Lasă-te răstignit și nu răstigni

1

Lasă-te prigonit și nu prigoni. Lasă-te răstignit și nu răstigni. Lasă-te nedreptățit și nu nedreptăți. Lasă-te bârfit și nu bârfi. Fii blând și nu zelos în rău.
Îndreptățirea de sine nu ține de viețuirea creștinilor și nu e pomenită în învățătura lui Hristos. Veselește-te cu cei ce se veselesc și plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăției. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoși. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toți oamenii. […] Fii părtaș la pătimirea tuturor […]. Nu mustra pe cineva și nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în viețuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greșit și acoperă-l. Și dacă nu poți lua asupra ta greșelile lui și nu poți primi și certarea și rușinea în locul lui, rabdă-l măcar și nu-l rușina. Cunoaște, frate, că pentru aceasta trebuie să rămânem în chilia noastră, ca să nu cunoaștem faptele cele rele ale oamenilor, și atunci vom vedea pe toți ca sfinți și buni în curăția cugetării noastre. Iar de mustrăm și certăm, judecăm și cercetăm, căutăm să răzbunăm și să defăimăm, prin ce se deosebește traiul nostru sihăstresc de viața din orașe?

Sfântul Isaac Sirul

Reclame

Comunicat oficial al Bisericii Ortodoxe a Albaniei

1

Cu privire la discuțiile care s-au intensificat în ultimele zile, vizavi de viitorul Sfânt și Mare Sinod Panortodox, este de datoria noastră să subliniem următoarele:

1. Organizarea menționata anterior a Sinodului, a fost decisă în ultimele două Sinaxe ale Intâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, la Constantinopol, în 2014, si la Chambesy (Geneva), în 2016 (vezi ARHIVA Lacasuri Ortodoxe). Această decizie, pe care doar o singura Biserica nu a semnat-o, a fost adoptata, cu toate acestea, de o majoritate covârșitoare. La fel s-a intamplat si la Sinaxa din 2016, de la Geneva. Desfasurarea Sfântului și Marelui Sinod Panortodox nu poate fi invalidata, fără o nouă decizie a aceluiași organism care a decis-o. Ea nu poate fi anulata, în ultimul moment, prin comunicări și mesaje din diferite părți.

2. Principiul consensului prevalează, atunci când organele bisericești se întâlnesc pentru a studia problemele și a lua decizii. Rolul consensului a fost declarat de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, în 2016, în declaratia sa de deschidere, de la Chambésy, și nu s-a ridicat nicio obiecție. Mai mult, în general, nu putem ignora tradiția bisericească de 20 de secole, mai ales atunci când se iau decizii în cadrul Sinodului.

3. Este clar că problemele existente sunt numeroase. Tocmai de aceea, este necesară desfasurarea Sfantului si Marelui Sinod Panortodox. Este imposibil ca toate problemele sa fie rezolvate, dar cel puțin unele dintre ele pot fi. Putin, este mai bine, decat nimic. E de dorit ca alte aspecte să fie abordate într-un Sinod ulterior. Amânarea Sfantului si Marelui Sinod Panortodox, care a fost deja programat, va provoca confuzie in randul ortodocșilor din intreaga lume și va submina autoritatea morală a Ortodoxiei, pe plan internațional.

4. În cele din urmă, un apel de urgenta este adresat Secretariatului Panortodox al Sinodului (regulament de organizare și procedural nr 6.7, alin. 7), care se întruneste în Creta, în scopul adoptarii unor decizii finale. Sa fie depuse toate eforturile in vederea participarii tuturor membrilor Sinodului la Sfanta Liturghie, în ziua de deschidere solemnă, la Sarbatoarea Cincizecimii, și la Vecernia Sfantului Duh. Acesta este un simbol fundamental al unității. deplasarea unui număr mare de oameni, din toate părțile, sporeste cheltuielile, energia, pericolele potențiale neprevăzute, dar, de asemenea, sacrifica ambițiile și oportunismul. Ceea ce contează cel mai mult, este desfășurarea liberă și pașnică a reuniunilor Sfântului și Marelui Sinod.

„Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie slava în Biserică şi întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor.” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel 3: 20-21).

Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe a Albaniei”

sursa

Incepe redactarea mesajului Marelui Sinod, fara delegatii Bisericii Ruse

1

Mitropolitul Emanuel al Franței (foto), din Patriarhia Constantinopolului, care prezidează Comitetul de Redactare a Mesajului Sfantului si Marelui Sinod Panortodox, și reprezentanții altor Biserici Ortodoxe locale au oficiat Sfânta Liturghie la Sarbatoarea Înălțarii Domnului, joi, în Creta, și au deschis lucrarile legate de mesajul menționat, conform Ria Novosti, care citeaza publicatia greceasca Amen.
Conform unei declaratii facute dupa slujba, de catre Mitropolitul Emmanuel, citata de publicatia frantuzeasca Orthodoxie, Sinodul Pan-ortodox trebuie sa „sublinieze datoria și responsabilitatea Ortodoxiei față de om și societate, în vremurile noastre dificile. Există speranță și lumină”.
Potrivit președintelui Comitetului, contactele cu Bisericile din Bulgaria și Antiohia, care au refuzat să participe la Consiliul Pan-ortodox, continuă.
După cum a declarat, în continuare, Mitropolitul Emmanuel, într-un interviu acordat ziarului „Ethnikios kyrix”, refuzul Patriarhiei din Bulgaria a fost neasteptat, din moment ce insusi Patriarhul Neofit semnase textele, în diferite etape ale procesului de pregătire, și participase la decizia convocarii Sfantului si Marelui Sinod Pan-ortodox.

„Nu stim ce s-a întâmplat, incat Sinodul Bulgariei a luat decizia bruscă de a nu participa la Sinod”, a spus Mitropolitul Emmanuel.

El și-a exprimat speranța, că „bunul simț va prevala” și că „Bisericile vor participa la Sinod”.
Metropolitul a mai spus, de asemenea, că „totul merge bine”, din punct de vedere financiar, și că fondurile „au fost deja asigurate”.
El a adăugat că cheltuielile legate de desfășurarea Sinodului „nu ar depăși 2,5 milioane $”.
La rândul său, președintele Departamentului pentru Afaceri Externe al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, nu s-a deplasat in Creta pentru a participa la redactarea mesajului Sfantului si Marelui Sinod Pan-ortodox. Noi considerăm ca, pentru Biserica Ortodoxă Rusă, ar fi fost inoportuna participarea, dat fiind faptul că mai multe Biserici Ortodoxe s-au pronuntat pentru amânarea Sinodului programat în 16-26 iunie 2016, aminteste publicatia frnatuzeasca, citand surse ale Bisericii Ortodoxe Ruse, contactate de agenție de stiri RIA Novosti.

