Predica la Duminica Sfintilor Parinti

1

„Toti sa fie una”. (Ioan XVII, 21).

Frati crestini,
Slovele sfinte, care au batut astazi la urechile sufletelor noastre, sunt minunatele cuvinte pe care le-a grait Domnul nostru Iisus Hristos, catre Dumnezeu Tatal. Ele cuprind cea mai duioasa rugaciune, pe care a grait-o Fiul lui Dumnezeu catre Parintele Sau. Intr-un grai plin de marturisirile unei sfasietoare dureri sufletesti, pe care le are „Cel ce ne-a iubit”, in clipele apropiatei parasiri a celor pamantesti; cand se roaga lui Dumnezeu Tatal pentru Sine, pentru ucenici si pentru toti credinciosii Sai.
Aceasta este prima si unica rugaciune, care s-a inaltat de pe pamant catre Cer, din sufletul Celui mai nevinovat pamantean si de catre Insusi Dumnezeu. Insemnatatea ei creste inca cu mult, cand ne gandim la momentul cand a fost rostita: inainte de a fi prins, schingiuit si rastignit, Acel ce a suferit toate si a murit pentru mantuirea tuturor oamenilor din orice loc si din toate veacurile. Importanta acestei rugaciuni este cu atat mai mare pentru noi crestinii, intrucat ea e testamentul Mantuitorului nostru. Daca intreaga Evanghelie este de o nepretuit de mare valoare pentru crestinatate, apoi aceasta rugaciune, care reprezinta testamentul prin excelenta, ia proportiile unor valori ce nu pot fi marturisite si simțite, in toata adancimea lor, de o minte si un suflet pamantean. In genunchi, cu fruntea-I divina aureolata de straluciri supraomenesti, „ridica ochii Sai spre cer”, si da glas rugaciunii care s-a cetit astazi, din Sfanta Evanghelie.
„Parinte, a venit ceasul: proslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca… Parinte Sfinte, pe cei ce Mi i-ai dat pazeste-i in numele Tau, ca sa fie una ca si Noi!… Ma rog si pentru cei ce vor crede in Mine… ca toti sa fie una; precum Tu Parinte, esti in Mine si Eu in Tine, asa si ei una sa fie in Noi…” (Ioan 17, 1.11.21). Se roaga ca dragostea sa ne invaluie pe toti crestinii, ca astfel, sa fim uniti intre noi ca unul.

Frati crestini,
Noi ne intrebam mirati, de ce exista certuri si neintelegeri intre oameni? Aceasta mirare cu atat mai mult creste, cand observam ca si intre crestini exista foarte adesea acest mar al discordiei si neintelegerilor. Care sa fie oare motivele neunirii si ale invrajbirilor dintre oameni?
Desigur ca explicatiile sunt foarte multe si usor de dat. N-ar fi sa ne gandim decat la faptul ca fiecare om reprezinta cel putin o individualitate, daca nu o personalitate, care-l diferentiaza de ceilalti oameni. Aceasta distinctie umana duce la o singularizare, care in mod firesc da nastere la nepotriviri intre oameni. Aceasta nepotrivire intre indivizi este chiar si din punct de vedere fiziologic, unul este de un temperament sanguin, altul limfatic, apoi unii sunt mai ageri, mai iuti, altii sunt mai molatici, mai greoi in a purcede sa infaptuiasca ceva. La aceste explicatii pe care le gasim, pentru ce nu toti oamenii traiesc intr-o frateasca dragoste, vine a se adaoga si diferenta de cultura dintre membrii aceleasi societati, apoi masura in care fiecare se foloseste de bunurile si inlesnirile acestei civilizatii. Si in sfarsit, la aceasta nepotrivire dintre oameni, timpurile noastre de o integrala democratie, au impartit lumea intr-o multime de cenacluri potrivit diferitelor crezuri politice. Asa ca, acum, partizanii unei grupari nu vor sa auda de oamenii celorlalte grupari, ba ceva mai mult, se urmaresc unii pe altii sa-si faca rau, si nici intr-un caz nu sunt si nu vor sa fie intr-o atmosfera de frateasca reciprocitate.
Tot in sprijinul acestei diferentieri dintre oameni si al neintelegerilor dintre diferiti indivizi, vine a ne marturisi si proverbul romanesc, care zice: „Spune-mi cu cine te insotesti, ca sa-ți spun cine esti”. Oare ce ne invedereaza aceasta, decat ca noi oamenii nu suntem in legatura de frateasca dragoste cu toti, ci numai cu anumiti oameni cu care ne asemanam. Dar certuri si neintalegeri exista si intre popoare. Din aceleasi motive, popoarele ca si indivizii, sunt diferite in ceea ce priveste caracterele. La aceasta diferentiere a contribuit forta lor sufleteasca, care nu este una si aceeasi, apoi teritoriile deosebite si ocupatiile diferite care in mod firesc duc la ciocniri de interese. Nu mai vorbim de limba deosebita, care mentine aceste zagazuri de necontopire in aceeasi dragoste.
Fratilor, daca acestea si inca altele sunt motive de impricinare dintre oameni, oare sa nu fie motive tot atat de puternice, sau poate chiar mai convingatoare si de o mai mare valoare, care sa inlature ura dintre noi si sa ne dea ratiunea sa intronam dragostea frateasca intre toti oamenii?
Negresit ca sunt si motive care pledeaza pentru o necurmata si inflacarata dragoste intre toti pamantenii. In primul rand ma gandesc la existenta Bisericii, care lupta pentru unirea si fratietatea dintre toti fiii ei duhovnicesti. Ea vesnic propovaduieste ca toti oamenii sa traiasca in iubire unul fata de altul. Si face aceasta, pentru ca insasi fiinta acestei Biserici este plamadita din dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii.
Iar crestinii, ca unii ce sunt renascuti la o noua viata, prin baia Sfantului Botez, trebuie sa fie cu iubire fata de toti, caci „oricine iubeste este nascut din Dumnezeu, care este dragoste”. (I Ioan 4,7).
In Biserica lui Hristos, toti formam o familie a crestinatatii, avand cu totii: „un Domn, o credinta, un botez”. (Efeseni 4,5).
Unirea acestei dragoste ne-o cimenteaza si mai mult faptul ca toti crestinii „ne impartasim dintr-o singura paine”, „care este impartasirea cu insusi trupul lui Hristos”. (I Cor. 10, 16-17). Iar ca o incoronare a acesui fapt, ajungem, dupa marturia Sfantului Apostol Pavel, „ca toti la un loc sa fim trupul lui Hristos, iar fiecare in parte membre aceluiasi trup”. (I Cor. 12, 27).
In crestinism este posibil de realizat cea mai stransa unire de dragoste intre toti credinciosii si apoi intre ei si Dumnezeu. Iisus a zis: „Eu sunt in Tatal Meu si voi in Mine si Eu in voi”. (Ioan 14, 20).
Credinciosii in Biserica sunt uniti in una si aceeasi credinta, in una si aceeasi speranta, prin una si aceeasi invatatura, care vine de la un singur Dumnezeu. Ceva mai mult, profetul Maleahi ne intreaba in chip asa de firesc: „Oare nu este un singur Parinte pentru toti? Nu ne-a creat pe noi un singur Dumnezeu? Pentru ce suntem vicleni unul fața de altul, ca sa pangarim legamantul parinților nostri?” (Cap. II, 10).
Se incearca sa se faca o unire pe alte temeiuri decat cele ale Bisericii, dar nu au reusit si nici nu vor izbandi. Ma gandesc la „Liga Natiunilor”, ale carei slabiciuni s-au aratat nu la mult timp dupa infiintarea ei. Ea nu a putut duce la unire si nu va fi in stare sa realizeze faptic dragostea dintre popoare si indivizi, pentru ca baza pe care a cautat sa-si sprijine acest gand e subreda. Liga Natiunilor a cautat ca pe baze economice si ratiuni juridice sa infaptuiasca unitatea Europei. Dar economicul este cel mai mobil fundament de pace.
Economicul divide, nu uneste, el imparte, nu aduna. Ceea ce uneste pe toti intr-o dragoste frațeasca este credinta in cele descoperite noua din ceruri. Biserica in Evul Mediu a mentinut cu unitatea ei spirituala, unitatea Europei. Cerul uneste, pamantul ne imparte.
Au incercat altii ca prin forta sa intemeieze aceasta unitate morala a dragostei, dar n-au izbandit. Ma gandesc la Napoleon, care prin forta militara a cautat sa uneasca sub un sceptru toate natiunile Europei si ale celorlalte continente, dar n-a reusit sa infaptuiasca decat ruine!!
Forta fizica nu poate sa infaptuiasca unirea, dragostea intre indivizi. Ceea ce cimenteaza dragostea intre oameni si popoare, este o alta forta, e forta spirituala, este transcendentul, credinta in Dumnezeu. Credinta in Hristos ne cere ca sa iubim pe toti, nu din dragoste prieteneasca a aceluia pe care il iubim, ci sa-l iubim din iubirea iubirii insasi. In afara de crestinism nu este iubirea frateasca in adevaratul ei sens. Este cel mai mare neadevar a zice ca iubesti pe aproapele, cu toate ca nu crezi in Dumnezeu. Dragostea ateului poate sa fie fizica, ori marginita numai la rudenii, dar nu va fi una universala, care sa mearga pana acolo ca sa iubeasca si pe dusmani. Hristos cere sa iubirn si pe vrajmasii nostri si pe oricine din orice loc. Dragostea este, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, limba universala, care ne apropie pe noi oamenii unii de altii. De vei fi oriunde pe fata pamantului, fara a sti limba acelor locuitori, dar daca vei arata dragoste prin orice binefaceri fata de oricine, iti vor zambi, te vor intelege, iți vor fi recunoscatori. N-ar fi sa va amintesc decat de David Livingstone, un mare misionar englez, din veacul al XIX-lea, exploratorul Africii centrale si australe, care, prin marile sale sfortari in combaterea maladiilor si moralizarea negrilor, a fost ințales de acesti negri. Dragostea lui a fost priceputa, cu toate ca el nu stia limba tuturor triburilor. Salbaticele popoare africane observau ca Livingstone le vrea binele, sanatatea, luminarea lor prin invatatura lui Hristos. La dragostea marelui lor binefacator, cum credeti ca au raspuns acesti necivilizati si neculti oameni?… tot prin dragoste. Cand a murit David Livingstone (+ 1873), acei africani inculti l-au dus pe spatele lor mii de kilometri pe jos, intr-un alai de mii de negri, pana la mare, unde era sa fie imbarcat intr-o corabie ca sa fie adus in Europa.
Iata cum dragostea este pretuita de toti oamenii, din toate locurile, chiar de pe cea din urma treapta a civilizatiei. Toti ii recunosc binefacerile si o rasplatesc tot cu dragoste, atunci cand li se arata.

