Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Orbului. Cine este fericit?

(Ioan 9, 1-38)

1

Vă voi vorbi simplu, iubiţii mei. Şi vă rog aveţi puţină răbdare şi să ascultaţi cuvintele unui om, care vă vorbeşte din credinţa în Hristos. Dacă n-aş fi crezut, nu v-aş fi vorbit.
Dacă deschizi inima vreunui om, vei găsi multe pasiuni, dorinţe, vise. Cea mai vie dorinţă care este? Omul vrea să trăiască fericit, doreşte fericirea. Toţi vânăm fericirea. Dar unde este fericirea? Cine este un om fericit?Aici părerile sunt diferite. Oare este fericit cel care are autoritate sau cel puternic de care se tem toţi, sau bogatul cu lirele şi vapoarele lui, sau cel ce cade cu mutra în plăceri şi-n distracţii? Lume nefericită, care alergi să-ţi potoleşti setea în aceste băltoace, vrei fericirea? Îţi voi vorbi despre asta, dar se găsesc urechi care să audă? Mai demult cuvântul lui Dumnezeu avea urmări. Acum?… Aşadar, dacă vrei, ascultă ce recomandă Biserica.
Vă voi da o reţetă şi dacă o veţi urma veţi găsi fericirea. Reţeta se află într-un cuvânt din Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi. Nu vi-l voi spune. Sunteţi deştepţi. Vă pun la un mic exerciţiu duhovnicesc, ca atunci când vă veţi întoarce acasă, în loc să citiţi reviste lumeşti, să citiţi încă o dată Evanghelia de astăzi (Ioan 9, 1-38) să găsiţi acest cuvânt, care constituie reţeta fericirii.

***

Revin acum la tema noastră, la întrebarea „Cine este fericit?”. Răspunsul este: Fericit este…orbul! Orbul fericit? – veţi întreba. Nu spun, iubiţii mei, că orice orb este fericit, ci zic că fericit este orbul din Evanghelia de astăzi. De aceea, Biserica noastră îl cinsteşte şi îi închină o duminică – astăzi este Duminica Orbului.
Aşadar, orbul este cel mai fericit om din lume. De ce? Din trei motive.

1. Primul motiv: pentru că a ieşit din întuneric.Era orb din naştere. Era lipsit de lumină de ani de zile, dar într-o clipă şi-a deschis ochii şi a văzut. Gândiţi-vă la asta. Noi deschidem ochii de mii de ori, continuu, dar nu preţuim acest lucru. Dar acesta, în clipa în care a ieşit din întuneric, vă închipuiţi ce-a simţit? S-a minunat şi a spus: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”.
Într-o carte veche am citit următoarele. Un împărat şi-a dorit ca urmaşul său să fie un vrednic conducător, să cunoască oameni şi lucruri şi să le preţuiască cum se cuvine. Aşadar, nu l-a lăsat în palat, nici nu i-a permis să se distreze cu femei stricate apăsat de grade şi medalii. Era un împărat din vremurile de demult. Şi voia să-şi educe copilul cum trebuie. Şi un pahar de apă dacă bea, să-I mulţumească lui Dumnezeu. Şi o floare dacă rupe, să se minuneze de Creator. Şi pentru asta, ce a făcut? Doar ce s-a născut, l-a luat şi l-a dus într-o peşteră, unde nu ajungea nicio rază de soare. Nu întrebaţi cum a trăit copilul acolo, este o istorie mare; cine este curios, să lectureze cartea noastră „Nepreţuitul mărgăritar” (Atena, 1991). Un singur lucru vă zic: că în peşteră, urmaşul a trăit zece ani, timp în care nu a văzut nimic, cu desăvârşire nimic. Când s-a făcut de zece ani, împăratul a poruncit şi l-au scos afară. Atunci, ochii i s-au uimit, iar el întreba continuu despre orice lucru: „Tată, ce este asta?”. Vedea soarele, „Cine l-a făcut?”. Vedea marea, „Cine a făcut-o?”. Vedea copacii înflorind, păsările că zboară şi ciripesc, mieluşeii că pasc, vedea… şi continuu întreba „Cine le-a făcut pe toate astea?”; şi nu înceta să-L slăvească pe Dumnezeu pentru aceste măreţii.
Aşadar, tot aşa şi orbul din Evanghelia de astăzi; ca şi cum ar fi ieşit dintr-o peşteră, în care a fost închis nu zece ani, ci mult mai mulţi, când a văzut toate frumuseţile creaţiei, din inimă i-a izbucnit un glas de uimire şi de mulţumire faţă de Dumnezeu.
Din nefericire, noi ne deschidem ochii şi vedem toate cele urâte. Ne-am făcut mai răi şi decât cei sălbatici. În junglă, băştinaşii aşteaptă să iasă soarele, şi imediat ce răsare, cad jos şi i se închină mulţumind. Noi avem şi nu avem ochi, avem şi nu avem urechi, avem şi nu avem inimă. Ne-a orbit păcatul. Suntem ca nişte orbi în întuneric şi nimic din panorama lumii acesteia nu mai vedem. De ce eu, fraţii mei, nu ştiu de cinematograf? De un singur cinematograf şi de un singur teatru ştiu, care are astfel de privelişti şi astfel de măreţii, şi astfel de făpturi luminoase, care nu se mai termină, iar biletul este gratuit. Urcă-te pe un munte mic şi aruncă-ţi ochii să vezi frumuseţile lui Dumnezeu. Aşadar, orbul şi-a deschis ochii şi a văzut toate aceste lucruri luminoase şi L-a slăvit pe Dumnezeu.

