu se mărgineşte numai la constatarea unor realităţi şi la analizarea lor, este important de văzut ce ne sugerează autorul pentru vieţuirea corectă într-o lume care nu mai caută adevărul (propriei credinţe), ci se închină tot mai mult „zeului toleranţei”. Cum se cuvine să răspundă creştinismul la multele şi repetatele acuzaţii de intoleranţă ce-i sunt adresate şi, în general, la toată această stare de fapt tot mai agresivă la adresa lui?
Soluţia propusă de autor este una care urmează firesc analizei sale şi învăţăturii creştine: „Soluţia pentru creştinii din zilele noastre (…) este dezvoltarea unei metodologii de abordare creştină a oricărui fapt al vieţii, deci şi al ştiinţei”. Creştinul trebuie să pună în echilibru respectarea adevărului de credinţă cu iubirea milostivă: „un creştin poate să afirme că învăţătura creştin-ortodoxă este singura adevărată şi coerentă a lumii acesteia şi în acelaşi timp să aibă o milostivă dragoste neţărmurită faţă de cei care nu cred acelaşi lucru”. Toţi oamenii, dar absolut toţi, sunt creaţia aceluiaşi Dumnezeu unic în Treime, şi atunci se cuvine, aşa cum ne-o cere şi Sfântul Isaac Sirul: „Să socoteşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaş, mai ales pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de la adevăr”.
Autorul ne propune să fim atenţi la sfinţii contemporani, cei care au trăit în condiţii asemănătoare cu ale noastre, şi să vedem reacţiile lor la provocările lumii de astăzi.
O altă cerinţă este aceea de a ne impregna întreaga viaţă şi tot comportamentul de preceptele învăţăturii creştine, să nu considerăm în nici un moment că ne putem dispensa de ele şi am putea să fim „neutri” din punct de vedere religios. Aşadar, nu în toleranţă vede autorul nostru soluţia finală a diferendelor şi violenţelor din lume, ci în „unirea tuturor în trupul nemuritor al Domnului Iisus Hristos, unde toţi primim acelaşi trup şi sânge al Domnului şi astfel ajungem să ne împărtăşim din desăvârşita comuniune de dragoste a Preasfintei Treimi sporind întru veşnicie în dragostea lui Dumnezeu şi între noi”. Multora această viziune li se va părea utopică, dar chiar dacă împlinirea ei apare puţin probabilă, tinderea continuă spre ea se cuvine să fie regăsită în conştiinţa eclezială a fiecărui creştin nădăjduitor.
Şi poate, mai presus de toate, programul creştin privind îngăduinţa faţă de cei rătăciţi, răbdarea şi suferirea lor, se cuvine să cuprindă acest îndemn al Sfântului Isaac Sirul, de o frumuseţe existenţială dumnezeiască, pe care nu ne putem stăpâni să nu-l reproducem şi în acest cuvânt înainte: „Ce este inima milostivă? Şi a zis: O inimă care arde pentru întreaga zidire, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru orice făptură. Şi când îşi aduce aminte de ele sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc din ochii celui milostiv. Din mila cea multă şi mare care-i stăpâneşte inima, şi din suferinţa cea multă, inima omului se mânie şi nu poate răbda sau auzi sau vedea că vreo făptură este păgubită sau mâhnită. Şi din pricina aceasta, el înalţă rugăciune cu lacrimi şi pentru dobitoace, şi pentru vrăjmaşi adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea şi pentru făpturile cele târâtoare se roagă el, din mare şi nemăsurată mila lui, care curge din inima sa, după asemănarea lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea şi iertată”.
Dincolo de soluţiile generale oferite judicios de autor, rămâne fiecăruia să găsească soluţii adecvate în „micile” situaţii concrete cu care se va confrunta, care prin particularităţi neprevăzute ies din tiparele cadrelor generice.
Biserica Ortodoxă, creştinii care-şi asumă apartenenţa la ea, au o moştenire spirituală extrem de preţioasă, plătită scump, cu sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este o moştenire care nu poate fi risipită fără tragică vinovăţie, moştenire care se cere păstrată, îmbogăţită şi transmisă mai departe, din neam în neam, până la sfârşitul veacurilor.
Cu „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă, ne aflăm în faţa unei lucrări monografice de anvergură, extrem de incitantă prin temă, poate oarecum intimidantă prin dimensiuni. Norocul este că stilul scrierii este alert, capabil să ne captiveze întru citire, totodată şi întru gândire şi trezire spirituală responsabilă. Bogăţia de informaţii este incredibilă, ele fiind extrase şi din cele mai ascunse unghere de biblioteci şi site-uri. Este o lucrare care ar putea constitui o excepţională teză de doctorat la oricare dintre marile universităţi ale lumii, dar aproape sigur că ar fi greu de acceptat chiar şi la cele mai multe dintre facultăţile de teologie ortodoxă, din pricina problemelor „delicate” tratate. Sunt probleme pe care cei mai mulţi dintre factorii de răspundere ai Bisericii preferă cel mai adesea să le treacă sub tăcere. Cauza este mereu aceeaşi păcătoasă corectitudine politică, care pândeşte ameninţătoare la orizontul oricărei normalităţi fireşti, impunându-se, din păcate, uneori chiar şi în discursul oficial sau oficios al Bisericii.
Cum am mai amintit, lucrarea este în mod clar şi asumat apologetică. Autorul demontează cu calm şi fermitate toate acuzaţiile mârşave la adresa creştinismului adevărat, îndeosebi la adresa Bisericii Ortodoxe. Toate demonstraţiile sunt dezvoltate pe baza unei logici pure şi simple, fără cusur. Analizele sale sunt de o maturitate spirituală convingătoare. Este o lucrare care pune în evidenţă la fiecare pas confuziile grave în care rătăceşte lumea contemporană. De câte ori este necesar, autorul face legătura cu evenimente din istoria Bisericii noastre, mai veche sau mai nouă, adesea cu actualitatea zilelor noastre. Totodată, avem de a face cu o carte mărturisitoare, la a cărei mărturisire nu poţi să nu aderi, dacă-ţi asumi apartenenţa la Biserica Ortodoxă.
Ceea ce este primordial şi contează mereu pentru autor este dreapta credinţă. Orice judecată este supusă acestui criteriu obiectiv. El nu se sfieşte, atunci când situaţia o impune, să fie critic chiar şi cu unii paşi greşiţi făcuţi în Biserica Ortodoxă Română, nu ezită să pună degetul pe rănile ei, uneori supurânde (ierarhi francmasoni; poziţia ei în unele asocieri aşa-zis ecumenice; ezitări în exprimarea unor atitudini neechivoce, conforme învăţăturii de credinţă, în cazuri de acută criză spirituală şi morală a societăţii etc.). Tonul este totdeauna decent, dar extrem de ferm. În virtutea raportării sale totale la dreapta credinţă, autorul are poziţii asumat tranşante, lipsite de orice urmă de teamă că ar deranja, în acest fel, pe unii sau pe alţii[6]. Într-un fel, aşa cum i-o impune şi alura sa angelică, autorul trage un semnal de alarmă de tipul: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”. Limbajul folosit recurge adesea la termeni medicali, de tipul „tămăduire”, „medicament”. Aceasta este în fond ţinta trasată de Hristos Bisericii căreia îi aparţinem: reîntoarcerea la normalitate şi la firesc, tămăduirea unei lumi bolnave de ideologii atee şi anticreştine.
Lucrarea a fost scrisă înainte de călugărire, dar se vădeşte la autor o limpede vocaţie monahală. Rigoarea dogmatică şi canonică a tratării mărturisesc în acest sens. Cum îşi va continua parcursul teologic şi duhovnicesc tânărul şi atât de înzestratul autor nu putem şti, dar cartea de faţă mărturiseşte apăsat despre naşterea unui apologet redutabil în spaţiul teologic românesc.

Costion Nicolescu

[1] Nu mai putem spune orb, trebuie să spunem nevăzător; nu mai putem spune surd, ci hipoacuzic; nu mai putem spune ţigan, trebuie să spunem rrom (nu se ştie totdeauna prea precis cu câţi de r!); nu mai putem spune negru, trebuie să spunem afro-american; nu mai putem spune bătrân, trebuie să spunem senior etc.[2] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXIII, în Filocalia, vol. X, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 133.[3] Legile noahide ar fi următoarele: 1. Credinţa într-un Dumnezeu unic (interzicerea idolatriei); 2. Respectul datorat lui Dumnezeu (interdicţia de a blasfemia Numele lui Dumnezeu); 3. Respectul pentru viaţa omenească (interdicţia de a ucide); 4. Respectul pentru proprietatea celuilalt (interzicerea furtului); 5. Respectul pentru integritatea familiei (interzicerea relaţiilor sexuale nefireşti); 6. Instituţia unei justiţii echitabile (stabilirea de tribunale); 7. Respectul animalelor (interdicţia de a se consuma carne luată de la un animal ce ar fi încă viu) (http://7loispourlhumanite.org; http://www.akadem.org; Wikipedia). Ordinea în care sunt expuse diferă de la o sursă la alta. Fiecare dintre ele îşi află detalieri în cadrul celor 613 mitzvot (porunci) cuprinse în Torah (numărul 613 ţinând totuşi de învăţătura rabinică, principalii rabini indicaţi fiind Rabbi Simlai, Rabbi Simeon ben Azai, Rabbi Eleazar ben Yosse Galileeanul).[4] Definiţia rădăcinii latine a cuvântului ne dă şi accepţiile următoare: a purta, a sprijini (I. Nădejde, Dicţionar latin-român, Ed. Contemporană, ediţia XIX, f. l., f. a., p. 660.).[5] Ibidem.[6] Lucrarea va naşte probabil unele acuzaţii de antisemitism. Prevăzând aceasta, autorul are grijă să ne avertizeze: „A considera unele afirmaţi despre rătăcirea gândirii iudaice ca antisemitism poate fi făcută numai privind foarte simplist şi politically correct lucrurile. Este limpede pentru orice minte curată că există o diferenţă clară între dezvăluirea unei învăţături greşite şi condamnarea în masă a poporului evreu. (…) Dacă unii oameni nu au discernământ şi înţeleg din aceste cuvinte să urască pe evrei, aceasta nu înseamnă că creştinii nu trebuie să mai vorbească niciodată despre rătăcirea iudaică. (…) Lumea este plină de ură şi este sătulă de ea, atât poporul evreu, cât şi noi toţi”. Ar mai fi de menţionat şi citatul din Pr. James Bernstein, unde, printre altele asemenea, se spune: „Antisemitismul este în întregime ostil Evangheliei”.

1

“Literatura ‘conspirativă’ actuală este atât de vastă încât cu greu poate cine­va, fără multă cercetare şi discernământ, să-şi dea seama care surse sunt demne de crezare şi care nu. Cert este că Sfinţii sunt întotdeauna cea mai bună sursă de informare, ei grăindu-ne, ca şi profeţii Vechiului Testament, cuvântul Domnului, astăzi. Observând uneori această lipsă de echilibru şi informare la unii credin­cioşi, cei necredincioşi încep să se îndoiască de maturitatea acestora, ajungând chiar să-i dispreţuiască şi să se alieze concepţiei care crede că nu există nici un fel de conspiraţie. Şi cum principala tactică a diavolului este să-i facă pe oameni să creadă că el nu există, după aceeaşi tactică se scriu şi cărţile care condamnă orice fel de „teorie conspiraţionistă”. Unii dintre cei care sunt a-conspiraţionişti au ajuns la această atitudine şi fiindcă au obosit tot căutând să descoasă iţele încurcate ale ierarhiilor oculte. Neavând câteva principii de bază de discernere a duhurilor au preferat mai degrabă soluţia simplă a retragerii superior-dispreţuitoare din această luptă, cu adevărat grea”.

“Nu trebuie să ne batem capul încercând să descoperim care dintre vrăjmaşii Domnului sunt mai furioşi sau mai influenţi, deoarece aceasta este o pierdere de timp. Dar nici nu putem să credem că aceştia nu există sau că nu luptă prin multe mijloace perfide, să denigreze învăţătura creştină, căci necunoscând vrăjmaşul el va amagi multe suflete, trimiţându-le în iad. O minimă cunoaştere a felului cum se mişca lucrurile în lume este importantă şi ea face parte din acea înţelepciune de sarpe (Mt. 10, 16) pe care omul lui Dumnezeu este dator să o dobândească. Dar ea trebuie să fie bazată mai întâi de toate pe cuvântul Domnului şi al Sfinţilor despre istorie şi desfăşurarea ei. De asemenea, cu precauţie şi mult discernământ pot fi folosiţi şi gânditorii ce analizează situaţia lumii, căci ei ne pot scuti uneori de pierderea de timp necesară pentru evaluarea unei situaţii actuale”.

2

Toleranţa şi franc-masoneria

Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii,
aceasta a ajuns în capul unghiului;
de la Domnul s-a făcut aceasta şi
minunată este întru ochii noştri.
Ps. 117,22

Motivul care ne-a determinat să scriem şi despre această organizaţie (pe lânga cel de simplă dezvăluire a unei învăţături greşite) este unul personal, izvorât din întâlniri cu persoane dragi ce aparţin masoneriei şi a căror mântuire ne preocupă în mod special. Poate că mulţi dintre noi nu ne lovim de această organizatie în viaţa de zi cu zi, dar ea există şi aici nu vrem decât să tragem încă un semnal de alarmă despre nocivitatea ei. Deoarece, chiar dacă relaţia dintre cauza(masonerie) şi efect (slăbirea credinţei) nu este evidentă unui ochi nepătruns de invaţătura evanghelică, ea nu înseamnă că nu există. De aceea, noi trebuie să constientizăm boala, pentru a ne putea îndepărta de ea, căci s-o îndepărtăm pe ea deja este prea târziu[1]. O întrebare la care vrem să răspundem este cea pe care si-o puneau şi pamfletele anti-masonice scrise în preajma apariţiei masoneriei speculative: îi face francmasoneria pe masoni mai buni creştini? Căci alt scop noi nu avem pe acest pământ.
Deja francmasoneria nu mai este doar un subiect al cărţilor despre teorii conspirative sau al unor simple zvonuri. Ea este studiată la cele mai înalte nivele academice [2] şi despre această mişcare apar cărţi şi studii elaborate, scrise de prestigiosi istorici şi cercetători ai fenomenului masonic din multiple perpective. La o universitate din Anglia, de ex., deja există un departament special care se ocupă de studiul academic al francmasoneriei.
Când ne-am hotărât să aflăm ceva despre masonerie am decis să nu ne ghidam numai după sursele anti-masonice, ci să aflăm cu dovezi „palpabile” de ce duh e călăuzită. Şi astfel, prin împrejurările vieţii şi îngăduinţa Domnului, ne-au apărut în cale mai mulţi „fraţi”, datorită cărora am putut să ne dăm seama ca această organizaţie există, că ea este răspândită ca o reţea nevăzută în întreaga lume, că oamenii acestei organizaţii sunt prezenţi în punctele cheie de conduce­re ale societăţii şi mai ales că luptă pentru „racolarea” celor care sunt în pozitii de conducere, dorind să se infiltreze chiar şi în Sfânta Biserică Ortodoxă[3], dupa cuvântul apostolului care a profeţit:

„După plecarea mea vor intra, între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma” (Fapte 20, 29).

Iată chiar mărturia unuia dintre candidaţii la conducerea masoneriei române, dintr-o cuvântare de-a sa către fraţii masoni. Acesta vorbeşte despre ceva ce puţine surse masonice amintesc, dar mulţi o bănuiesc: faptul că în masonerie există o „tradiţie orală”, care nu este scrisă niciodată, dar care cuprinde principi­ile fundamentale ale masoneriei:

„Trebuie precizat de asemenea că acea tradiţie exclusiv orală, din care s-au născut documentele scrise ale companionajului şi breslelor, a continuat să acumuleze. Iar masoneria, departe de a o minimaliza, a implantat în această nouă tradiţie orală o serie de idei şi comandamente de ma­ximă importanţă, pe care documentele oficiale – fie ele redactările moderne ale landmarkurilor, fie Constituţia lui Anderson, fie Constituţiile şi Regulamentele Marilor Loji Naţionale moderne – nu le menţionează ca atare, dar afirmă indirect spiritul lor. Să nu uităm detaliul că această tradiţie orală este panmasonică şi totodată prevederile ei se înscriu ca landmarkuri cu legitimitate deplina. Altfel spus: noua tradiţie orală se înscrie ea însăşi ca o sumă de landmarkuri, cu toată greutatea şi relevanţa corespunzătoare noţiunii”[4].

Autorul aminteşte apoi câteva dintre aceste comandamente, probabil pentru aceleaşi motive pentru care practica rugăciunii lui Iisus a fost pusă în scris, adică pentru a nu fi pra­dă uitării:

„Zonei în discuţie îi aparţine imperativul ca masoneria să adune în Templele ei elita societăţii, în general, şi elitele diferitelor domenii de activitate umană, în particular. … Alt comandament spune că masoneria are rolul de a nu lăsa societatea să se dezvolte în mod haotic, ci de a o conduce în anume direc­ţie, conform unor principii pozitive şi conform unei strategii complex elaborate. Având această nobilă însărcinare, masoneria merge într-un fel cu un pas înaintea societăţii, pe care o trage după ea conform planurilor de dezvoltare generală…. [Un alt landmark] se referea la conducerea societăţii de către masonerie într-o direcţie pozitivă anticipată şi planificată de ea” (Ibid., p. 5).

Ce concluzie tragem din aceste cuvinte? Că în masonerie, spre deosebire de creştinism, se ţin ascunse inseşi principiile călăuzitoare ale acestei organizaţii, transmiţându-se numai pe cale orală în loji. Iată aşadar un detaliu al unei conspiraţii prin care o elită, o autoritate venită nu de la Dumnezeu prin Biserica Sa, ci din alte părţi nestiute, se crede îndeajuns de luminată încât să călăuzească întreaga omenire spre anumite ţeluri numai de ei ştiute (dar şi de sfinţi profeţite). Deşi ei cred că nimeni nu le cunoaşte scopul, din fericire, creştinii, care sunt „în legătură directa” cu Atotştiutorul, sunt mai informaţi decât aceia în ce priveşte cursul istoriei.
Cercetând sursele care ar putea introduce în spaţiul public şi astfel în gândirea oamenilor, teorii necreştineşti, nu putem să nu remarcăm surprinzătoarea asemanare care există între corectitudinea politică şi franc-masonerie. Departe de noi gândul de a ne alinia teoriilor conspiraţioniste [5]. Creştinii nu cred în teorii, ci in cuvântul veşnic şi adevărat al Domnului şi în profeţiile despre nişte realitati viitoare sau actuale ale sfinţilor de Dumnezeu inspiraţi. Cei care văd o luptă ce se dă între nişte forţe oculte şi ceilalţi oameni, nu sunt luate în serios de duhul lumesc, aşa cum nici creştinismul în general nu e luat în serios. Respingerea invataturilor despre un anumit tip de conspiraţie nu este ceva diferit de respingerea învăţăturii creştine în general. Duhul lumesc nu crede că există diavol, nu crede că există iad, nu crede cuvintele Apocalipsei şi nici profeţiile Sfinţilor Parinti, deci nu realizează nici gravitatea situaţiei în care se află omenirea, adica razboiul pe viaţă şi pe moarte veşnică ce se dă pentru sufletul fiecărui om.Asadar interpretarea evenimentelor istorice dată sub inspiraţia acestui duh este eronata. In consecinţă, influenţat de teoria happy-end-ului promovată de „cultura” necreştină [6]hollywoodiană, duhul lumesc nu ia aminte la glasul Bisericii care vorbeşte de 2000 de ani despre semnele ce vor apărea în apropierea celei de-a doua Veniri. Dar mai grav e faptul că unii creştini, luând aminte la glasul intelectualilor necredincioşi se pleacă mai degrabă acelora, preluând rezolvarea lor laică la problema „teoriilor conspiraţioniste”, adică dispreţul faţă de ele, în loc să caute în cuvântul Domnului şi al Sfinţilor Părinţi răspunsul la această problemă. Aceasta se întâmplă din pricina aceleiaşi patimi ucigătoare de suflete nu­mită slavă deşartă, dorinţa de a plăcea oamenilor mai mult decât lui Dumnezeu. Frica de a nu fi luat în râs de „elitele” lumii acesteia, dorinţa de a intra şi de a rămâne, cu riscul compromisurilor dogmatice şi duhovniceşti, în cercul „celor slăviţi ai pământului”.
Apar cărţi care spun că există chiar o „cultură a conspiraţiei”. Dar aceasta necesită o analiză mai atentă pentru a nu cădea în plasa soluţiilor simpliste şi lumeşti. Putem identifica cel puţin patru abordări ale subiectului.
In prima secţiune, nereligioasă, intră cei care au căzut în plasa comercianţilor care „vând” pur şi simplu, pentru bani, „bomba de marketing” numită „conspiraţie”, prin cărti, site-uri, filme etc. Aici bineînţeles, fiindcă aspectul financiar primează, se inven­tează conspiraţii din orice. Tot la categoria necredincioşi se situează cei care îşi dau seama de această capcană de marketing şi neagă în totalitate adevărul vreu­neia dintre aceste teorii[7]. Aceştia neagă toate credinţele milenare ale creştinilor considerând că sunt o dovadă de

„ezoterism, sau mai exact un ezoterism marcat de influenţa misticismului creştin şi al credinţei în forţe oculte (Nilus crede in miracole, în clarviziune, în predicţii şi în profeţii ale sfinţilor şi ale stareţilor din Rusia, în visele premonitorii, în acţiunea forţelor diavoleşti)” [8].

De asemenea este luată în derâdere şi credinţa susţinută dintotdeauna de Biserică, aceea a apa­riţiei istorice a Antihristului.
Apoi există categoria celor credincioşi, care ştiu din Scripturi şi de la Sfintii Părinţi că diavolul duce o luptă pentru sufletele oamenilor şi în consecinţă, omeni­rea se împarte în două feluri de oameni: una care slujeşte Domnului Iisus Hristos şi cealaltă care nu slujeşte Lui, şi inevitabil „conspiră” cu ştiinţă sau cu neştiin­ţă împotriva creştinismului şi Bisericii (vorbim aici mai ales de cei care cunosc creştinismul). Având această credinţă, cei credincioşi ştiu că există cu adevărat o conspiraţie, de a cărei dezvăluire depinde mântuirea lor. De fapt, toată lucrarea Bisericii nu este alta decât aceea de a călăuzi pe credincioşi în acest război nevă­zut spre Domnul Iisus Hristos.
In categoria celor credincioşi mai există şi aceia care, nedespătimiţi şi neinformaţi fiind, cad pradă „culturii conspiraţiei”, „afacerii conspiraţiei” pe care o combină cu învăţătura Bisericii despre vrăjmaşii văzuti şi nevăzuţi, căzând astfel într-o „râvnă fără pricepere” care condamnă „în bloc”, după o mentalitate lumească, anumite ţări, etnii, organizaţii etc. Afacerii cu „con­spiraţia”, având natură comercială, nu pot să-i lipsească ingredientele care o fac atractivă. Acestea constau întotdeauna în stimularea unei patimi sau alta pentru „produsul” vandabil. In cazul nostru, se învăluie mintea omului mai ales incitandu-i slava deşartă şi mândria prin următoarele idei:

‘eu de acum sunt dintre cei ce ştiu,eu nu mai sunt ca masele manipulate după bunul plac, eu nu mai ascult de preoţi că ştiu eu cum au măsluit ei istoria creştinismului’ etc. Capcana cea mai mare este că direcţia înspre care este îndreptată ura nu este spre diavol, ci spre oameni, atacăndu-se astfel legea fundamentală creştină: iubirea de vrăjmasi.

„Credinţa superstiţioasă în forţa istorică a comploturilor lasă cu totul deoparte cauza principală a eşecurilor de care au avut parte atât indivizii cât şi statele: slabiciunile omeneşti” [9].

Greşeala literaturii contemporane conspiraţioniste stă în faptul că vede paiul din ochiul vrăjmaşilor creştinismului, dar nu vede bârna din ochiul său. Este mult mai simplu să asculţi de patima judecării aproapelui şi să pui numai pe seama lui eşecul unei vieţi duhovniceşti, în loc să ne vedem mai întâi propriile patimi, care ne fac să cădem pradă capcanelor omeneşti sau demonice. Caci la Judecata de Apoi, ca şi la judecata milostivă de acum, spovedania, cea mai mare păcăleală este să dăm vina pe diavol în loc să ne recunoaştem păcatul pe care cu voia noastră l-am făcut. Ce i-a folosit lui Adam dacă a dat vina pe „conspiratoarea” Eva?
Toată tragedia lumii contemporane se datorează în mare parte şi nouă creştinilor[10] care nu am vieţuit şi nu vieţuim după poruncile Mântuitorului Iisus Hristos, aşa cum au fost ele practicate de Sfinţii Bisericii Ortodoxe de-a lungul vremii. De aceea, orice încercare de a găsi un ţap atoateispăşitor, fie el cu şorţ, taiat împrejur sau iluminat este o greşeală. Din punct de vedere creştin, teoria conspiraţiei a fost foarte bine definită şi de un Sinod Constantinopolitan din 1285:

„Tulburarea şi furtuna întâmplate cu un timp în urmă în Biserică au avut drept părinte şi iniţiator pe însuşi potrivnicul acela (satan) pururea mânat de invidia mântuirii oamenilor şi care nu se dă inapoi nicicând de la a căuta şi lucra cele ce zădărnicesc aceasta. Dar la aceasta el a avut şi oameni, măcar că aceşti iniţiatori n-au avut o vină de la început, dar s-au făcut totuşi slugi şi instrumente care au săvârşit din alegere liberă câte a vrut acela. Deci la început a fost proclamat drept scop al acţiunii o «pace» şi o «economie» lipsită de primejdie şi, chipurile, spre folosul nostru, dar care nu erau într-adevăr aşa ceva. Acest lucru a fost propus ca o momeală care să atragă sufletele oamenilor spre ceea ce era ascuns. Şi a fost propus cu făgăduinţe şi blestemele cele mai înfricoşătoare şi cu cuvinte de jurământ că ei nu vor altceva în gândul lor decât chiar ceea ce arată: împreună cu nepăgubirea, neprimejdia sau nepăcătoşenia. Scurt timp după acestea, acele jurăminte au fost neglijate, ca şi cum ar fi fost făcute pentru un cu totul alt lucru decât pentru care au fost făcute; iar numele «pă­cii» şi «economiei» şi negocierea lor care până atunci părea foarte bună coboară la pământ şi în locul lor ies la iveală cuvintele şi lucrurile răutăţii”[11].