Un alt motiv de inlaturare a urii si a impricinarilor dintre noi, fraților, este si multimea nenorocirilor la care suntem expusi de a le indura in orice moment.

De ar fi un puternic cutremur, care sa naruie totul, oare, fratilor, nu am uita ura si dusmania dintre noi ? Oare, daca in acele clipe tragice, cand pamantul se zguduie si crapa, te-ai afla langa un vrajmas al tau, il vei arunca in prapastie? Sau, cu dragoste, va veți ingriji unul de altul sa scapati? Spre a va convinge mai puternic de aceasta, n-ar fi decat sa va rog sa observati ce fac animalele salbatice cand vine asupra lor vreo calamitate. Ele fug toate in bordeiele oamenilor… si nu vin cu gandul de a sugruma…, ci fricoase si blande, acum, stau la picioarele omului ca cei mai buni prieteni.

Oare noi suntem atat de siguri pe trainicia nezdruncinata a acestei vieti, incat sa nu ne fie imboldit sufletul spre dragostea tuturor, chiar si a vrajmasilor?

Dar, fratilor, la dragostea frateasca dintre noi suntem indemnati chiar si de suferinta. Durerea te face mai bun la suflet, privirea nu-ti mai este injectata de ura cu privire la vrajmasul tau. Ma gandesc la soldatii din timpul razboiului, care fiind cazuti raniti, desi dusmani intre ei, isi dadeau apa unul altuia… si-si legau ranile reciproc. Omul nu poate fi atat de hain la suflet sa dea cu piciorul sa se inece, chiar dusman de i-ar fi acela. Si spune, tu omule, cum ai trata tu pe binefacatorul tau dusman de pana mai ieri? Oare nu cu dragoste?
Si apoi, fratilor, de ce sa fim indiferenti si dusmani unul fata de altul? De ce impricinari intre noi?… Nu toti suntem oameni, indiferent de culoarea pielii, ca-i alba, ori neagra, sau galbena, indiferent de cultura ori avere? Si cum? Sa ne iubim numai pe noi fiinte cu invelisuri efemere?… Nu simtim ca sa iubim si pe altii ca si pe noi insine?… Dar nu toti traim pe acelasi pamant? Nu toti ne hranim cu roadele aceluiasi pamant? Ce, este cineva care traieste in aer? Vietuieste cineva dintre oameni in vazduh, ca sa-l invidiem? Sa-l uram? Nu cu totii framantam lutul aceluiasi pamant?
Si apoi, fratilor, de ce sa fie ura intre noi? Noi traim intr-o generatie cu care ne-am nascut si cu care vom si muri. Oare acel ce este plin de ura fata de aproapele sau, depaseste generatia sa? Si atunci de ce sa ne aruncam cu ura unul asupra altuia? Nu incapem in mijlocul unui veac si al generatiei noastre?… In cele din urma ne va infrati pamantul cu fratii cu care vecuim in aceste decade ale vietii.
Spuneti, dumneavoastra, ce importanta au dusmaniile veacului al XIV-lea, sau al XIX-lea, din cutare sat, oras, sau dintre state? Si-au otravit sufletele cat au trait… si n-au gustat binefacerile dragostei, n-au implinit porunca lui Dumnezeu ca toti sa fie una, si nu vor fi fericiti nici acum si nici in veci, in ceruri. Crestini, rupeti paienjenisul care va zebreluieste fiintele voastre. Nu fie intre voi: eu, tu, ei si dansii, ci numai noi fratii in Hristos. Poate ca inca e greu sa porniti la infaptuirea acestei dragoste, atunci, rugati-va lui Dumnezeu ca sa pogoare in sufletele voastre scanteia focului divin, care sa le incalzeasca si sa le puna in miscare.
Crestini, urmatori ai lui Hristos, impliniti testamentul Mantuitorului nostru: ca toti sa fim una. Amin.

Protos. Dr. Vasile Vasilache
(din volumul „Dumnezeu este Lumina” – Predici rostite la Catedrala mitropolitana din Iasi intre anii 1935-1939)

sursa

Reclame

Sa ramanem uniti in dragostea lui Dumnezeu ca sa ne imbracam cu putere de Sus! – Cuvinte de invatatura la Duminica Sfintilor de la Sinodul I Ecumenic

Importanta dreptei credinte si a “unitatii Duhului intru legatura pacii”

“Sa cerem ajutorul acestor Sfinti Parinti nu ne clatinam nicio cirta in credinta cea dreapta in aceste vremuri si sa ne putem lupta cu duhul acestei lumi care, prin toate, cultiva o imparatie a patimilor, o relativitate a credintei si o slabanogeala, ducand pana la cultivarea unor pacate nefiresti!”

1

***

1

Predica Parintelui Nichifor Horia la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic (2014):

IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE versus RATACIRILE ARIANISTE CARE CUPRIND LUMEA INTREAGA DE IERI SI DE AZI

“Minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu Si-a avut oamenii Sai sfinti, prin care si-a vadit Adevarul!”

“Trebuie sa ne asumam curajos o viata de lupta. Viata duhovniceasca nu este usoara, ci este o lupta corp la corp cu patimile…”

“In numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh! Amin!

Iubiti credinciosi, cuvantul Evangheliei de astazi ne pune inainte importanta dreptei credinte prin cuvantul pe care Mantuitorul il da ucenicilor sai:

“Aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos, pe Fiul pe pe care L-ai trimis“.