2. Am spus că este fericit, pentru că a văzut lumea frumoasă şi L-a slăvit pe Dumnezeu. Însă este fericit şi pentru un alt motiv. În ziua în care şi-a deschis ochii orbul a văzut multe lucruri frumoase. Frumos este soarele răsărind dis-de-dimineaţă, frumoasă este marea albastră care spumegând, frumoase sunt livezile înverzite, frumoase sunt florile în mii de culori, frumoşi copacii, frumoşi mieluşeii, frumoşi copilaşii cei mici care sunt gingaşi ca îngerii – din cele mai frumoase lucruri din lume unul este cel mai frumos – copilul nevinovat. Multe lucruri sunt frumoase în lume. N-am zis nimic. Dar ceea ce ochii lui au văzut în ziua aceea ca fiind cel mai frumos, mai strălucitor şi decât soarele, ce a fost?
L-a văzut pe Hristos. În aceeaşi zi s-a învrednicit să-L vadă – pe cine? Pe Făcătorul şi Creatorul său, pe Doctorul şi Luminătorul său! Când L-a văzut? Nu imediat ce s-a vindecat, ci după ce a mărturisit cu îndrăzneală înaintea duşmanilor Lui. Pentru că Hristosul nostru, când l-a făcut bine, a dispărut, cum a făcut mai devreme şi cu paraliticul (vezi Ioan 5, 13). Aşadar, după ce fariseii l-au necăjit pe cel vindecat cu anchetele lor şi l-au scos afară din templu din cauza mărturisirii lui, atunci Hristos îl găseşte din nou şi îi zice: – Tu crezi în Fiul lui Dumnezeu? – Dar, cine este, Doamne, ca să cred în El? – Acela pe care L-ai văzut şi Care vorbeşte acum cu tine, Acela este. – Tu eşti, Doamne? – zice. Cred! Şi cade şi I se închină.

3. Aşadar, orbul este fericit pentru că a dobândit ochi şi a văzut lumea frumoasă, fericit încă mai mult pentru că L-a văzut pe Hristos, dar fericit în mod deosebit pentru că, în afară de ochii trupeşti, a dobândit şi ochi duhovniceşti. Un om care a trăit pe la anii 200 după Hristos era orb şi el. Îl luminase însă Dumnezeu şi din gura lui ieşeau cuvinte înţelepte. Numele lui era Didim. Mergeau la el chiar şi dascălii şi luau lecţii. Într-o zi, a coborât din pustie Sfântul Antonie, l-a vizitat şi îi zice: „Didime, te fericesc; pentru că, deşi nu ai ochi fizici, ai alţi ochi superiori, cu care vezi lucrurile pe care nu le văd ceilalţi”. Aceşti ochi pe care îi avem noi sunt fizici. Astfel de ochi au şi animalele, cele mici şi mari. Şi aceşti ochi desigur sunt vrednici de minunare; e suficient un ochi ca să demonstrezi că există Dumnezeu. Dar aceştia sunt mici în comparaţie cu ochii duhovniceşti. Ochi fizici au şi animalele: insectele, corbii, vulpile, lupii, vulturii.