„Arhiepiscopul Ilarion se afla în Moscova. Tinand cont de faptul că multe Biserici consideră ca fiind nepotrivit să trimită delegați, care sa ia parte la redactarea mesajului Sfantului si Marelui Sinod Pan-ortodox, intrucat exista întrebări fundamentale nerezolvate, cu privire la însăși posibilitatea tinerii Sinodului, Biserica Ortodoxă Rusă consideră, de asemenea, ca ar fi rau ca reprezentantul său s aparticipe”, a declarat sursa, contactata de RIA Novosti.

Potrivit acesteia, pe data de 9 iunie 2016, era de așteptat ca reprezentanții Bisericilor Ortodoxe locale să înceapă pregătirea mesajului, în Creta.

sursa

Cuviosul Paisie Aghioritul despre infruntarea mortii

1

Pomenirea morţii

– Părinte, la ce trebuie să se gândească cineva în ziua naşterii sale?

– Să se gândească la ziua în care va muri şi să se pregătească pentru marea călătorie.

– Părinte, dacă la dezgroparea unui mort se va afla trupul său neputrezit, aceasta se datorează vreunui păcat de care acel om nu s-a pocăit?

– Nu, nu întotdeauna pricina este un oarecare păcat. Aceasta se poate datora şi medicamentelor pe care le-a luat, sau pământului din cimitir. Dar, oricum ar fi, atunci când cineva este scos neputrezit, îşi ispăşeşte oarecum păcatele sale prin defăimarea pe care o suferă după moartea sa.

– Părinte, de ce noi uităm de moarte deşi ea este faptul cel mai sigur pentru om?

– Ştii că mai demult în vieţile de obşte exista un monah care avea ca ascultare să le aducă aminte celorlalţi părinţi de moarte? In timpul ascultării sale trecea pe la toţi părinţii şi fraţii şi îi spunea fiecăruia: ”Frate, vom muri”. Viata este înfăşurată într-un trup muritor. Iar această mare taină nu este uşor să o înţeleagă acei oameni care sunt numai “trupuri”, care nu vor să moară şi nici măcar să audă de moarte. De aceea pentru unii ca aceştia sfârşitul vieţii lor este o îndoită moarte şi o îndoită mâhnire. Din fericire, însă, Bunul Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile aşa încât cel puţin bătrânii, care fireşte sunt mai aproape de moarte, să se folosească duhovniceşte de unele lucruri. Părul li se albeşte, curajul li se împuţinează, puterile trupeşti încet-încet îi părăsesc, începe să le curgă saliva, şi astfel se smeresc şi sunt nevoiţi să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. Chiar şi de ar vrea să facă vreo neorânduială, nu vor putea pentru că toate acestea îi frânează. Sau dacă aud că cineva de vârsta lor sau mai tânăr a murit, îşi aduc aminte şi ei de moarte. Vedem mai ales la sate, atunci când sună clopotul de înmormântare, cum cei în vârstă îşi fac semnul crucii şi întreabă cine a murit şi când s-a născut. “Ne vine şi rândul nostru, spun ei. Toţi vom pleca din lumea aceasta”. Îşi dau seama că anii au trecut, că firul vieţii lor începe să se scurteze şi că moartea se apropie. Şi astfel îşi aduc aminte mereu de moarte. Spune-i unui copil mic “adu-ţi aminte de moarte”, şi el îţi va spune “tra la la” şi va continua să bată cu piciorul în pământ. Fiindcă de l-ar fi ajutat Dumnezeu pe un copil mic să înţeleagă moartea, s-ar fi deznădăjduit sărmanul şi s-ar fi făcut netrebnic, pen­tru că nu ar mai fi avut poftă de nimic. De aceea Dum­nezeu, ca un Părinte bun, iconomiseşte ca acesta să nu înţeleagă moartea şi să se joace nepăsător şi bucuros. Insă cu trecerea timpului, încet-încet va înţelege şi el moartea. Vezi că şi un frate începător, mai ales atunci când este tânăr, nu poate avea pomenirea morţii. Se gândeşte că are mulţi ani de trăit şi nu-l preocupă chestiunea aceasta. Vă aduceţi aminte de Apostolul Pavel care a spus: “Chemaţi pe tineri să-l ia pe mortul Anania şi pe Safira”[1]? Şi în mănăstiri de obicei călugării tineri îi îngroapă pe cei morţi. Vârstnicii înduioşaţi aruncă cu evlavie puţin pământ pe trupul mortului, dar niciodată pe cap.
Mi-a rămas o amintire neplăcută de la o mănăstire în care a murit un călugăr. In vremea înmormântării, atunci când preotul spunea “pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, toţi părinţii cu multă evlavie şi zdrobire au luat puţin pământ şi l-au aruncat pe trupul monahului, aşa cum se obişnuieşte. Atunci un monah tânăr şi-a pus dulama în brâu, şi luând o lopată a început fără grijă şi cu o râvnă nepotrivită să arunce deasupra mortului orice găsea în cale, pământ, pietre, lemne, pentru a-şi arăta bravura sa. A găsit momentul potrivit ca să-şi arate puterea şi hărnicia sa. Nu era vorba de plantat copaci sau de astupat vreo groapă, ca să-şi arate acela bunătatea şi jertfirea de sine, pentru care să spună: “Ceilalţi sunt bătrâni. Ce să aştept de la ei? Lasă că lucrez eu”, şi astfel să se oste­nească puţin mai mult, ca să-i odihnească pe aceia. Chiar şi un animal mort de ar vedea cineva, i se face milă de el, cu cât mai mult atunci când îl vede pe fratele său în mormânt, iar nu să arunce fără evlavie peste trupul celui mort pământ, pietre, etc. Aceasta arată că nu avea nici o simţire a morţii.

1

Împăcarea cu gândul morţii

– Părinte, a ieşit diagnosticul final. Tumoarea pe care o aveţi este cancer, şi încă unul care avansează repede.

– Adu-mi o batistă ca să joc. “Adio, sărmană lume!”. Eu nu am jucat niciodată în viaţa mea, dar acum de bucurie că se apropie moartea voi juca.

– Părinte, medicul a spus că mai întâi trebuie să se facă radioterapiile pentru a se micşora tumoarea şi după aceea se va face intervenţia chirurgicală.