Literatura „conspirativă” actuală este atât de vastă încât cu greu poate cine­va, fără multă cercetare şi discernământ, să-şi dea seama care surse sunt demne de crezare şi care nu. Cert este că Sfinţii sunt întotdeauna cea mai bună sursă de informare, ei grăindu-ne, ca şi profeţii Vechiului Testament, cuvântul Domnului, astăzi. Observând uneori această lipsă de echilibru şi informare la unii credin­cioşi, cei necredincioşi încep să se îndoiască de maturitatea acestora, ajungând chiar să-i dispreţuiască şi să se alieze concepţiei care crede că nu există nici un fel de conspiraţie. Şi cum principala tactică a diavolului este să-i facă pe oameni să creadă că el nu există, după aceeaşi tactică se scriu şi cărţile care condamnă orice fel de „teorie conspiraţionistă”. Unii dintre cei care sunt a-conspiraţionişti au ajuns la această atitudine şi fiindcă au obosit tot căutând să descoasă iţele încurcate ale ierarhiilor oculte. Neavând câteva principii de bază de discernere a duhurilor au preferat mai degrabă soluţia simplă a retragerii superior-dispreţuitoare din această luptă, cu adevărat grea. In concluzie, soluţia creştinului este cea dată de Domnul Sfântului Antonie cel Mare. Se ştie din viaţa acestui mare sfânt, că a avut o viziune în care Domnul i-a descoperit nenumăratele capcane puse de diavol la tot pasul în calea oamenilor. Sfântul întrebând cum se poate scăpa de acestea a primit răspunsul:

„Prin smerenie”.

Dar smerenia nu înseamnă numai a ne vedea păcatele, a nu-i judeca pe ceilalţi etc., ci şi a ne smeri min­tea spre a primi cu credinţă învăţătura Domnului Iisus Hristos lăsată Bisericii Sale. Numai astfel ne putem înarma foarte bine, cu echipament „infra-roşu”, care vede prin ochii credinţei unde este lucrarea celui rău împotriva omului sau a celor care, din nefericire, fac voia lui.
Pe scurt, lupta dintre bine şi rău, şi deci a conspiraţiei, este o constantă a istoriei. Dar dacă înainte se vorbea de o conspiraţie a diavolului (şi a oameni­lor supuşi lui) împotriva omului, astăzi, fiindcă învăţătura creştină nu mai e „la modă”, s-a căzut în eroarea că numai oamenii conspiră unii împotriva altora, fără nici o referinţă la lumea spirituală.
Prin prisma profeţiilor Mântuitorului şi ale Sfinţilor, precum şi prin cunoaş­terea învăţăturii iudaismului despre Mesia, putem spune că cineva lucrează în culisele lumii. Intâi de toate este diavolul cu legiunile sale, care ţese neîncetat intrigi spre iad. Apoi există numeroase persoane, ce lucrează cu forţele întu­nericului pentru a sprijini anumite interese pământeşti. Aceştia sunt vrăjitorii moderni, cu singura deosebire că acum ei consideră că fac parte dintr-o „mare frăţie albă” şi că de fapt ar fi de partea Luminii şi mai presus de orice religie instituţionalizată. Adevărul este că aceştia se amăgesc cu ideea că „se pot folosi” de puterile demonice sau sunt înşelaţi de diverşi „maeştrii înălţaţi” care se dau drept îngeri de lumină, după cum ne-a avertizat Sfântul Pavel.
Mai ştim şi că există un popor pentru care culmea istoriei este pe cale de a se desfăşura şi care încă aşteaptă cu nerăbdare de câteva mii de ani pe Mesia. Pentru creştin, având în vedere că Mântuirea a fost realizată de Domnul Iisus Hristos, este foarte important prezentul şi pocăinţa pe care o poate face acum pentru a-şi impropria roadele răscumpărării realizate de Fiul lui Dumnezeu. De aceea, pune mai puţin accent pe viitor şi pe pregătirea lui.Spre deosebire de crestinism, pentru iudaism viitorul este mult mai important decât prezentul. De aceea, acest viitor este pregătit de acum, prin numeroase planuri, gândite amănuntit, pentru ca în viitor aceste planuri să dea roadele dorite. Este pregătirea ce precede venirea împăratului poporului ales, pe care ar face-o oricine ar avea credinţă. Pregătirea cu minuţiozitate a templului din Ierusalim, nu pare a fi altceva decât pregătirea palatului, a tronului celui ce va veni. De asemenea, globalizarea politică, economică, culturală, organizată cu atâta tenacitate nu pare a fi altceva decât unificarea lumii politice pentru a o supune întreagă in mâinile aceluia[12]. Iar ecumenismul este unificarea religioasă şi descreştinarea lumii, neutralizarea diferenţelor, pentru o mai bună manevrare a maselor în directia primirii învăţăturii antihristice despre lume. Toate aceste activităţi politice sunt atât de bine puse la punct, de coordonate şi promovate încâtnumai o motivatie religioasă ar putea insufla atâta tenacitate. Sfinţii Părinţi ne-au avertizat şi de aceea nu avem nici o justificare dacă ne lepădăm de ei şi ne aliniem teoriilor „romantice” ale duhului lumesc, antihristic. Cele spuse aici nu sunt nicidecum cuvinte spuse de dragul de a părea mai interesant şi mai „grav”, ci doar o aducere aminte despre condiţiile ca acel happy-end mult dorit de noi toţi să se împlineasca în Duh şi Adevăr. Aceste condiţii sunt: dreapta credinţă şi pocăinţa.
Două mici argumente în ce priveşte o posibilă conspiraţie (adică luptă indirectă, nedeclarată, împotriva creştinismului) pot fi considerate două acţiuni recente. Prima este publicarea simultană în 25 de limbi şi în 50 de ţări, a unor carti de popularizare aşa-zis ştiinţifică. Este vorba de colecţia Science Masters, unde sunt publicaţi numai autori evoluţionişti şi atei [13]. Cel de-al doilea argument este promovarea, iarăşi simultană, pe aproape întreg mapamondul TV şi literar a aşa-numitei Evanghelii după Iuda, atât pe postul anti-creştin National Geographic, cât şi prin cărţi pe acest subiect, acţiune ce a beneficiat de o publicitate enormă. Despre aceasta nu putem spune decât că reabilitarea lui Iuda este o caracteristică specifică anti-evangheliilor evreieşti din Evul Mediu.

„ …faimoasele contraevanghelii medievale Toldot Yechou. Violente, jignitoare, brutale baroce, aceste parodii ale vieţii lui Iisus, care îl reabilitează pe Iuda, par a fi inspirate numai din ura faţă de creştin” [14].

Evanghelia după Iuda (temă evreiasca), aşa-zisul mormânt al lui Iisus (descoperit de un cercetător israelian), Codul lui Da Vinci (preia vechi mituri anticreştine), „descoperirea” de către cercetători de religie mozaică a faptului că învăţătura despre înviere exista deja în tradi­ţia iudaică din vremea Mântuitorului şi a fost doar preluată [15]: toate acestea au apărut într-un interval atât de scurt, având şi o publicitate enormă? Să fie oare o simplă coincidenţă? Cum să nu credem că o conspiraţie este posibilă, când nu mai demult de anul 1946, de ex., într-un document al Securităţii, se spunea:

„In acţiunea aceasta, B. poate fi folosit, fără să i se spună tot programul şi tot planul („fără să ştie ţelul final”, p. 55). I se va da săptămânal să execute câte una, sau lunar, să execute mai multe puncte. Lui nu trebuie să i se spună că vor fi alegeri, fiindcă nu poate ţine secretul, atât de necesar reuşitei întregului plan de lucru. Toate punctele trebuie executate pe neaşteptate, rapid şi fără să se dea timp reacţionarilor să pună obstacole” [16].

Acest tip de abordare al comuniştilor nu este diferit de cel al societăţilor secrete de tip masonic, despre care aflăm că existau, de ex., în Rusia secolului XIX, ele organizând ceea ce a fost numiţi „prima revoluţie rusă“, cea a decembriştilor (1825). Iată organizarea acestora:

„Programul Societăţii de Sud era conceput în spiritul jacobinismului francez, in mod curios anticipând ideile şi metodele iacobinilor secolului XX, bolşevicii. Membri acestei societăţi erau împărţiţi într-o triplă ierarhie de responsabilitate şi iniţiere: un prim nivel conducător, compus din conspiratori, care doar ei sin­guri ştiau toate secretele şi luau deciziile cele mai importante; un nivel de mijloc care participa doar într-o anumită măsură la cunoaşterea şi decizia acestor ches­tiuni; şi un nivel inferior a cărei sarcină era numai aceea de a executa instrucţiunile. Urma apoi încă un grup de ‘prieteni’ sau simpatizanţi, care nu aveau să fie iniţiaţi în nici unul dintre secretele societăţii” [17].

Având aceste exemple în faţă nu putem să mai negăm posibilitatea existenţei unor societăţi asemănătoare chiar în zilele noastre, mai ales când ştim că în masonerie există ceea ce se numeşte „Supremul Consiliu de grad 33 şi ultim al Ritului Scoţian Antic”, cu sediul la Washington. In masonerie, nu se ştie cine conduce cu adevărat, de unde vin „directivele” şi care sunt ţelurile precise ale organizaţiei. Se fac nişte paşi, dar viziunea globală o au doar foarte puţini din cei implicaţi în această lucrare. Acest fel de organizare este încă un impediment pentru un creştin de a deveni membru al masoneriei, deoarece neştiind către ce se îndreaptă această organizaţie, se poate face părtaş, chiar fără să-şi dea seama, la nişte fapte potrivnice voii Domnului. Fericiţi sunt creştinii, că Domnul le-a spus ce va fi în viitor şi de aceea ei pot citi „printre rânduri” evenimentele istoriei contemporane.
Considerăm că poziţia creştină faţă de forţele ce acţionează cu ştiinţă sau cu neştiinţă împotriva creştinismului este următoarea: vina principală a luptei impotriva Bisericii o are diavolul. Şi el ispiteşte şi influenţează pe diverşi oameni, fie ei eretici, evrei, masoni, evoluţionişti, atei, creştini modernişti sau progresişti, angajându-i în lucrarea sa fără ca aceştia să-şi dea seama pentru cine lucrează. Toţi cei care lucrează, într-un fel sau altul, pentru împlinirea unor planuri de inspiraţie demonică (în afară de un procent infim de satanişti) o fac din neştiinţă. Aceştia nu ştiu că se împotrivesc Dumnezeului celui Viu, dau „cu piciorul in ţepuşă“. Dar ce este cel mai important şi îmbucurător este că, spre deosebire de diavol, aceştia pot să se pocăiască, pot să se schimbe oricând, devenind din slujitori inconştienţi ai diavolului, fii conştienţi ai lui Dumnezeu. De aceea, chiar dacă unii dintre slujitorii diavolului pot fi consideraţi cu predilecţie ca fiind vrăjmaşi ai creştinismului mai mult decât alţii, acesta este un fapt secundar.Nu trebuie să ne batem capul încercând să descoperim care dintre vrăjmaşii Domnului sunt mai furioşi sau mai influenţi, deoarece aceasta este o pierdere de timp. Dar nici nu putem să credem că aceştia nu există sau că nu luptă prin multe mijloace perfide, să denigreze învăţătura creştină, căci necunoscând vrăjmaşul el va amagi multe suflete, trimiţându-le în iad. O minimă cunoaştere a felului cum se mişca lucrurile în lume este importantă şi ea face parte din acea înţelepciune de sarpe (Mt. 10, 16) pe care omul lui Dumnezeu este dator să o dobândească. Dar ea trebuie să fie bazată mai întâi de toate pe cuvântul Domnului şi al Sfinţilor despre istorie şi desfăşurarea ei. De asemenea, cu precauţie şi mult discernământ pot fi folosiţi şi gânditorii ce analizează situaţia lumii, căci ei ne pot scuti uneori de pierderea de timp necesară pentru evaluarea unei situaţii actuale.
In ce priveşte pe cei care încă nu „au aflat pe Domnul” sau chiar luptă împotriva Lui, este important, ca prin vieţuirea şi cuvântul nostru, să încercăm, prin toate mijloacele posibile, ca, aşa cum alţii s-au rugat şi ne-au răbdat pe noi pana am ajuns la adevărul şi iubirea Domnului lisus Hristos, aşa să ajutăm şi noi aceste chipuri ale lui Dumnezeu, sa-şi conştientizeze depărtarea de Tatăl, şi toti laolaltă să ne reîntoarcem rugându-ne:

„la Cel după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă”.

O poziţie curat duhovnicească faţă de orice fel de conspiraţie, fie ea diavolească sau omenească, am găsit-o exprimată în câteva cuvinte ale lui Alexandr Soljeniţîn:

„Dacă ne-am fi păstrat puritatea şi forţa care ne-au fost insuflate odinioară de Sfântul Serghie din Radonej, nu ne-am mai teme de nici un complot din lume“[18].

Masoneria şi scopurile ei, pe care le pune în practică pas cu pas, nu este o teorie, ci o realitate cât se poate de demonstrabilă. Deşi nu considerăm că este singura organizaţie care lucrează în ascuns şi „nu vine la Lumină, pentru ca faptele ei să nu se vădească” (In. 3, 20), este cu siguranţă una dintre cele mai puternice şi mai influente. „Ordinul masonic trebuie văzut ca un mare guvern” spunea Joseph de Maistre, încă din 1782[19].

„Două mari organizaţii stăpânesc omenirea şi îmbrăţişează tot rostogolul pământului: biserica romano-catolica si francmasoneria”[20].

Noi creştinii trebuie să spunem cu credinţă că lumea nu e condusă nici de masoni, nici de evrei, nici de alţii asemenea, ci de Dumnezeu si să nu ne pierdem prea mult timp încercând să descurcăm prea murdarele iţe si culise ale lumii acesteia, ci mai degrabă să ne cunoaştem pe noi înşine, slăbiciu­nea noastră şi „culisele” cele mai tainice pe unde îşi aruncă diavolul seminţele în mintea şi inima noastră, pentru că

„puterea lui satana îţi stăpâneşte păşunile inimii fără să-ţi dai seama. Când îl atingi cu rugăciunea lăuntrică şi cu silirea minţii, simţi şi tu singur că rugăciunea a aflat înlăuntrul tău locul [21] unde se as­cunde diavolul, cuibul lui satan, locuinţa lui Belzebul, tronul lui Lucifer şi ce­tatea demonilor. Acolo satana îşi păstrează adunate toate seminţele răutăţii. De acolo izvorăsc toate răutăţile, ca dintr-un izvor murdar şi urât mirositor. Acest loc diavolul nu vrea ca omul să-l simtă şi să ştie de el niciodată, pentru a nu căuta după aceea rugăciunea spre a-l alunga de acolo” [22].

Lupta cu „cele ascunse ale mele” (Ps. 18, 13), aceasta este lucrarea de căpetenie a creştinului, toate celelalte fiind secundare.

Totuşi, pentru a putea scăpa de cursele pe care acelaşi diavol ni le întinde, folosindu-se de neştiinţa şi patimile unor oameni care construiesc şi conduc aceste organizaţii potrivnice Creatorului, vom încerca să dezvăluim în continuare o parte din strategia demonică de exterminare spirituală a oamenilor.
Nu cred că mai este nevoie să demonstrăm că învăţătura masonică este absolut incompatibilă cu adevărul descoperit nouă de Dumnezeu. Aceasta se poate vedea din condamnările oficiale ale Bisericilor Ortodoxe şi din mărturi­ile sfinţilor şi părinţilor contemporani (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Gheron Iosif, Pr. Porfirie, Pr. Filothei Zervakos, Arhiepiscopul Teofan de Poltava, Pr. Serafim Rose, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. D. Stăniloae, teologul Georges Florovsky, Episcopul Kallistos Ware, Mitropolitul Irineu Mihălcescu [23] etc). Oare aceşti mari sfinţi, ierarhi, duhovnici şi teologi să fi fost atât de neştiutori cand au condamnat masoneria? Ierarhii care erau în vâltoarea lumii la cel mai inalt nivel, duhovnicii la care se spovedeau mii şi mii de oameni din cele mai diverse straturi sociale, teologii care cunoşteau atât de bine ambele învăţături, să fi fost toţi amăgiţi când au dat acest verdict, aşa cum vor să ne facă să credem apologeţii înfrăţirii dintre francmasonerie şi Biserică?!In Biserica Ortodoxă, ca si în unele confesiuni, cei care sunt masoni nu au voie să se împărtăşească pentru că învăţătura la care ei au aderat este o lepădare de învăţătura Bisericii:

„Ortodocşilor le este strict interzis, sub pedeapsa excomunicării [24], să devină francmasoni”[25].

Un om care şi-a petrecut întreaga viaţă studiind fenomenul religios, Mircea Eliade, zicea despre ei:

„Nu ştiu ce vor aceşti oameni, cine le-a bagat în cap că îşi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide, şi de ce sunt atat de misterioşi cu «secretele» lor, pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă?” [26].

Despre vechimea masoneriei vorbea şi un mason în anul 1878:

„Ritualurile şi simbolurile noastre fiind pline de aluzii la perioada biblică a istoriei evreieşti şi având o oarecare asemănare cu misterele din vechime, entuziaştii si-au imaginat că istoria noastră şi-ar putea afla originile până în adâncurile antichităţii. In loc să se întrebe când şi cum au fost introduse aceste ceremonii în sistemul nostru, au luat de-a gata ideea că şi-ar avea izvorul în cele mai timpurii surse si că Masoneria a înflorit de fapt sub directul patronaj al Regelui Solomon. Si orice asemănare cu un simbol sau obicei al misterelor de la Eleusis sau cu ritualurile vechilor indieni şi egipteni a fost luată drept dovadă sigură despre o legatură mai mare sau mai mică dintre acestea şi masonerie. Ar părea inutil să insistam asupra absurdităţii unor asemenea speculaţii nesăbuite dacă nu ar fi fost faptul că istoria autentică sau legendară a templului lui Solomon se întrepatrunde cu fiecare parte a sistemului nostru. Explicaţia acestui fapt este următoarea. Noi, masonii, suntem angajaţi în ridicarea unui templu spiritual şi dacă pătrundem bine această idee vom vedea că nu putea fi găsit altceva mai potrivit decât alegerea acestei alegorii sacre ce imprimă întregului sistem un caracter religios”[27].

Masoneria încearcă să răspândească ideea că ordinul acesta este cu mult mai vechi decât Biserica, pentru a arăta că exista un sistem religios capabil să facă lumea mai bună şi să unească pe oameni cu Dumnezeu cu mult înainte de venirea Mântuitorului, astfel încât dumnezeiasca Sa jertfă să pară inutilă si nu prea semnificativă.

„Masoneria învaţă că filozofia sa este capabilă să reformeze lumea şi să remedieze ceea ce creştinii ştiu că sunt efectele păcatului” [28]. |

Deşi învăţătura masonică este neschimbată de la începutul secolului şi pâna astăzi, forurile masonice sunt hotărâte să pună în discuţie, la nivelurile cele ma înalte masonice şi ortodoxe, ridicarea condamnărilor date în anii ’30 asupra franc­masoneriei, de Sinoadele mai multor Biserici Ortodoxe. Despre aceasta se vorbeş­te pe site-ul unui mason român, candidat la funcţia de Mare Maestru al MLNR:

„In 1937, la 12 martie, Biserica Ortodoxă Română, pe fondul unei ascensiuni majore a dreptei radicale [29] în România, a elaborat şi publicat celebrul document de condamnare a masoneriei române, neabolit până astăzi. Acuzaţiile pe care le aducea acest text Ordinului masonic român – anume că: «propagă necredinţa prin concepţia panteist-naturalistă», «consideră pe evrei superiori creştinilor», «vrea sa se substituie creştinismului», «subminează ordinea socială» – sunt total false, dovedind o flagrantă necunoaştere a filozofiei masonice. De când a revenit la viaţă, după 1993, MLNR nu a făcut nici un demers pe lângă Patriarhia Română pentn ridicarea acestei condamnări, privindu-o ca pe o fatalitate cu care nu-ţi rămâne decât să te împaci. Intolerabil! Cum se potriveşte acest statut cu faptul că, de-a lungul vremurilor trecute, atâţia mari ierarhi ai Bisericii române, inclusiv mitropoliţi, au fost masoni; cum se potriveşte acest statut cu faptul că, astăzi, avem atâţia preoţi printre noi, oameni de cea mai bună calitate şi prestigiu? Este o situ­aţie absolut anormală şi descurajantă pentru fraţi, mai ales pentru fraţii-preoţi. Ca Mare Maestru, voi face toate demersurile pentru a obţine ridicarea condamnării din 1937 şi intrarea în normalitate a raportului în cauză” [30].