Aceasta este viata vesnica, adica viata nestricacioasa, viata care nu este biruita nici de 1demonul plictiselii, al desfranarii, al trandaviei, al lacomiei si toti ceilalti care apasa asupra vietii in lume in general, in toate timpurile si in ziua noastra parca mai mult decit altadata, ajungand bietii oameni ametiti, ajungand bietii oameni sa nu mai inteleaga nici care este rostul vietii pe pamint, nu stiu sa si-o traiasca fara sa fie cuprinsi de frica nepotrivita, de pofta nestapinita. Orice slabire in dreapta intelegere, in dreapta cunoastere a lui Dumnezeu atrage dupa sine o neintelegere in trairea de zi cu zi, in trairea aceasta plina de viata, plina de bogatie pe care Dumnezeu o da celor ce cred in El, celor ce traiesc in Adevar si Iubire. O viata care nu inseamna neaparat ca este o viata usoara, o viata lipsita de griji, o viata lipsita de lupta, ba din contra, viata este lupta piept la piept cu moartea, cu moartea patimilor, si aceasta nu este usor, dar este singura cale prin care omul creste duhovniceste, cunoscand drept pe Dumnezeu si, in acest fel, umplandu-se de viata cea adevarata, pe care putini din toate timpurile au cunoscut-o.
Astazi ni se pune inainte o ratacire ce a zguduit Biserica curand iesita de prigonirile din1 325 prin ratacirea venita, nu printr-un pagan, ci dintr-un fost drept slavitor, numitul Arie, pe care il stim astazi ca a fost nascocitor al unei erezii, al unei intelegeri stricacioase si gresite. Arie fusese preot si se pare ca mahnirea lui a fost atunci cand, avand asteptarea sa fi fost numit episcop, nu s-a intamplat asa, pentru ca parintii din acel timp altfel, alta alegere au facut, si atunci si atunci din mahnirea sau mandria aceasta care s-a nascut in el, a nascocit o ratacire care avea sa zguduie biserica si intr-o anume masura, pina in zilele noastre sa ramina ca un fir, mai slab acum, dar un fir la care tot timpul trebuie sa fim atenti. Pentru ca Arie vedea in Iisus Hristos nu Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Cel care a luat trup din Sfinta Fecioara Maria, si cel care a lucrat mantuirea neamului omenesc in chip desavarsit, mantuire pecetluita prin inaltarea Sa la cer, ci vedea o creatura a lui Dumnezeu, un prooroc, poate cel mai mare in prooroci din acel timp, dar un prooroc asemenea altora care venise sa vesteasca voia lui Dumnezeu pe pamant. Prin aceasta zadarnicea insasi intelegerea mintuirii, pentru ca nu printr-un om putea sa vina mantuirea neamului omenesc, care purta precum intr-un ADN stricat gresala lui Adam despartitoare de Dumnezeu. Nu un om putea sa mai iasa din acest blestem al stricaciunii firii, ci numai Dumnezeu cel viu, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care a luat trupul nostru asupra-Si, a putut intr-adevar sa implineasca mantuirea neamului omenesc. De aceea, Sfintii Parinti au inteles imediat ratacirea lui Arie, au vadit-o si s-au luptat impotriva ei. Nu ne minunam ca iata, din Biserica, preot a zamislit aceasta neintelegere, aceasta stricaciune, nu ne minunam ca atunci si in zilele noastre si in toate timpurile vor fi fost preoti cuprinsi de mandrie sau de delasare sau de alte patimi, ne minunam ca atunci si in toate timpurile, Dumnezeu prin oameni sfinti a grait si si-a facut cunoscuta dreapta credinta, ca cel ce vrea sa creada si sa cunoasca pe Dumnezeu sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica, sa invieze si sa il cunoasca pe Dumnezeu.
Si astazi se popularizeaza fel de fel de slabiciuni ale preotilor, ale oamenilor Bisericii, unele foarte mici, altele facandu-se prin viclesug, altele poate mai mari, pentru ca intr-insii diavolul sa zadarniceasca in om intelegerea ca in Biserica se pastreaza adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, cunoastere care nu vine de la om, ci de la Insusi Dumnezeu care a lucrat in istorie prin oameni sfinti, si atunci cand primim adevarul acestei cunoasteri ramanem uniti cu Dumnezeu, care a spus: “iata, Eu sunt cu voi pina la sfarsitul veacului” si atunci nu avem a ne teme decit de patimile pe care le lasam sa lucreze in noi, pe care le cultivam in noi, de delasarile noastre, de mandria noastra, de pacatul cu care nu am invat inca sa ne luptam pana la sange.
Iata, dar, ca erezia lui Arie a cuprins pe foarte multi, dar si in zilele noastre vedem ca se raspandeste intelegerea aceasta, in carti scrise de oameni “intelepti” in “intelepciunea lumii” de astazi: crestinismul vazut intre alte credinte, si, de multe ori, si Mantuitorul Hristos pus alaturi de alti prooroci si comparata credinta crestina si Dreapta slavire cu celelalte credinte, in fiecare punandu-se un semn al egalului. Si nu acesta este adevarul, pentru ca Hristos nu a fost un prooroc asemenea altora, nici vreun inventator de vreo religie sau de vreo filosofie mai buna si mai dreapta, nu o viata mai bine organizata ne-a descoperit Dumnezeu, ci Insusi Dumnezeu cel viu ne-a descoperit singura si dreapta credinta si singurul fel in care putem trai ca sa il cunoastem drept pe Dumnezeu si ca viata noastra sa aiba sens si putere, putere de la Dumnezeu, nu vreo putere de la lumea aceasta.
Abia cand intelegem aceasta iesim din ratacirile care cuprind lumea intreaga de la Arie pina astazi, si din ce in ce mai confuz pentru cei care se umplu de informatii, dar nu se umplu de adevar si de Duh, de adevarul care vine de la Duhul cel Sfint. Precum la caderea ingerilor, cuvantul pe care il auzim in Evanghelie, in Liturghie, trebuie sa lucreze in zilele noastre:

“Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte”,

ca toate aceste asemenea rataciri sa nu prinda putere in viata noastra, sa nu primim acel “oare…?” sfisietor pe care diavolul l-a pus in inima primului om, lui Adam, cel care a cazut prin indoiala si necredinta. Asadar, vrednic este ca in orice credinta sa il cinstim pe om, in tinderea lui spre absolut, dar, in acelasi timp, trebuie sa intelegem ca in nicio alta credinta nu avem marturia adevarului asa cum o avem neintrerupt de la Hristos pina in zilele noastre si ca aceasta marturie trebuie sa o traim si sa o marturisim altora. Orice slabiciune in aceasta atrage slabiciune in viata noastra, in fericirea noastra, in drumul pe care il avem spre mintuire. Repet, minunea, ca nu in multe rataciri si secte si erezii care au cuprins Biserica, ci minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu a avut oamenii Sai sfinti prin care si-a vadit adevarul. Iata, in timpul proorocului Ilie stim ca toate pareau sa fie secatuite, sa fie destinate mortii, ca si natura insasi, pentru ca Ilie legase pamantul cu cuvantul credintei lui, ca sa nu fie scaldat in apa, ca oamenii sa inteleaga prin foamea trupeasca ca sufletul lor se primejduia sa moara duhovniceste, si Dumnezeu a implinit cuvantul lui Ilie, si stim ca in chip minunat s-a descoperit dreapta lui credinta atunci cand a pus de o parte proorocii cei mincinosi cu marturia lor, si pe el insusi singur cu marturia lui, si Dumnezeu a binevoit spre jertfa lui si s-a vadit in chip minunat puterea dreptei credinte prin foc din cer. Dar iata ca Dumnezeu ii descopera lui Ilie ca inca multi prooroci si sfinti si drepti nu-si plecasera piciorul inaintea lui Baal, inaintea unei credinte ratacite. 1Iata ca in timpul celui dintai sinod, nu numai cei 318 parinti, ci multi credinciosi vor fi fiind care stateau puternici in dreapta credinta, pentru ca Biserica abia se scuturase de urgia prigoanelor, sfinti precum Pafnutie, inca purtau semnele chinurilor asupra trupului lor, sfinti precum sfintul Nicolae, Spiridon al Trimitundei, oameni plini de Duhul Sfant, aveau cu cuvantul lor sa intareasca aceasta marturie a dreptei credinte, incat astazi, cand noi spunem Crezul in biserica, “Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” pana la capat, sintem chemati sa ne cutremuram, aceste cuvinte nu au fost scrise culegand niste informatii de pe internet, citind niste carti mai frumoase sau cugetand impreuna, stand la o cafea, cum ar fi cu dreapta credinta, ci au fost scrise de oameni care s-au luptat cutremurator cu patimile lor, au marturisit pe Dumnezeu prin toata viata lor si au fost luminati de Duhul Sfint sa intipareasca in memoria Bisericii dreapta credinta. Si aceasta dreapta credinta o pastram nealterata in Biserica pentru ca si noi sa credem si precum ei, sa ne sfintim viata noastra. Si, de aceea, aceste zile care ne sint puse inainte in biserica, de pomenire a acestor Parinti ne sint puse spre a ne intari, spre a intelege cum lucreaza Dumnezeu, dupa cuvantul nemincinos pe care L-a spus:

“Iata, Eu sint cu voi pina la sfirsitul veacului”.

Si, intr-adevar, Dumnezeu cu tot cel ce crede, cu cel ce ia aminte la invatura dreptei credinte, a adevarului si a dragostei, lucreaza in chip tainic un alt om si acest alt om, la care sintem chemati sa fim si eu si Dvs., are puterea de a intari pe cei din jur. In Pateric se spune o vorba: “du-te, apropie-te de omul smerit, si stai linga el si vei deveni si tu un om smerit si intelept”.