– Am înţeles. Mai întâi va bombarda aviaţia şi după aceea se va face ofensiva terestră. Aşadar, voi pleca sus şi vă voi aduce noutăţi… Unor oameni, chiar bătrâni de ar fi, dacă le va spune medicul “vei muri”, sau “există numai cincizeci la sută şanse ca să trăieşti”, se mâhnesc. Vor să trăiască. Dar ce vor câştiga? Mă mir! Dacă cineva este tânăr atunci se justifică, dar un bătrân să încerce să-şi prelungească viaţa, asta nu o mai înţeleg. Altceva este să facă un tratament pentru a putea suferi oarecum durerea. Adică nu vrea să-şi pre­lungească viaţa, ci doreşte numai ca durerile să-i fie mai suportabile pentru a se putea sluji până când va muri. Da, aceasta are sens.

– Părinte, noi ne rugăm lui Dumnezeu ca să vă prelungească viaţa.

– Dar de ce? Nu spune Psalmistul că viaţa noastră va fi de şaptezeci de ani2?

– Însă Psalmistul adaugă şi “iar de vor fi în putere optzeci de ani”.

– Da, dar mai spune şi “ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere”. Aşadar este mai bună odi­hna în cealaltă viaţă.

– Părinte, se poate ca cineva din smerenie să se simtă nepregătit duhovniceşte pentru cealaltă viaţă şi să dorească să mai trăiască pentru a se pregăti?

– Acesta este un lucru bun, dar de unde ştie că dacă va mai trăi nu va face mai rău?

– Părinte, când se împacă cineva cu gândul morţii?

– Mă întrebi când? Dacă va trăi Hristos în el, atunci moartea este bucurie. Dar să nu se bucure că va muri deoarece s-a îngreuiat de viaţă. Atunci când te bucuri de moarte în înţelesul cel bun, ea pleacă de la tine şi se duce să caute vreun fricos. Când vrei să mori, atunci nu mori. Cel care duce un trai mai bun se teme de moarte, deoarece este satisfăcut de viaţa lumească şi nu vrea să moară. Dacă i se spune despre moarte, el bate în masă şi spune: “Ferească Dumnezeu!”. In timp ce acela care se chinuieşte, suferă, etc, consi­deră moartea ca o slobozire şi spune: “Păcat că nu a venit încă moartea să mă ia. O fi având de lucru în altă parte”.
Puţini oameni îşi aşteaptă moartea cu nerăbdare. Cei mai mulţi însă mai au ceva de terminat şi de aceea nu vor să moară. Dar bunul Dumnezeu rânduieşte ca fiecare să moară numai atunci când crede El că îi este de folos. Oricum, un om duhovnicesc, fie tânăr, fie bătrân, trebuie să se bucure şi pentru faptul că trăieşte, dar şi pentru că va muri, însă să nu caute cu dinadinsul să moară, pentru că aceasta este sinucidere. Pentru unul care a murit lumii şi a înviat duhovniceşte nu există deloc agonie, frică şi nelinişte, ci aşteaptă moartea cu bucurie, pentru că va merge lângă Hristos şi se va bucura veşnic. Dar se bucură şi pentru faptul că trăieşte, căci şi astfel tot lângă Hristos trăieşte şi simte încă de pe pământ o parte din bucu­ria Raiului, întrebându-se dacă există o bucurie mai mare în Rai decât cea pe care o simte pe pământ. Ast­fel de oameni se nevoiesc cu mărime de suflet şi lepădare de sine, şi deoarece îşi pun înaintea ochilor moartea şi se gândesc zilnic la ea, se pregătesc mai duhovniceşte, se nevoiesc cu mai mult curaj şi astfel biruiesc deşertăciunea.

1

Muribunzii

– Părinte, ni s-a cerut să ne rugăm pentru cineva care timp de mai multe zile se afla în agonia morţii şi nu-i ieşea sufletul.

– Dar de ce nu-i ieşea sufletul? S-a spovedit?

– Nu, nu a vrut să se spovedească. Părinte, adică chinul pe care îl suferă omul atunci când îşi dă sufletul se datorează păcătoşeniei lui?

– Aceasta nu este o regulă. Atunci când sufletul omului iese liniştit nu înseamnă că este într-o stare duhovnicească bună, dar nici nu înseamnă că au păcate multe cei care se chinuiesc la sfârşitul vieţii lor. Sunt unii care, din multa lor smerenie, cer cu stăruinţă de la Dumnezeu să aibă un sfârşit urât, pentru ca ast­fel să rămână necunoscuţi după moartea lor. Sau se poate ca cineva să aibă un sfârşit urât pentru a plăti puţin din datorie. Fiindcă l-au lăudat oamenii mai mult decât merita, Dumnezeu îngăduie ca acesta să facă nişte lucruri ciudate în ceasul morţii lui pentru a scădea în ochii oamenilor. Alteori Dumnezeu rân­duieşte ca unii să se chinuiască în vreme ce-şi dau sufletul pentru ca cei care sunt lângă el să înţeleagă cât de greu este în iad atunci când nu te aranjezi duhovniceşte încă de aici. In timp ce dacă ai actele în regulă, adică eşti pregătit duhovniceşte, treci dintr-o viaţă în alta fără ca vameşii să se mai apropie de tine.

– Părinte, unui muribund sau unuia care are o boală gravă este bine să-i spunem adevărul?

– Depinde ce fel de om este. Uneori mă întreabă câte un bolnav de cancer: “Ce spui. Părinte? Voi trăi sau voi muri?”. Dacă îi voi spune “vei muri”, va muri în acea clipă din pricina supărării. Dacă nu-i voi spune, prinde curaj şi înfruntă cu bărbăţie boala sa. Iar când se va maturiza îşi va ridica singur crucea sa şi va înain­ta. Şi astfel va mai putea trăi câţiva ani sprijinindu-şi familia şi pregătindu-se şi el şi cei ai lui pentru moarte. Fireşte nu-i spun că va trăi o mie de ani sau că ceea ce are nu este nimic, ci îi spun: “Omeneşte este greu să fii ajutat, însă pentru Dumnezeu nu este nimic greu. Tu caută numai să te pregăteşti”.

– Părinte, rudele sale şovăie să-l împărtăşească, ca să nu intre la gânduri.

– Adică să plece neîmpărtăşit ca să nu-şi dea seama că va muri şi astfel să se mâhnească? Nu, ci tre­buie să-i spună: “Sfânta împărtăşanie este medica­ment. O să te ajute. Este bine să te împărtăşeşti”. Dacă se împărtăşeşte, se foloseşte şi în acelaşi timp se şi pregăteşte pentru cealaltă viată.

– Părinte, celor muribunzi trebuie să li se facă Sfân­tul Maslu?