Note

[1] „In aceste zile e esenţial să fim în stare să ne protejăm pe noi înşine de influenţa celor cu care venim în contact. Altfel, riscăm să pierdem atât credinţa, cât şi rugăciunea”. Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Ed. Deisis, 1998, p. 59.
[2] Cărţi ce tratează istoria masoneriei au apărut recent la universităţi precum Oxford, Cambridge şi altele. Prin prisma noilor schimbări în interpretarea evenimentelor istorice a aparut o nouă perspectivă prin care se dovedeşte că locul masoneriei nu este deloc unul irelevant. Vezi Steven C. Bullock, „Remapping Masonry”, Eighteenth-Century Studies, voi. 33 (2000), nr. 2, p. 275-279 şi Id., „Initiating the Enlightenment?: Recent Scholarship on European Freemasonry”, Eighteenth-Century Life, voi. 20 (1996), nr. 1, p. 80-92.
[3] Unde au şi ajuns, din nefericire, deşi hotărârile pan-ortodoxe în această privinţă sunt cât se poate de limpezi: cei care fac parte din această organizaţie nu se pot împărtăşi până nu ies din ea. Despre infiltrarea romano-catolicismului vezi mai jos mărturia unui mason. Despre dorinţa „misionară” a fraţilor cunoaştem chiar îndemnul unui mare ocultist şi cabalist, Papus (Gerard Encausse), care spunea într-un discurs la iniţierea Maestrului mason:
„Nou Hiram al Bunei-vestiri sociale … răspândeşte, deci, oriunde, acea lumină pe care ai primit-o; caută în societatea profană inteligenţele libere, inimile curate, spiritele curajoase care, învingând obstacolele, viaţa uşoară şi prejudecăţile, caută o viaţă nouă şi pot fi elementele puternice pentru împrăştierea ideilor masonice” (Papus, Ceea ce trebuie să ştie un Maestru Mason, Ed. Nestor, Centrul Naţional de Studii Francmasonice, Buc, 2006, p. 64).
[4] Articolul se poate accesa online la adresa:
http://www.cristian-tiberiu-popescu.ro/pdf/RIGORILE_AUTOIMPUSE.pdf , p. 3. Greutatea landmarkurilor constă în faptul că ele sunt pentru masonerie
cam ceea ce sunt dogmele sau canoanele pentru creştinism. Aşadar foarte importante.
[5] Toţi cei care încearcă să spună că în spatele unor evenimente aparent normale se află motivatii ascunse, ostile creştinismului, sunt luaţi în derâdere. Există numeroase cărţi care încă din titlu îşi exprimă poziţia asociind aceste teorii cu paranoia. Un exemplu este şi distingerea cu 4 premii Oscar a filmului A Beautiful mind (O minte sclipitoare) în care personajul principal, care credea într-o conspiraţie, este diagnosticat ca schizofrenic. Acelaşi personaj, un genial mare matematician de la Universitatea Princeton, spune la un moment dat că nu-L are pe Iisus Hristos, fiindca tipul lui de mântuitor are o cu totul altă formă. Scenariul (premiat şi el) a fost scris de evreul Akiva Goldsman, acelaşi care a alcătuit şi adaptarea cinematografică pentru celebrul Cod al lui DaVinci. De menţionat este faptul că o astfel de afirmaţie nu se află în biografia care a stat la baza filmului (Sylvia Nasar, A Beautiful Mind: A Biography of John Forbes Nash, Jr, Simon Schuster, New York, 1998).
[6] Este interesant de remarcat faptul că în învăţătura iudaismului actual, iadul nu există decat ca pedeapsă de maxim 12 luni după care se trece în Rai, iar diavolul nu este nicidecum vrăjmasul lui Dumnezeu, ci un simplu înger bun de care Dumnezeu se foloseşte pentru a ne încerca pe noi. De aceea credem că nu este forţată legătura pe care o vedem între filmele promovate de marile companii cinematografice, cu ale lor izvoare iudaice (vezi mai jos, p. MGM), şi această invatatură contrară adevărului în care toate şi întotdeauna se termină cu bine. Actualul iudaism sustine vechea erezie a apocatastazei, ce atrage din ce în ce mai multe suflete. Negând existenţa unui păcat originar, şi în consecinţă a unui Mântuitor de acest păcat, iudaismul consideră că „omul se poate răscumpăra singur prin căinţă” şi aici „izbăvirea depinde de buna conduită”.
[7] Astfel unii învăţaţi, ferindu-se de extrema „conspiraţionistă”, au căzut în extrema „ne­vinovăţiei” în care consideră masoneria numai „un alt club social, o organizaţie Rotariană slabă intelectual, ce întreţine şi promovează reţele de afaceri şi o sociabilitate amiabilă” (Steven C. Bullock, „Initiating the Enlightenment?: Recent Scholarship on European Freemasonry”, Eighteenth-Century Life, vol. 20 (1996), nr. 1, p. 80).
[8] Vezi studiul unui cunoscut cercetător al fenomenului conspiraţionist, dar care, din nefe­ricire, abordează aceste chestiuni dintr-o perspectivă seculară şi deci incompletă: Pierre-Andre Taguieff, Iluminaţii. Esoterism, teoria conspiraţiei, extremism, trad. de Cristina Săvoiu, Ed. Rao, Buc, 2007, p. 130.
[9] A. Soljeniţîn, Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de revoluţie, vol. 1, trad. De Vasile Savin, Ed. Univers, Buc, 2004, p. 442.
[10] Că descreştinarea a pornit chiar din rândul creştinilor este un fapt demonstrat deja. Nemulţumiţi de propriul creştinism fără viaţă, teologii occidentali au căutat „îmbunătăţirea” lui prin tot felul de metode omeneşti. Secularizarea este lucrarea creştinilor ne-ortodocşi ajutaţi de necreştini. Vezi Dale K. van Kley, „Christianity as casualty and chrysalis of modernity: the problem of dechristianization in the French Revolution”, The American Historical Review, vol. 108 (oct. 2003), nr. 4, pp. 1081-1104.
[11] „Tomosul Sinodului constantinopolitan din 1285″, trad. de Arhid. Prof. dr. Ioan I. Ică jr., Studii Teologice 2 (2006), nr. 3, p. 120.
[12] „Potrivit principiilor Marelui Inchizitor, organizaţii internaţionale ca Naţiunile Unite trebuie să primească un conducător spiritual şi un conţinut pseudo-religios” (Ierom. Damaschin, Viata si lucrările…, p. 178). In acest sens, poate că nu este nesemnificativ faptul că liderul acestei organizaţii nu este numit preşedinte, ci secretar general.
[13] Vezi mai pe larg despre această colecţie, la cap. Toleranţa şi evoluţionismul.
[14] Esther Benbassa, Jean-Christophe Attias, Evreul şi celălalt, trad. de Andreea Vlădescu, EST – Samuel Tastet Editeur, Buc, 2005, p. 39.
[15] Vezi la: http://www.cotidianul.ro/evreii_au_descoperit_un_mesia_inainte_de_isus-50981.html.
[16] Cristina Pâiuşan; Radu Ciuceanu, BOR sub regimul comunist, 1945-1958, vol. 1, INST. Buc, 2001, p. 52.
[17] Bertram D. Wolfe, Three Who Made a Revolution, Beacon Press, Boston, 1955, p. 25. Scopul conspiraţiei acestei Societăţi era „răsturnarea autocraţiei, executarea ţarului şi a tuturor membrilor familiei imperiale, preluarea puterii” (Ibid.), lucruri ce aveau să se întâmple in Rusia, din nefericire, în mai puţin de 100 de ani.
„Aceşti tineri radicalişti au aşteptat, visând, plănuind, complotând în societăţile lor secrete şi ligile masonice, sperând ca moartea să aduca o schimbare a autocraţilor, sau pentru o revoluţie de palat”. (Ibid.)
[18] A. SOLJENIŢÎN, Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de revoluţie, vol. 1, 2004.
[19] Vezi lucrarea lui Joseph de Maistre, Memoire au Duc de Brunswick, la: http://www.hyssopus.org/cms/files/M%C3%A9moireauDucdeBrunswick.pdf, p. 20.
[20] Spunea politicianul mason, Alexandru Vaida-Voevod, în 1919. La Horia Nestores Bălceşti, Francmasoneria din România. Eseu istoric, Centrul Naţional de Studii Francmasoni Buc, 2005, p. 18.
[21] Arhim. Sofronie spunea despre acest loc că poate fi comparat cu subconştientul despre care vorbesc psihanaliştii şi care, prin meşteşugul de tămăduire al Bisericii Ortodoxe, poate fi curăţit cu totul prin harul Duhului Sfânt. Arhim. Sofronie, Viaţa şi învăţătura…, p. 153.
[22] Isihast anonim, Vedere duhovnicească, trad. de Pr. C. Coman, Ed. Bizantină, Buc, 1999 p. 70, 72. Dacă Eliade spunea că „tehnica psihanalitică a inaugurat un nou tip de descensus ad infernos” (vezi Mefistofel şi Androginul) aici avem un exemplu de „psihologie abisală” pe care Biserica Ortodoxă o cunoaşte încă de la întemeiere şi de aceea noile cercetări nu fac decât sa confirme ceea ce creştinii ştiu de mult.
[23] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 364; Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină, 2003, p. 255; K. Yannitsiotis, Lângă Părintele Porfirie, Ed. Bunavestire, 1999, p. 214; Ne vorbeşte Părintele Filothei Zervakos, Ed. Cartea Ortodoxă, 2007, p. 246; R. Betts, V. Marcenko, Ierarhul Theofan al Poltavei, Ed. Sofia. 2006, p. 110; Arhim. Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p. 56; Costion Nicolescu, Teologul in cetate. Pr. Staniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, 2003, p. 29; G. Florovsky, Ways of russian theology (cap. Russian freemasonry); Mitrop. Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994 şi articolele şi interviurile sale din revistele teologice ale vremii. Vezi o analiză a lor la Pr. Ioan Vicovan, Ioan Irineu Mihălcescu. „Apostol al teologiei româneşti”, Ed. Trinitas, 2004, voi. 1, p. 501-518.
[24]> . Excomunicare vine din latină şi nu înseamnă decât excluderea firească de la împărtăşanie (communio) a celor care nu mai mărturisesc credinţa Bisericii.
[25] Timothy (Episcopul Kallistos) Ware, The Orthodox Church, 2nd Edition, Penguin Books, London, 1993, p. 116 (trad. rom. p. 120). Cum poate fi compatibil creştinismul cu masoneria cand auzim asemenea constatări precum aceasta spusă de un Mare Maestru evreu, Marcel Schapira: „Dan Dragomirescu (s-a sinucis), Alexandru Melinte (s-a sinucis), buni masoni” (Ilustri Francmasoni ai României, p. 33).
[26] Mircea Eliade, „Mentalitatea francmasonică“, în Oceanografie, Ed. Roza Vânturilor, Buc., 1990, p. 120. M. Eliade a arătat dezastruoasele consecinţe ale masoneriei şi în cartea sa Salazar şi revoluţia din Portugalia, apărută într-o ediţie nouă în Jurnal portughez şi alte scrieri, vol. II, trad. de Mihai Zamfir, Ed. Humanitas, Buc, 2006. Iar Rene Guenon a arătat în scrierile sale falsitatea credinţei masonilor că ar fi „de mii de ani” posesorii unei tradiţii iniţiatice veritabile. Vezi: Le Theosophisme – Histoire d’une pseudo-religion, 1921; Etudes sur la Francmasonerie et le Compagnonnage, 1964.
[27] Edward F. Willoughby, „Freemasonry”, în Macmillan’s Magazine, vol. 38, (mai-oct. 1878), p. 126.
[28] Dan Walters, „The Ecumenical Religion of Masonry”, Truth Magazine 29 (1985), nr. 5, p. 132.
[29] Această interpretare ce încearcă să reducă motivele condamnării la ideologia „dreptei” este cu totul insuficientă şi neinformată. Condamnarea masoneriei a fost făcută de creştini înca din secolele anterioare, fiind bazată pe motive teologice şi de aceea ea este în vigoare şi astăzi, pentru aceleaşi motive teologice.
[30] Vezi Programul de guvernare, p. 12, aflat la: http://www.cristian-tiberiu-popescu.ro/. Pagina accesată în nov. 2006. Acum site-ul nu mai există fiindcă a fost doar unul de campanie electorală, dar fotografiile şi textele se află în posesia noastră.

1

1

***

2

“Masoneria nu lupta direct împotriva vreunei credinte, ci din contra, pentru a-si întinde “tentaculele” în toate punctele cheie, încurajeaza pe membrii sai sa ramana fideli credintei în care se afla, DAR, în acelasi timp, le insufla duhul sincretist sub influenta caruia, încet-încet, sa treaca de la certitudinea ca numai credinta lor e adevarata, la minciuna ca toate credintele sunt adevarate “în felul lor”.

1

“Stiind influenta imensa a Bisericii asupra opiniei publice, franc-masoneria încearca sa-i faca pe ierarhi sa ridice condamnarea data asupra masoneriei. Aceasta se încearca înca din 1966. In ziarul american Chicago Tribune din 21 martie 1966 se spune:

„Un rabin a predicat astazi de la un amvon protestant si a cerut papei Paul al Vl-lea sa ridice interdictia pusa romano-catolicilor de a fi membri în lojile masonice. Rabinul era William F. Rosenblum, mare capelan in masonerie si rabin emeritus la Templul Israel. A tinut aceasta predica la slujba (service of worship) anuala masonica savârsita în biserica presbiteriana de pe strada nr. 5. Rabinul Rosenblum a salutat recentele reforme instituite de Conciliul ecumenic Vatican II si a adaugat: «Se pare ca a venit vremea ca sanctitatea sa sa ridice interdictia ce este în vigoare de mai multa vreme, ce interzice romano-catolicilor sa fie membri în lojile noastre masonice. Oricare ar fi fost motivele impunerii acestei restrictii nu exista nici un motiv ca ea sa continue în vremurile si lumea de azi. Masoneria sustine doua importante principii ce sunt importante pentru întreaga umanitate: credinta în Dumnezeu si dreptul fiecarui om de a fi liber. Acestea sunt principii pe care si biserica catolica de asemenea le sustine. Catolicii pot fi buni masoni si masonii pot fi buni catolici»“[1].

O alta deosebire teologica dintre Biserica si masonerie este aceea ca în timp ce crestinul stie care este Adevarul si se lupta sa asculte de El, masoneria cauta adevarul:

„S-ar putea spune ca masoneria este chiar opusa religiilor. Ea considera ca adevarul trebuie cautat, în timp ce într-o religie se presupune ca el este cunoscut si nu mai este nevoie sa se umble dupa el, ci doar sa fie adorat”[2].

Iar în Ritualul Ucenicului mason i se spune acestuia ca „intrând în randurile Francmasoneriei ai pornit alaturi de fratii tai în cautarea Adevarului”. Aceasta deosebire fundamentala este cu totul adevarata si ea a fost subliniata si de Fericitul Parinte Sofronie, pentru toti cei care, crestini fiind, declara ca înca mai cauta adevarul:

„Eu cred în Hristos. Eu cred lui Hristos. Eu sunt legat cu dragostea lui Hristos. Eu am încredere numai în Hristos pe Care l-am cunoscut in Biserica. Odinioara, cautarea «fiintarii» autentice m-a adus la Athos. Acum, din toate puterile sufletului, doresc sa ma aseman, fie si în cea mai mica masura, lui Hristos, caci în El se cuprinde, pentru mine, autentica, vesnica, dumnezeiasca viata; cât despre a cauta – eu am încetat s-o fac”[3].

Aceasta teorie despre cautarea adevarului pare a avea un loc si în iudaism, unde exista în loc de dogme niste principii fundamentale:

„Continutul acestor principii e acceptat în prezent de orice evreu credincios, însa mai mult ca punct de pornire pentru aprofundari ulterioare decât ca lucru stabilit definitiv”[4].

Daca Sfântul Apostol Pavel a spus:

„Chiar daca noi, sau un înger din cer, v-ar vesti alta Evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o noi, sa fie anatema”(Gal 1, 6),

atunci, este evident ca numai un crestin care nu cunoaste nici macar alfabetul credintei sale ar putea subscrie la filozofia masonica, al carei motto este: „Masoneria nu cunoaste limite în cautarea adevarului”[5]. Auzind aceste cuvinte atât de categorice ale Sfântului Pavel, cum ar putea un crestin sa adere, numai la o alta evanghelie, ci chiar la o totala „non-evanghelie”, caci dupa cum stim, referintele crestine au fost eliminate demult din masonerie?!

„Propriu Ordinului este sa permita fiecaruia sa-si determine propria sa etica, sa-si aleaga propria sa cale de perfectionare si de asemenea, daca doreste, propria cale de mântuire”[6].

Cum ar putea un crestin accepta o asemenea filozofie când stie clar (daca-si cunoaste credinta) ca nu exista decât o singura etica desavârsita, cea evanghelica, si nu exista decât o cale de ‘perfectionare’ si mântuire: împlinirea poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos?! Un crestin matur nu va putea niciodata sta alaturi de un neortodox sau necrestin fara sa încerce, împins de iubirea aproa­pelui, prin mijloace duhovnicesti, sa-l faca sa se întoarca la dreapta credinta si sa-i usureze astfel calea spre întâlnirea cu Domnul Iisus Hristos, dupa al Carui chip a fost creat. Si un astfel de crestin adevarat, deci „misionar”, nu ar putea fi niciodata acceptat în „sfatul necredinciosilor” lojelor, unde toti „respecta” credinta celuilalt si fiindca nu constientizeaza importanta dreptei credinte si a dreptei vietuiri, lasa pe necrestini, neortodocsi sau nepracticanti, pe calea pierzarii.
Cum ar putea Biserica sa fie de acord cu ridicarea condamnarilor asupra masoneriei când aceasta organizatie promoveaza o filozofie de viata bazata pe principii total opuse celor evanghelice? Iata ce aflam dintr-un dictionar masonic recent:

„Exista totusi, între Biserica (e vorba despre tot ceea ce semnifica drept Biserica în toate religiile lumii) si Masonerie, o prapastie de netrecut: dogma. Biserica si-a înaltat întreg edificiul spiritual pe dogma. Masoneria Universala, eliberându-l pe om de orice constrângeri, respinge cu desavârsire orice dogma. Ordinul masonic este adogmatic. El lasa adeptului libertatea sa caute singur dru­mul spre Adevar. Aceasta regula sacra a Masoneriei a facut posibila adunarea – sub acoperisul aceluiasi Templu – a unor barbati care apartin diferitelor religii de pe mapamond. […] Ordinul masonic este o institutie adogmatica. Masoneria nu s-a împacat niciodata cu tarcul strâmt, osificat, al dogmei. In Masonerie, omul trebuie sa gândeasca liber, sa nu fie strâns, limitat între zidurile dogmelor. Nu exista nimic mai strain spiritului Masonic decât dogma. Arta Regala ne învata sa gândim corect, abia din clipa când renuntam la dogmele profane, precizam totusi ca Masonii nu au nimic împotriva dogmelor religioase, ale cultelor, ale sectelor, ci ei exclud dogma doar din modul lor de gândire Masonica, lasând la latitudinea fratelui sa adopte orice religie doreste. Pe drumul cautarii eternului Adevar uman, pe drumul cunoasterii de sine, dogma însa, nu-l poate însoti pe om. … Spiritul uman trebuie sa fie eminamente liber. Neîngradit de dogme. De aceea, Confreria noastra – spre deosebire de toate bisericile lumii – respinge dogmatismul, învatându-l pe om sa gândeasca corect. Sa gândeasca cu mintea lui, nu cu mintea altora. Astfel gânditorul – mason se produce pe sine însusi. El se naste din propria sa opera” (subl.n.)[7].

Ce frumos si firesc rasuna aceste cuvinte pentru mentalitatea descrestinata de azi! Dar ce consecinte dezastruoase, atât vremelnice cât si vesnice, are o astfel de gândire care nu numai ca nu propune nici un adevar, dar nici macar nu arata calea autentica pentru aflarea lui, ci pur si simplu, nestiind pe unde merge, împinge pe calea relativismului si a dezorientarii suflete nenumarate. Observam duplicitatea evidenta: pe de o parte se spune ca e acceptata orice religie ar dori masonul sa îmbratiseze, dar pe de alta parte, i se sugereaza în nenumarate chipuri sa nu care cumva sa creada ca a aflat Adevarul sau ca numai religia sa îl detine. Acesta este principiul dizolvant de baza al masoneriei, prin care deturneaza diversele comunitati de credinta de la sensul lor originar. Dar, trebuie sa amintim, ca oricât de mult ar declara cineva ca nu-si bazeaza gândirea pe dogme, totusi acest lucru este imposibil. Câteva principii calauzitoare neschimbate are orice om, chiar daca acesta poate sa fie aberatia ‘accept ca fiecare are adevarul lui’. Chiar si masoneria spune ca „ea nu are dogme, ci doctrina. Si totusi, o dogma exista si în Confreria noastra: unica dogma fiind aceea ca Ordinul masonic este adogmatic” (Ibid., p. 27). Asadar toti relativistii recunosc în cele din urma importanta dogmei, a unor principii neschimbabile, care sa-i tina în limitele sanatatii mintale, caci fara acestea lumea s-ar transforma în spital de alienati. Asa stând lucrurile, tragem concluzia ca mult trambitatul „adogmatism” al unora nu este decât un refuz indirect al dogmei crestine si o acceptare a altor dogme, ale altcuiva decât Domnul nostru Iisus Hristos. Acest lucru este afirmat si într-un studiu masonic unde se arata limpede ca ce doreste masoneria nu este deloc o simpla schimbare legata de iubire si toleranta ce s-ar petrece doar la nivelul sentimental, ci o înlocuire desavârsita în planul principiilor, al dogmelor, a învataturii crestine cu cea masonica:

„Fiecare mason stie ca nu exista remediu pentru problemele omenesti decât în spriritualitate. «Este esential sa remarcam faptul ca unirea trebuie îndeplinita în ordinea pur intelectuala, în întelegerea ordinii divine si a principiilor metafizice. Fara aceasta baza strict doctrinala (sic!) nu se va putea construi nimic solid; toate combinatiile politice si economice vor fi neputincioase; acordul asupra principiilor odata realizat, întelegerea – în toate celelalte domenii – va rezulta de aici în mod necesar»”[8].

Pe site-ul Marii Loji Nationale din România se spune ce este francmasoneria:

„O instruire pe calea vietii; o educatie morala; un pas catre viata spirituala; o perfectionare realizata în trepte; …“[9].

Tot aici este negat faptul masoneria ar fi o societate filantropica. Masoneria considerând ca poate oferi toate acestea adeptilor sai, este limpede ca încearca sa ofere o „alternativa” la calea Bisericii care, prin harul ei, include în drumul spre mântuire si toate aceste deziderate masonice.
Din aceste cuvinte, constatam înca o data justetea condamnarilor de pâna acum ale masoneriei, condamnari întemeiate pe faptul ca francmasoneria, ca orice alta erezie din trecut, încearca sa înlocuiasca adevarurile-dogmele descoperite de Dumnezeu oamenilor, cu alte învataturi descoperite de alte ‘entitati’ oamenilor. Si oare ce e mai bine? Sa cred în adevarurile spuse de un muritor patimas sau în cele izvorâte din dumnezeiasca gura a Domnului si a Duhului Sfânt, calauzitorul Bisericii?
Masoneria se considera, în paralel cu Biserica, o cale la fel de legitima catre Lumina si Adevar. Un cunoscut istoric al masoneriei si frate, Albert Lantoine, spunea într-o scrisoare din 1937 catre suveranul pontif ca

„noi [masonii] suntem liber cugetatori. Voi sunteti credinciosi, dar este posibil sa ne întâlnim la calea Dreptilor. […] Francmasoneria disciplineaza spiritele, la fel cum Biserica disciplineaza sufletele” (Gabut, op.cit., p. 157).

Dar o astfel de separare a „jurisdictiilor” este numai o amagire, bazata pe o inventata deosebire a „ariilor de acoperire” (spirite si suflete), distinctie formulata pentru necunoscatorii care înca mai cred ca masoneria nu vrea sa se substituie Bisericii si religiilor în general. Se încearca astfel statornicirea ideii „complementaritatii celor doua forte spirituale” (Ibid.). Aici va aparea obiectia ca masoneria nu vrea sa se substituie religiei. Poate ca nu vrea ea însasi sa devina religia laico-ezoterica a lumii, da cu siguranta vrea sa substituie mesajul originar al crestinismului si al religiilor care se considera unica explicatie adevarata a lumii, cu un mesaj mai tolerant. Ea se considera cu o mândrie ascunsa, ca fiind un corector al religiilor care le poate aduce pe calea cea dreapta din ‘fanatismul’ si ‘intoleranta’ lor. Dar cum nu încearca sa se substituie Sfintei Biserici ce a calauzit milioane de suflete catre reîntâlnirea cu Tatal Ceresc, când masonii spun clar de sute de ani:

„fratii cei mai savanti gândesc ca exista motive foarte întemeiate pentru a crede ca adeva­rata Masonerie nu este decât Stiinta omului prin excelenta, adica, cunoasterea originii si a destinatiei sale” (J. de Maistre, op. cit., p. 8)?

Oare Biserica de când a fost înfiintata, vorbeste ea oare despre altceva decât despre aceste lucruri si multe altele?

Pentru ca amagirea sa fie „ca la carte” si fiindca masonii au realizat ca omul fara religie nu poate trai, atunci au preluat si în ordinul lor multe elemente ritu­alice pentru ca aceasta organizatie sa para înlocuitorul perfect pentru orice alte religii, filozofii si organizatii umanitare. Faptul ca masoneria se doreste a fi a organizatie atotcuprinzatoare, totala, o dovedesc si cele trei curente existente în masonerie:

„In prezent, în Masoneria Universala exista trei curente majore: 1. Curentul Caritabil, existent cu predilectie în Marile Loji din SUA care dis­pun de uriase resurse financiare. 2. Curentul Social, întâlnit în mod frecvent îa Marile Loji din America Latina. Aici Masoneria a fost (si este) în avangarda marilor schimbari sociale si politice. 3. Curentul spiritual, prezent mai ales în Marile Loji de Europa” (Dex-ul masonic, voi. 1, p. 308).

Dupa cum se observa, în masonerie sunt acoperite cele mai importante „sectoare” ale vietii: social, politic si spiritual. Despre elementele ritualice din Ordin, putem constata faptul ca ele sunt preluate din diverse religii, mai ales din crestinism, pentru a satisface si dorinta de „iz” spiritual din sufletul omului. Astfel gasim aici: templu, altar, Mare Preot, înalt Mare Preot („în timpul oficierii ritualului, Marele Preot poarta o tunica specifica, roba, ephod si mitra”, Dex Masonic, vol. 2, p. 233), diacon, miruire, tamâiere, rugaciune, botez („ca sacrament al artei regale”), Cartea Legii Sacre („toate juramintele depuse în Templu se fac, în genunchi, în fata Altarului, cu mana pe Cartea Legii Sacre”) etc.
Dar, dupa cum se stie, crestinul nu poate gasi absolut nimic în masonerie din cele ce îi sunt necesare pentru mântuire), care sa nu poata fi gasit în Sfânta si Tainica Biserica care îl „initiaza” mai bine ca oricine în toate tainele lumii acesteia si ale celei viitoare. Si astfel, inutilitatea masoneriei devine evidenta pentru crestinul constient.
O alta cale prin care se încearca apropierea celor doua, Biserica si franc-masoneria, este aceea, folosita si de miscarea ecumenica, de a semna împreuna diverse declaratii comune pe probleme sociale si umanitare. Una dintre primele astfel de declaratii a fost cea semnata în Franta, în 1985, în care se vorbea despre imigranti, tolerarea diferentelor, manifestarile de intoleranta, ideologiile extremiste discriminatorii etc. Printre semnatarii acelei declaratii se numarau: Consiliul permanent al episcopatului catolic, Consiliul Federatiei Protestante, Comitetul inter-episcopal ortodox, Consiliul Superior rabinic, Marea Moschee Paris, laolalta cu cinci obediente masonice, Liga pentru drepturile omului, Liga Internationala contra Rasismului si Antisemitismului si altii. Problema nu este textul declaratiei, care poate ca ar fi fost acceptabil, ci faptul ca este o declaratie comuna, menita sa aiba un impact de imagine asupra societatii si sa puna pe acelasi plan în mintea oamenilor, aceste organizatii omenesti cu dumnezeiasca Biserica a Domnului Iisus Hristos, crestinii laolalta cu religiile, Biserica Ortodoxa laolalta cu confesiunile crestine. Acest impact de imagine îl remarca bucurie si masonul care povestea acest fapt, spunând ca o astfel de declaratie comuna „ar fi parut un sacrilegiu cu 30 de ani în urma”. (Gabut, op.cit., p. 198). Acelasi autor povesteste despre esecul, de data aceasta, al unei alte actiuni comune, între romano-catolici, reprezentati chiar de un monsenior (Thomas) si francmasoni. Este vorba de o caseta video, realizata în 1992, prin colaborarea celor doua institutii, ce urma a fi difuzata pe un post de televiziune. Titlul acestui film era: Gradina secreta. Privire asupra catolicilor francmasoni din Marea Loja a Frantei. Dar când „totul era gata pentru un eveniment mediatic major” actualul papa, pe atunci, fermul cardinal Ratzinger – Prefect al Congregatiei pentru Doctrina Credintei, i-a interzis monseniorului difuzarea casetei si de asemenea „l-a somat sa întrerupa orice dialog cu francmasonii” (Ibid., p. 200). Observând cu întelepciune aceste actiuni cu scop ascuns ale masoneriei, în încercarea ei de a câstiga binecuvântarea Bisericii si de a pacali opinia publica cum ca este o organizatie în perfect acord cu învatatura crestina, trebuie sa avem si aici acea întelepciune de sarpe, recomandata de Domnul, si sa stim cum sa evitam colaborarile necurate care stim ca ar putea induce în eroare pe oameni si a le periclita astfel mântuirea. De ex., cu ce ar fi mai prejos o declaratie de una singura a Bisericii Ortodoxe, ce ar trata aceleasi probleme, fata de o declaratie în comun cu tot felul de organizatii si religii Oare nu ajung toate în aceleasi ziare, la cunostinta aceluiasi public? Biserica are mesajul ei, tonul ei, perspectiva ei cu totul aparte, duhovniceasca, de abordare a problemelor societatii si de aceea ea nu trebuie sa se alieze cu oricine. De aceea spuneau parintii duhovnicesti ca si de-ar vrea diavolul sa semnezi alaturi de el ca Dumnezeu exista, sa nu o faci[10].