Cand stam impreuna intre oameni vicleni, oameni rai, de multe ori ca reactie, ca aparare, omul se uriteste, devine el insusi rau, devine el insusi viclean, la inceput aparandu-se de aversiunea celorlalti, apoi invatand el insusi sa fie abuziv, sa fie stapinitor asupra celorlalti, si invers, cand smerenia a devenit puternica si intelegatoare in legatura ei cu Dumnezeu, devine pilda celorlalti si niciun cuvant, oricit de mestesugit, nu va putea sa trasforme sufletul cuiva in a deveni smerit si blind si iubitor al Adevarului si al credintei, decit insasi pilda vietii noastre. De aceea, Evanghelia de astazi ne cheama sa intelegem puterea dreptei credinte, puterea exemplului si sa ducem o lupta adevarata cu orice indoiala in inima, cu orice patima care se cuibareste in sufletul nostru, pentru ca inviind din intelesurile cele neadevarate sa putem sa fim pilda de viata nestricacioasa. Iata, dar, iubiti credinciosi, ca1 pomenim acesti Sfinti parinti 318 care sau adunat la Niceea in 325, pe de o parte cerandu-le ajutorul ca in aceste vremuri sa nu ne clatinam nici cirta in invatatura cea dreapta, pe de alta parte rugandu-ne ca sa putem sa cinstim si sa proslavim credinta pe care am primit-o la Sfantul Botez si, in sfirsit, sa ne putem lupta cu duhul acestei lumi, care prin tot ce ii este la indemina, informatie, reclama, produse pe care le gasim, cultiva o imparatie a patimilor, cultiva o relativitate a credintei, o slabanogeala si o plictiseala nesfarsita. Si asupra acestui duh care vrea sa paralizeze orice urma de viata in suflet, ducand pina la cultivarea unor pacate nefiresti, de negandit pina in zilele noastre, acestui duh sintem chemati sa rezistam, si cum o vom face, luand aminte la cuvintele dreptei credinte, poate si repetand in fiecare zi mai des Crezul care s-a descoperit Sfintilor Parinti, pentru ca in fiecare intilnire sinodala, pecetluirea Adevarului de credinta nu se facea intr-un fel lumesc: “iata, noi ne-am adunat aicea, am hotarat asa si pe dincolo, luati si cititi”, ci formularea Adevarului de credinta descoperit era: “parutu-s-a Duhului Sfant si noua“, adica Sfintii Parinti insuflati de Duhul Sfant ne-au vadit adevarul si plinatatea credintei.
De aceea, intelegand ca noi toti sintem madularele ale Bisericii, sa intelegem ca invatatura Bisericii este o comoara pe care doar aici o gasim, pe care Dumnezeu ne-o punem inainte nestirbita si sa alergam la aceasta comoara, sa ne hranim din ea. Si indemn pe fiecare si pe copiii Dvs., luati aminte la stirile acestei lumi, la informatiile care ne vin din reviste, pe internet, care mai de care mai exhaustive, mai impresionante, care mai de care mai bombastice, luati aminte la ele, ca nu in multimea informatiilor se hraneste sufletul nostru, ci in adancul lor unit cu Dumnezeu, in legatura lor adinca cu Dumnezeu. De aceea, va indemn pe toti sa cititi carti care ne descopera plinatatea dreptei credinte, astazi este aproape o inflatie de carti duhovnicesti, care, din pacate, raman prea putin citite, oamenii nu mai au timp pentru ca pierd prea mult timp cu stiri la televizor, cu filme, cu fel de fel de informatii, si nu mai au timp sa se hranesca din bogatia invataturii celei adevarate, care nu aduce o informatie in plus sufletului, ci aduce un soc de viata, o putere de viata. Dar, pentru aceasta, trebuie sa ne asumam curajosi lupta ce ne sta inainte, pentru ca viata duhovniceasca nu este usoara, nu este o viata plictisita si somnoroasa pe care o ducem de azi pe maine, asteptand sa ni se adauge ceva nelucrand, ci este o viata de lupta corp la corp cu toate patimile care ne stau inainte: trandavie, lenevie, mandrie, judecare, si toate celelalte, si abia atunci cand vom incepe aceasta lupta vom putea si noi sa descoperim puterea intelepciunii lui Dumnezeu, puterea dreptei credinte si intr-adevar ne bucuram de Dumnezeul cel viu, asa cum sfintii s-au bucurat.
Asadar, sa ne fie duminica aceasta duminica de intelepciune, duminica de marturisire a dreptei credinte prin lupta cea buna si prin vietuirea cea buna, ne fie duminica aceasta inceput de pocainta si de lupta cu patimile, pentru ca si prin noi Dumnezeu sa lucreze mantuire si viata vesnica, sa lucreze aratarea credintei celei desavirsite in veci, Amin! Dumnezeu sa ne ajute!”

***

1

Predica Parintelui Hrisostom de la Putna la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic (2014):

De ce e important sa-L vedem drept pe Mantuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu-si-Om?

Cum, oare, sa fim UNA?

“Hristos S-a înălţat!