– Celor care nu-şi pot da sufletul, li se citeşte “Slujba la ieşirea cu greu a sufletului”. Sfântul Maslu se face pentru toţi bolnavii, nu numai pentru cei care se află la sfârşitul vieţii lor.

– Părinte, cele pe care le spune cineva atunci când nu-şi poate da sufletul au vreo legătură cu starea lui?

– Să nu tragem uşor concluzii. Se poate ca cineva în clipa când îşi dă sufletul să sufere, să se chinuiască, iar fata lui să arate o expresie de durere, şi de aceea unii cred că acela nu este într-o stare duhovnicească bună. Diferă însă expresia de durere de cealaltă care este sălbatecă şi înfricoşată. Acela suferă, are durerea sa, sărmanul, iar ceilalţi pot spune că se luptă cu diavolii care au venit să-i ia sufletul.

– Părinte, un suflet care pleacă din această viaţă pregătit duhovniceşte va mai trece pe la vămi?

– Atunci când un suflet este pregătit duhovniceşte şi urcă la cer, diavolii nu-i pot face nici un rău. Iar dacă nu este pregătit, atunci este chinuit de ei. Uneori Dum­nezeu îngăduie ca sufletul omului care are datorii să vadă vămile în clipa ieşirii lui pentru a ne ajuta pe noi care vom mai trăi, astfel încât să ne nevoim ca să ne achităm aici datoriile noastre. Vă aduceţi aminte de întâmplarea cu Teodora? Adică Dumnezeu rânduieşte ca unii să vadă anumite lucruri pentru a se folosi ceilalţi şi a se pocăi. În viaţa Sfântului Eufrosin citim că egumenul, după vedenia pe care a avut-o, s-a deşteptat cu merele în mână pentru a le vedea şi ceilalţi şi astfel să se folosească duhovniceşte. Uneori Dumnezeu iconomiseşte ca sufletul să aibă un dialog în clipa ieşirii lui, pentru ca să se pocăiască însuşi omul care se află la sfârşitul vieţii lui sau cei care îl ascultă. Vezi că Dumnezeu are multe moduri de a-l mântui pe om. Uneori ajută prin îngeri, alteori prin încercări sau prin diferite semne. Am cunoscut o femeie care se purta cu brutalitate cu bărbatul şi soacra ei, ajungând până acolo încât îi bătea pe amân­doi. Aceea umbla pe la vecine şi stătea de vorbă, iar pe soacra ei, care era bătrână, o trimitea în fiecare zi la ogor. Mergea sărmana bătrână în fiecare zi la ogor, două ceasuri de mers pe jos, târându-şi picioarele şi lucra de dimineaţa până seara fără să se plângă. Şi a făcut aceasta până într-o zi când, de îndată ce s-a întors acasă, ruptă de oboseală, a căzut jos şi i-a spus nurorii ei: “Arhanghelul Mihail îmi ia sufletul. Iar tu, fiică, şterge sângele”. “Care sânge, mamă?” o întrebă nora cu nelinişte, pentru că nu vedea să aibă sânge pe trupul ei. “Iată, fiică, sângele care curge. Şterge-l, şterge-l!”. Când nora căuta să vadă mai bine, bătrâna îşi dădu sufletul. După această întâmplare nora şi-a venit în simţiri şi şi-a schimbat viaţa; din fiară a devenit miel. A fost iconomia lui Dumnezeu ca s-o vadă pe soacra sa dându-şi sufletul cu aceste cuvinte şi că Arhanghelul Mihail ia sufletul, chipurile, cu sabia, pen­tru ca să se înfricoşeze şi să se pocăiască. Adică Dumnezeu i-a vorbit pe limba pe care o înţelegea ea, ca să-şi revină deoarece se vede că avea intenţie bună.

– Părinte, atunci când muribundul îşi strigă rudele lui moarte, ce inseamnă?

– De multe ori se întâmplă şi aceasta, pentru a primi o lecţie bună ceilalţi care sunt lângă muribund. Am cunoscut o femeie bogată, care avea o viaţă sfântă. Nu se căsătorise, ci rămăsese cu sora ei căreia îi dăduse toată averea. Cumnatul ei, care a murit după ea, a început să o strige atunci când îşi dădea sufletul: “Despina, vino să ne iertăm! Să mă ierţi, căci mult te-am chinuit! Iartă-mă!”. “Dar unde este Despina?” l-am întrebat. “Iat-o, nu o vedeţi? Iată, acolo este!” le-a răspuns şi apoi şi-a dat sufletul.

– Părinte, oamenii se pot ierta şi în felul acesta,chiar şi în ultima clipă a vieţii lor, cu cineva care deja a murit?

– Dumnezeu îngăduie ca oamenii să se ierte chiar şi în felul acesta, deoarece omul în clipa morţii se pocăieşte şi simte nevoia să ceară iertare.

1

Sinuciderea

– Părinte, unii oameni atunci când întâmpină o mare greutate în viaţa lor imediat se gândesc să se si­nucidă.

– Intră egoismul la mijloc. Cei mai mulţi care se si­nucid îl ascultă pe diavolul care le spune că dacă-şi vor pune capăt vieţii vor scăpa de chinul lăuntric prin care trec, şi din egoism se sinucid. Dacă, de pildă, cineva fură ceva şi se dovedeşte că a furat, spune: “S-a termi­nat, am ajuns de batjocura lumii”, şi în loc să se pocăiască, să se smerească şi să se spovedească pen­tru a se uşura, se sinucide. Altul se sinucide pentru că fiul său este paralizat. “Cum să am eu un copil paralizat?”, spune el şi se deznădăjduieşte. Dacă este răs­punzător pentru faptul că este paralizat şi recunoaşte aceasta, atunci să se pocăiască. Cum îşi pune capăt vieţii şi-şi lasă copilul pe drumuri? Nu va fi mai răspunzător după aceea?

– Părinte, adeseori auzim despre cineva care s-a sinucis că ar fi avut probleme psihologice.