***

Iubiţii mei, daţi-mi ochi duhovniceşti, ochi cum au avut sfinţii, ochii Sfintei Varvara, ai Sfântului Nicolae, ochi binecuvântaţi pe care i-au avut oamenii din vremurile de demult. Pentru că ochii oamenilor de astăzi au devenit ochi diabolici.
Dumnezeu nu ţi-a dat ochii ca să-i pironeşti pe ecrane cu cele ruşinoase, iar seara să ai iadul în tine. Ţi i-a dat cu un mare scop: ca să vezi făpturile Lui şi să-L slăveşti, să vezi icoanele în biserică şi să te închini lor, să-i vezi pe sfinţii îngeri. Nu este o poveste religia noastră. Dacă întrebaţi generaţia în vârstă, aceia vedeau sfinţi. Acum?…
Ce vom vedea în cealaltă lume! În faţa acelor frumuseţi cât de ticăloase sunt priveliştile acestei lumi! Atunci vom vedea că a meritat să ne lipsim de aceste privelişti ticăloase, ca să ne desfătăm de acelea. Vei zice: Mai degrabă să fi fost orb pe pământ, să nu fi avut ochi…
Fraţii mei! Ochii i-a creat Dumnezeu pentru cer, pentru cele mari şi înalte. Există ochii sfinţilor, ochii îngerilor, ochii Maicii Domnului, ochii lui Hristos; dar există şi ochii animalelor, ochii porcilor, ochii vulpilor, ochii lupilor şi ai fiarelor sălbatice. Alegeţi şi luaţi!

† Episcopul Augustin

Sursa: CARTEA „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)

sursa: pelerinortodox

Reclame

“Cuvinte din inima” ale Cuvioasei Starete Macrina

“Diavolul se bucura atunci cand vede moleseala. Au venit vremurile din urma si de aceea eu voi lucra cu ceasul, ca sa nu pierd niciun minut pentru dragostea lui Hristos”

1

Ajunul Tuturor Sfinţilor 1986

“Pentru rugăciunile Stareţului nostru, să începem. De multe ori am auzit vorbindu-se despre smerenie, dragoste, zdrobire de inimă, dar le-am uitat, pentru că diavolul umblă mereu prin Mănăstire şi pândeşte momentul. Priveşte de pe ziduri să vadă cum petrecem şi vede dacă facem voia lui. Vă aduceţi aminte atunci când s-a săvârşit minunea în grajd? Preotul nostru făcea agheasmă şi în vreme ce a cântat de trei ori: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…”, animalele s-au ridicat în picioare şi ne priveau peste despărţituri. Tot aşa ne urmăreşte si diavolul pe noi. Din păcate cugetarea ni se întunecă, pătimeşte letargie. De nimic nu se teme diavolul atât de mult, ca de rugăciune. Dar se bucură atunci când vede moleşeală, acedie. Mai întâi să gândim şi apoi să vorbim.
Cu frică şi cutremur să mergem să ne împărtăşim. Cu lacrimi să ne apropiem de Dumnezeiasca Taină, pentru că lacrimile înseamnă smerenie. Să plângem din cugetarea la moarte, iar nu din faptul că ne-a „împuns” una sau alta. Un Sfânt Părinte spunea:

„Aşa cum mergem cu frică şi cu cutremur la Dumnezeiasca 1împărtăşire, tot astfel să-l vedem pe fiecare frate al nostru, pentru că este chipul lui Dumnezeu”.