Gândirea corecta politic, de care vorbeam mai sus, nu pare a fi altceva decat mentalitatea ce domneste în masonerie, adusa publicului larg si impusa acestuia ca adevar suprem. Adica: nimeni nu are adevarul, ci sunt diferite perspective asupra lui si numai prin toleranta si dialog putem ajunge mai întelepti învatând de la toti câte ceva. Despre acest fapt marturisea si fostul poet avangardist evreu, Marcel Avramescu, trecut prin temnitele comuniste si ajuns apoi Parintele Mihail:

„Intr-un chip sau altul si sub haina mai mult sau mai putin stralucitoare a feluritelor teorii „spiritualiste”, ocultiste, sau… metafizice, aceasta este tendinta – de cele mai adeseori nemarturisita – a tuturor acestor mistici ale înselaciunii: de a se înstapâni asupra cugetelor si asupra inimilor oamenilor, asezându-se cu îndrazneala în mijlocul vietii religioase a lumii si deasupra Bisericii lui Dumnezeu. Aceasta tendinta nu este, de altfel, prea îndepartata de aceea a ma­soneriei care, de asemenea, vrea sa înfaptuiasca, înlauntrul ei mai întâi, si a prin lucrarea ei, o legatura între toate popoarele si între toate cultele – desi tot în afara Bisericii si deasupra ei…“[11].

Aceasta înstapânire în mijlocul vietii religioase a oamenilor se face printr-o metoda anti-Hristica, adica exact contrariul metodei Mântuitorului Hristos. Daca Domnul a vorbit numai pe fata si nu a spus nimic în ascuns (In. 18, 20), aceasta organizatie lucreaza numai în ascuns, prin infiltrarea comunitatilor religioase de orice fel, dobândirea puterii în cadrul lor, prin înlaturarea celor ‘traditionalisti’ din ele si impunerea unui duh sincretist. Metoda a fost folosita atât de masoni, pentru infiltrarea catolicismului, de comu­nisti pentru infiltrarea bisericilor si actualmente de aceleasi forte oculte (cu alte denumiri) pentru punerea Bisericii Ortodoxe pe un fagas dorit de ei.
Iata câteva indicii despre existenta si lucrarea unor astfel de practici necurate si subversive. Un document al Securitatii din 1948 spunea:

„In felul acesta ar fi vacante 9 locuri (2 mitropoliti, 4 episcopi si 3 arhierei). Cum la alegeri vor fi promovati câtiva arhierei, s-ar mai vacanta si locurile lor, care trebuie ocupate. Ar putea sa si fie alesi cel putin 12 vladici devotati Guvernului din cei 26 câti compun Sinodul BOR. Prin introducerea celor 12 alesi se va putea pune mâna pe întregul Sinod si conducerea suprema a Bisericii va fi la dispozitia Guvernului. Conform legii BOR, nu se admit candidati pe care nu-i confirma Guvernul…. Cu ocazia sarba­torii Pastilor ei vor da obisnuitele lor pastorale catre cler si popor. Din cuprin­sul lor se va vedea daca ei au curajul si convingerile lor în legatura cu politica Guvernului. In timpul locotententei se poate vedea si se poate urmari fiecare in parte, pentru a se capata convingeri precise daca ei pot fi promovati titulari”[12].

„Chiar de la începuturile gândirii liberale a existat o tendinta în directia libertatii neîngradite. Hobbes si Locke, precum si Parintii Fondatori ai Americii [masoni] care le-au urmat au vrut sa atenueze credintele extreme, îndeosebi credintele religioase, care duc la lupte civile…. Pentru a face functional acest aranjament exista un efort, chiar daca secret, de a slabi credintele religioase, în parte prin plasarea – ca rezultat al unui intens efort epistemologic – religiei în domeniul opiniei, opus cunoasterii” (subl.n., A. Bloom, op.cit., p. 26).

Marele Comandor (de religie mozaica) al Supremului Consiliu al Ordinului Masonic Român, Marcel Shapira, descria tactica masonica. Desi masoneria spune ca nu face politica si nici religie, aceasta minciuna ascunde de fapt urmatoarea practica:

“Masoneria ca organizatie, n-are veleitati politice. Ea nu e pregatita nici structural, nici filozofic ori psihologic sa conduca un stat. Masoneria se pune în valoare când e vorba de idei umanitare, dar si în acest caz masonul actioneaza ca persoana particulara. Astfel, legea securitatii sociale în Franta este opera francmasoneriei, dar ea n-a fost initiata de Ordinul Masonic, ci de un deputat mason care a actionat în calitate de om politic“[13].

Inselatoria devine astfel vadita: masoneria nu face politica si nici religie, în loji nu se discuta nici politica si nici religie, ci doar masonul, fiecare din pozitia în care este, ia decizii politice si religioase în conformitate cu directivele primite în lojile masonice. De aceea “cea mai mare taina masonica sunt listele cu membri lojelor”, spunea Andrei Bogdanov, Marele Maestru al Marii Loji a Rusiei[14]. Caci altfel cum s-ar putea împaca minciuna ca “în loji nu se face politica“, spusa spre amagirea celor creduli, cu urmatoarele cuvinte ale aceluiasi:

“De asemenea, putini cunosc faptul ca valul revolutionar de la 1848, care a cuprins Europa, a fost declansat de masoni” (Ibid.)?

Mircea Eliade spunea despre conducerea Portugaliei din 1880:

„Aproape toti oamenii mari politici, toti presedintii de guvern, toti ministrii sunt masoni” (Salazar…, ed. cit., p. 28).

Marcel Shapira spunea ca în vremea lui Titulescu „virtualmente majoritatea diplomatilor prezenti la Societatea Natiunilor erau masoni” (art. cit., p. 7) si „astazi foarte multi parlamentari francezi sunt masoni” (Ibid., p. 13). Iar despre Parlamentul actual al României se spune ca este în procent de 80% compus din masoni. Eliade ne mai da un indiciu atunci când descrie istoria Portugaliei:

„Restul [de prigonire a Bisericii] îl va face ministrul de justitie, evreul Alfonso Costa, neînfricat adversar al Bisericii. In sesiunea solemna a masoneriei portugheze, Costa marturiseste deschis: «In doua generatii, Portugalia va elimina definitiv catolicismul…»” (Salazar…, ed. cit., p. 62)

Si ne întrebam: nu face masoneria politica? Nu face religie? Un cunoscut profesor de istorie, student al lui Heidegger, spunea despre acest tip de argumentatie ca masoneria, desi se abtinea de la a condamna direct vreun regim politic sau altul, o facea totusi prin însasi structura, principiile si actiunile sale. „Daca masonul este, oficial, apolitic, cu toate acestea, indirect, el este politic”[15]. Acelasi lucru se poate spune si despre religia din loji: pe fata nu se discuta religie, dar însasi principiile masonice arata, indirect, filozofia care se deosebeste în mod evident de învatatura crestina. Paradoxal este faptul ca se aduce ca argument în favoarea interdictiei discutiilor despre religie faptul ca acestea sunt „contrare spiritului de dragoste si armonie”[16]. Dar cum ar putea fi grairea despre Dumnezeu Care este Iubire (I In. 4, 8), contrara „spiritului dragoste” invocat de masoni?!
Concluzia este ca, da, masoneria nu are nici o culoare politica si nici o credinta religioasa, ci are ceva considerat de frati mai presus de toate acestea, inclusiv mai presus de învatatura crestina de Dumnezeu revelata: o filo­zofie.

„Masoneria se situeaza pe cu totul alt plan [decât religia], anume cel al caii filozofice unde fiecare initiat învata sa se cunoasca pe sine pentru a desco­peri, precum Socrate, Universul si Dumnezeul (Dumnezeii)” (Gabut, op.cit.,p. 219). „Filozofia în chiar esenta ei este întruparea spiritului deschis si tolerant”[17].

Filozofia masonica, asa cum este ea, foarte vaga si aparent atotcuprinzatoare do­reste în ascuns a fi înlocuitorul tuturor religiilor si politicilor, chiar daca, spre în­selarea “initiatilor” masoneria spune ca fiecare e liber sa practice ce religie vrea. Cineva care spune asa ceva arata ca nu pretuieste absolut deloc rolul credintei din viata unui om, asezând-o pe aceasta în plan secundar fata de “poruncile” de om revelate ale masoneriei.
Infiltrarea pare a se face astazi prin promovarea în functii de conducere a Biserica aproape numai a celor care sunt implicati în activitatile ecumeniste. De altfel, la alegerea fostului patriarh ecumenic, Dimitrie, revistele bisericesti spuneau ca alegerea sa a venit ca o surpriza, deoarece

„activitatea sa a fost mai mult pastorala decât teologica si numele sau n-a circulat nici în cercurile ecumenice”. (BOR, vol. 90, 1972, nr. 7-8, p. 695)

Asadar criteriile vechi de evaluare a calitatilor unui ierarh au fost aproape cu totul lepadate, fiind înlocuite de unicul criteriu: sa nu fie „reactionar”, ci „progresist”, adica mai nou, sa fie politically correct, sa mearga „în pas cu lumea” sau macar, daca nu participa activ, sa nu se opuna agendelor celor ce vor sa deturneze Biserica de la împlinirea dumneze­iestii sale misiuni.
Aceasta este cea mai plauzibila explicatie pentru înfiintarea unor organisme precum Consiliul Mondial al Bisericilor sau Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Promotorii acestui fel de organizatii urmeaza îndeaproape principiile masonice. Masoneria nu lupta direct împotriva vreunei credinte, ci din contra, pentru a-si întinde “tentaculele” în toate punctele cheie, încurajeaza pe membrii sai sa ramana fideli credintei în care se afla, DAR, în acelasi timp, le insufla duhul sincretist sub influenta caruia, încet-încet sa treaca de la certitudinea ca numai credinta lor e adevarata, la minciuna ca toate credintele sunt adevarate “în felul lor”.
Iata cum descrie fericitul Parinte Porfirie, atitudinea vicleana a masoneriei:

„Masonii duc un razboi ascuns si de aceea sunt primejdiosi. Nu-ti spun sa nu-ti faci cruce, sa nu te duci la biserica sau la spovedanie. Iti zic sa te duci, dar sa mergi si la ei. Te influenteaza încet-încet, astfel încât nici nu-ti dai seama ca, la un moment dat, ai încetat practic sa fii crestin si ai devenit mason“[18].

De aceea un crestin cu o credinta matura si asumata cu toata inima nu va fi primit niciodata în loji, ci numai cel în care se întrevede posibilitatea convertirii catre mentalitatea relativist-sincretista a Ordinului.

„Ceea ce se poate cere Bisericilor, in plus fata de modul civilizat de a se comporta în raporturile dintre ele, este vointa de a gasi, mergând în adâncimea învataturilor lor, un acord între aceste invataturi în aparenta divergente sau contradictorii. Li se cere adica, pe lânga un «aggiornamento» în raport cu lumea, prin care sa faca conceptia lor accesibila lumii de azi, un «aggiornamento» doctrinar în raporturile între ele însele, prin sa-si apara una alteia tot mai putin straine”[19].

CEB spune ca este

„un colaborator al Bisericilor crestine care apartin diferitelor conceptii confesionale, dogmatice si ecleziologice” si ca „în cadrul acestei Institutii [ca si în masonerie, de altfel, n.n.] exista posibilitatea unei foarte largi gradatii de tendinte si pareri crestine teologice si religioase. Tocmai pentru aceasta foarte simpla pricina CEB nu are si nu trebuie sa aiba vreo tendinta proprie teologica sau ecleziologica”.

Aceleasi principii calauzesc si masoneria care se considera un organism ce „contine” toate religiile, dar, în acelasi timp, nu adera la crezul nici uneia dintre ele.

„CEB este un instrument efectiv de slujire a Bisericilor în actiunea lor pentru unitatea Bisericii crestine si pentru unitatea întregii omeniri“[20].

Franc-masoneria spune ca

„scopul ei este sa întinda catre toti membri Umanitatii, de pe toata întinderea globului, legaturile fraterne care-i unesc pe franc-masoni”[21].

Dar aceste legaturi fraterne, au si ele niste limite si cine nu se incadreaza în ele este marginalizat din aceasta societate construita de masonerie. Si cei care vor fi „radiati” sunt chiar cei catalogati drept intoleranti. Si cine sunt acestia? „Crestinismul a dominat lumea prin intoleranta sa” (Ibid., p. 22). Masoneria ca si corectitudinea politica nu este un „paradis al tolerantei” cum s-ar crede la prima vedere, ci o dictatura cu stapâni cruzi carora daca nu te supui esti „anatematizat” fara drept de apel. Desi pretinde ca promoveaza toleranta, unul dintre cele mai înalte grade ale Ritului Scotian Antic si Acceptat, 31°, se numeste Mare Inspector Inchizitor. Iata si alte marturii despre pretinsa „toleranta” masonica. In ritualul de initiere al ucenicului, acestuia i se spune:

„Candidat, aceste spade îti mai arata însa, ca vei gasi razbunatori ai Francmasoneriei si ai legilor ei, daca îti vei încalca Juramântul prestat si îti vei necinsti cuvântul dat” (MLNR, 6004, p. 57).

Un alt mason spune:

„Toleranta nu înseamna pasivitate, delasare sau indolenta fata de cei care ar încerca – fie din interior, fie din exteri­or, – sa atace, sa submineze si sa distruga structurile vitale ale Templului nostru spiritual. Dispunem si de puterea necesara, si de mijloacele adecvate, pentru a raspunde eficient si rapid – pe masura faptelor distructive – celor care ar încerca sa ne arunce în derizoriu, în disolutie. In destinul celui ce încearca nimicirea Ordinului Masonic, spiritul nostru de toleranta nu opereaza”[22].

Cum ar putea un crestin sa faca parte dintr-o organizatie ce promoveaza o asemenea mentalitate, razbunatoare, când ei sunt ucenicii Celui care a zis Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvântati pe cei care va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc (Mt. 5, 44)? Sa ne rugam fierbinte pen­tru disparitia dintre oameni a acestei mentalitati vechi-testamentare si înlocuirea ei cu duhul blând, linistit si atotbiruitor al Domnului nostru Iisus Hristos”.

Note

[1] Vezi si ziarul New York Times din aceeasi zi: George Dugan, Rabbi urges pope lift masonic ban, p. 19.
[2] J. Lhomme, E. Maisondieu, J. Tomaso, Dictionar tematic si ilustrat al Francmasoneriei, editia a II-a, trad. de Catrinel Auneanu, Ed. Libripress, fara an, p. 537.
[3] Arhim. Sofronie, Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, trad. de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2006, p. 297. (vezi si nota 20)
[4] G. Filoramo, M. Massenzio, M. Raveri, R Scarpi, Manual de istorie a religiilor, trad. de Mihai Elin, Ed. Humanitas, Buc, 2004, p. 169. Vezi si mai jos despre adogmatismul iudaic.
[5] *** Constitutia Marii Loji Nationale din România, Ed. a II-a, Buc, A.L., 6000 (2000), p. 8.
[6] Jean-Jacques Gabut, (Mare Maestru honoris causa al Marii Loji a Frantei), Eglise, religions et franc-maconnerie. Le dossier complet, Les Editions du Cerf, Paris, 2006, p. 230.
[7] Olimpian Ungherea, DEX Masonic, vol. 1, Ed. Phobos, Buc, 2007, p. 154 (Biserica) p. 27 (Adogmatism), p. 97 (Arta suprema a gândirii). Vezi si cap. „Problema dogmatismului în masonerie dupa Vuillaume” din Patrick Negrier, Gândirea masonica din secolul al XIV-lea in secolul al XX-lea, trad. de Catrinel Auneanu, Ed. Libripress, Buc, 2007, p. 221-228. Si aici se spune ca, de fapt, „masoneria are propriile dogme”.
[8] Maestrul Cornel Tabârca, „Marele secret al reconcilierii” în Memento Masonic. Studii masonice, Lucrare aparuta sub coordonarea Marelui Maestru al MLNR Gheorghe Comanescu, 6001 (2001), p. 113.
[9] Vezi la: http://www.mlnr.ro/frameSetRo.php, cap. „Ce este francmasoneria”.
[10] Astfel de semnaturi gasim, de ex., în cazul hrisovului de târnosire al unei biserici orto­doxe din eparhia Tomisului, unde monseniorul romano-catolic Mario Paciello a semnat laolalta cu Arhiepiscopul Tomisului (vezi fotografia originalului în revista ecumenista: Tempi di Unita, aug. 2006, nr. 6, p. 71).
[11] Pr. Mihail Avramescu, „Practici cultice denaturate”, în rev. Glasul Bisericii 11 (1952), nr. 5-7, p. 283. Este, cred, printre singurii teologi care aveau curajul, în acea perioada, sa faca asemenea marturisiri.
[12] Cristina Pâiusan; Radu Ciuceanu, BOR sub regimul comunist, 1945-1958, ed. cit., p. 51, 53.
[13] Intr-un interviu luat de Gabriel Iosif Chiuzbaian, aparut în brosura Francmasoneria. Legenda si adevar, Ed. „Continent XXI” a Societatii Academice „Titu Maiorescu”, fara an, p. 6.
[14] Vezi la: http://www.hotnews.ro/articol_81384-Seful-masoneriei-ruse-Cel-mai-mare-secret-listele-cu-membri.htm
[15] Reinhart Kosellek, Le Regne de la critique, Paris, Minuit, 1979, p. 70 la Amos Hofman, „Barruel’s theory of conspiracy” în Eighteenth-Century Studies, vol. 27 (1993), nr. 1, p. 45.
[16] David McReady, „The theology of Craft ritual as demonstrated in Emulation working” în „The Canonbury Papers”, vol. 3: Freemasonry and Religion. Many Faiths, One Brotherhood, Canonbury Masonic Research Center, London, 2006, p. 111.
[17] Harold A. Durfee, „Karl Jaspers as the metaphysician of tolerance”, International Journal for Philosophy of Religion, vol. 1 (1970), nr. 4, p. 203.
[18] K. Yannitsiotis, Lânga Parintele Porfirie, trad. de Cristina Bacanu, Ed. Bunavestire, Bacau, 1999, p. 214.
[19] *** „Comemorarea Reformei si nazuintele ecumeniste contemporane”, Ortodoxia 19 (1967), nr. 4, p. 492.
[20] Citatele sunt din scrisoarea Secretarului General al CEB, Eugene Carson Blake „asupra raportului între CEB si Bisericile membre” în Ortodoxia 22 (1970), nr. 4, p. 631-633.
[21] Declaratia de principii din 1921, la Albert Lantoine, Histoire de Ia franc-maconnerie francaise: la franc-maconnerie chez elle, ed. II, Emile Nourry, Paris, 1927, p. 419.
[22] Olimpian Ungherea, DEX Masonic, voi. 2, Ed. Phobos, Buc, 2007, p. 487 (Legea tolerantei).

***

1

“Perioada în care agnosticismul şi ateismul înlocuiesc crestinismul este doar una temporară. Scopul ei este acela de a înlătura adevăratul Dumnezeu al creştinismului tradiţional, astfel ca oamenii să se poată întoarce inapoi să se închine ‘adevăratului Dumnezeu’ conform filosofiei revoluţionare, cum fac masonii până în ziua de azi. Noul Dumnezeu este «Marele Arhitect»“.

1

“Este potrivit să spunem câte ceva şi despre principiile care au stat la baza descreştinării masoneriei care nu sunt foarte străine de cele ce au dus la descreştinarea sau secularizarea lumii în general. Există mai multe studii scrise chiar de membri acestei organizaţii care mărturisesc cum şi de ce s-a descreştinat masoneria [1]. Mai întâi aducem mărturia unui mason care ne spune că schimbarea a existat:

„perfectă continuitate poate fi găsită doar în lojile recunoscute dintre 1717-1727. Apoi timp de un secol şi jumătate, fraternitatea şi-a modificat mult spiritul şi constituţia, trecând prin mult aşteptate reforme” [2].

Alt personaj impor­tant masonic spunea că

„Masonii înainte de 1717, erau oficial ‘catolici’, apoi au devenit ‘creştini’ şi în cele din urmă ‘noahiţi’” [3].

Un istoric mason, spunea în încheierea unui studiu despre trecerea de la creştinism la deism în masonerie:

„Avem motiv să ne bucurăm că de 240 de ani francmasoneria a fost deschisă pentru toţi oamenii care cred în Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului, si in fratietatea omenirii” [4].

Adică, după cum spun unii autori masoni, francmasoneria este „non-sectară”, dar înţelegând prin aceasta, nu îndepărtarea de secte, ci apropierea de ele prin neluarea în seamă a deosebirilor fundamentale dintre invatatura creştină autentic apostolică şi cea eretică.
1Un detaliu semnificativ relatat chiar de autorul celui mai important document masonic, James Anderson (cf. Constituţiile, ed. 1738, p. 111), este acela ca in anul 1720, la cererea unor mari demnitari masonici, au fost adunate şi arse numeroase manuscrise vechi foarte valoroase, despre masoni. Adică cele care, printre altele, vorbeau despre o masonerie exclusiv creştină.
Trebuie să spunem că descreştinarea masoneriei, ca şi cea a Europei în general, s-a datorat mai ales faptului că atunci când protestantismul a fost pus în fata multiplelor divizări dintre creştini, în faţa unui dogmatism şi bigotism, cum era numit, nu a ştiut, nu a avut călăuzirea, înţelepciunea şi smerenia să se întoarca spre izvoarele autentice creştine ce fuseseră păstrate de Biserica Ortodoxă. Caci, după cum arată documentele, masonii îl preţuiau mult pe Sfântul Ioan Evanghelistul tocmai pentru că vorbise de iubirea întreolaltă, şi deci de o frăţietate mult dorită atât de ei, în faţa divizărilor vremii, cât şi de noi toţi până astăzi.
Dar, din nefericire, nu au ales calea unităţii întru dreapta credinţă, care fusese fundamentul vechilor bresle de zidari, ci pe cea a toleranţei şi depăşirii diferentelor dogmatice prin ignorarea lor. Prin Constituţiile masonice ale lui Anderson

„viziunile tradiţionale asupra religiei erau contestate în mod direct, căci ei cereau ca vederile lor religioase să se reflecte în toate aspectele vieţii, tot timpul. Francmasoneria susţinea că ar trebui să existe posibilitatea unei parţiale ieşiri volitive din religia denominaţională, a unor perioade de relaxare pentru a întoarce spatele diferenţelor denominaţionale. Implicaţiile au fost revoluţionare, fiind un pas către societăţile secularizate în care religie tinde să fie văzută ca fiind doar un compartiment al vieţii, mai degrabă decât esenţa ei” [5].

Intr-un articol din 1984 [6], reverendul mason N. Barker Cryer împreună cu comentatorii săi, ne prezintă în 40 de pagini traseul şi motivele descreştinării masoneriei. Mai întâi arată cum la începuturi, masoneria era impregnată de simboluri şi rugăciuni creştine, de invocări ale sfinţilor şi interpretări creştine ale ritualului. Apoi, treptat, prin primirea în rândurile sale a membrilor de origine iudaica, ritualul a început să fie modificat până când, la scurt timp după unirea celor două Loji din Anglia (1813), cea a Vechilor şi cea a Modernilor, a fost decreştinat total. Apariţia unei loji paralele celei oficiale se datorase în parte si eliminării referinţelor creştine din ritual, lucru pe care mulţi masoni nu l-au acceptat.