– Bolnavii psihici, atunci când se sinucid, au cir­cumstanţe atenuante, pentru că mintea lor este stri­cată. Chiar şi nori de ar vedea, simt o senzaţie de apăsare, de sufocare. Iar dacă mai au şi vreo supărare, atunci au o îndoită “înnourare”. Însă pentru cei care se sinucid fără să fie bolnavi mintal – precum şi pentru eretici – Biserica nu se roagă, ci îi lasă la judecata şi mila lui Dumnezeu. Preotul nu pomeneşte numele lor la Proscomidie, nici nu le scoate miride, deoarece prin sinucidere se leapădă, dispreţuiesc viata care este un dar al lui Dumnezeu. Este ca şi cum le-ai arunca pe toate în obrazul lui Dumnezeu.
Noi însă trebuie să facem multă rugăciune pentru cei care se sinucid, pentru ca Bunul Dumnezeu să facă ceva şi pentru ei, deoarece nu ştim ce s-a întâmplat de s-au sinucis, nici în ce stare s-au aflat în ultima clipă. Se poate ca în clipa în care şi-au dat sufletul să se fi pocăit, să fi cerut iertare de la Dumnezeu şi astfel să fi fost primită pocăinţa lor, iar sufletul lor să fi fost luat de îngerul Domnului. Am auzit că o fată dintr-un sat s-a dus odată cu capra la păscut. A legat-o în livadă, iar ea s-a dus mai departe şi se juca. Luându-se cu joaca a uitat de capră, care s-a dezlegat şi a plecat. A căutat-o peste tot, dar nu a găsit-o şi s-a întors acasă fără capră. Atunci tatăl ei s-a mâniat foarte tare, a bătut-o şi a alungat-o de acasă, spunându-i: “Să te duci să cauţi capra. Iar dacă nu o găseşti, să mergi să te spânzuri”. Sărmana copilă a pornit să caute capra. Se înnoptase şi ea încă nu se întorsese acasă. Părinţii ei văzând că s-a înnoptat au pornit neliniştiţi să-şi caute copilul. Au căutat mult şi în cele din urmă au găsit-o pe copilă spânzurată de un copac. Îşi legase gâtul cu funia caprei şi aşa se spânzurase, nenorocita avea mărime de suflet şi a luat după literă cele pe care i le-a spus tatăl ei. Apoi au îngropat-o în afara cimitirului.
Fireşte, Biserica a făcut bine că a îngropat-o în afara cimitirului pentru a-i frâna pe cei care se sinucid pentru lucruri de nimic, dar şi Hristos va face bine dacă o va băga în Rai.

1
“Ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde”[5]

Moartea copiilor

– Părinte, o mamă al cărei copil a murit acum nouă ani vă roagă să faceţi o rugăciune ca să-l vadă cel puţin în somn, pentru a se mângâia.

– Câţi ani avea copilul? Era mic? Aceasta are impor­tanţă. Dacă copilul a fost mic, i-ar fi apărut în vis dacă mama ar fi fost pregătită duhovniceşte, astfel încât să nu se tulbure la vederea lui. Aşadar mama este pricina că nu i se arată copilul.

– Părinte, în loc să i se arate copilul mamei care cere acest lucru, se poate să se arate altcuiva?

– Cum nu se poate? Dumnezeu rânduieşte aceasta numai dacă vede că va exista folos duhovnicesc. Atunci când aud despre moartea vreunui tânăr, mă mâhnesc, dar omeneşte. Pentru că dacă vom cerceta lucrurile mai în profunzime, vom vedea că, cu cât creşte cineva, cu atât mai multă nevoinţă trebuie să facă, căci adaugă şi mai multe păcate. Mai ales atunci când este mirean, cu cât trec anii, în loc să-şi îmbunătăţească starea duhovnicească, o înrăutăţeşte cu griji, cu nedreptăţiţi, etc. De aceea omul este mai câştigat atunci când îl ia de tânăr.

– Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ca să moară atâţia oameni tineri?

– Nimeni nu a făcut învoială cu Dumnezeu când va muri. Însă El îl ia pe fiecare om în clipa cea mai potri­vită a vieţii lui, cu o moarte prin care să-i aducă iertare de păcate şi mântuirea sufletului său. Dacă vede că cineva va deveni mai bun, îl lasă să trăiască. Iar dacă vede că va deveni mai rău, atunci îl ia ca să-l mântu­iască. Pe unii care duc o viaţă păcătoasă dar au dis­poziţia de a face binele, îi ia lângă El mai înainte de a apuca să-l facă, deoarece Dumnezeu ştie că ar fi făcut binele de îndată ce li s-ar fi dat ocazia. Este ca şi cum le-ar spune: “Nu vă osteniţi! Ajunge buna voastră intenţie”. Pe un altul, deoarece este foarte bun, îl alege şi îl ia lângă El pentru că Raiul are nevoie de boboci de floare.
Fireşte, pentru părinţi şi rude este puţin cam greu să înţeleagă aceasta. Vezi, moare un copil şi Hristos îl ia ca pe un îngeraş, însă părinţii plâng şi se tanguiesc, în timp ce ar fi trebuit să se bucure. Pentru că de unde ştiu ei ce ar fi devenit el atunci când ar fi crescut? Oare s-ar fi putut mântui? În 1924, când am plecat din Asia Mică cu corabia pentru a veni în Grecia, eu eram prunc. Corabia era plină de refugiaţi şi, aşa cum eram înfăşat de mama mea, un marinar a călcat pe mine. Mama crezând că am murit a început să plângă. O consăteancă însă a desfăcut feşele şi a văzut că nu păţisem nimic. Dacă aş fi murit atunci, sigur aş fi mers în Rai. Acum, însă, când am atâţia ani şi am făcut atâta asceză, nu sunt sigur că voi merge în Rai.
Dar şi pe părinţi îi ajută moartea copiilor lor. Tre­buie să ştie că din clipa aceea au un mijlocitor în Rai. Iar atunci când vor muri, vor veni copiii lor cu ripide în mâini la poarta Raiului pentru a întâmpina sufletul lor. Iar aceasta nu este un lucru mic. Copiilor care au fost chinuiţi aici de boli sau de vreo infirmitate, Hristos le va spune: “Veniţi în Rai şi alegeţi-vă locul cel mai bun”. Atunci aceia îi vor spune: “Este frumos aici, Hristoase al nostru, dar o vrem şi pe mămica noastră lângă noi”. Iar Hristos îi va asculta şi o va mântui într-un chip oare­care şi pe mamă. Desigur, mamele nu trebuie să ajungă în cealaltă extremă. Unele mame cred despre copilul lor care a murit că a devenit sfânt şi astfel cad în înşelare. O mamă a vrut să-mi dea drept binecuvântare un lucru de la fiul ei care murise, deoarece credea că a ajuns sfânt. “Este binecuvântare să dau din lucrurile copilu­lui?”. “Nu, i-am spus. Este mai bine să nu dai”. Alta, în seara Joii Mari, a lipit de Crucea Mântuitorului fotografia fiului ei pe care îl omorâseră germanii şi spunea: “Şi copilul meu a pătimit ca Hristos”. Femeile care stăteau şi privegheau lângă Crucea Celui Răstignit au lăsat-o, ca să nu o rănească. De vreme ce era rănită sufleteşte ce puteau să-i spună?