Dacă vom vedea astfel pe fiecare om, cu neputinţă este să nu ne ierte Dumnezeu, pentru că El este dragoste.
Pe oamenii din lume, diavolul îi are în stăpânirea sa, însă pe monah nu ştie cu ce să-l răz­boiască. Pe noi ne războieşte cu văicăreala, ne îndeamnă să vorbim fără să gândim şi să-l supărăm pe aproapele, şi astfel pierdem măreţia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ar fi trebuit să dorim mierea şi nespusa mireasmă a Harului dumnezeiesc, dragostea lui Hristos şi măretiile cereşti. Să vedem cetele îngereşti, nu cu ochii, ci cu simţurile noastre duhovniceşti. Insă cu văicăreala şi cu prostiile noastre ne păgubim şi pierdem dumnezeiasca măreţie. Dacă ne-am gândi ce ne face diavo­lul şi ce pierdem, am plânge zi şi noapte. De vreme ce în fiecare zi ne aruncă în acest lucru netrebnic, adică in văicăreală, vă voi spune ceva, deşi aş vrea să-l simt singură. Acestea mi le arată Dumnezeu, pentru că poziţia mea este de aşa fel, încât să vă pot chivernisi.
Ceea ce vă voi spune este un lucru duhovnicesc şi totodată şi foarte simţit. II văd cum se întâmplă şi cu sufletul meu. Este un lu­cru foarte serios şi de aceea să-l întipăriţi înlăuntrul vostru. Dum­nezeu nu dă aceasta la oricine, ci Proestosului, pentru a putea pune o rânduială corectă, ca să luăm aminte si să nu ne abatem si să ne osândim. Ceea ce am să vă spun este un lucru duhovnicesc, pe care nu-l puteţi înţelege. Aşadar, am văzut un bou dintre cei mai mari care există în lume, un bou cu nişte ochi holbaţi si înflăcăraţi, care era îmbrăcat cu o fustanelă. Iar această fustanelă a sa era numai ace. Şi acest bou umblă de jur împrejur şi şi-a făcut un loc de treierat ce nu se poate spune. Iar cu aceste ace o răneşte pe fiecare şi o aruncă jos, potrivit cu patima pe care o are. De aceea, atunci când îl vedeam, nu dormeam, fără numai două ceasuri; atât de înfricoşător era. De­sigur, aceasta se schimba numai datorită bolii mele.
Ne războieşte să nu facem rugăciune, să nu ne sculăm ca să mer­gem dimineaţa la biserica, să nu mergem la vreme la slujbe, să pierdem cele duhovniceşti, ca să se facă pe placul diavolului. De aceea dacă vom lua aminte şi ne vom îndrepta, vom avea veselie, dulceaţă şi contemplaţie duhovnicească, iar mierea Harului va curge din gura noastră. Vrea să vă aud că-mi spuneţi: „Maică Stareţă, nu-mi mai pot stăpâni simţirea inimii, această măreţie, contemplaţia“. Luaţi aminte foarte mult. Să punem început bun, pentru că vom vedea multe evenimente. Dacă ne vom lăsa cugetarea liberă, se va îngroşa şi nu vom mai vedea ce facem şi ce spunem. Să cugetăm:

„Au venit vremurile din urmă şi de aceea eu voi lucra cu ceasul, ca să nu pierd niciun minut pentru dragostea lui Hristos”.