Cel prin care a fost pusă „crucea” pe mormântul referinţelor creştine din masonerie a fost ducele de Sussex, prinţul Augustus Frederick (1773-1843), primul Mare Maestru al Marii Loji Unite a Angliei. Despre acesta se spune ca era un „creştin devotat, dar un om al toleranţei” şi că „nu era un iubitor al dogmei” (B. Cryer, art.cit., p. 56).

„Ştim de asemenea că era bun prieten cu multe familii evreieşti ce se impuneau pe plan social atunci”, că şeful rabin al vremii, Solomon Hirschell, cu care a fost prieten până la moarte, îl numea „prietenul lui Israel” (p. 56),

că era patronul regal al spitalului evreiesc, că „prin încercările sale de emancipare a evreilor ducele era cunoscut ca «ambasadorul evreimii in cercurile non-evreieşti»” (Ibid.). Prin şeful rabin, ducele a putut de asemenea sa înveţe limba ebraică şi tot prin acesta „a devenit un mare colecţionar de cărţi si manuscrise evreieşti”. (Ibid.) Ducele a convocat un comitet în 1835 care a lucrat timp de şase luni la realizarea noului ritual descreştinat.Prin acţiunea pusă cale de duce, „toate aluziile creştine au fost eliminate în favoarea universalitaţii” (Ibid., p. 57).

„Ducele a salvat cu adevărat masoneria nu numai pentru Anglia, ci probabil pentru întreaga lume, dar în acest proces a trebuit să elimine tot ceea ce, într-o vreme de zbucium religios, ar fi putut aduce ofensă oricarui mason din lume. Pentru aceasta a fost descreştinată masoneria, şi el poate foarte bine să poarte laurii celui ce a crezut cu adevărat în Francmasonerie” [7].

Una dintre eliminări a fost cea a celor doi Sfinţi Ioan: Botezătorul si Evanghelistul, care au fost înlocuiţi cu Moise şi Solomon. In ce priveşte folosirea, până în zilele noastre a Evangheliei după Ioan în ritualul masonic, un mason relata următorul fapt. El povesteşte despre o lojă scoţiană în care la începutul ritualului se aduce Biblia, se deschide şi se spune La început era Cuvantul (In. 1, 1), iar la sfârşit se închide şi se spune Şi Cuvântul era la Dumnezeu. Apoi masonul adaugă plin de tâlc teologic:

„Ceea ce, bineînţeles, nu este niciodată spus, este următoarea propoziţie din primul capitol al Evangheliei Sfântului Ioan” (B. Cryer, art.cit., p. 62).

12279189_1679507572307021_5757518449231841111_nCeea ce vrea să sugereze subtil aici autorul este că, în contextul descreştinării masoneriei, a fost eliminată exact acea propoziţie fundamentală a creştinismului, ce urma după cele două menţionate sus, cea care mărturiseşte învăţătura creştină de bază a Bisericii, dumnezeirea, Domnului nostru Iisus Hristos: ŞI DUMNEZEU ERA CUVÂNTUL. Un profesor de istorie masonică de la Universitatea Exeter din Marea Britanie, vorbind despre Volumul Legii Sacre prezent în fiecare lojă masonică, a mărturisit clar intr-o carte recentă:

„La început era cuvântul, şi ‘cuvântul’ (logos), după cum arata filozoful iudeu din primul secol, Filon din Alexandria, poate fi identificat cu Inţelepciunea (Sophia). … Francmasoneria nu este nici mai mult nici mai putin decât căutarea Inţelepciunii” [8].

Aşadar, chiar dacă este folosit un text din Noul Testament, acesta este citat incomplet şi tâlcuit conform religiei iudaice, dupa cum vom arăta mai pe larg în alt capitol (vezi şi mai jos, p. Idel).
Aşa-numitele „cele trei lumini” ale masoneriei: Cartea Legii Sacre, Echerul şi Compasul, în mai multe scrieri vechi (1724) erau descrise ca reprezentând pe Tatal, pe Fiul şi pe Sfântul Duh (Clarke, art. cit., p. 62), dar mai apoi, au fost lepadate asemenea interpretări ce făceau dovada „unui sectarianism extrem”. Intr-o lucrare masonică din 1740 (Dialog între Simon şi Filip), sunt două diagrame: una în formă de cruce, despre care se spune: „Aceasta este forma vechilor Loji”, şi una în formă de paralelogram, despre care se spune: „Această Lojă este loja nouă după regulamentul lui Desaguilers” (Ibid., p. 65). Alt comentariu: „Nu exista, bineînţeles nici un dubiu că francmasoneria nu mai este specific creştină. Si acesta este un lucru bun”. (Ibid., p. 66)
In legătură cu această descreştinare, masonul Barker Cryer se întreba:

„Daca masoneria a trebuit să fie descreştinată pentru fraţii noştri evrei, ar trebui poate, ca ea să fie «dez-iudaizată» pentru aderenţii musulmani, sau chiar «dez-scripturizată» pentru căutătorul hindus?” (art. cit., p. 60)

Cu această remarcă, autorul cleric încearcă să atragă atenţia asupra neajunsurilor unei strategii ce are ca principiu de bază cinismul neofensării nimănui prin ascunderea adevărului sub steagul toleranţei.
Deşi la început această organizaţie a fost înfiinţată de creştini protestanţi, deja in Constituţiile lui Anderson din 1723 şi 1738 se spune că

„dacă pe vremuri masonii creştini erau obligaţi să se conformeze obiceiurilor creştine din fiecare tara unde călătoreau sau munceau, acum, masoneria fiind răspândită în toate 1natiile, indiferent de diversitatea religiilor, s-a considerat totuşi că este mai logic ca ei să asculte de religia cu care toţi oamenii sunt de acord, lăsând fiecăruia opiniile specifice. Pentru că toţi sunt de acord cu cele trei mari porunci ale lui Noe, ceea ce este destul pentru a apăra cimentarea lojei” [9].

Criteriul creştin a fost asadar lepădat, fiind înlocuit cu criteriul iudaic de evaluare a non-evreilor: poruncile noahide despre care vom vorbi şi mai jos.
O asemănare esenţială dintre masonerie şi iudaism este că nici una nu vorbeste despre mântuire şi dobândirea Impărăţiei Cerurilor, ci de o căutare a unei asa-numite „perfecţiuni morale”, pe care creştinul ştie clar că nu o poate dobândi cu mijloace proprii, având în vedere firea sa coruptă de păcatul strămoşesc, ci numai cu împreună-lucrarea harului Duhului Sfânt prin integrarea în trupul Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă. Iată ce spune iudaismul:

„In credinţa iudaică, mesianismul nu urmăreşte dobândirea răsplăţii eterne, ci pro­gresul spre perfecţiunea morală“[10].

Lepădând credinţa ca mijloc de cunoaştere, masoneria a rămas doar cu cunoaşterea prin raţiune, ceea ce dus la relativism si imposibilitatea certitudinii. Bazată pe acest relativism, masoneria crede că fiecare îşi poate alege orice religie sau filozofie preferă, şi în acelaşi timp toţi să atinga acelaşi nivel de „perfecţiune morală”.
Descreştinarea a fost o consecinţă chiar a principiilor masonice, deoarece, daca s-a declarat ca fiind o societate ce vrea să adune laolaltă „oameni care altfel ar fi ramas depărtaţi”, şi să nu ţină seama de confesiune şi în cele din urmă de religie, urmarea firească a fost formarea unui cadru care să se potrivească tuturor credinţelor celor prezenţi în lojă. Şi aşa, cu timpul, au fost eliminate din ritual şi din cărţile de bază masonice orice referiri la creştinism ca fiind Calea şi la Domnul Iisus Hristos ca fiind Adevărul. Aceasta a fost îngrozitoarea consecinta a punerii pe acelaşi plan, urmând principiul toleranţei, a minciunii cu adevarul. Să urmărim acum, prin câteva dovezi, cum s-a manifestat acest duh anti-Hristos sau mai degrabă ceea ce am putea numi războiul Numelui.

„In 1873 Marele Maestru Leonidas E. Pratt a relatat faptul că evrei au depus plângeri împotriva unor capelani de loji care invocau numele lui Hristos în timpul unor rugăciuni masonice. Pratt a solicitat ca, dând dovadă de amabilitate de breaslă – a afirmat în mod special că nu este vorba de vreo chestiune de legalitate masonică, ci poate doar o uşoară nesocotire a membrilor evrei – astfel de rugaciuni să fie omise”[11].

1Descreştinarea a trecut rapid din loja masonică în politica lumii, Actul Virginia pentru Toleranta astfel încât, când s-a promulgat în America am asistat din nou la o ‘izgonire’ a preasfântului Nume al Mântuitorului. Iată ce spunea masonul antitrinitar Thomas Jefferson, cel care a redactat acest act, în autobiografia sa:

„Legea pentru stabilirea libertăţii religioase, deşi a întâmpinat ceva opoziţie, cu câteva mutilări în preambul a trecut. Şi o singură propoziţie a dovedit că protecţia pe care ea o dădea opiniei trebuia să fie universală. In preambul unde se spunea despre constrângere că este o îndepărtare de la planul sfântului autor al religiei noastre, a fost propus un amendament, pentru introducerea cuvintelor ‘Iisus Hristos’ aşa încât să se spună, ‘o îndepărtare de la planul lui Iisus Hristos, sfântul autor al religiei noastre’; inserţia a fost respinsă de marea majoritate, ca dovadă că ei vroiau să cuprindă, sub mantia protecţiei legii, evreul şi ne-evreul, creştinul şi mahomedanul, hindusul şi păgânul aparţinând oricărei denominatii” [12].

Intr-o altă scriere masonică se afirmă franc:

„Ritul Scoţian Vechi şi Acceptat si Ritul Francez au cedat eliminând referirile importante la Iisus Hristos din initierile lor”[13].

Un istoric masonic arăta că, deşi la începuturile masoneriei, pe cand încă mai existau în ea umbre de creştinism, „cuvântul pierdut” al masonilor fusese interpretat de cabaliştii creştini ca fiind Hristos (prin înlocuirea Tetragramei evreieşti cu Pentagrama creştină ce transforma Iehova în Iehoşua adică Iisus), „noul cuvânt al Maestrului adoptat de tradiţia masonică nu a fost Pentagrama Iehoşua ci Macbenac” [14], un cuvânt evreiesc ce însemna „carnea cade de pe oase”.
Exact aceleaşi principii masonice de eliminare a numelui Adevărului din conştiinţa publica1 se manifestă şi astăzi când nu se doreşte pomenirea creştinismului în constituţia Uniunii Europene. Dar nu numai din aceste acte publice se doreşte eliminarea mantuitorului nume, ci din orice colţ, fie el cât de mic al spaţiului public. Iată de exemplu, cum vechea denumire a epocii în care ne aflăm după răscumpărarea făcuta de Domnul Iisus Hristos, conform căreia acum ne-am afla în anul 2007 D.C. (Dupa Christos), a fost transformată din După Christos sau Anno Domini 2007 în Era Noastră (Common Era) 2007 sau şi mai grav, în masonerie nici măcar nu se mai foloseşte ca punct de reper viaţa Mântuitorului, aceasta fiind înlocuită cu un calendar foarte asemănător celui evreiesc (adică 2007 = 6007) şi de iniţialele A.L. (Anno Lucis). Agresiunea cu care unii fraţi masoni evrei vorbesc despre simbolurile creştine, este o dovadă clară că prezenţa lor în loji a fost factorul cel mai important care a dus la descreştinarea acestei organizaţii, care oricum o luase pe o cale greşită spre unitate. Vorbind despre un anumit moment al ritualului masonic, in care candidatul trebuie să-şi aşeze picioarele într-o anumită poziţie, unii au interpretat această poziţie ca fiind cea a picioarelor Mântuitorului pe cruce. Fratele evreu comentează acest fapt:

„fie că era sau nu aceea, poziţia picioarelor în momentul răstiginirii, a cere candidatului să adopte acea poziţie, pentru acest motiv, este aproape o blasfemie” (Harry Carr citat de B. Cryer, art. cit, p. 34).

Despre caracterul iudaic, deci necreştin, al masoneriei ne vorbeşte chiar un rabin mason. Este vorba de Dr. Isaac Mayer Wise, care „pentru mai mult de o jumatate de secol a fost cea mai importantă personalitate a rabinatului american” [15].
Acesta scria încă din anul 1855, în revista The Israelite din 3 august, urmatoarele:

„Masoneria este o instituţie iudaică a cărei istorie, grade, parole si explicaţii sunt iudaice de la început până la sfârşit, cu excepţia unui singur grad intermediar şi a câtorva cuvinte din jurământ” [16].

Un alt mason de religie mozaică, după 100 de ani, spunea şi el:

„Invăţătura noastră masonică se bazează in intregime pe Vechiul Testament” [17].

Un istoric român al masoneriei arăta că în Romania, la sfârşitul secolului al XIX-lea, unele

„Puteri Străine întreţineau loji in obedienţa lor pe un teritoriu în care exista deja o Putere Masonică Naţională. Majoritatea membrilor acestor loji, mai ales în Moldova, erau evrei” [18].

Temelia vechi-testamentară a masoneriei se poate foarte uşor confirma şi printr-o simplă răsfoire a Dicţionarului de terminologie masonică alcătuit de Em. M. Dobrescu. Majoritatea „scenetelor” şi simbolurilor din ritualurile masonice sunt în directă legătură cu istoria lui Israel şi deloc cu creştinismul. De ex., în ritualul de la gradul Arcei Regale, după 1cum se poate observa în ilustraţiile din dicţionarul citat (Lhomme), de o parte şi de alta a unei mese există steaguri cu cele 12 triburi ale lui Israel, iar cele trei personaje simbolice principale sunt Zorobabel, Agheu şi Iosua. Şi exemplele pot continua cu zecile. Insăşi alegerea păgânului Hiram ca simbol al masoneriei care participă prin ştiinţa sa, la cererea lui Solomon, la construcţia templului poporului lui Israel este un semnal evident că masoneria este un ajutor esenţial al iudaismului, ce ajută mai mult la împlinirea planurilor unor reprezentanţi ai acestui popor decât la creştinare sau întarire în credinţă. Cooperarea Hiram-Solomon este prototipul simbolic al cooperarii masoneriei „dintre neamuri” cu Israelul. Există de altfel, cărţi apărute la prestigioase edituri occidentale care afirmă răspicat întrepătrunderea ţelurilor masonice ce cu cele iudaice. De exemplu, cartea Judaisme et franc-maconnerie: histoire d’une fraternite (Iudaism şi francmasonerie: istoria unei frăţietăţi), apărută la celebra editură Albin Michel din Paris, descrie pe larg convergenţa celor doua forţe de-a lungul istoriei moderne. Un articol apărut într-o revistă evreiască arata în ce fel se aseamănă scopurile celor două mişcări.

„Afinităţile religioase dintre Masonerie şi Iudaism proveneau din mai multe direcţii. Voi prezenta şase asemănări majore. Mai întâi de toate puternicul monoteism al masoneriei. Masonii considerau că Dumnezeu trebuie cinstit ca Atotputernic Creator mai mult decat1 o prezenţă divină ce intervine în problemele oamenilor. … In al doilea rând, masoneria punea mult accent în practicile sale simbolice pe evenimente descrise în Vechiul Testament. Pe primul loc în temele rituale stătea povestea regelui Solomon şi construirea marelui templu din Ierusalim, temă în care fraternitatea se identifica cu naţiunea israelită. … Folosirea simbolurilor mistice şi a numerologiei de către Frăţie a adus masoneria mai aproape de iudaism, deoarece multe dintre aceste simboluri proveneau din Cabala evreiască, în mod ironic încorporată în geneza francmasoneriei datorită interesului creştin de după Reformă in ocultism. … In al treilea rând, masoneria preamărea rolul raţiunii. Fraternitatea nu obosea niciodată în a opune propria sa viziune raţionalistă «superstiţiei ignorante» a catolicismului, pe de o parte, şi «fanatismul emoţional» al protestantismului pe de altă parte. 4. Frăţia promova universalismul. … Subscrierea iudaismului la universalismul masonic a nutrit aspiraţia către o religie mondială care să depăşească atât creştinismul cât şi iudaismul. Astfel, de exemplu, un evreu mason spunea (în 1865): «Putem privi în viitor către un timp când templele lui Lamma, ale idolului japonez, moscheea, biserica şi sinagoga şi orice templu care are un altar către Dumnezeul necunoscut, va fi ruinat; şi un singur templu universal va fi ridicat, la care oamenii vor fi ziduri vii, inima va fi altarul, iar tămaia va fi adorarea şi recunoştinţa către adevăratul şi nemuritorul Dumnezeu»…5. Masoneria susţinea exprimarea rituală a sentimentelor sale spirituale. 6. Masonii predicau un moralism al exemplului propriu. … Aceste puternice afinităţi dintre frăţie şi iudaism l-au făcut pe un mason evreu anonim să scrie în revista Evreul din San Francisco, că «dacă este un sistem religios mai îndeaproape conectat cu institutia masoneriei decât altele, acesta este iudaismul»” [19],

Cred că este potrivit să amintim aici şi acel cuvânt din Pateric, unde un bătran calugar, văzându-l pe diavol că citeşte Vechiul Testament, îl întreabă dacă nu citeste şi Noul Testament. La auzul numelui Noului Testament, diavolul a disparut imediat. Intr-un articol recent dintr-un ziar evreiesc scria: „Da, Talmudul ne-a avertizat să evităm Evangheliile“ [20].
Decreştinarea Confreriei o vădeşte şi faptul că istoricii şi ideologii masoni se feresc cu toate puterile şi nu admit sub nici o formă să se spună cumva ca Ordinul lor este creştin:

“A vorbi despre „creştinarea masoneriei” „este o eroare care au căzut nu puţini cercetători ai civilizaţiei Masonice. Masoneria Universală nu poate fi nicidecum dedusă din creştinism… Simbolul central al Ordinului Masonic nu este catedrala ‘Sfântul Petru’ din Vatican, ci Templul Regelui Solomon, din Ierusalim. … A vorbi despre creştinarea Masoneriei este un nonsens. O asemenea abordare – pe cale de consecinţă – duce la absurd” (Dex Masonic, vol. 1, p. 296).

Iata că, din nefericire, diavolul îşi găseşte aliaţi printre oameni, care se pun, fară stiinta, în slujba lui. Diavolul urăşte numele Domnului, acela este eliminat. Diavolul urăşte Noul Legământ al Domnului Iisus Hristos Care „a venit ca să strice lucrurile diavolului” (I In. 3, 8), acest Nou Testament este eliminat din filozofia masonică, chiar dacă jurământul se mai depune încă cu mâna pe Biblie, mâna stângă:

„Toţi iniţiaţii să presteze jurământul cu mâna stângă pe Cartea Legii Sacre deschisă” (Constituţia, Cap. I, Art. 8, b).

„Pentru cei ce au pierdut gustul creştinismului tradiţional”, spunea Părintele Serafim Rose, declinul ateismului şi agnosticismului în ştiinţă, filosofie şi guvernare va coincide cu reîntoarcerea la deismul francmasoneriei: ‘noua religie’ din care s-a nascut Epoca Revoluţionară modernă.

In Cursul de Supravieţuire din 1975 el spunea:

«Idealul Epocii Luminilor [ce precede direct Epoca Revoluţionară] era deismul, şi din această atmosferă s-a ivit masoneria modernă. Deismul este ideea Marelui Arhitect: un Dumnezeu aflat undeva departe, în ceruri şi care nu vine în atingere cu noi. Ideea deistă a masoneriei a fost puterea răspunzătoare de producerea revoluţiei Franceze şi a întregii mişcări revoluţionare din vremurile noastre, un motiv important pentru care deismul – 1deşi pare azi cu totul demodat şi discreditat – a dăinuit în lojile masonice. Aceasta se datorează faptului că întreaga concepţie despre lume a modernismului nu este atee şi nici agnostică; ci una ce crede în Dumnezeu. Perioada în care agnosticismul şi ateismul înlocuiesc crestinismul este doar una temporară. Scopul ei este acela de a înlătura adevăratul Dumnezeu al creştinismului tradiţional, astfel ca oamenii să se poată întoarce inapoi să se închine ‘adevăratului Dumnezeu’ conform filosofiei revoluţionare, cum fac masonii până în ziua de azi. Noul Dumnezeu este Marele Arhitect»” [21].

***

Iată ce se spunea în Declaraţia Consiliului Marelui Orient de Franta:

„Legea primordială a franc-masoneriei este toleranţa; [22] ea a înscris în fruntea Constituţiei sale respectul tuturor credinţelor, al tuturor ideilor, al tuturor opiniilor”. „Franc-masoneria nu impune nici o limită liberei cunoaşteri a adevărului şi, pentru a garanta tuturor acestora libertate, ea pretinde, de la toţi, toleranţă” [23].

Altundeva se spune:

„Ceea ce domină în franc-masonerie este principiul Toleranţei: toleranţa faţă de toate doctrinele religioase şi politice, pentru ca ea se află deasupra şi în afara rivalităţilor care le opun” [24].

In Dicţionarul de terminologie masonică la cuvântul toleranţă scrie:

„Insuşire umană primordiala a franc-masonilor, cu ajutorul căreia speră să unifice membri societăţii într-o lume de înţelegere şi pace [25]. Pentru franc-masoni iubirea frăţească înseamnă toleranta, înseamnă a te înţelege cu alţi oameni, indiferent dacă au aceleaşi idei ca sau nu” [26].

Există, de altfel, şi două loji în România care poartă în titlu toleranta: Toleranţa – lojă constituită în Bucureşti, în anul 2002 şi Toleranţă şi Frăţie –Bacău în 1993 [27]. Un fost Maestru Venerabil al lojii Toleranţa arăta într-un ai despre toleranţă, cum

„doi autori de geniu [doi masoni, Lessing şi Voltaire] au adus o contribuţie majoră în efortul de impunere a ideii de Toleranţă Universala ca mod de viaţă profan şi masonic” sau cum „protestantismul cu forme specifice din Anglia, Franţa şi Germania, i-a învăţat pe oameni că drumul spre acelaşi Dumnezeu creştin, nu e unic” [28].

Masonul Jean Vitiano spunea:

„Numai Masoneria poate rezolva uriasele probleme cu care se confruntă omul de astăzi, şi, în ciuda unei bunăvoinţe incontestabile, nici Bisericile organizate, nici partidele nu pot călăuzi spre bine” [29].

Francmasonul Voltaire scria deja despre „toleranţa universală” încă din sec. XVIII, iar1 acum ea a devenit „dogmă” de căpetenie a lumii. Directorul general al UNESCO vorbea, pe 16 noiembrie 2000, cu ocazia Zilei Internaţionale a Toleranţei despre „o toleranţă universală pe care UNESCO o încurajează şi o celebreaza” [30].
Membrii lojilor se consideră astfel mai presus de ‘limitatele şi plinele de prejudecati religii’ şi consideră că numai prin masonerie s-a păstrat adevărata traditie prin care omul se poate perfecţiona (pentru că aici nu pomeneşte nimeni de mântuire). Iată ce spune Marele Maestru al Marii Loji Naţionale din Romania:

1„Tradiţia spune că Adevărul există în plenitudinea sa în lume, dar la un moment dat a fost spart în cioburi. Nu trebuie să uităm niciodată că principala noastra misiune constă în a pune din nou laolaltă ceea ce astăzi este împrăştiat, iar cioburile vor reclădi din nou Templul” [31].

In 1893, la Parlamentul Mondial al Religiilor, despre care vom vorbi şi mai jos, un cunoscut rabin mason [32] al vremii, a spus următoarele:

„Există o legendă care spune că, atunci când Adam şi Eva au fost izgoniţi afară din Eden sau Paradisul pământesc, un înger a zdrobit portile şi părticelele care s-au împrăştiat în lumea întreagă sunt pietrele preţioase. Am putea dezvolta această legendă. Pietrele preţioase au fost culese de le religii şi filozofii ale lumii. Fiecare dintre ele pretindea şi pretinde că numai părticica sa reflectă lumina raiului, uitând sedimentele şi reziduurile pe care timpul le-a adăugat. Răbdare, fraţii mei! La vremea hotărâtă de Dumnezeu, fiecare dintre noi, vom pune laolaltă toate părticelele şi vom reconstrui porţile raiului. Atunci va fi o eră a reconcilierii tuturor credinţelor“ [33].

Un alt mason spunea acelaşi lucru, subliniind că această reconciliere se poate realiza numai prin toleranţă:

„Până atunci [la sfârşitul timpurilor] Adevărul ne va apare ca şi cum, coborand din cer pe pământ, s-a spart într-o multitudine de doctrine aparent rivale. Iniţiatul îşi ia misiunea de a reuni aceste bucăţi de adevăr dispersat şi împărţit inegal între membri comunităţii omeneşti. Această convingere că fiecare dintre noi posedă o parte din Adevăr, generează o anume atitudine faţă de celălalt, atitudine definită uneori prin cuvântul toleranţă. Departe de a fi tolerat, punctul de vedere al celuilalt devine pentru iniţiat condiţia propriului său progres” [34].

Sincretismul [35] adică „slujirea la mai mulţi domni” este doctrină cheie a masoneriei. Dex-ul masonic spune:

„O bibliotecă Masonică cuprinde întregul evantai ezoteric al ştiinţelor oculte, al societăţilor secrete şi discrete, al marilor mistere ale lumii, cărţi despre kabbală, despre sacerdoţii sumerieni, despre hierofanţii egipteni, despre toate religiile lumii, studii referitoare la Templele Osiriene, Mithraism, Misterele Eleusine, Academia lui Platon, Ordinul Pitagoreic, Templieri, Rozacrucieni, Carbonari etc. etc. Numai astfel Masonul poate răspunde celor trei fundamentale întrebări ale condiţiei umane: De unde venim? Cine suntem? Incotro ne îndreptăm?” (vol. 1, p. 146).