1

Mângâierea celor îndoliaţi

– Părinte, de câtă putere sufletească au trebuinţă oamenii pentru a înfrunta moartea năprasnică?

– Dacă au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii, află putere să înfrunte moartea, pentru că o înfruntă duhovniceşte. Câţi copii nu se distrug cu motoretele! Câţi tineri nu mor cu motocicletele! Ridică motocicleta pe roata din spate şi astfel uşor se răstoarnă şi îşi sparg capetele. Consideră mare ispravă a ridica cât mai mult motocicleta. Vezi ce le dă diavolul în gând să facă, pentru a se lovi la cap? Dacă ar merge cum tre­buie, chiar de ar avea vreun accident, se poate să se lovească în altă parte şi să nu se nenorocească. Dar fiindcă îngăduie Dumnezeu răutatea diavolului sau neatenţia tânărului, înseamnă că va ieşi ceva bun.

– Atunci, Părinte, de ce Biserica noastră se roagă “pentru ca să se păzească” de moarte năprasnică?

– Aceasta este altceva. Biserica cere de la Dum­nezeu ca să nu ne găsească moartea nepregătiţi.

– Părinte, o mamă este nemângâiată deoarece copilul ei a fost omorât de o maşină în timp ce mergea la servici.

– Întreab-o: “Oare din răutate a lovit acel şofer pe copilul tău? Tu l-ai trimis la servici ca să-l omori? Nu. Aşadar să spui: “Slavă Ţie, Dumnezeule?”, pentru că fiul tău ar fi putut deveni un vagabond, însă Dumnezeu l-a luat la vremea potrivită. Acum este asigurat în cer. De ce plângi? Ştii că prin plânsul tău îl chinuieşti pe copil? Vrei ca fiul tău să se chinuiască sau să se bucure? Ingrijeşte-te să-i ajuţi pe ceilalţi copii ai tăi, care sunt departe de Dumnezeu. Pentru ei să plângi”. Iată că şi ieri a venit o mamă şi mi-a spus plângând: “Dumnezeu mi-a luat pe scumpul şi singurul meu copil” şi îl învinuia pe Dumnezeu. “Dacă te gândeşti bine, i-am spus, Dumnezeu te-a cinstit. Căci aşa botezat cum era, l-a luat lângă El îngeraş. Acesta este acum îngeraş, iar tu te cerţi cu Dumnezeu? Vei vedea mai târziu că el va mijloci pentru tine la Dumnezeu”. După aceea, când mi-a vorbit despre viata ei, mi-a spus că ar fi putut avea mulţi copii, dar atunci când a fost tânără nu a vrut să aibă niciunul.
Câte mame nu se roagă şi cer ca să fie lângă Dum­nezeu copiii lor! “Nu ştiu ce vei face. Dumnezeul meu, spun ele, dar vreau numai să se mântuiască copilul meu; să fie lângă Tine”. Dacă Dumnezeu vede că aces­ta apucă pe un drum greşit, că se îndreaptă spre pierzare şi că nu există un alt mod de a se mântui, îl ia în felul acesta. Ingăduie, de pildă, ca unul beat să-l lovească cu maşina şi să-l omoare şi astfel îl ia lângă El. Iar în cazul că ar fi devenit mai bun, Dumnezeu ar fi împiedicat accidentul. După aceea se trezeşte şi cel care l-a lovit pe copil, îşi vine în simţiri şi este chinuit toată viata de mustrarea conştiinţei sale. “Am făcut o crimă”, spune el şi îl roagă mereu pe Dumnezeu să-l ierte. Şi astfel se mântuieşte şi acela. Dar şi mama, prin durerea ei, se gândeşte la moarte şi se pregăteşte pentru cealaltă viată, mântuindu-se astfel şi ea. Vedeţi cum rânduieşte Dumnezeu ca prin rugăciunea mamei să se mântuiască suflete? Dar dacă mamele nu înţeleg aceasta, atunci se ceartă cu Dumnezeu. Câte nu trage şi Dumnezeu cu noi!
Atunci când cineva încetează de a mai înfrunta lucrurile lumeşte, află odihnă. Pentru că, altfel cum ar fi cu putinţă ca omul să se mângâie cu adevărat dacă nu crede în Dumnezeu şi în viata cea adevărată şi veşnică de după moarte? Atunci când eram la Mănăstirea Stomio, în Konita trăia o văduvă care mergea mereu la cimitir şi striga acolo ore întregi. Pe toţi îi răscolea cu strigătele ei. Se lăsase pradă durerii şi îşi lovea capul de piatra mormântului. Işi vărsa acolo toată durerea ei. Mergeau unii şi o luau de acolo, dar ea se întorcea iarăşi. Iar aceasta s-a petrecut ani de zile. Bărbatul ei fusese omorât de germani, iar fiica ei, după câţiva ani de la moartea tatălui ei, când abia împlinise nouăsprezece ani, a murit de inimă şi astfel rămăsese singură sărmana. Dacă va privi cineva lucrul acesta numai la suprafaţă, va spune: “De ce îngăduie Dumnezeu aşa ceva?”. Dar şi acea femeie tot la suprafaţă înfrunta durerea ei şi nu se putea mângâia. Odată, atunci când am mers să văd ce se întâmplă, mi-a spus: “De ce a făcut Dumnezeu aceasta? Bărbatul meu a murit în război. Am avut o fată, dar mi-a luat-o şi pe aceasta…”. Spunea vrute şi nevrute şi se certa cu Dumnezeu. După ce am lăsat-o să se uşureze puţin, i-am spus: “Să-ti spun şi eu ceva. L-am cunoscut pe bărbatul tău. Era un om foarte bun. A murit în război îndeplinindu-şi datoria sfântă pentru Patrie şi de aceea Dumnezeu nu-l va lăsa. Apoi ţi-a lăsat pentru câţiva ani pe fiica ta lângă tine, şi astfel ai avut puţină mângâiere. Şi fiindcă se putea ca ea să apuce pe un drum greşit, Dumnezeu a luat-o în acea stare bună în care se afla pentru a o mântui”. Deşi bărbatul ei a fost un om foarte liniştit, ea însă era puţin lumească. Fireşte, nu i-am spus: “Tu ai fost o femeie lumească…”, ci am între­bat-o: “Acum ce te gândeşti să faci? Iubeşti lumea?”. “Nu vreau să văd nimic şi pe nimeni”, mi-a răspuns. “Vezi, i-am spus, acum lumea a murit şi pentru tine. Durerea te ajută şi nu te interesează nici un lucru lumesc. Şi astfel în curând veţi fi toţi împreună în Rai. Cui a mai făcut Dumnezeu o astfel de cinste? Ai înţeles aceasta?”. După această discuţie a încetat să mai meargă la cimitir. De îndată ce a fost ajutată să înţeleagă sensul cel mai adânc al vieţii, s-a liniştit.