Iată-ne iubiţi credincioşi, în Duminica dintre Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt, când prăznuim pe Sfinţii Părinţi care au luat parte la Sinodul I Ecumenic din anul 325, Sinod care a fost prezidat de însuşi Sfântul Constantin cel Mare şi care s-a adunat din cauza tulburării pe care a făcut-o urâtul de Dumnezeu Arie. Acesta spunea că Mântuitorul Hristos nu poate să fie şi om şi Dumnezeu, ci El este o creatură a lui Dumnezeu, o creatură, să spunem, perfectă, dar, totuşi, creatură; drept pentru care 315 Părinţi s-au adunat la acest Sinod, printre care enumerăm pe Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Ierarh Spiridon, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Antonie cel Mare, Sf. Pafnutie şi alţii, asemenea acestora, sfinţi mari, podoaba Bisericii şi stâlpul ei. Dacă e să ne uităm în Biserică, la ceea ce a ajuns să fie credinţa astăzi şi ceea ce a luptat de atunci şi până acum şi luptă în continuare această credinţă, dacă ne uităm la toate ereziile din jurul nostru, de atunci şi până astăzi, vedem că această erezie, arianismul, încă le străbate ca un fir roşu pe toate acestea.
Omul întotdeauna a fost pus în încurcătură în faţa acestei taine a lui Dumnezeu: cum adică să fii Dumnezeu şi Om? Cum să încapă Dumnezeirea într-un om? Însă, dacă vom fi cu luare-aminte şi vom căuta să înţelegem, pe cât posibil, această taină, aşa cum ne-au desluşit-o, până acum, Sfinţii Părinţi, vom vedea că esenţa credinţei noastre şi rezolvarea tuturor problemelor noastre în aceasta stă, în această desluşire continuă. Tainele lui Dumnezeu nu sunt ceva ce se ascund de mintea noastră, de înţelegerea noastră. O taină nu este ceva ascuns, imposibil de înţeles. Nu amestecăm taina cu ocultismul. O taină se numeşte aşa pentru că este prea adâncă pentru că vine de la Dumnezeu și Dumnezeu este necuprins, însă Dumnezeu nu Se ascunde de noi, ci Dumnezeu ne invită să pătrundem aceste taine, să ne străduim să le desluşim mereu și mereu, să ne adâncim încontinuu întru El, în înţelegerea, în simțirea şi în iubirea Lui. Aşa încât, chiar dacă noi nu vom putea cuprinde niciodată taina lui Dumnezeu, nu înseamnă că nu avem datoria şi chiar nevoia de a încerca să ne adâncim permanent în aceasta. Dacă încercăm să punem această taină numai la mintea noastră, nu vom face nimic. Vom reuşi poate chiar mai puţin decât a reuşit Arie, Îl vom face pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră. Cu mintea lui, deși foarte sclipitoare – Arie era unul dintre cei mai luminaţi gânditori din vremea aceea – totuşi s-a limitat la gândirea omenească şi n-a putut să se ridice deasupra ei şi L-a făcut pe Dumnezeu asemenea unei creaturi.
Să încercăm să înţelegem lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Foarte multe probleme, aş îndrăzni să spun că toate problemele, de aici vin: din neputinţa noastră de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este, pe Hristos aşa cum este şi cum va rămâne în veci: şi Dumnezeu şi Om în acelaşi timp. Noi Îl vedem ori ca Dumnezeu, ori ca om. Disociem firile în Dumnezeu. Sinodul I Ecumenic aceasta a stabilit cu precădere: faptul că în Hristos sunt două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească. Aceste firi, fiind asumate de Persoana Treimică a Fiului lui Dumnezeu. Dacă este Persoană Treimică şi comportă aceste însuşiri ale Fiului lui Dumnezeu, înseamnă că El S-a prezentat nouă, întrupându-Se ca Frate al nostru. Ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Frate al nostru. Aşa încât de aici trebuie să înţelegem lucrurile, ca unii care am fost ridicaţi la treapta de fii ai lui Dumnezeu. Aşa încât noi să ne vedem între noi ca fraţi, iar pe Dumnezeu să-L vedem ca Tată. În momentul în care te uiţi la cel de lângă tine şi-l recunoști ca frate, această numire pe care i-o dai nu se poate rupe de numirea Celui care este Tată. Nu poţi să-l vezi pe frate şi să uiţi de Tată; nu poţi să te uiţi la Tată şi să uiţi că ai un frate. Toate acestea sunt legate.
Dacă vom înţelege şi vom căuta să aplicăm în viaţa noastră acest lucru, și anume că Hristos este şi Dumnezeu şi Om şi vom încerca să gândim aşa lucrurile, împreună, vom scăpa de două mari ispite, două mari obstacole în calea mântuirii noastre. Dacă noi nu înţelegem că Hristos este şi Dumnezeu şi-L vedem Om, vom cădea în greşeala catolicilor şi a protestanţilor, care nu s-au putut ridica deasupra minţii omeneşti. Şi atunci toate şi toată credinţa au asimilat-o și au conformat-o acestei gândiri omeneşti. Ei gândesc numai omeneşte şi nu se pot ridica deasupra acestei moralităţi. Dacă noi vom gândi numai omeneşte, nu ne vom putea ridica la nivelul de fii ai lui Dumnezeu şi nu vom putea să scăpăm de patimi şi de această legătură, această dependenţă de ceea ce ne înconjoară, de materie. Vom rămâne robi patimilor, cu nimic mai presus decât păgânii. Dacă, în acelaşi timp, Îl vom vedea pe Hristos numai Om, nu vom putea scăpa de deznădejdea păcatelor noastre. Pentru că noi, oameni fiind şi supuşi greşelii, nu vom putea înţelege că păcatele acestea pot fi iertate datorită nu meritului, ci a iubirii lui Dumnezeu. Iarăşi, dacă nu vom înţelege lucrurile acestea, nu putem să-L înţelegem nici pe Dumnezeu. Vom înţelege, asemenea celor pe care i-am amintit mai înainte, că Hristos S-a pogorât din cer numai ca să răscumpere păcatul lui Adam, “acest păcat care a adus aşa o mare mâhnire şi atingere maiestăţii lui Dumnezeu Tatăl, încât numai moartea Fiului Său, răstignirea Lui putea să-L împace” – o gândire groaznică! Pe cât de omenească, pe atât de groaznică.
Dacă, însă, înțelegem că El S-a făcut şi Om datorită iubirii Tatălui, Care L-a trimis pe El, Fratele nostru mai mare să ne aducă înapoi, în casa părintească, atunci înţelegem că toată lucrarea Lui nu este şi nu va fi decât pentru întărirea acestei iubiri. Cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, Dumnezeu face orice și tot ceea ce poate ca noi să-I răspundem cu iubire, să ne determine ca să-L iubim şi noi pe El. Cum să iubeşti un Judecător? Cum să iubeşti un Dumnezeu Care nu Se gândeşte decât la dreptate? Cum să stai lângă un astfel de Judecător Care, drept fiind şi atotputernic fiind, întotdeauna va fi o mustrare continuă pentru tine? […].
Problemele noastre de zi cu zi, cele omeneşti, să le punem înaintea lui Dumnezeu şi să ne gândim, să-L întrebăm pe Hristos: <Tu, Doamne, cum ai face aici? Ce rezolvare ai aduce Tu aici? Dă-mi mie un răspuns asemenea răspunsurilor pe care le dădeai evreilor când Te întrebau: oare asta sau asta…?, căutând să Te prindă în cuvânt şi Tu veneai cu al treilea răspuns. Ei gândeau omenește, Tu ai venit cu un răspuns dumnezeiesc. Dă-mi mie un astfel de răspuns pe care să-l aplic în viaţa asta a mea, măruntă, pământească, dar viaţa mea.> Şi în felul ăsta Îl vom face pe Hristos părtaş vieţii noastre pământeşti, iar El va fi obligat să ne facă pe noi părtaşi vieţii Lui dumnezeieşti. Iar dacă vom avea probleme duhovniceşti, dacă nu vom înţelege cum să ne rugăm, ce să cerem sau cum să stăm înaintea lui Dumnezeu sau ce vrea Dumnezeu de la noi, pur şi simplu, care ar fi voia Lui cu noi, sau cum să ne comportăm cu cei din jurul nostru aşa încât să-I plăcem lui Dumnezeu, atunci să avem abordarea omenească. Să recurgem la experiența noastră omenească şi să facem aşa cum am face, cum ne-am comporta cu tatăl nostru, cu iubitul sau iubita noastră, cu soţul sau soţia noastră, cu copiii sau fraţii noştri. Să revenim la experienţa relaţiei pe care o avem în familie, în primul rând, şi în societate în al doilea rând și această experienţă să o aplicăm şi la probleme duhovniceşti şi în felul acesta Îl vom simţi pe Dumnezeu ca pe un adevărat Tată. Pentru că El, dacă L-a trimis pe Fiul Său să ia trup pentru noi, a făcut-o ca să ne dea nouă posibilitatea, oameni fiind, trupești fiind, creaturi fiind, să ne putem uni cu El, Care este netrupesc, Care este Creator. Aveam nevoie, deci, ce această verigă care să unească cerul cu pământul. Dacă El a luat acest trup înseamnă că I-a dat cinstea de Fiu, cinstea care I se cuvine, cinste Căruia şi trebuie şi aşa a fost menit dintru început să stea la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, să stea în casa Lui veşnic. Deci a cinstit această experienţă a noastră, ca membri într-o familie sau într-o societate. Nu a dispreţuit trupul omenesc, ci l-a înălţat. De aceea problemele duhovniceşti trebuie să le abordăm din prismă omenească şi invers. Aţi auzit în Evanghelia de astăzi, Evanghelie care poartă denumirea de Rugăciunea arhierească a lui Iisus, câteva cuvinte pe care Mântuitorul, înainte de Patima Sa, le-a adresat Tatălui Său din cer. După ce a dat socoteală de cele ce-I fuseseră încredinţate spre împlinire şi a arătat cum că le-a împlinit pe acestea, spunând:

“Arătat-am oamenilor numele Tău, lucrul pe care Mi l-ai dat să-l înfăptuiesc l-am înfăptuit“,

El Se roagă lui Dumnezeu Tatăl pentru ucenicii Săi şi spune:

Tată, păzește-i pe aceştia în numele Meu,

Adică în ce nume? Am spus mai înainte: în nume de Frate al lor.

Păzeşte-i pe aceştia ca şi fraţi ai Mei, ca şi fii ai Tăi, şi fă ca iubirea care este în Noi, adică această iubire care este în sânul Sfintei Treimi, dintre Tată şi Fiu întru Duhul Sfânt, să fie şi în ei, ca Eu să fiu în ei aşa cum Tu eşti în Mine şi Eu în Tine.

Şi a mai adăugat:

Nu numai pentru aceştia Mă rog, deşi a spus mai înainte că Nu pentru lume Mă rog, ci pentru ei Mă rog. Dar, la sfârşit adaugă:

Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei care vor crede în aceste cuvinte.

Deci şi pentru noi, creştinii, cei care ne silim să urmăm cuvintele Lui, să împlinim poruncile Lui, să fim asemenea Apostolilor Lui a fost această rugăciune.

Păzeşte-i în numele Meu ca ei să fie una, aşa cum şi noi, Tată, Una suntem.

Cum oare să fim una? Fiind cu adevărat fraţi întru noi şi văzându-L cu adevărat pe Dumnezeu ca fiind Tată al nostru, al tuturor. Noi nu ne rugăm: tatăl meu, ci Tatăl nostru.

A spus cineva odată că prietenia nu se vede întru aceea că ne uităm unul la altul, ci mai ales în aceea că ne uităm în aceeaşi direcţie. Este adevărat, ca să iubeşti pe cineva trebuie să te uiţi la el până uiţi de tine. Însă ca să-l iubeşti cu iubire dumnezeiască, trebuie în aşa fel să te uiţi încât chiar dacă acela nu se uită la tine sau în direcţia ta, văzând strălucirea din ochii tăi să se uite și el în aceeaşi direcţie şi când amândoi vă veţi uita înspre Dumnezeu, atunci iubirea voastră, prietenia voastră, legătura voastră va fi deplină. Să ne uităm unul la altul şi să-L vedem în sufletul celuilalt pe Hristos, să-L vedem pe Dumnezeu, să desluşim chipul lui Dumnezeu în cel de lângă noi, să înţelegem că el este frate pentru că Dumnezeu atât de mult ne-a iubit încât ne-a ridicat la cinstea de fii. Aceasta este esenţa Rugăciunii arhiereşti: unirea între noi și în Dumnezeu.
Suntem în Duminica dintre Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt. Aduceţi-vă aminte că Mântuitorul, înainte de a Se înălţa la cer, după ce le-a spus ucenicilor, le-a promis, le-a făgăduit:

Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor,

le-a poruncit să rămână în Ierusalim şi să aştepte să se îmbrace cu putere de sus. Şi ce au făcut Apostolii? Au făcut exact ceea ce li s-a spus. Au rămas în Ierusalim, însă nu oricum; au rămas împreună. Erau, spune, în toată vremea rugându-se lui Dumnezeu. Erau împreună. Erau uniţi și erau cu ochii aţintiţi către Dumnezeu. Acest lucru l-au făcut şi Sfinţii Părinţi pe care îi prăznuim astăzi, Sfinţii Părinţi care au luat parte la Sinodul I Ecumenic. Ei au arătat prin faptă împlinirea acestei porunci a lui Dumnezeu, căci, iată, un lup răpitor venind în mijlocul turmei nu i-a găsit dezbinaţi, ci i-a găsit uniţi, i-a găsit împreună rugându-se lui Dumnezeu şi cuvântul lui Dumnezeu pe care l-a spus:

Biserica Mea nu va fi biruită de porţile iadului

s-a împlinit şi a strălucit din nou prin aceşti Sfinţi Părinţi. Pentru că, revin, au înţeles că porunca lui Dumnezeu aceasta este:

Rămâneţi uniţi întru dragostea Mea şi vă veţi îmbrăca cu putere de sus.

Nu ni se cere nici nouă altceva, iubiţi credincioşi, decât să rămânem uniţi în dragostea lui Dumnezeu şi aşa cum au făcut Apostolii şi, mai departe, Sfinţii Părinţi, făcând şi noi, ne vom îmbrăca şi noi, iată, peste puţine zile, cu putere de sus prin harul Duhului Sfânt care fie să strălucească şi în inimile noastre. Amin”.

sursa: cuvantulortotox

1

Predică la Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic ( Despre păstrarea dreptei credinţe )