Dar, din nefericire, în învăţătura masonică lipseşte un principiu sănătos care să-i ajute pe membri să discearnă duhurile pentru a vedea ce este bun de luat şi ce nu, din toate religiile şi filozofiile, astfel ei deschizându-se tuturor teoriilor preluate de imaginaţia omului din „imaginarul” demonic şi într-un fel lăsându-l pe diavol (in a cărui existenţă nici nu cred) ca dirijor. “Nefârtatul” se pare că uneori este chiar şi “invitat” în ceremoniile masonice:

„Jurământul masonic este o promisiune solemnă şi comportă întotdeauna trei părţi: o invocare, o promisiune şi un blestem. Invocarea face cel mai adesea apel la divinitate, dar se mai poate uneori adresa şi puterilor demonice, entităţilor malefice ca garanţie a jurământului” (P. Ştefănescu, op. cit., p. 152).

Aşadar, masoneria poate foarte bine să propovăduiască toleranţa şi să puna foarte uşor pe picior de egalitate lumina creştinismului ortodox cu întunericul altor opinii omeneşti, de vreme ce ea desconsideră total adevărul revelat de Insuşi Dumnezeu, ce este păstrat cu sfinţenie de Biserica Ortodoxă. Cauza apariţiei acestei mentalităţi este concepţia eronată despre Dumnezeu, numită deism. Deismul vede în Dumnezeu doar creatorul lumii, dar nu şi pe Cel care are grija de întreaga lume în fiecare clipă încât nici un fir de păr nu cade ,fără ştirea Tatălui” (Mt. 10, 30). Ei cred că Dumnezeu există, dar această credinţă rămane absolut fără nici o influenţă în viaţa proprie, de vreme ce Biserica şi cuvântul ei nu sunt crezute ca venind de la Dumnezeu. Conform deismului, singura religie adevărată este religia naturală, bazată pe principii morale, din care lipsesc dogmele revelate. Astfel, deiştii nu urmează decât descoperirile raţiunii umane, caci ei consideră că numai prin raţiune se poate ajunge la cunoaşterea adevărului. Dar noi ştim că omul, care face parte din lume, din „sistem”, nu poate privi din afara sistemului ca să vadă cu adevărat, obiectiv şi să înţeleagă sensul existentei sale. De aceea numai prin credinţă putem afla adevărul obiectiv [36], de la Insusi Dumnezeu, Care ni s-a descoperit prin Fiul Său şi ne-a învăţat „tot adevarul” (In. 16, 13).
Această învăţătură neagă întruparea Fiului lui Dumnezeu şi întemeierea Bisericii, şi astfel sunt legitimate toate căile prin care oamenii cred că pot ajunge la Dumnezeu, iar calea cea adevărată arătată nouă de însuşi Dumnezeul-Om Iisus Hristos, nu mai rămâne decât o variantă într-un imens mozaic de alternative, care se contrazic flagrant una pe cealaltă. Părerea unui rabin mason este grăitoare:

„In dialogul religios există un element crucial care iese în evidenţă: acela că nici o traditie religioasă nu poate revendica adevărul cu A mare. Trebuie să admitem ca religia în care suntem crescuţi sau pe care am adoptat-o convine cel mai bine persoanei în cauză, dar nu reprezintă decât o cale între altele către o mântuire, o cunoastere a divinităţii, o dezvoltare spirituală” (Gabut, op. cit., p. 303).

1Deci corectitudinea politică reprezintă într-un fel răsfrângerea filozofiei masonice în spaţiul public. Cele două cinstesc acelaşi idol: toleranţa. Masoneria si corectitudinea politică mai au un punct comun: ambele au ca principal „aliat”, America. De aceea, unii numesc corectitudinea politică, „comunism american” (H.R. Patapievici). Chiar şi „privatizarea” actuală a credinţei, excluzând-o din spatiul public (adică din discuţiile lojei) pare foarte asemănătoare cu mentalitatea din loji, unde se spune că un mason, atâta vreme cât se comportă moral, „opiniile sale speculative private sunt lăsate pentru Dumnezeu şi el însuşi” [37] deoarece „tolerarea reciprocă a opiniilor religioase este una dintre cele mai remarcabile şi valoroase caracteristici ale masoneriei” (Ibid.). Este foarte important să observam că mentalitatea pregătită în secret în loji a ajuns cu timpul să fie mentalitatea dominantă din societate. Acesta este şi motivul pentru care, dacă la început masoneria se numea pe sine organizaţie secretă, acum se spune clar că nu mai este secretă, ci doar discretă. De ce? Pentru că înainte predomina învăţătura crestina în societate şi orice astfel de idei potrivinice creştinismului nu erau bine vazute, iar cei care le susţineau îşi riscau reputaţia. Dar acum, când nefericitele idei anticreştine au cucerit într-o mare măsură minţile multora, ele pot fi propovaduite în voie şi de masonerie, iar masoneria poate fi, foarte uşor, declarată de Guvern „asociaţie de utilitate publică“, deşi mai înainte era condamnată prin diverse legi şi bule papale.
Despre instalarea principiului noii toleranţe în plan politic, ne stă mărturie, de ex., faptul că mulţi politicieni trec de la un partid la altul, fără nici o problemă. Pe lângă motivele meschine care pot conduce la acest fel de fapte, considerăm că şi mentalitatea masonică susţine tot un astfel de comportament. In sensul că, atunci când ea spune că nu face1 politică, şi când ştim că în lojile ei adună persoane ce aparţin diverselor partide, ne întrebăm totuşi ce îi uneşte pe aceştia, căci nu e filozofia de partid. Deoarece eliminarea deosebirilor, atât politice, cât şi cele religioase, trebuie să fie înlocuită cu o altă filozofie, cu siguranţă, aceasta nu este una creştină. Aşadar, cum poate un creştin să spuna că în lojă îşi poate anula convingerile cele mai intime: cele religioase şi cele politice, pentru ca astfel să fie în armonie cu cei de alte păreri. Inseamnă ca in lojă el devine altcineva, sau mai degrabă, el a fost de la început altcineva, nu un creştin „practicant”, şi de aceea a putut să se lepede atât de uşor de convingerile sale. „Nu fac politică, nu fac religie“, ce înseamnă altceva decât că nu fac acea politică şi acea religie de care vorbeşte toată lumea, ci alta. Deci, ori creştin, ori mason, cele două nu pot fi compatibile. Pentru a li se inocula politicienilor ideea că, precum nu există deosebiri între partide, la fel nu exista deosebiri nici între creştini şi nici chiar între religii, la Parlamentul României se organizează, – după modelul american şi cel al Parlamentului European -, Mic dejun cu rugăciune, la care participă persoane de mai multe confesiuni şi religii, temele alese fiind, bineînţeles, nu de inspiraţie creştină, ci umanistă, precum cea din 2006: Libertatea religioasă. Pentru aceleaşi scopuri ecumenic-interreligioase a fost construită şi „capela de meditaţie” din cadrul sediului ONU, despre care vom vorbi mai jos.
Incercând să înţelegem duhul acestor organizaţii trebuie să spunem ca, in lume, problemele se pun foarte negingaş. Ceea ce observăm noi, cei care nu suntem implicaţi în marile decizii ale lumii, este doar o mică parte din nedelicateţea cu care este tratat chipul lui Dumnezeu. Dar tocmai pentru a-i păzi sa nu rămână în vreun romantism naiv, Domnul i-a comparat pe creştini cu nişte oi trimise în mijlocul lupilor (Mt. 10, 16). Şi, pentru a nu fi sfâşiaţi, li se îngaduie două „arme”: înţelepciunea şerpilor şi blândeţea porumbeilor: NICIODATA una fără cealaltă.
Pe masoni, ca şi pe oricare alţi conspiratori împotriva Bisericii Domnului, creştinul trebuie să-i ierte şi cu blândeţe să se roage pentru ei, aştepând întoarcerea lor până la ultima suflare şi în acelaşi timp să lupte cu toate puterile, prin cuvântul scris sau vorbit, împotriva acestei organizaţii şi mai ales împotriva intinării slujitorilor Bisericii cu ea.
Ne întrebăm care creştini devin masoni? Ajung în loji acei creştini care nu şi-au luat în serios creştinismul, care nu au înţeles deloc mesajul Domnului Iisus Hristos, căci dacă ar fi făcut-o, ar fi găsit aici, în Biserică, acea „cale spre perfecţionare morală” şi nu ar fi trebuit să o caute în altă parte. Aceasta este explicaţia, în cazul în care cineva mai crede că oamenii intră în masonerie pentru „perfecţionare morală”. Clericii occidentali care au devenit membri ai masoneriei au făcut-o de multe ori, pentru că în confesiunea lor, mult prea modernizata şi lumească, nu au mai găsit nici măcar un nivel sufletesc care să le satisfacă exigenţele spirituale, căci de unul duhovnicesc nici nu mai poate fi vorba. Acestea sunt motivele celor mai puţin vinovaţi dintre ei, căci ceilalţi, se ştie prea bine, aderă la această organizaţie, din motive cu totul meschine şi materiale.
1Cunoscutul teolog rus, preotul Georges Florovsky, în monumentala sa lucrare Căile teologiei ruse, are un capitol întreg dedicat francmasoneriei rusesti. Aici el arată că „francmasonii erau oameni care pierduseră calea ‘răsăriteana’ şi se pierduseră printre cele apusene” [38]. Părintele profesor arată că aceia, flamânzind din pricina raţionalismului voltairian al vremii, tânjeau după ceva mai profund, după o adevărată hrană şi înviorare a sufletelor lor, lucru pe care au crezut că-l vor găsi în francmasonerie. De aceea, atunci a apărut chiar un curent mistic în cadrul ordinului: „francmasoneria mistică constituia o reacţie interioară împotriva spiritului iluminist” (Ibid.).

„Totuşi experienţa masonică era una de origine apuseană şi, într-o ultimă analiză, o asemenea asceză exterioară Bisericii nu servea decât la stimularea reveriei şi imaginaţiei. Astfel, în suflet apărea un spirit iscoditor şi o curiozitate mistică nesănătoasă” (Ibid).

In final, teologul descrie relaţia deformată a masonilor cu Biserica şi arată că păcatul ei suprem era, bineinteles, unul dintre cele şapte păcate capitale, slava deşartă:

„Francmasonii considerau Ordinul lor ca fiind biserica «interioară» [39] cu propriile sale ritualuri şi „sfinte taine”. Acesta este, o dată în plus, un vis alexandrin al unui cerc ezoteric de alesi, meniţi să păstreze tradiţiile sacre: un adevăr revelat numai câtorva ce au fost aleşi pentru o iluminare excepţională” (Ibid.).

Creştinul ortodox ar trebui să fie foarte conştient că masoneria, ca şi mişcarea ecumenică – întemeiată pentru motive similare, adică din dorinţa unei unitati între multitudinea de confesiuni şi denominaţiuni apărute – răspundea unor probleme specifice Occidentului neortodox, care nu cunoştea creştinismul autentic, ortodox. In consecinţă, preluarea de către ţările ortodoxe şi de creştinii ortodocşi a unor mentalităţi şi remedii neortodoxe, bazate mai mult pe cugetarea omenească decât pe inspiraţia Duhului Sfânt, nu poate duce decât la slăbirea cugetului viu evanghelic şi patristic păstrat în Biserica Ortodoxă. Ceea ce ar fi mai potrivit, pentru noi, creştinii ortodocşi, ar fi ca, în duhul smereniei şi al iubirii aproapelui, să ne adâncim în acest duh al Domnului nostru Iisus Hristos din Biserica Sa, să fim ucenici buni ai Sfinţilor Părinţi şi astfel să ne aducem smerita ofrandă lumii contemporane şi celor care, din neştiinţă, vin cu tot felul de soluţii nesănătoase. Să arătăm prin exemplul propriu, că soluţia şi adevărul este in dreptslăvitoarea Biserică, în Sfintele ei Taine şi învăţături. Aceasta este responsabilitatea extraordinară a celor ce au fost învredniciţi să cunoască sfânta si tainica predanie a Bisericii Ortodoxe: de a o întrupa în viaţa lor, ca astfel, văzand faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Mt 5, 16)..
Incheiem cu cuvintele marelui Episcop mărturisitor, Irineu Mihălcescu:

„Loja lui să-i fie Biserica, iar mare maestru Iisus Hristos Mântuitorul ” [40]”

Note

[1] Loja Quatuor Coronati din Londra, cea mai importantă Lojă de cercetare în domeniul masonic, editează studii masonice în cunoscuta revista Ars Quatuor Coronatorum. Transactions of the Quatuor Coronati Lodge. Fiindcă am reuşit să procurăm câteva dintre aceste studii din colecţia bibliotecii Marii Loji Naţionale a Franţei redăm un rezumat al lor fraţilor creştini (dar şi masoni) spre informare.
[2] Edward F. Willoughry, art. cit., p. 133.
[3] Spunea Alain Bauer, marele maestru al Marelui Orient al Franţei în cuvântul său de la simpozionul masonic ţinut în Sacramento, California în 27 iulie 2002. Vezi la: http://www.calodges.org no406/FRANC-OR.HTM. Despre noahit ca „semi-convertit” la iudaism vezi capitolul următor.
[4] J.R. Clarke, „The Change from Christianity to Deism in Freemasonry”, Transactions of the Quatuor Coronati Lodge, vol. 73 (1965), p. 55.
[5]> Tobias Churton, „Anderson’s Constitutions, 1723 and 1738: heretical or revolutionary” in „The Canonbury Papers”, vol. 3: Freemasonry and Religion. Many Faiths, One Brotherhood, Canonbury Masonic Research Center, London, 2006, p. 43.
[6] Bro. N. Barker Cryer, „The De-Christianizing of the Craft” (Descreştinarea Masoneriei), Quatuor Coronatorum, vol. 97 (1984), p. 34-74.
[7] Bro. Michel L. Brodsky, „Why was the Craft De-Christianized?” (De ce a fost descrestinată Masoneria?), Ars Quatuor Coronatorum, vol. 99 (1986), p. 163
[8] Tobias Churton, Freemasonry. The Reality, Lewis Masonic, London, 2007, p. 411
Vezi despre interpretarea total străină de cea a Bisericii a acestor versete şi la: Oswald Wirth Francmasoneria pe înţelesul adepţilor săi, trad. de Cristina Săvoiu, Ed. Rao, Buc, 2005, p. 330
[9] J. Lhomme, Dicţionar tematic şi ilustrat al Francmasoneriei, p. 299.
[10] Joshua Muravchik, Raiul pe pământ. Mărirea şi decăderea socialismului, trad. de Dorian Branea Ed. Brumar, Timişoara, 2004, p. 382.
[11] Tony Fels, „Religious Assimilation in a Fraternal Organization: Jews and Freemasonry in Gilded-Age San Francisco”, American Jewish History, voi. 74 (1985), nr. 4, p. 400.
[12] Memoir, correspondence, and miscellanies, from the papers of Thomas Jefferson, 1829, vol. I, p. 36 citat de Max J. Kohler, „Phases in the history of religious liberty in America with special reference to the jews”, (partea 1) Publications of ihe American Jewish Historical Society, vol. 11 (1903), p. 66.
[13] R. Comănescu, E. M. Dobrescu, Franc-masoneria – o nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. II, Ed. Europa Unită, Buc, 2004, p. 157.
[14] Vezi articolul lui Henrik Bogdan, „Kabbalistic influence on the early developement of the Master Mason degree of Freemasonry”, în „The Canonbury Papers”, vol. 3: Freemasonry and Religion. Many Faiths, One Brotherhood, Canonbury Masonic Research Center, London, p. 127. In interpretarea creştină a legendei principale masonice, actualul Hiram era Hristos, gasirea cuvântului pierdut însemna chiar găsirea lui Hristos, iar cei trei asasini aparţineau Noului Testament: lumea, trupul şi diavolul sau, într-o altă interpretare: Pilat, Irod şi Caiafa (Ibid, p. 19.).
[15] Vezi recenzia la cartea: Rabbi Israel Knox, Rabbi in America: The Story of Isaac M. Wise, in The English Historical Review, vol. 74, (apr. 1959), nr. 291, p. 365
[16] „Masonry is a Jewish institution whose history, degrees, charges, passwords and explanations are Jewish from the beginning to the end, with the exception of only one by-degree and a few words in the obligation”. Aceste cuvinte sunt citate în: Samuel Oppenheim, „The Jews and Masonry in the United States before 1810″, Publications of the American Jewish Historical Society (Publicaţiile Societăţii Americane pentru Studii Istorice Iudaice), vol. 19 (1910), p. 1. Tot aici, la nota nr. 2, se spune despre I.M. Wise că era mason.
[17] La Bro. N. Barker Cryer, „The De-Christianizing of the Craft” (Descreştinarea Masoneriei), Ars Quatuor Coronatorum, vol. 97 (1984), p. 34.
[18] Horia Nestorescu-Bâlceşti, Francmasoneria din România. Eseu istoric, Centrul National de Studii Francmasonice, Buc, 2005, p. 17.
[19] Tony Fels, „Religious Assimilation in a Fraternal Organization: Jews and Freemasonry a Gilded-Age San Francisco”, American Jewish History, vol. 74 (1985), nr. 4, p. 386-390
[20] Michael J. Cook, „End our Gospel ignorance, and make us better informed Jews”, The Jewish Cronicicle, 28 dec. 2006, vol. 47, nr. 34, p. 8.
[21] In Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii…, p. 376.
[22] Se vorbeşte atât de mult de toleranţă aici, dar cum se face că femeile sunt excluse dintre „profanii care pot bate la porţile Templului” şi deci de „privilegiul de a dobândi lumina” într-o loja: „In compunerea Marii Loji şi a fiecăreia dintre Lojile sale să fie numai bărbaţi şi nici o Lojă sa nu intreţină nici o relaţie masonică, de orice natură, cu Lojile mixte sau cu grupurile masonice care admit femeile drept membri”. Constituţia Marii Loji Naţionale din România, Secţ. II, Cap. I, art. 8, lit c.
[23] Declaraţia de principii de la Lausanne, în: R. Comănescu, E. M. Dobrescu, Franc-masoneria – o nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. I, Ed. Europa Unită, Buc, 2001, p. 207.
[24] Paul Ştefănescu, Franc-Masoneria. Simbolism, Ed. Miracol, Buc, 1997, p. 3.
[25] Dar aceasta este exact filozofia prin care Antihrist va cuceri inimile oamenilor: o pace si o bunăstare fără Hristos!
[26] Emilian M. Dobrescu, Dicţionar de terminologie masonică, Ed. Nemira, Buc, 2003, p. 109.
[27] Horia Nestorescu-Balceşti, Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România, vol.3, Centrul Naţional de Studii Francmasonice, Buc, 2005, p. 347. Iar în Suedia Loja: Tolerance et Fraternite.
[28] Sorin Grigorescu, „Despre Toleranţă”, în Forum Masonic, 6/2005, nr. 22, p. 60, 57.
[29] La Yves Marsaudon, L ‘ecumenisme vu par un franc-macon de tradition, L’horizon International, Editions Vitiano, Paris, 1964, p. 21.
[30] Discursul poate fi citit la adresa: http://unesdoc.unesco.org/images/0012/00121/121189f.pdf
[31] Eugen Chirovici „De ce am devenit franc-mason?” în Oracolul din Heliopolis, Publicaţie lunara editată de Anticul şi Primitivul Rit de Memphis şi Misraim, Anul I (2005) nr. 2, p. 1.
[32] Despre biografia acestuia vezi: American Jewish Year Book, vol. 40 (1938-1939), Secţiunea Special Articles, p. 40-60. „A fost primul evreu care a avut onoarea de a fi mare capelan al Marii statului New York” (p. 53). Era de asemenea membru al ordinului masonic B’nai B’rith.
[33] Henri Pereira Mendes, „Orthodox or historical Iudaism” în Richard Hughes Seager, The Dawn ofReligious Pluralism: Voices from the World’s Parliament ofReligions, 1893, Open Court Publishing Company, 1993, p. 329-330. Această ‘spargere a adevărului’ se aseamănă mai degraba cu concepţia iudaică din cabala lurianică numită şvira (spargerea vaselor) care trebuie prin tikkun.
[34] Maestrul Cornel Tăbârcă, „Marele secret al reconcilierii” în Memento Masonic. Studii masonice, Lucrare apărută sub coordonarea Marelui Maestru al MLNR Gheorghe Comănescu, 6001 (2001), p. 114.
[35] Iată care este „profeţia” ecumenistă a unui mason, despre „religia viitorului”: „Secolul al XX-lea va fi sincretic în sensul reorientării religiozităţii oamenilor spre tradiţie, spre unitatea transcendentă a tuturor religiilor monoteiste”. J.B.M., La porţile templului, Editura Libripress Buc, p. 612. Această idee a fost promovată şi de filozoful Fritjof Schuon prin cartea cu acelasi titlu: Despre unitatea transcendentă a religiilor, Ed. Humanitas, Buc, 1994.
[36] „In ciuda a ceea ce majoritatea oamenilor moderni cred astăzi, adevărul are o realitate obiectivă, independentă de cum un individ sau altul îl percepe… Trăim într-o epocă a «simtitului bine» a sentimentalităţii divorţate de adevărul obiectiv”. La Pr. Alexey Young, The rush to embrace, p. 13.
[37] William Preston, Illustrations ofMasonry, Portsmouth, 1804, p. 29.
[38] Lucrarea poate fi consultată la adresa: http://www.myriobiblos.gr/texts/english/florovsky_ways.html, cap. IV.
[39] Deoarece ei considerau că trebuie să se treacă „de la vizibil Ia invizibil, de la creştinismul ‚istoric’ la creştinismul spiritual sau ‘adevărat’, de la biserica exterioară la cea ‘interioară’”(Ibid.)
Tocmai o astfel de concepţie îi făcea pe masoni să fie “toleranţi”, fiindcă nu-i mai interesa atat de mult ce se întâmpla în istorie şi le era indiferent de ce confesiune sau religie aparţineai. Pr Florovsky chiar sublinia în acest capitol că „în esenţă, dogmatica francmasoneriei reprezenta revigorarea unui gnosticism platonizat, o revigorare ce începuse încă din Renaştere” (Ibid.).
[40] La Pr. Ioan Vicovan, Ioan Irineu Mihălcescu. „Apostol al teologiei româneşti”, Ed. Trinitas 2004, vol. 1,p. 659, n. 1536.

***

1

Toleranţa şi „corectitudinea politică”

„ Creştinii ortodocşii poartă în lume un adevăr de o nemaipomenită incorectitudine politică, un adevăr pe care majoritatea oamenilor se ruşinează să-l mărturisească în public”. Prof. Gherman Engelhardt1

Să analizăm cine propovăduieşte în zilele noastre falsa toleranţă. Principalul vinovat este curentul de gândire cunoscut sub numele de „corectitudine politică“. Contrar denumirii, nu politica este miezul ei, ci atitudinea.
Principala cerinţă a acestei gândiri este ca nimeni să nu facă sau să spună ceva ce un alt grup ar putea considera ca ofensator. Ea mai spune şi că este mai bine sa păstrăm tăcerea despre convingerile proprii dacă acestea ar putea fi considerate de alţii ca jignitoare. Această atitudine faţă de viaţă, care în România nu a căpătat încă proporţiile imense ce le are în SUA, de exemplu, a fost definită de mai mulţi autori (printre care şi scriitorul român H.R. Patapievici [nota noastra, Razboi intru cuvant: Pe vremea cand scria “Omul recent”, insa, de cand detine o inalta functie publica, pare a fi intrat el insusi puternic in “sistem”. Unii zic ca si inainte mimase “disidenta”. E posibil. Dar ideile corecte raman scrise] ) ca fiind „miliţie a gândirii” şi „terorism intelectual“. Miliţie, deoarece cercetătorii acestui curent îi atribuie originea în doctrina marxistă, cu care are numeroase asemănări. Este de fapt un totalitarism pe planul gândirii: nu ai voie să spui altfel decat s-a stabilit de ideologii corectitudinii politice, pentru că eşti pasibil chiar de pedeapsa cu închisoarea.

„Corectitudinea politică este un decret de comportare socială, pe care o minoritate luminată îl impune unei majorităţi înapoiate. […] Ei2 ştiu mai bine decât oricine altcineva ce anume le trebuie oamenilor pentru a trăi decent. Le trebuie corectitudine politică. Cei care se opun ori obiectează acestui nou criteriu de omogenizare socială – criteriu care, să nu uităm, nu a fost stabilit prin consensul majorităţii ci a fost impus prin terorismul intelectual al unei minorităţi ‘active’ şi ‘conştiente’ – sunt în mod natural decretaţi ca fiind reacţionari (deoarece se opun ‘progresului’ reprezentat de idealurile minorităţii leniniste), duşmani ai drepturilor omului (drepturile omului aşa cum le înţeleg activiştii corectitudinii politice), pe scurt, inamici publici”3.