– Părinte, am auzit că atunci când cineva este ucis îşi ispăşeşte păcatele pentru că i le ia ucigaşul.

– Are circumstanţe atenuante într-un fel şi îi poate spune lui Dumnezeu: “Eu m-aş fi pocăit, însă acesta m-a ucis”. Şi astfel greutatea va cădea asupra ucigaşului. Unii care nu au minte spun: “Dacă ar exista Dum­nezeu, nu ar lăsa să se facă mereu crime ci i-ar pedep­si pe criminali”. Dar ei nu înţeleg că Dumnezeu îi lasă pe criminali să trăiască pentru a fi fără răspuns în Ziua Judecăţii, căci nu s-au pocăit cu toate că El le-a dat destui ani pentru a se pocăi, în timp ce pe cei care au fost ucişi îi va aranja cumva.

1

Moartea este o despărţire pentru câţiva ani

Trebuie să înţelegem că în realitate omul nu moare, ci moartea este numai o trecere dintr-o viaţă în alta. Este o despărţire pentru o mică perioadă de timp. Precum atunci când cineva, să spunem, pleacă în străinătate pentru un an, cei ai lui se mâhnesc deoarece se vor despărţi de el vreme de un an, sau dacă va lipsi zece ani sunt cuprinşi de mâhnirea despărţirii de zece ani, tot astfel trebuie să vadă şi despărţirea de persoanele lor iubite prin moarte. Dacă moare cineva, iar cei apropiaţi ai lui sunt în vârstă, să spună: “Ne vom întâlni după cincisprezece ani”. Iar de sunt tineri să spună: “Ne vom întâlni după cincizeci de ani”. Fireşte, îl doare pe fiecare moartea unei rude, dar este trebuinţă de înfruntare duhovnicească. Ce spune Sfântul Apostol Pavel? “Ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi care nu au nădejde”. De câte ori să-l fi văzut aici pe pământ? O dată pe lună? Să se gândească că acolo îl va vedea mereu, numai atunci se justifică să ne neliniştim, când cel care pleacă nu a avut o viaţă bună. Dacă, de pildă, a fost nemilostiv, atunci dacă într-adevăr îl iubim şi vrem să-l întâlnim în cealaltă viată, trebuie să facem multă rugăciune pentru el”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viata de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

sursa: cuvantulortodox

1

Cuvant trezitor al Sfantului Luca al Crimeei despre ceasul mortii. “Sa va fie mijloacele incinse si felinarele aprinse”, “Grabiti-va sa face-ti bine”