Cel care va face aceasta, multă plată va primi. Nu râsete şi să nu umblăm de colo-colo. Aici am venit să lucrăm pentru Dumnezeu, să-L ado­răm pe Dumnezeu. Aici este casa lui Dumnezeu, este casa Maicii Domnului. In fiecare zi ne tămâiază, iar noi să nu simţim asta? In fiecare zi ne tămâiază, dar noi nu o vedem. Ochii noştri sunt închişi. Locuim într-o măreţie cerească, într-o bucăţică de Rai. Ne păzesc îngerii şi Arhanghelii. Ei ne scoală noaptea ca să ne rugam, şi astfel să se slăvească neîncetat Numele lui Dumnezeu. Si orice mâncam, trebuie să mâncăm cu lacrimi, pentru că mâncarea şi hainele sunt ale Maicii Domnului. Să-L iubim mult pe Hristos şi să ne agăţăm de grumazul Său. Nimic nu ne poate oferi o discuţie cu o soră, în timp ce dacă ne vom dărui în întregime lui Hristos, vom rosti neîncetat Rugăciunea şi vom cugeta la evenimente sfinte, vom dobândi foarte multă bucurie şi Rugăciunea ne va da aripi. Vom lucra cu multă grijă la ascultarea noastră şi nu ne vom lenevi de a ne împlini îndatoririle, pentru că lui Dumnezeu le vom dărui, iar nu la vreun copilas sau la vreo vecină. Oare cum suntem acum, tot astfel vom fi si în cealaltă viaţă? „Multi chemaţi, dar puţini aleşi“.
Să luăm aminte foarte mult la trairea noastră. Sa petrecem cu plăcere de Dumnezeu. Cuvintele pe care le spunem acum, le dă Dumnezeu, pentru că şi eu am trebuinţă de îndreptare, căci cea mai nepăsătoare şi trândavă sunt eu.
Mai întâi să gândim şi numai după aceea să exprimăm ce vrem să spunem. Raţional, liniştit, cu bunătate, cu blândeţe si dragostea lui Hristos. Să luăm aminte să nu-l vătămăm pe fratele nostru, discutând despre lucruri care nu au valoare sau pe care le-am lăsat în lume. După Pavecerniţă să nu spuneţi nici cel mai mic cuvânt, nimic. Dacă este cu putinţă, nici apă să nu beţi, chiar daca va este sete. Să vă înfrânaţi puţin, fără numai dacă este nevoie sa luati un medicament. După Pavecerniţă nu se mănâncă, nici nu se ba.
Sunteţi la trapeză? Fiecare să meargă la locul ei, să nu luati locul altei surori, nici să mâncaţi în bucătărie. Când nu facem ascultare să ştiţi că vom primi răsplata cuvenită. Aceste lucruri mici le exploatează diavolul şi ne are sub picioarele sale.
1Să nu vă împărtăşiţi cu nesimţire şi fără lacrimi, ca să vă fie de folos Dumnezeiasca Taină. Să ne zdrobim cu inima, nu să umble aiurea duhul nostru în dreapta şi în stânga. Rugăciunea le va aduce pe toate. Dacă ziua nu vom avea luare-aminte şi rugăciune, noaptea veti fi frânte de oboseală si nu va veni Dumnezeu în sufletul nostru. Să studiem Sfânta Scriptură. Să citiţi până la sfârşit şi iarăşi s-o luaţi de la început. Dacă veţi pune astfel de început, va veni Harul lui Dumnezeu în sufletul vostru si o veţi înţelege. Să nu mergem la chiliile altor surori când avem trebuinţă de ceva şi ele lipsesc. Se interzice cu asprime ca o soră să spună alteia: „Vino la chilia mea şi ia cutare carte sau cutare obiect!“, nici să meargă singură, dacă sora nu este în chilie. Cea care va face aceasta, va primi un mare canon. Calcarile de poruncă trebuie să le scriem şi apoi să le mărturisim Stareţei. Aşadar, după Pavecerniţă nici o discuţie, oricât de supărător ni s-ar părea asta. Numai în caz de boală se justifică să mergeţi şi sa cereţi întărire. Să punem stavilă cuvintelor, pentru că vorbirea in deşert pricinuieşte cădere sufletului şi apoi omul nu se mai poate îndrepta. Diavolul ne spune că cutare sora nu ne place, una este aşa, cealaltă este altfel. Noi să-i răspundem:

„Fiecare om este chipul lui Dumnezeu. L-a plăsmuit Dumnezeu cu harismele sale“.