Atunci când a fost introdus conceptul de toleranţă, cu câteva sute de ani în urmă, el era introdus de nişte creştini (non-ortodocşi) care se gândeau cum să convieţuiască cu cei ce nu împărtăşeau credinţa lor. Dar iată că în zilele noastre tocmai aceşti foşti toleraţi necreştini, ajunşi în poziţii de conducere, au început să nu mai tolereze pe cei care deunăzi le-au oferit un adăpost de cei care în alte părţi îi persecutau. Cauza stă evident în faptul că s-a ales soluţia cea mai uşoară, toleranţa, neavând „înţelepciunea şarpelui” prin care să rabde răul, dar să nu-l lase să dobândească putere şi în acelaşi timp prin exemplul propriu creştinesc să încetinească proliferarea altor ‘religii’.
1Analiştii afirmă că acest curent de gândire al corectitudinii politice îşi are originile în Şcoala de la Frankfurt, întemeiată pe ideologia marxistă în 1923. De fapt, la început, numele acestei şcoli, care a dat pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi filosofi ai sec. XX, s-a dorit a fi „Institutul pentru Marxism” şi avea ca model Institutul Marx-Engels din Moscova. Iniţiatorul şi finanţatorul acestui „Institut pentru cercetare socială” a fost un marxist de origine evreiască Felix Weil, primii doi directori ai acestui institut fiind coreligionarii săi, Carl Grunberg şi Max Horkheimer4. Din acelaşi mediu mozaic proveneau şi majoritatea gânditorilor afliliaţi acestei instituţii (Th. Adorno, Walter Benjamin, Erich Fromm, Herbert Marcuse şi alţii), ceea ce l-a făcut pe cunoscutul cercetător de origine iudaică Gershom Scholem, să spună despre Institut că

„a fost una dintre cele mai remarcabile «secte evreieşti» produsă de iudaismul german”5.

Cu o asemenea orientare nu este de mirare că Institutul a fost şi printre principalii propagatori ai psihanalizei coreligionarului Freud. Această Şcoală ai cărei membri au activat şi în Statele Unite la un moment dat, a ajutat la apariţia aşa-numitului marxism vestic, despre care ştim că este până în zilele noastre apreciat în universităţile occidentale6.
Având în vedere aceste origini ale celui mai influent curent de gândire global din zilele noastre – corectitudinea politică -, precum şi a faptului că o componentă a lui este combatarea virulentă a creştinismului în spaţiul public7, temerile multor intelectuali şi părinţi duhovniceşti contemporani referitoare la un nou totalitarism cu chip de „înger de lumină”, devin justificate, mai ales dacă ne amintim de îngrozitoarele consecinţe ale marxismului din secolul XX.
Un filosof al zilelor noastre, Jurgen Habermas, susţine şi el:

„într-o comunitate democratică ai cărei cetăţeni îşi acordă drepturi egale nu este loc pentru o autoritate căreia să i se permită să determine unilateral limitele a ceea ce e de tolerat. Pe baza drepturilor egale ale cetăţenilor şi a respectului reciproc, nimeni nu are privilegiul de a stabili limitele toleranţei din punctul de vedere al preferinţelor şi al orientărilor axiologice proprii“8.

Intr-adevăr, limitele tolerării n-ar trebui în nici un caz lăsate pe mâna vreunui om, ci „pe mâna” lui Dumnezeu care ne-a arătat clar ce este adevăr şi ce este minciună, ce este păcat şi ce nu, ce este mântuitor şi ce nu, ce duce la Rai şi ce la Iad. Dar iată că această pseudo-autoritate a avut impertinenţa de a se auto-înfiinţa şi acum trage în cursa ei pe mulţi.
Este celebru în zilele noastre cazul profesorului canadian Chris Kempling, care s-a2 pronunţat public, fără nici o urmă de agresivitate, împotriva predării în şcoală a „aspectelor pozitive” ale homosexualităţii şi a fost dat afară de la şcoala unde preda pe motiv că scrierile şi spusele sale au fost considerate discriminatorii şi nu se pot încadra în legea ce apără libertatea de expresie.
Aşadar, mustrarea sau chiar simpla constatare a păcatului este deja ilegală! De ce? Pentru că

„toleranţa este însuşi sufletul corectitudinii politice”9.

Dacă virtutea supremă este toleranţa, un autor de religie mozaică ne spune şi care este duşmanul suprem:

„al treilea război mondial este o luptă împotriva totalitarismului religios. Trebuie luptat în şcoli, moschei, biserici şi sinagogi şi poate fi înfrânt numai cu ajutorul imamilor, rabinilor şi preoţilor“10.

Adică, toţi aceştia ar trebui să adere la ideologia toleranţei, să nu mai creadă că numai religia lor este mântuitoare:

„Opusul totalitarismului religios este ideologia pluralismului”, spunea rabinul David Hartman citat în acelaşi articol, – „o ideologie care îmbrăţişează diversitatea religioasă şi ideea conform căreia credinţa mea poate fi slujită fără să pretindă exclusivitate asupra adevărului” (Ibid.)

„Poate islamul, creştinismul şi iudaismul afla că Dumnezeu vorbeşte vinerea araba, sâmbăta ebraica şi duminica latina?” (Ibid).

Cel care nu are certitudinea cunoaşterii Adevărului, ca astfel să realizeze importanţa colosală a opţiunii pentru o religie sau alta, este foarte uşor şi bineplăcut opiniei publice, să propună tot felul de false soluţii, care mai de care mai tolerante şi mai inclusive pentru a împăca şi „capra şi varza” şi a amăgi suflete nevinovate că se poate ‘sluji la mai mulţi domni’ fără nici o problemă. Mai greu este însă a dobândi inimă nevicleană şi a tânji cu inimă curată până la aflarea Celui iubit, Cel ce este Adevărul.
1Se doreşte, după cum se ştie prea bine, impunerea unei noi ordini mondiale, care să nu mai fie bazată pe cuvântul cel adevărat al Domnului nostru Iisus Hristos, deci pe principiile creştine pe care a fost clădită întreaga societate europeană timp de 1000 de ani şi mai bine11. Şi, în consecinţă, una dintre modalităţile aparent mai neviolente de a distruge această veche ordine este corectitudinea politică. Spun mai neviolentă deoarece, cealaltă metodă prin care s-a încercat distrugerea vechii ordini creştine a fost comunismul, care prin mijloacele cele mai brutale şi mai directe a încercat distrugerea fizică a creştinismului, omorând preoţii şi dărâmând bisericile şi mănăstirile. Ambele sunt feţe ale aceleiaşi ideologii şi ale aceluiaşi program care doreşte instaurarea unei noi înţelegeri a lumii, care să excludă orice menţiune despre Dumnezeul cel adevărat: Preasfânta Treime. Deci, corectitudinea politică nu este decât varianta „democratică”, aproape de nerecunoscut (spre deosebire de „francheţea” comuniştilor care luptau pe faţă împotriva Bisericii), a ideologiei comuniste, variantă ce a „virusat” deja lumea occidentală şi spre care se doreşte să ne îndreptăm şi noi, românii, acum, ca spre un mare izbăvitor la care fugim ca să scăpăm de mentalitatea comunistă din care am ieşit12.
O situaţie similară cazului profesorului canadian menţionat mai sus, a existat si în sec. IV, când împăratul Iulian a dat o lege a învăţământului prin care se hotara excluderea profesorilor creştini din învăţământ.

„Profesorii Galileeni [crestini] trebuiau să aleagă între catedră, legată de mărturisirea publică a cultului pagân şi convingerilor lor intime de creştini”13.

Şi profesorul englez de patrologie Andrew Louth spune că lumea academica de azi se aseamănă cu marxismul atunci când tratează profesorul ca pe un muncitor care trebuie să realizeze un produs finit. Astăzi universităţile nu sunt locuri unde se caută şi se învaţă despre adevăr, ci adevărate centre de reeducare, „fabrici de intelectuali”14 care scot produsul dorit de doctrinarii corectitudinii politice şi unde se dă prestigiu academic studiilor păcătoase. Intr-o celebră carte ce analizează „criza spiritului american”, un profesor american arata şi el îndoctrinarea sistematică cu relativism şi toleranţă, la care au fost supusi studenţii din universităţile americane:

„Există un lucru de care un profesor poate fi absolut sigur: aproape fiecare student care intră la universitate crede, spune că aşa crede, că adevărul este relativ. Dacă această credinţă este testata se poate conta pe reacţia studenţilor: nu vor înţelege de ce. Faptul că cineva ar privi propoziţia ca nefiind evidentă de la sine îi uimeşte, de parcă s-ar pune sub semnul întrebării 2 + 2 = 4…. Relativitatea adevărului nu este o înţelegere teoretică, ci un postulat moral, condiţia unei societăţi libere, sau cel puţin aşa o percep ei. Ei toţi au fost echipaţi mai devreme cu acest cadru… Pericolul de care au fost învăţaţi să se teamă din partea absolutismului nu este eroarea ci intoleranţa. Relativismul e necesar pentru deschidere; şi aceasta este virtutea – singura virtute pe care s-a străduit s-o imprime întreaga educaţie elementară, vreme de mai bine de cincizeci de ani“15.

Organizaţia influentului om de afaceri de religie mozaică G. Soros, Open Society, extinsă pe1 plan mondial, este un finanţator major al propagandei gay. Festivalul Gay 2007 de la Bucureşti, de exemplu, cu titlul viclean „Sărbătoreşte diversitatea”, a avut ca principal finanţator acest Institut pentru o societate deschisa. La celebre universităţi americane (Harvard, Yale) există departamente speciale unde se predau Lesbian and Gay Studies (Studii despre lesbianism şi homosexualitate). La Harvard aceşti oameni au şi o revistă proprie, The Harvard Gay & Lesbian Review. Un conducător al unei organizaţii ce susţine drepturile acestora, spunea că cei care reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa comunitatii lor sunt cei care-i tolerează, dar nu le şi acceptă comportamentul. Aceştia gândesc astfel:

„A accepta cu adevărat felul nostru de viaţă, înseamnă să nu dai multă importanţă orientării sexuale, decât, înălţimii, să zicem”16.

La aceleaşi celebre universităţi americane (Stanford, Penn) au fost date publicităţii declaraţii speciale numite de ex., „Protocol pentru actele de intoleranţă”17. Pentru unii aceste documente şi atitudini par în totalitate pozitive, dar creştinul lucid ştie că ele ascund o viziune necreştină ce promoveză păcatul despărţitor de Dumnezeu. Păcatul nu este numai promovat, ci este şi apărat prin organisme internaţionale, cum ar fi Human Rights Watch. Pe site-ul acestuia putem citi numeroase scrisori trimise către diverse organizaţii şi „biserici” din lumea întreagă, prin care se cere respectarea drepturilor comunităţii LGBT şi susţinerea lor. Aici există chiar şi un top unde sunt condamnate acele demersuri împotriva promovării comunităţii homosexuale, iar cele mai „păcătoase” iniţiative, de promovare LGBT, sunt lăudate. Din nefericire, România este una dintre cele cinci state dată drept exemplu pentru „progresul exemplar” de „păcătoşenie”:

„In România o decadă de presiuni interne şi internaţionale a dus la abrogarea unei legi de sodomie (sodomy law) şi la aprobarea unor cuprinzătoare protecţii antidiscriminatorii”18.

Dacă Europa a fost deja virusată de această mentalitate fals tolerantă, acum se luptă pentru împrăştierea întinăciunii asupra tuturor continentelor, această organizaţie acţionând şi în Namibia, Zambia, Botswana etc. Comunitatea Homosexuali şi Lesbiene din Zimbabwe consideră că prin demersurile ei a putut crea „un nou sens al toleranţei în unele centre urbane educate”.
Există şi ziua internaţională de combatere a homofobiei, 17 mai. Intr-un „Paşaport European împotriva Intoleranţei” editat în cadrul unei campanii a Consiliului Europei, cu numele „Toţi diferiţi, toţi egali”, la pagina ce discută aspectul homosexualităţii, se spune „All you need is love” (Toţi ce ai nevoie, este dragostea), x = y (adică cel normal şi cel homosexual sunt la fel) şi mai jos Homofobia = 019.
1Dacă nu suntem atenţi, nu facem decât să cădem „din lac în puţ”. Aparenta libertate de gândire şi exprimare a lumii de azi, despre care ni se vorbeşte atât de mult, pentru un creştin trezvitor şi lucid, ancorat în duhul Sfinţilor Părinţi, nu este decât o amăgire. Această libertate de exprimare este de fapt foarte îngrădită şi încă de legi. Şi va fi din ce în ce mai îngrădită. Ideologii acestui curent lucrează cu foarte mare tenacitate încercând pe nesimţite, să ne schimbe mintea în care se impregnaseră cât de cât principiile creştine despre viaţă.
Dacă ar fi să analizăm dintr-o perspectivă (pur lumească şi oarecum naivă) a nepremeditării viclene, am putea ajunge la următoarea concluzie: pe promotorii corectitudinii politice nu-i interesează dacă ai dreptate sau dacă creştinismul chiar s-ar putea să fie singura învăţătură adevărată. Nu-i interesează problema adevărului, ci doar faptul de a nu duce la violenţă. Prin urmare, de frică să nu se ajungă la violenţă – dacă cineva ar spune că numai creştinismul e calea cea adevărată către Dumnezeu – au căzut în cealaltă extremă, în care nu mai accepta (organizând o campanie de ridiculizare a unei asemenea poziţii) pe nimeni să zica cum că numai ei ar cunoaşte adevărul şi astfel, se ajunge la situaţia de azi, in care se spune că toate religiile duc la acelaşi Dumnezeu20. Dar:

„Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul” (II Ioan 9).

Aşadar, cum sa se îndumnezeiască21, adică să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, după al carui chip am fost creaţi, cel care nu ştie la asemănarea cui trebuie să ajungă, sau încearcă să se asemene altcuiva decât Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul cel adevărat?
Deja această „obsesie a răului radical, fervoare egalitară şi cult al toleranţei” a inceput să fie resimţită ca negativă, deoarece, de frica violenţei, orice conflict a fost simplificat la extrem şi

„orice dramă este recodificată în termenii alternativei între toleranţă şi stigmatizare. Intr-atât ne-am neliniştit pentru Celălalt, incât figura acestuia a sfârşit prin a estompa pe cea a duşmanului”22.

Transferând această explicaţie din tărâmul evreiesc în cel creştinesc, putem spune că acum este luată partea ereticului, a păcătosului, mai mult decât a celui ce trăieşte cuminte în adevăr şi evlavie. Aceasta deoarece există prejudecata că Biserica nu s-ar îngriji de mântuirea ereticului sau de a păcătosului, ci doar l-ar condamna fară drept de apel.
Creştinismul occidental, pierzând înţelesul şi mireasma învăţăturii autentice a Mântuitorului, a ajuns să se smintească şi să se plictisească de „varianta” crestină apuseană (catolică, protestantă şi sectară) şi de ceva vreme, încearcă, pe bună dreptate, prin corectitudinea politică, să caute şi în alte părţi adevărul: adică în „perspectivele oamenilor care nu sunt nici apuseni, nici albi şi nici bărbaţi” crezând că prin aceasta va afla vreo „comoară mare”. Acest curent este firesc deoarece lumea de multă vreme s-a săturat de „occidentalizarea lumii” si caută altceva. Numai că acel ceva, mai exact Cineva, pe care îl caută din fire subconştientul omului, nu trebuie căutat prin diverse locuri exotice (deşi şi de la unii dintre aceia putem re-învăţa, de ex., importanţa unei societăţi tradiţionale), ci în Ortodoxie, în creştinismul universal al Domnului nostru Iisus Hristos, acel crestinism care nu ţine seamă, nici de ţară, nici de culoarea pielii, nici de nimic altceva, afară de ascultarea de Domnul, fiindcă aici toţi oamenii sunt recunoscuti ca fii ai Tatălui ceresc şi toţi pot avea acces în mod egal la împlinirea sensului lor în această lume: îndumnezeirea.
Limbajul corectitudinii politice actuale mai este numit şi limbaj inclusiv (inclusive language). Cu această problemă, de formare a unui limbaj inclusiv, s-a ocupat şi masoneria:

„In capitolul despre Religie [din Constituţiile lui Anderson], Francmasoneria evită precizia definiţiei, deoarece aceasta ar fi început imediat să ridice bariere, iar dorinţa era una de inclusivitate”23.

Acesta este unul dintre mijloacele insidioase folosite de corectitudinea politică:1 schimbarea înţelesurilor cuvintelor24 şi ascunderea unor păcate strigătoare la cer, sub nişte abrevieri sau cuvinte care să nu mai arate omului adevărata faţă păcătoasă a unui lucru. Se caută termeni oarecum neutri, prin care să nu se vadă că s-a făcut vreo judecată de valoare asupra acelui lucru şi din care să nu reiasă evident că acel lucru este păcătos, adică opritor de la viaţa veşnic fericită.

„Modalitatea specifică de control social al gândurilor (prin interzicerea anumitor cuvinte ori expresii) pe care o promovează ideologia corectitudinii politice, nu diferă cu nimic de vechiul ideal fascist ori comunist de ideologizare forţată a societăţii“25.

Ni se cere să nu mai avem nici un criteriu creştin în a judeca lucrurile, ci să acceptăm ca bune, toate faptele şi păcatele, în numele toleranţei, fiindcă „din punctul de vedere al corectitudinii politice, intoleranţa este singurul păcat de moarte“26. Inceputul acestui compromis lingvistic şi spiritual a fost făcut chiar de întemeietorii franc-masoneriei, când, pentru a nu ofensa pe cei de alte religii, au luat calea apostaziei şi nedorind să-l mai numească pe Dumnezeu, nici Iisus Hristos şi nici măcar Dumnezeu, i-au spus „Marele Arhitect al Universului”, (M.A.A.U. sau G.A.O.T.U. în lb. engleză), lepădând astfel sute de veacuri în care Dumnezeu ni s-a descoperit din ce în ce mai clar, până la mântuitoarea întrupare a însuşi Fiului Său. Aşadar, deşi Dumnezeu ni s-a descoperit într-o mare măsură, noi preferăm să tăgăduim27 această cunoaştere, şi să ne prefacem că suntem tot în Vechiul Testament, dacă nu chiar în plin păgânism. Dar, oare am spus Vechiul Testament? Nu există aşa ceva: ci Testamentul Timpuriu (Earlier Testament) sau Primul Testament. Pe un site despre toleranţa religioasă se propune o altă variantă, care de asemenea, nu ‘supără’ pe nimeni, dar tăgăduieşte legătura firească şi indestructibilă dintre perioada de dinainte de venirea lui Mesia şi cea de după, dintre profeţii şi împlinirea lor. Astfel, aici se vorbeşte de Scripturile ebraice în loc de Vechiul Testament şi de Scripturile creştine în loc de Noul Testament.

Dar Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a spus răspicat:

„Unde sunt acum cei care atacă Vechiul Testament, care sfâşie trupul Scripturii, care dau alt Dumnezeu Noului Testament, şi alt Dumnezeu Vechiului Testament? Să-l audă pe Pavel cum închide gurile cele lipsite de Dumnezeu, cum leagă limba cea luptătoare împotriva lui Dumnezeu, şi arată, prin spusa aceasta [2 Cor, 4, 13], că acelaşi duh este şi în Vechiul, şi în Noul Testament! Inseşi numele Testamentelor ne arată armonia dintre ele. Se numeşte Noul Testament din pricina Vechiului Testament, şi se numeşte Vechiul Testament din pricina Noului Testament. Aşa precum spune şi Pavel: Zicând «Nou», Domnul a învechit pe cel dintâi (Evrei, 8, 13)’”.

De asemenea, în masonerie chiar şi iniţialele binecunoscute I.N.R.I. au căpătat un cu totul alt înţeles: Igne Natura Renovatur Integra (Prin foc natura este integral reînnoită).
In continuare vom da câteva exemple prin care ni se încearcă inocularea unui nou fel de a gândi asupra păcatului: nu trebuie să vorbim despre avort ca ucidere de prunci, ci pur şi simplu de „drepturile femeii”, de „drepturile de reprocere”, de „libertatea de reproducere”, de „libertatea de alegere”, „dreptul de a alege”, de „planificare familială” sau „întrerupere voluntară de sarcină”. In loc de adulter sau desfrânare se spune „relaţie non-monogamă” şi „sex non-marital”. In loc de secte sau religii mincinoase se spune „religii nontradiţionale” sau „alternative”. De asemenea, despre păcatul împotriva firii al homosexualitătii, se va vorbi ca fiind „o altă orientare sau preferinţă sexuală”. Nici de biserică nu vorbim, ci de „spaţiu de cult“, iar în loc de bordel se poate zice „spaţiu de acuplare” sau chiar casă de … toleranţă.
Se folosesc de asemenea abrevierile: nu se mai vorbeşte de „întrerupere voluntara de sarcină“, ci doar de ÎVS (IVG în franceză). Nu vorbim de cei care practică păcate împotriva firii, ci de comunitatea LGBT (lesbian, gay, bisexual, transexual) sau de non-conformism sexual (gender non-conformity) sau pur şi simplu de diversitate.
Aşa cum se încearcă rescrierea istoriei pentru a sluji intereselor unora şi altora, la fel se încearcă şi crearea unei noi limbi în care cuvintele vechi să capete noi înţelesuri sau chiar să dispară, fiind înlocuite de unele noi, care să nu aibă in spate o istorie a sensurilor.
1Scriitorul G. Orwell deja vorbea despre aceasta inca din anul 1948, când descria în romanul său „1984” dezvoltarea Nouvorbei:

”Aducem limba la forma ei finală – la forma pe care o s-o aibă când nimeni n-o sa mai vorbească nimic altceva. După ce ne terminăm noi treaba, ăştia ca tine or sa trebuiască s-o înveţe de la capăt. Poate crezi că noi nu facem altceva decât sa inventăm cuvinte noi. Nici pe departe! Noi desfiinţăm cuvintele – cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tu ştiai că Nouvorba este singura limbă din lume al carei vocabular scade în fiecare an? Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că nu vor fi cuvinte în care să-l exprimi. An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce mai restrânsă”28.

El nu făcea decât să descrie o realitate a vremii:

„comuniştii au jonglat totdeauna cu sensul cuvintelor; denaturarea semantică se află în însăşi esenţa limbajului comunist“29.

Tactica actuală de redefinire a cuvintelor a fost folosită foarte mult de propaganda atee comunistă.

„Dintre toate monopolurile de care se bucura statul Sovietic, nici unul nu era atât de crucial ca monopolul în ce priveşte definirea cuvintelor. Dicţionarul era arma supremă a controlului politic. Este interesant de notat în acest sens activitatea extraordinar de intensă, după 1950, în scrierea şi rescrierea de dicţionare în Uniunea Sovietică” (subl.n.)30.

Această tehnică insidioasă a fost ironizată până şi în celebrul roman Alice în Ţara Minunilor, în care, Humpty Dumpty spune:

„Când folosesc un cuvânt, acesta înseamnă exact ceea ce aleg eu să însemne – nici mai mult nici mai puţin” (Cap. VI).

Şi în spaţiul romano-catolic există voci care descriu dezastrul mental pe care-l provoacă comisarii noii ideologii anti-creştine. Aceştia arată că este vorba de o „bătălie a cuvintelor“31,

„de o veritabilă strategie de transformare lingvistică, care se configurează ca un proiect cultural global”.

Astfel,

„mare parte din vocabularul care priveşte contracepţia şi avortul urmează o vocaţie spontana spre cosmetica lingvistică” şi „fiecare definiţie eufemistică aduce cu sine altele, într-un lanţ semantic în care fiecare verigă constituie un pasaj pentru a modifica, împreună cu termenii, sensibilităţile şi conştiinţele” (Ibid., p. 132).

O metoda folosită de aceia este „achiziţia unui veşmânt în mod riguros aseptic, ştiinţifico-medico-legal” (mai ales în ce priveşte avortul) care să elimine orice cuvânt „prea încărcat de semnificaţii istorice şi sentimentale” (p. 135) folosindu-se un limbaj pur tehnic care să nu rezoneze în conştiinţa omului făcându-l astfel să se simtă prost când omoară un copil în pântece. Aşa încât nu va fi vorba de crimă, ci doar de planificare familială sau drepturi reproductive.
De aceea este mare nevoie ca teologul şi creştinul de astăzi să fie foarte stăpân pe înţelesul1 cuvintelor pe care le foloseşte şi mai ales, prin studiul aprofundat al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi, să-şi însuşească înţelesul pe care aceia l-au dat cuvintelor fundamentale ale Teologiei şi nu înţelesul nebisericesc pe care diverşi contemporani îl susţin. Pentru că dacă pierdem „războiul întru cuvânt”, dacă pierdem înţelesul adevărat-creştin al cuvintelor bisericeşti – datorită lipsei experienţei duhovniceşti – pierdem tot, deoarece altă „armă”, (în afară de rugăciune) Ortodoxia nu cunoaşte pentru a transmite mesajul mântuitor omenirii însetate de el şi pentru a combate lupii în blăni de oaie, sau „inventatorii de cuvinte”. In acest sens, cred că este pilduitoare grija Sfinţilor Părinţi pentru fiecare „iotă şi cirtă” din învăţătura Domnului.
O altă variantă a acestei manipulări este inventarea unor clişee care sunt deja cunoscute şi la noi în ţară şi care vor fi atribuite celor care nu sunt de acord cu ideologia corectitudinii politice. Astfel, un om care vorbeşte cu dragoste despre intoarcerea de la păcat a homosexualilor, va fi catalogat drept homofob, fără a se face nici un fel de discuţie despre starea de păcat. Cei care, consecvenţi fiind adevarului creştin descoperit de însuşi Dumnezeu oamenilor, vor vorbi cu bunăvoinţă despre faptul că nu poate exista adevărul simultan în două religii sau filosofii diferite32, i se va spune pe loc că este intolerant, bigot, tradiţionalist (fapt care este de lăudat, după cum spuneau unii dintre intelectualii cei mai profunzi ai secolului: Rene Guenon şi Mircea Eliade) nedeschis, neelastic, integrist, fundamentalist, bigot, orgolios, extremist, ignorant, exclusivist33, îngust la minte, rigid, plin de prejudecăţi, superstiţios, habotnic, fanatic. După cum pe vremea comunismului puteai fi acuzat de obscurantism, superstiţie sau misticism, acum s-au găsit alte sarmane cuvinte care să fie diabolizate. Intr-o directivă din 1943 a Comitetului Central al P.C.U.S. se spunea:

„Membri de partid şi organizaţiile comuniste să-i puna în încurcătură, să-i discrediteze şi să-i calomnieze continuu pe cei care ne critica. Când obstrucţioniştii devin prea sâcâitori, etichetaţi-i drept fascişti, nazişti sau antisemiţi […] Aceste etichete vor deveni, după suficientă repetare, un «fapt» in mintea publicului“34.