1

Desptre ceasul mortii

Cand Sfantul Proroc David nu era inca rege, ci ii slujea lui Saul, atunci regele, temandu-se de el, stiind si simtind ca el va fi rege al lui Israel, l-a urmarit si de multe ori a incercat sa-l ucida. Si iata, o data, cand Prorocul David a fost in pericol de moarte, a spus celor care il inconjurau: Un singur pas este intre mine si moarte. Aceste cuvinte mi le amintesc acum, pentru ca in urma cu o saptamana a trebuit sa le rostesc si eu. Doar un pas a fost intre mine si moarte: mai mul­te ore am stat fara puls, dintr-un moment in altul inima mea fiind gata sa se opreasca. Dar Dumnezeu m-a crutat. Este adevarat ca si pana in momentul de fata sunt slabit, incat pot vorbi cu voi numai asezat. Dar vreau sa va spun ceva important, vreau sa va vorbesc despre pomenirea ceasului mortii, pen­tru ca asupra fiecaruia dintre noi planeaza moartea. Fiecare dintre noi poate sa moara subit, pentru ca stiti cat de multi oameni mor brusc, cu o moarte neasteptata.
Retineti si in inimile voastre scrieti cuvintele Domnului Iisus Hristos: Sa fie mijloacele voastre incinse si felinarele aprinse! Retineti aceste cuvinte, nicio­data nu le uitati. Cand oamenii merg intr-o calatorie lunga sau la o munca fizica grea, ei se incing strans. Iar atunci cand merg in intunericul noptii, isi iau felinarele cu dansii, si este important pentru ei ca felinarele sa arda mereu. 1Astfel ar trebui sa fie si in viata noastra duhovniceasca, intotdeauna incin­se mijloacele si felinarele sa arda. Mereu trebuie sa fim lucratori neosteniti ai lui Dumnezeu, luptatori impotriva satanei, care la fiecare pas ne distrage de la Hristos, incercand sa ne ucida cu ispitele. De aceea ne-a poruncit Domnul Iisus Hristos: Sa fie mijloacele voastre incinse si felinarele aprinse!
Niciodata, nu uitati niciodata ca viata pamanteasca ne este data doar ca si ne pregatim pentru viata vesnica, caci dupa cum veti trai viata pamanteasca, astfel va fi si viata vesnica pentru voi. Fiti credinciosi lui Hristos, fiti credinciosi Lui asa cum El Insusi a poruncit in Apocalipsa Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan Teologul. El vorbea despre cei sapte ingeri ai bisericilor din Asia Mica. Ii numea pe episcopii acestor biserici ingeri. Si iata, unuia dintre acesti ingeri El i-a spus: Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da tie cununa vietii. Noi trebuie sa fim mereu credinciosi lui Dumnezeu. Viata noastra este scurta, nu trebuie sa risipim aceste zile scurte si ore in2 indestulare ci sa ne amintim mereu de ceasul mortii. La toti sfintii nevoitori, la toti sfintii monahi, gandul la moarte era staruitor, permanent. Ei tineau in chiliile lor un craniu, pentru ca, privindu-l sa-si aduca aminte mereu de moarte. Cu lacrimi de umilinta priveau la craniu cugetau ca vor merge pe aceeasi cale a mortii, si Ii slujeau neincetat lui Dumnezeu si lucrau pentru Domnul, asa cum a lucrat neobosit Cuviosul si purtatorul de Dumnezeu parintele nostru Serafim de Sarov. Ei, ca si voi, deseori au auzit la Vecernie cuvintele Psalmului al 33-lea: Moartea pacatosului este cumplita. Ei, la fel ca si voi, au auzit si alte cuvinte: Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor Lui. Pacatosii mor cu moarte cumplita. Eu impreuna cu voi am vazut multe exemple de acest gen. Dar un caz pe care l-am vazut personal cu 40 de ani in urma mi-a ramas in minte, incat nu-1 voi uita niciodata.
Am fost multa vreme medic, si am fost chemat in casa unui om cunoscut in toata regiunea drept un exploatator crunt, extrem de rau. Cand am intrat casa lui, am ramas socat de invalmaseala care era acolo: toti se impiedicau din pricina dezordinii, iar pe pat zacea un batran gras, rosu la fata, care atunci cand m-a vazut a inceput sa tipe: Parinte, doctore, salveaza-ma! Mi-e frica de moarte!
La ce se gandea el inainte, atunci cand bea sangele fratilor sai? La ce se gandea el inainte, atunci cand storcea ultimii bani de la ei? Moartea a venit. deja acolo si era tarziu sa spui: „Ma tem de moarte pana la moarte”. Trebuie sa traiesti astfel incat sa nu te temi de ea.
Dar cine nu se teme de moarte? Doar cei care Il urmeaza pe Hristos, sunt atenti sa nu incalce poruncile lui Hristos. Ei nu se tem de moarte, stiu fagaduinta Domnului nostru Iisus Hristos, data in Fericiri: Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri!
1Total diferit decat acest batran mor oamenii sfinti. Cuviosul Serafim de Sarov a murit ingenuncheat in fata chipului Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, careia i se ruga permanent. Asa, in genunchi, a adormit somnul vesnic si cinstita a fost inaintea Domnului moartea Cuviosului Serafim.
Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbea: Umblati in lumina, pana cand este lumina, ca sa nu va cuprinda intunericul. Pana cand ne lumineaza in aceasta viata lumina lui Hristos, pina cand auziti sfintele cuvinte ale Evangheliei sj poruncile lui Hristos, pina cand v-a invrednicit Domnul sa frecventati sfanta biserica, umblati in aceasta lumina. Pentru ca lumina aceasta se va stinge pentru voi cand va veni ceasul mortii, si dupa mormant nu mai exista pocainta, si veti primi rasplatirea pe care o meritati.
Asadar umblati in lumina atat timp cat este lumina, ca sa nu se stinga pentru voi si sa nu va cuprinda intunericul vesnic, de moarte. Sfantul Apostol Pa­vel spune:Astazi este timpul bineplacut, astazi este zi de mantuire. Iata, acum, pana cand suntem vii, este pentru noi timpul bineplacut, timpul mantuirii! Acum trebuie sa ne gandim la mantuirea noastra si sa ne pregatim de viata vesnica. Asa se pregatesc toti crestinii, toti cei care-L iubesc pe Hristos.
Cu 70 de ani in urma traia in Petersburg doctorul Haas. Era doctor de penitenciar si avea o inima sfanta, plina de milostivire, plina de dragoste fata de oameni. Si, in postura lui de doctor de penitenciar, se straduia in orice chip, cu ce putea, sa usureze pedeapsa nefericitilor detinuti. Vedea cum erau goniti la ocna in butuci si in lanturi, stia ca ei trebuie sa mearga multe mii de verste in Siberia si inima lui se sfasia de mila pentru ei. Ca sa inteleaga mai bine suferintele lor, el si-a legat de picioare lanturi si, cateva ceasuri in sir, a marsaluit in ele, prin curtea casei sale, ca sa simta ceea ce simt oamenii care umbla legati in ele. Inainte de moarte, acest doctor bun si sfant a spus celor care-l inconjurau cuvinte uimitoare, pe care sa le retineti si voi: „Grabiti-va sa faceti bine!”. Grabiti-va, pentru ca ceasul mortii ne paste pe toti. Nu fiti nepasatori, fiti credinciosi pana la moarte, si va va da voua Dumnezeu cununa vietii!
Iar Sfantul Proroc Isaia a spus astfel de cuvinte: Cutremurati-va, cei nepasatori, infricosati-va, cei fara grija, aruncati hainele si dezbracati-va, incingeti mijloacele!
Cutremurati-va, cei nepasatori, aveti in minte intotdeauna frica mortii, ceasul mortii, nu uitati niciodata de dansul! Dar, ca sa ne amintim mereu aceasta, ca sa putem merge pe calea lui Hristos, ca sa nu ne fie infricosator ceasul mortii, ne trebuie noua, celor slabi, ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu. Fara de el, nu ne vom izbavi de ispitele satanei si de aceea trebuie sa cerem neincetat ajutorul harului lui Dumnezeu. Doamne, miluieste-ne pe noi, pacatosii, Doamne, ajuta-ne!
Trebuie sa Il rugam la fel cum L-a rugat femeia cananeeanca, despre care s-a amintit in1 pericopa evanghelica de astazi. Mergea Domnul Iisus Hristos pe cale cu ucenicii Sai. Si iata ca o femeie siro-feniciana – pagana -, vazandu-L, a inceput sa-L roage: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea e rau chinuta de demon. Iar Domnul nu-i dadea nici o atentie si mergea mai departe in tacere. Femeia a continuat sa-I ceara ajutorul cu credinta, insa El tacea. In cele din urma, ucenicii I-au spus: Doamne, elibereaz-o, ca striga in urma noastra! Domnul a raspuns: Nu sunt trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Dar femeia a continuat sa-L roage. Ce i-a zis atunci Domnul? Nu este bine sa iei painea copiilor si sa o arunci cainilor. Si a auzit atunci un raspuns uimitor, plin de smerenie si de blandete: Da, Doamne! Dar si cainii mananca din faramiturile ce cad de la masa stapanilor lor – da-mi, Doamne; o faramitura din mila Ta! Atunci Domnul, oprindu-Se, a zis: O, femeie! Mare este credinta ta; fie tie precum voiesti! Si s-a tamduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15,22-28).
Multi dintre noi traiesc asa cum nu s-ar cuveni crestinilor. Multi dintre noi sunt impovarati cu pacate, multi au uitat cuvintele lui Dumnezeu: Boldul mortii este pacatul. Moartea il impunge dureros pe cel care este in intregime cufundat in pacate.
Dar daca este asa, daca suntem slabi, daca hainele noastre sunt negre din pricina pacatelor noastre, nu suntem si noi asemenea cainilor? Nu s-ar cuveni sa strigam catre Dumnezeu, asa cum a strigat femeia cananeeanca: „Doamne,! da, sunt asemenea unui caine, dar miluieste-ma!”?
Sa fie dar mijlocurile voastre incinse si felinarele aprinse! Amin.

4 februarie 1945

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

sursa: cuvantulortodox

1