1

Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvîntul şi Duhul Sfînt şi Aceşti trei Una sunt! (I Ioan 5, 7)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,
Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă prăznuieşte primul Sinod Ecumenic al lumii creştine, care a avut loc în anul 325 în oraşul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învăţarea greşită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfîntul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin din lume (306-337).
Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi – episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învăţături de credinţă creştină neclare încă, şi de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă şi condamnă toate abaterile de credinţă, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toţi ereticii care sfîşie unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfînta Evanghelie: Cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime (Ioan 19, 23). Prin cuvîntul „sinod” înţelegem adunare, consiliu; prin cuvîntul „erezie” înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.
De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinţii Părinţi să se adune la un loc şi să apere dreapta credinţă? Pricina a fost apariţia unui mare eretic, anume Arie, care învăţa pe creştini o credinţă nouă, zicînd că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl şi că a „fost un timp cînd Fiul nu era”. El numea pe Iisus Hristos „creatură superioară”, „cea dintîi dintre creaturi”. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mîndru şi neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspîndit în cîţiva ani atît de mult încît rupsese Biserica în două şi ameninţa să se răspîndească în tot imperiul roman de răsărit şi de apus.
Sfinţii Părinţi, nemaiputînd răbda hulele lui Arie împotriva Mîntuitorului şi a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfînt, marele împărat creştin a hotărît să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit şi din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinţi Părinţi la care s-a adăugat şi o delegaţie a Papei Silvestru I al Romei, pentru că pînă în anul 1054, Biserica creştină era una, nedespărţită în două – cea Ortodoxă de Răsărit şi cea Romano-Catolică de Apus. De aceea şi sinoadele pînă la dezbinarea Bisericii se numesc „ecumenice”, adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din partea Bisericii Romei.
Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie cu ai lui, Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întîmplat ca în timpul discuţiilor, Sfîntul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfîntul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul şi Evanghelia şi să fie aruncat în temniţă pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mîntuitorul în temniţă şi i-a dat din nou Evanghelia în mîini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineaţă, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfîntul Nicolae iarăşi la sinod şi îşi cereau iertare toţi de la el, văzînd rîvna şi răbdarea lui pentru credinţă. La fel şi Sfîntul Ierarh Spiridon, căutînd să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi şi cum că toate cele trei persoane sînt de o fiinţă şi de aceeaşi cinste, a luat o cărămidă arsă şi, făcînd semnul sfintei cruci, cînd a strîns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pămînt şi lutul a rămas în mîna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat şi apa pe Duhul Sfînt, Mîngîietorul care a fost trimis în lume.În timpul sinodului cei 318 Sfinţi Părinţi au dat anatemă pe ereticul Arie şi învăţăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinţii au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt de o fiinţă şi nedespărţite. Tot la acest sfînt sinod s-a întocmit partea întîi a Crezului, primele şapte articole despre Tatăl şi Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfîntul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinţei ortodoxe, şi se rosteşte zilnic în biserici şi prin casele creştinilor ca o mărturisire a dreptei credinţe apostolice. Deşi Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creştini învăţătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încît i s-au vărsat măruntaiele şi a murit cumplit, spre veşnică osîndă în gheena iadului.

Iubiţi credincioşi,
Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creştină, ca şi eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte şi erezii, unele mai periculoase decît altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creştine a fost în anul 1054 cînd a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit şi Apus, luînd astfel naştere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol şi cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rîndul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri şi sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, şi de Calvin din secolul al XVI-lea, urmaţi după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.
Primul eres a cuprins aproape integral ţările din nordul Europei, aşa numitele ţări protestante; iar religia anglicană s-a răspîndit în Anglia, America de Nord şi Australia, formînd Biserica anglicană. Vedeţi cum a reuşit satana să rupă cămaşa lui Hristos, adică să dezbine şi să sfîşie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toţi mărturisim „o credinţă, un Domn, un botez”, însă datorită mîndriei şi începătorilor de eresuri, care au schimbat învăţătura de credinţă ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum şi din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creştine – două apostolice – cea Ortodoxă şi cea Catolică şi trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată şi anglicană.
Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începînd din secolele XVIII şi mai ales XIX, au apărut în America şi în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite „secte”.
Astăzi, în lume se află pînă la o mie de secte şi grupări religioase creştine, unele mai fanatice, mai periculoase decît altele, cum ar fi „martorii lui Iehova”, „templul satanei”, cu aşa numita „liturghie neagră”, în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-şi facă noi membri în rîndul credincioşilor interesaţi, a celor certaţi cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale şi mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai uşor.
Să luăm deci aminte la noi şi la familile noastre ortodoxe. Înmulţirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevesteşte sfîrşitul veacurilor.
Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaşte cît mai bine Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie, Catehismul şi operele principale ale Sfinţilor Părinţi. A doua datorie, dacă nu cea dintîi, este să trăim cu mare credinţă în Dumnezeu şi să ducem cu rîvnă şi evlavie viaţa noastră religioasă de familie, în desăvîrşită moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfînta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atît cu texte din Biblie, cît mai ales cu viaţa morală smerită, curată, sfîntă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În faţa unor creştini corecţi, milostivi şi evlavioşi, ei se ruşinează şi tac.
A treia mare datorie ce ne revine este să ne creştem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă şi atenţie. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viaţa noastră, a părinţilor, îi pierdem sufleteşte pe fii, nu ne mai aparţin şi foarte uşor îi pot amăgi sectele, patimile, beţia, desfrîul şi necredinţa. Un tînăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca şi părinţii, trebuie să ştie de mici Tatăl nostru, Crezul şi Psalmul 50, şi să înveţe cunoştinţele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu ştie pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu poate fi împărtăşit cu Sfintele Taine.
Altă mare datorie a creştinilor ortodocşi este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfînta Liturghie şi de la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credinţă, cu post şi lacrimi este viaţa noastră, pîinea noastră duhovnicească, mîntuirea noastră. Apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toţi oamenii, mai ales cu cei din familie şi să facă după putere milostenie, care „acoperă mulţime de păcate”.
O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înţelept, la care să-şi mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate şi să-l asculte ca pe Însuşi Hristos. Creştinii noştri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, şi nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi.

Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credinţă, au dat anatema pe eretici şi au formulat Crezul ortodox. Să rămînem credincioşi Evangheliei lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii sîntem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut şi învăţat calea mîntuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toţi sfinţii şi icoanele lor ca cei ce sînt „prietenii Domnului” şi se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste unii cu alţii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creştem copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mîntuirea noastră şi să păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă, fără de care nu ne putem mîntui oricîte fapte bune am avea.

Închei cu o scurtă istorioară.

Un părinte cu viaţă sfîntă a intrat noaptea să se roage în biserică şi prin minune dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lîngă sfînta masă şedea un prunc luminat cu cămaşa ruptă. Şi l-a întrebat cuviosul: „Copile, cine eşti tu?” Iar el a răspuns: „Eu sînt Hristos, Mîntuitorul lumii!” „Dar cine ţi-a rupt cămaşa?” întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: „Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” şi S-a făcut nevăzut.
Oricine propovăduieşte altă Evanghelie decît cea vestită de Hristos, de Apostoli şi de Biserică, sfîşie cămaşa Domnului şi-şi agoniseşte osîndă veşnică, fără iertare.
Să cădem deci în genunchi şi să slăvim cu evlavie şi dreaptă credinţă pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin.

Hristos a înviat!

Parintele Ilie Cleopa

sursa