Să nu ne temem de aceste cuvinte ale unor copii din punct vedere duhovnicesc, căci Cel ce voieşte mântuirea tuturor, ne-a spus: „dacă vă uraste pe voi lumea, să ştiţi ca pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (In. 15, 18) si „dacă pe stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui” (Mt. 10, 25). Toate aceste fapte ne arată că va trebui să cultivăm mai mult ca oricand virutea bărbăţiei şi a credinţei nestrămutate în cuvântul Domnului şi al Sfintilor Săi, căci multe manipulări, dezinformări şi minciunării s-au abătut şi se vor abate asupra creştinilor binecredincioşi. Atitudinea unor oameni de a privi cu superioritate de „deasupra” tuturor religiilor spre cei ce şi-au asumat o credinţă, nu trebuie să ne complexeze/intimideze, căci altfel, vom fi şi noi amăgiţi de vrăjmasul mântuirii, cu dorinţa de a plăcea lumii şi de a primi laudele şi premiile ei de toleranţă35 şi vom uita că mai degrabă trebuie să plăcem lui Dumnezeu şi nu oamenilor, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel:

„Caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea încă oamenilor n-aş fi rob al lui Hristos!” (Gal. 1,10)

Această dorinţă de a plăcea lumii, de a obţine aprobarea ei în ceea ce facem, este unul dintre cele mai mari obstacole din calea mântuirii noastre. De aceea sfinţii, urmând Mântuitorului care a zis: ,Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41), consideră şi ei, că unul dintre semnele desavârşirii este respingerea acestei patimi atât de subţiri şi nebăgată în seamă:

„Omul simte că a primit înţelepciunea de la Duhul, din aceea că îi este greaţă să placa lumii în purtările lui sau în cuvânt şi este urâtă în ochii lui slava lumii acesteia“36.

Prin toate aceste catalogări simpliste enumerate mai sus, se pierde din vedere faptul că Ortodoxia a păstrat învăţătura cea mai lipsită de violenţă care a existat vreodată pe pământ: aceea a Domnului Iisus Hristos. Cine a mai spus vreodată că dacă cineva îţi dă o palmă să întorci şi obrazul celălalt? Cine a propovăduit vreodată iubirea duşmanilor? A mai învăţat cineva să iubeşti pe orice om până la a-ţi da viaţa pentru el? (In. 15, 13) Cine a fost mai tolerant decat Domnul nostru Iisus Hristos, care a spus să iertăm la infinit pe cei ce ne greşesc (Mt. 18, 22) DAR, în acelaşi timp, să nu le aprobăm NICIODATĂ păcatul din pricina unei false iubiri, numită mai nou, toleranţă!
In Biserica Ortodoxă nu găsim nicăieri crimele de care sunt acuzaţi crestinii, de cei care confundă creştinismul (ortodox) cu inchiziţia catolică. Spune B.P. Haşdeu comparând aceste două atitudini:

„Ce enormă diferenţă între sângerosul limbaj al acestui fanatic din Europa cea civilizată şi dulceaţa eminamente evanghelică a mitropolitului şi a episcopilor din barbara Românie!…”37

Sfinţi ortodocşi erau atât de delicaţi, încât nici frunzele copacilor nu vroiau să le rupa fără vreun motiv întemeiat. Deci, se deduce cu uşurinţă faptul că ideologii corectitudinii politice, fără o cercetare temeinică a învăţăturilor pe care le condamnă, sunt, din nefericire, doar nişte purtători de clişee cu care îi ştampilează la tot pasul pe cei care nu sunt de acord cu ei. Creştinismul, care schimbă omul pâna în adâncurile subconştientului şi îl învaţă iubirea faţă de aproapele care e chipul lui Dumnezeu, a fost dat la o parte. De cine? De cei care vor să instaureze iubirea cu forţa, prin legiferarea exagerată38 a tuturor aspectelor vieţii şi gândirii, prin încercarea de a învăţa pe oameni iubirea cu sila, prin poliţie împotriva „crimagânditului” (thoughtcrime), care a fost profeţit de G. Orwell încă din 1948. Cum de a reuşit acest autor să descrie atât de bine ce se întâmplă astăzi în lume? A reuşit fiindcă avea în faţă exemplul totalitarismului comunist, care nu e decat înaintemergătorul dictaturii corectitudinii politice (şi a celei antihristice), amândouă provenind din aceleaşi principii de gândire anticreştine, după cum ne spun cei care au analizat-o:

„Corectitudinea politică este o mişcare totalitară de tip leninist, cea mai gravă ameninţare pentru idealul unei societăţi libere de la prabusirea regimurilor totalitare de stânga încoace”39.

Acelaşi lucru l-a constatat şi cunoscutul dizident Vladimir Bukovsky care spunea recent:

1„Uniunea Sovietică a fost un stat condus prin ideologie. Ideologia de astăzi a Uniunii Europene este social-democratică, etatistă, şi o mare parte din ea ia forma corectitudinii politice. Sunt foarte atent cum corectitudinea politică se răspândeşte şi devine o ideologie opresivă“40.

Iată că şi intelectuali precum G. Orwell, Umberto Eco („acel politically correct, creat în America pentru apărarea drepturilor minorităţilor oprimate, ca opoziţie faţă de orice formă de discriminare rasială, devine acum un nou fundamentalism”41), Slavoj Zizek („toleranţa corectitudinii politice ne dăruieşte o credinţă decafeinizată: o credinţă care nu ofensează pe nimeni şi care nu ne mai angajează deplin nici măcar pe noi inşine“42) şi mulţi alţii, ne avertizează asupra pericolului acestei plăgi.
Filosofia creştinului ortodox nu este să gândească politically correct, ci „biblically correct”. Pentru creştin instrucţiunile de folosire ale lumii sunt în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie (păstrate în Biserica Ortodoxă de la apostoli până la noi) şi nu în ideologia corectitudinii politice care nu este decât „lucru făcut de maini omeneşti” (Ps. 113, 12).
Corectitudinea politică spune să nu faci sau să nu zici ceva ce ar putea ofensa pe cineva. Ea ne cere să avem

„un refuz manifest de a pronunţa judecăţi de valoare şi respingerea înverşunată a oricărui spirit critic“43.

Dar, în timp ce şi Evanghelia ne spune să nu judecăm pe alţii (acesta fiind un păcat foarte mare), indiferent ce pacate am vedea că săvârşesc, ea nu ne învaţă să fim orbi şi să spunem, cum doreste această nouă ideologie, că păcatul nu este păcat.Domnul nu ne învaţă să dam dovadă de atâta cruzime şi nemilostivire încât să lăsăm pe aproapele nostru, aprobându-i păcatele, să considere că merge pe o cale bună, când el merge pe cea rea. Sfântul Ioan Gură de Aur, prevăzând această nesănătoasă atitudine, ne-a spus incă de acum 1600 de ani:

„satana pândeşte neîncetat mântuirea omului, şi noi nu trebuie oare să ne ruşinăm de nepăsarea noastră pentru mântuirea semenilor noştri, când satana gândeşte mereu cum să-i piardă? Tu te vei lenevi la lucru când Dumnezeu însuşi te îndeamnă să dobândeşti pe cei pierduţi? Cine ne va ierta, oare, fraţilor, când satana are o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor, iar noi nu avem nici cea mai mică râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri? De aceea, când vezi un frate împietrit la inimă şi care nu vrea să te asculte, atunci zi întru sineţi: Oare cu timpul nu-l voi câştiga? Oare tu nu vezi când un părinte, chiar când nu mai are nici o şansă pentru însănătoşirea copilului său, totuşi, plângând şi suspinand, stă lângă patul său, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea mai de pe urmă? Tot aşa să faci şi tu cu fratele tău. Acela, cu lacrimile sale, nu poate să alunge boala, nici să îndepărteze moartea ce se apropie, tu, însă, pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l ridica, cu lacrimile şi suspinurile tale, dacă eşti neobosit şi nu te depărtezi de dânsul. Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Deşi noi suntem fără luare-aminte, El, totuşi, în toate zilele vorbeşte către noi prin prooroci şi apostoli, şi nu încetează să îndemne pe cei împietriţi la inimă”44.

Dar acelaşi Domn, care ne învaţă să discernem clar între virtute şi păcat, ne-a dat şi soluţia acestei situaţii: nejudecarea, iubirea pentru cel amăgit de diavol, rugăciunea pentru el, sprijinirea lui spre lepădarea de cel rău şi în nici un caz acceptarea păcatului sau aprobarea lui, ci doar tolerarea (în sensul vechi al cuvântului45) acestei situaţii cu nădejdea îndreptării aceluia. Iată cât de delicat ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi despre aceasta:

„Nu defăima şi nu lăuda pe nimeni (şi una şi alta înseamnă a judeca pe cineva, lucru osândit de Dumnezeu), abţine-te să te pronunţi asupra aproapelui tău”46.

Dar în acest text nu se susţine doctrina corectitudinii politice, ci este condamnată pronunţarea unei sentinţe definitive asupra omului, despre care numai după moarte putem fi siguri că a sfârşit în virtute sau în păcat.
Putem concluziona deci, că toleranţa adică descreştinarea este scopul final, iar corectitudinea politică este mijlocul prin care se doreşte obţinerea acestui scop. Dar impunerea forţată, prin lege, a unei gândiri unice, nu poate duce la rezultate bune pe termen lung, deoarece, de frica ostracizării şi izolării celor ce s-ar opune, oamenii se conformează (rezultă ipocrizie şi minciună), dar în sinea lor deja revolta începe şi finalul poate fi aflat prin compararea cu alte regimuri care au încercat o impunere unei asemenea gândiri unice47.
Aşadar, prin toată această înălţare la rang de zeu a toleranţei nu se realizează altceva decât o teribilă ‘zăpăcire’ a minţilor oamenilor, pentru că se pun pe acelaşi plan toate religiile, toate confesiunile (ca şi prin mişcarea ecumenica), toate filozofiile, toate înclinaţiile păcătoase.

1

Note:

1 H. Tristram Engelhardt, „The challenge of living in a post-christian world”, Cuvânt susţinut la Seminarul Ortodox „Sfântul Gherman”, din insula Kodiak, Alaska (23 mai, 2004), la: http://dioceseofalaska.org/pdf/engelhardt.pdf, p. 9.
2 Tot despre această minoritate i-luminată amintea şi Eminescu cu mult timp în urmă, constatând cu durere uşurinţa cu care se lasă manipulaţi oamenii: „Ea [lumea] crede cum că duce a lumii soartă-n mână, / Şi singură e dusă de-o mână de şireţi”. In poezia Andrei Mureşanu.
3 H.-R. Patapievici, Omul recent, p. 305, 307.
4 „Acesta a publicat mai multe eseuri în care îşi afirmă devotamentul său faţă de comunitatea evreiască şi chiar susţine că unele aspecte ale teoriei sale critice îşi au originile în influenţe iudaice” (Martin Jay, „The Jews and the Frankfurt School: Critical Theory’s Analysis of Antisemitism”, New German Critique, 1980, nr. 19, p. 139). El a fost de asemenea şi cel care a fondat şi loja B’nai B’rith din Frankfurt.
5 Gershom Scholem, Von Berlin nach Jerusalem (Frankfurt: Suhrkamp, 1977, p. 167) citat la Foundations of the Frankfurt School of Social Research (Edited by Judith Marcus and Zoltan Tar), Transaction Books, London, 1984, p. 3.
6 Un tânăr cărturar român spunea despre experienţa sa din universităţile occidentale:
„De câte ori îi vorbesc despre comunism vreunui occidental simt cum se uită pieziş la mine. … Intelectualul problematizează materialist-dialectic tot ce îi spui. Consideră că nedreptăţeşti una dintre cele mai generoase doctrine ale omenirii. Că nu înţelegi. Că eşti agent la reacţiunii. Fascist. Nazist. «Comunismul e bun în sine, a fost doar greşit aplicat» îşi va răspunde cu îngreţoşată superioritate, făcându-te să te simţi un biet barbar care n-a ştiut folosi un rafinat instrumentar ideologic. … Ceea ce mă înfiorează cel mai tare e gândul că mulţi dintre bursierii noştri din occident intră în sfera de influenţă a unor asemenea secretari de partid şi că, nu peste multă vreme, România va începe să aibă ceea ce n-a avut niciodată într-o proporţie semnificativă: o intelectualitate marxistă” (M. Platon, Ortodoxia pe litere, Ed. Christiana, 2006, p. 32).
7 Unul dintre membri acestui institut, Erich Fromm, în nefericitul duh anticreştin al religiei mozaice, încerca să explice într-o scriere de-a sa cum dogma dumnezeirii Domnului Iisus Hristos formulată la Sinodul de la Niceea îşi are izvorul „de fapt” în anumite porniri ale subconştientului şi că nicidecum Hristos nu a fost mai mult decât un simplu om. Vezi studiul acestuia „The Dogma of Christ” în The Frankfurt School on Religion: Key Writings by the Major Thinkers (edited by Eduardo Mendieta), Routledge, New York, 2005, p. 61-100.
8 G. Borradori, Filozofie într-un timp al terorii. Dialoguri cu Jurgen Habermas şi Jacques Derrida, trad. de Marie-Louise Semen, Ed. Paralela 45, Buc, 200 p. 46.
9 Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice, Ed. Antet, p. 90. Un titlu uimitor găsim în celebrul ziar New York Times, unde un învăţat catolic, arătând asimilarea de către catolicism a ideologiei toleranţei, se întreabă: „Credinţa cea adevărată: Este oare toleranţa?”. Acesta spune câteva lucruri pe care vom avea ocazia să le aprofundam pe parcursul lucrării:
„Cum au invaţat creştinii virtutea toleranţei? … Dezvoltarea treptată a acestei revoluţii a conştiinţei poate fi datată începând cel mai târziu cu sec. XVIII, spre sfârşitul căruia, a apărut în cele din urmă o ţară – America – ce a refuzat în mod oficial să mai joace vechiul joc despre a cui religie e adevărată şi şi-a însuşit o viziune larg agnostică asupra adevărului religios: tu poţi crede ce vrei si la fel şi eu şi nici unul nu-şi poate impune credinţa asupra celuilalt” (Thomas Cahill, „The one true faith: is it tolerance?”, 3 feb. 2002).
Vom vedea mai jos care sunt scăderile unei astfel de viziuni. Toleranţa este ca un antidepresiv: linişteşte uneori la suprafaţă violenţa, dar nu tratează problema de fond, a sufletului care tânjeşte după certitudine.
10 Thomas L. Friedman, „The Real War”, The New York Times, 27 nov. 2001, p. A19.
11 Ceea ce se numeşte acum Europa, mai înainte s-a numit Respublica Christiana, iar astăzi nu se mai doreşte menţionarea creştinismului în constituţia europeană nici măcar ca moştenire istorică. Şi Eminescu, realizând impactul pozitiv al creştinismului asupra lumii întregi, zicea:
„Iată 2000 de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. […] Astfel, a se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentimentul de datorie civică doar, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. Mihai Eminescu, Opere, voi. XII, Ed. Academiei Române, 1985, p. 134.
12 Acest fapt mi-a fost confirmat şi de dizidentul rus Vladimir Bukovsky, cu care am avut ocazia să stau de vorbă. Vezi şi cartea acestuia: Uniunea europeană… o nouă URSS?, trad. de Dan. C. Mihâilescu, Ed. Vremea, Buc, 2006. Se ştie că în Occident foarte mulţi intelectuali (care nu cred că au fost forţaţi vreodată să consume „împărtăşanie” făcută din excremente umane, nici nu au fost vreodată băgaţi în „combinezonul cu şobolani” ca în temniţele româneşti) simpatizează comunismul, considerând că greşeala răsăritului a fost doar că nu a pus bine în practică o doctrină „atât de sublimă”. Eliade spunea în 1976 că
„întreaga cultură franceză e dominată de marxişti, stângişti, freudieni etc. […] Marxismul este filozofia omului decăzut. Singura filozofie care îi justifică păcatele şi îi validează resentimetele”. în Jurnal 1970-1985,
Ed. Humanitas, Buc, 2004, p. 224, 233.
13 Ioan G. Coman, Cauzele generale ale politicii anticreştine a împăratului Iulian după marturii patristice, Ed. Institutului Român de Bizantinologie, Buc, 1938, p. 10.
14 Andrew Louth, „Theology, Contemplation and the University”, articolul poate fi consultat la adresa: http://www.studiatheologica.cnet.ro/numar200302.asp?id=2.
15 Allan Bloom, Criza spiritului american, trad. de Mona Antohi, Ed. Humanitas, Buc, 2006, p.23.
16 David Campell, More than tolerance. Articolul se găseşte la adresa: http://www.digitas.harvard.edu/~perspy/old/issues/1997/nov/tolerance.html
17 Jeniffer Jacobson, „Penn State revises intolerance policies”, Chronicle of Higher Education, 52 (2006), nr. 39, p. A20.
18 Vezi: http://www.hrw.org/doc/?t=lgbt.
19 Vezi la adresa: http://www.coe.int/T/e/human_rights/ecri/3-Educational_resources.
20 „Puterea răului cosmic asupra omului e atât de intensă, încât nici unul din fiii lui Adam nu-l poate birui fără Hristos, fără Iisus-Mântuitorul”, spune Arhim. Sofronie, Viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan, p, 173.
21 Despre poziţia Bisericii Ortodoxe în ce priveşte mântuirea non-ortodocşilor, a scris cu mult dicernământ Părintele Serafim Rose. Vezi la Ierom. Damaschin, Viata şi învăţăturile…, p. 721.
22 Alain Finkelkraut, In numele Celuilalt. Reflecţii asupra antisemitismului care vine, trad. de Georgeta Vieru, Ed. Hasefer, Buc, 2004, p. 22.
23 David Stevenson, „James Anderson: Man & Mason”, Heredom, vol. 10 (2002), p. 119.
24 Despre această tactică se poate citi şi în cartea ce tratează foarte pe larg, dintr-o perspectivă creştină (protestantă), despre tema noastră: Noua toleranţă, de Josh McDowell şi Hostetler, trad. Natan Mladin, Ed. Aqua Forte, Cluj, 2005, p. 60.
25 H.-R. Patapievici, Omul recent, p. 312.
26 V. Volkoff, Manualul…, p. 53.
27 „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl(I In. 2,22-23).
28 G. Orwell, 1984, trad. Mihnea Gafiţa, Ed. Polirom, Buc, 2002, p. 74, 75. O distopie asemanătoare ne prezenta şi celebrul regizor, Francois Truffaut în filmul său ,Fahrenheit 451″, in care pompierii viitorului nu vor mai stinge focuri, ci vor arde cărţi, fiindcă cititul devenise interzis, fiind înlocuit de televizor. Acest film consună cu cuvintele pe care le-a adresat într-o vedenie un demon unui călugăr, vorbind despre scrierile Sfinţilor Părinţi adunate de Sfântul Paisie de la Neamţ:
„Ah! Blestematele terfeloage de cărţi, arde-le-ar focul. Pentru acelea mai şedem [să vă războim], că a întrarmat Stareţul ucenicii săi cu cele mai tari arme. Şi acum pentru aceea nu ne putem duce. Insă degrab şi de acelea mă voi răsufla, căci le voi răpune şi de aceia mă voi odihni”. Viaţa Cuviosului Paisie de la Neamţ, Ed. Trinitas, Iaşi, 1997, p. 115.
Cu dreptate se vaită demonul căci „citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor“. SFÂNTUL Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. 1, Buc, 2000, p. 118.
29 Jean Francois Soulet, „O corupere semantică” în Stephane Courtois (coord.), O noapte atât de lungă. Apogeul regimurilor totalitare în Europa 1935-1953, trad. de Doina Jela, Ed. Vremea, Buc, 2008, p. 544.
30 Robert C. Tucker, „Stalin and the Uses of Psychology”, World Politics, vol. 8 (1956), nr. 4, p. 477 şi n. 30.
31 Lucetta Scaraffia, Eugenia Rocella, Impotriva creştinismului. ONU şi Uniunea Europeană ca nouă ideologie, trad. Cornel Dârle, Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 130.
32 Pentru că „dacă nici o religie nu este falsă, atunci nici una nu este adevărată”.
33 Dar adevărul este prin definiţie exclusivist, spunea un apologet creştin, pentru că ori de cate ori afirmi un adevăr spui că opusul lui este fals. Atributul masonilor liber, înseamnă în definitia Marelui Maestru E.O. Chirovici, „a avea mintea deschisă”.
34 Fragment citat de Mircea Platon, „Cine a furat perucile”, în rev. Tabor I (2007), nr. 5, p. 52
35 De ex., UNESCO a dat chiar şi fostului patriarh român diploma de excelenţă „pentru contributia avută la dialog şi toleranţă, precum şi ca o recunoaştere a promovării înţelegerii între civilizatii şi religii”. Iar Centrul „Toleranţa” din Republica Moldova, sponsorizat de SUA, oferă celor care participă la acţiunile sale, „Certificatul de Voluntar în Promovarea Toleranţei”.
36 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 207.
37 B. P. Haşdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Editiunea II, revăzută şi adausa Buc, 1868, p. 48.
38 „Cauza veritabilă a obsesiei de a legifera fiecare aspect al vieţii ţine de profunda nesiguranţă în care se află omul care a abandonat orice standard mai înalt decât opinia societăţii în care trăieşte“. H.-R. Patapievici, Omul recent, p. 220.
39 Ibid., p. 309.
40 Fragment dintr-un discurs ţinut la Bruxelles în anul 2006. Se poate citi şi asculta online la adresa: http://www.brusselsjournal.com/node/865. Trebuie să ne amintim că Bukovsky şi-a petrecut 12 ani din viaţă în închisorile, lagărele de concentrare şi instituţiile „psihiatrice” sovietice, încât il putem considera pe bună dreptate un expert în mentalitatea comunistă.
41 Umberto Eco, Pliculeţul Minervei, trad. de M. Şchiopu, Ed. Humanitas, Buc, 2004, p. 29.
42 Slavoj Zizek, Passion in the era of decaffeinated belief, la http://www.lacan.com/passion.htm.
43 V. Volkoff, p. 102.
44 Sfântul Ioan Gura de Aur, Predici la duminici şi sărbători, trad. de Melchisedec al Romanului, Ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p. 344.
45 Este interesant de remarcat în legătură cu sensul nou al toleranţei ceea ce spunea un profesor evreu comentând câteva remarci despre toleranţă ale gânditorului J. Locke: „Ceea ce este tulburător în acest pasaj este ideea îndrăzneaţă prin care, chiar şi după asigurarea unei toleranţe religioase totale, Anglia rămâne un stat Creştin” (Jonathan Cohen, „Some jewish reflections on Locke’s Letter concerning toleration”, Cross Currents, 56 (2006), p. 66).
46 Avva Isaia Pustnicul la SFÂNTUL Ignatie Briancianinov, Ofrandă monahilor contemporani, trad. de Boris Buzilă, Fundaţia Dosoftei, Buc, 2002, p. 271.
47 H.R. Patapievici spunea că „mecanismul psihologic prin care corectitudinea politică se impune este teama de stigmatizare publică pe care le-o inspiră celor care-i refuză catehismul” (Idei in dialog, 6/2007).

„Adeseori toleranţa degenerează în tolerantism, adică în sincretism şi indiferenţa faţă de adevăr, bine sau frumos, iar atunci când este impusă de stat – ca în cazul laicismului modern – este de fapt practicată ca o reprimare a creştinismului în spaţiul public, invită nu la convieţuire, ci la expulzare, ducând la paradoxul unei impuneri sau practici intolerante a toleranţei”. Ioan Ica jr., „Reflecţii filosofice şi teologice asupra ideii de toleranţă”, în vol. Toleranţă şi convieţuire in Transilvania secolelor XVII-XIX, coord. Ioan Vasile Leb, Ed. Limes, Cluj, 2001, p. 63.

(Din: „Zeul tolerantei” si descrestinarea crestinismului. O privire ortodoxa.Editura Christiana, Bucuresti, 2009)

1

sursa: cuvantulortotox

1