Să nu mai aud pe niciuna că judecă şi osândeşte. De îndată ce vom muri, prima treaptă pe care trebuie s-o trecem este cea a osândirii. Ne vom îm­piedica şi vom cădea în iad. Nu se mai opreşte această gură a noastră care trebuie găurită şi cusută. Primul lucru cu care trebuie să ne luptăm este păcatul osândirii. Să începem să rostim Rugăciunea. Să lepădăm deosebirile, împătimirile pe care le avem înlăuntrul nos­tru, care au devenit tumoare canceroasă în sufletul nostru. Acestea sunt un venin, prin care diavolul ne otrăveşte sufletul. Să privim numai şi numai la noi înşine. Mintea s-o ducem me­reu la Tronul lui Dumnezeu. Vrem să ne ajutăm pe noi înşine? Să ne ducem mintea la Tronul lui Hristos. Iar de la Tronul lui Hristos la Tronul Maicii Domnului, şi să-i spunem câteva cuvinte Maicii Domnului, să-i mulţumim că ne mai rabdă, că ne dă mâncare, somn. Această măreţie unde altundeva o vom afla? Nicăieri. Oriunde mergeam, spuneam: „Mănăstirea mea, abia aştept să vin să-ţi sărut poarta“. De aceea, să începem Rugăciunea, una în şoaptă, alta mai tare, să se audă Numele lui Dumnezeu.
Vă voi spune şi altceva ce am văzut. Mi le dă Dumnezeu, aşa cum v-am spus, pentru a şti cum să vă chivernisesc şi să vedem cum să ne mântuim. Am ajuns la o clădire uriaşă. Inăuntru erau numai birouri, încolo, încoace, peste tot numai birouri. Şi acolo mi-au făcut control la şiragurile de rugăciune. Inainte de a intra, am văzut că am trei lire de aur în mâini, pe care le treceam dintr-o mână în alta, iar gândul mi-a spus că ele sunt talanţi, Harul lui Dumnezeu. Aurul acesta îl are acela care face voia lui Dumnezeu. Apoi am întrat înăuntru au început să mi le controleze pe toate: privegherea, postul, rugăciunile cu metanierul. Unul pecetluia, altul nu. Am întârziat acolo şi voiam să plec.
După o vreme am plecat cu destulă greutate şi m-am aflat în faţa unei platforme fără1 susţinere. Stătea atârnată în văzduh. De o parte a ei era scrâşnirea dinţilor, iadul nesfârşit, pe care nici măcar nu şi-l poate închipui cineva, de cealaltă parte erau cetele ingerilor şi ale Sfinţilor, iar în mijloc era Hristos Care şedea pe un Tron de marmură şi al Cărui Chip il puteam vedea din pricina strălucirii Lui. Eu stăteam în partea dreaptă, iar dedesubtul meu era un haos negru. Si-i vedeam pe demoni cum aruncă cu sacii sufletele in acea gură deschisă. In clipeala ochiului cădeau sacii. Şi aruncau călu­gări, arhierei, o mulţime. Atunci mi-am spus în sinea mea: „Cât de mulţi demoni sunt si câţi saci au aruncat într-un minut!”. Veneau unul câte unul, ca să fie judecaţi de Hristos, preoţi, episcopi şi săreau demonii ca leii din acel haos şi apucandu-i de picioare, îi trăgeau în adânc. Atunci, de frică, pentru că mă aflam deasupra acelui adânc, am strigat: „Ah, Hristoase al meu, ce va fi?“. Şi m-am deşteptat. O săptămână întreagă nu am mâncat din pricina plânsului şi a tân­guirii. Mult am plâns şi m-am tânguit. Ce să vă spun? După cele pe care le-am văzut, nu mai priveam la nimic din jurul meu. Şi s-a săvârşit o aşa schimbare în sufletul meu, încât parcă s-a şters toată lumea de dinaintea mea. Gândeşte-te, Dreptul Judecător! Şi toate sunt realitate. Şi ni le arată pe toate acestea, numai şi numai ca să ne venim în sine.
De aceea, să luăm aminte. Petrecerea monahală este o măre­ţie cerească. „Vreau” şi „de ce?” să lipsească, pentru că pricinuiesc cel mai mare foc în sufletul nostru si sunt în afara monahismului. Să spuneţi: „Ceea ce vreţi, Sfinţia Voastră, Maică Stareţă. Ceea ce consideraţi, Sfinţia Voastră. Eu nu sunt nimic“. Luaţi aminte să nu faceţi lucruri fără binecuvântare şi în ascuns. Şi pentru apa pe care o beţi după Pavecerniţă să vă spovediţi. Cel care se va înfrâna şi în asta va vedea o măreţie şi mult ajutor în nevoinţa sa.
Vă rog mult ca treburile pe care le aveti de făcut să le terminaţi înainte de Pavecerniţă, astfel încât sora care vrea să se scoale la pri­veghere să nu fie deranjată. Luaţi aminte la discuţiile de pe holuri şi la uşile chiliilor. Pe cât se poate să păstrăm liniştea. Uşor şi fără zgomot să închidem uşile. Aşadar, multă luare-aminte!
In biserică, fiecare sa facă răbdare şi să stea la locul ei. Să cugete puţin cum va sta în focul cel veşnic. Să nu plecăm şi să ne mutăm din strana noastră. Asta nu este corect. Dacă a început Vecernia, vom face răbdare pentru dragostea lui Hristos. Aţi văzut-o pe maica Vriena? Stătea totdeauna la locul ei în biserică, citea, se ruga; de toate se îngrijea. Şi cum a răsplătit-o Dumnezeu! Aţi auzit ce mi-a spus la moartea ei. „Să le spui maicilor şi surorilor să nu se lenevească. Pentru că toate au trecut pe dinaintea mea, în afară de farfuriile pe care nu m-ai lăsat să le spăl“. De aceea, orice fac picioarele, mâinile, cel care se nevoieşte şi asudă, acela va primi Harul dumnezeiesc. Să discutaţi cu multă smerenie, nu cu glas mare. Să explicaţi frumos şi în linişte ceea ce aveţi de spus. Unde este smerenie, acolo este şi Harul lui Dumnezeu. Unde este egoism şi mândrie, acolo este diavolul. Să nu dispreţu­im vreun lucru al Mănăstirii, ci să luăm aminte la el ca la lumina ochilor, deoarece vom da răspuns lui Dumnezeu. Theotokos as the Throne of GodSă ne gândim că suntem în palate şi suntem robi. Căci toţi suntem robi pentru dra­gostea lui Hristos, robi ai Maicii Domnului şi pentru dragostea lui Hristos îi slujim ei. Aici sunt palatele Maicii Domnului, iar noi tre­buie s-o vedem că stă în Tron şi mergem să-i facem metanie.
1Când veniţi la chiliuta mea, sub icoana cea mare a Maicii Domnului, pe care mi-a adus-o Stareţul din Sfântul Munte, este bastonul. Stareţa mea a adormit, iar acum Stareţa mea este Maica Domnului. Aşadar, veţi face metanie la icoană, la baston, şi după aceea să veniţi la mine. Ei i-am încredinţat toate nădejdile mele, toate problemele mele, ei şi Stareţului meu. Şi dacă lipsesc, acolo să mergeţi să puneţi metanie, la Maica Domnului şi la baston, pentru că pe ea o am de Stareţă. Ei i-am încredinţat nădejdile mele.

„Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu“.

Luaţi aminte să nu pierdeţi vremea. Cea dintre voi care ia aminte la acestea pe care le-am spus şi face ascultare, va vedea mult Har în sufletul ei. Fie ca să salte Hristos înlăuntrul vostru si să-L simţiţi ca pe un Prunc! Să salte ca un Prunc în inima voastră! Dacă veţi avea luare-aminte si veţi păzi cele pe care vi le-am spus, mă veţi ajuta şi pe mine la păstrarea sănătăţii mele. Şi când vă cuprinde mâhnirea, să veniţi la mine.
Iar cand urmează să mergeţi undeva, să mă chemaţi să văd tot ceea ce pregătiţi pentru a lua la drum. Să luaţi aminte la lăcomie. Să punem randuială înlăuntrul nostru. Ceea ce ne-a dat Dumnezeu la amiază, aceea să mâncăm. Când mergem la ascultarea noastră, să nu pierdem vremea. Când întâlnim vreo piedică la ascultarea noastră, să avem cu noi un metanier şi să-l împletim în acea vreme. Să nu stea omul fără lucru. In felul acesta îi pricinuim bucurie şi-l odih­nim şi pe Stareţul nostru. Şi Evanghelia s-o avem ca pe un engolpion. Când ne obosesc mâinile la împletit, să deschidem Evanghelia.
La bucătărie să luaţi aminte la vorbărie. Când este vorba să începeţi săptămâna voastră la bucătărie, să faceţi semnul Crucii, să vă faceţi metanie una la alta şi să spuneţi:

„Pentru rugăciunile Părinte­lui nostru să începem!”.

Să rostiţi Rugăciunea şi veţi vedea cu câtă bucurie va trece săptămâna. Să luaţi aminte să le odihniţi pe surori, pe maicile bolnave, şi veţi vedea cum vă va răsplăti Dumnezeu. Şi ce frumos ar fi să vină Arhanghelul şi să ne ia pe toate împreună! Să vină ziua aceea să plecăm toate împreună, ca Pustnicii Cretei, desigur, dacă vom face voia lui Dumnezeu. Vreau să faceţi multă, multă, multă ascultare şi să nu apuce înainte nici limba noastră, nici gândul nostru. Cu smerenie şi cu respect să discutăm ceea ce avem de discutat.
La ascultările voastre, la atelierul de pictură, la atelierul de brode­rie, la croitorie să începeţi ascultarea cu Acatistul Maicii Domnului, iar nu cu subiecte care nu pot să ne aducă nici un folos duhovnicesc. Animozităţile să le uităm, să le ia Marea Neagră, acolo unde am vă­zut că se varsă râurile Rusiei, acum când am fost la Constantinopol. Aşadar, luare-aminte şi rugăciune. Mă rog Preabunului Dumnezeu ca, pentru rugăciunile Stareţului nostru, să punem început bun, ca să avem şi sfârşit bun. Munca şi rugăciunea sunt două verigi legate între ele. Cu ele să ne legăm şi noi, ca să simţim care este voia lui Dumne­zeu. Fie ca schimonahiile să împlinească cu şi mai multă acrivie cele pe care le-au făgăduit, iar cele mici încă si mai mult, ca să le învrednicească Dumnezeu să primească Marea şi îngereasca Schimă, ca sa nu plece aşa din această viaţă! Şi să mergem toate Ia Hristos al nostru, să ne desfatăm împreună de bunătăţile Raiului, acolo unde sunt flo­rile cele mult mirositoare ale lui Dumnezeu-Cuvântul. Fie ca aceste cuvinte să se întipărească în inimile noastre! Amin”.

Despre puterea rugaciunii, ascultarii si trezviei: “Rugaciunea este cel mai mare dar pentru om. Sa nu traim usuratic, fara profunzime, sa nu fie viata noastra superficiala si de nimic. Cand omul are luare-aminte si rugaciune, il umbreste Harul lui Dumnezeu”

1

***

“Credeti-ma ca de multe ori am vazut cete de demoni, unul poreclea pe altul, celalalt pe vecinul sau si tot asa unul pe altul, de se facea ceva infricosator. Cel intelept insa, va lua metanierul si va incepe: „Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui, si sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul”. Cand Manastirea este inarmata cu rugaciunea, atunci ce va face? Va pleca si va privi de departe. Dar afla apoi loc si se intoarce. Pe una o prinde de gat, pe alta de mana, pe alta de picior si apoi, sfarsitul lumii. In acea vreme, credeti-ma, ii vad pe demoni cum trec in clipeala ochiului. Vedeti cum trec avioanele si elicopterele? Tot astfel si demonii“.

1

Mai 1985

Odata am pornit cu Staretul sa mergem la o Manastire. Pe drum am intalnit un caine ciobanesc care s-a repezit asupra noastra, voind parca sa ne sfasie. De indata ce Parintele Evghenie si Parintele Nicolae l-au insemnat cu semnul Crucii, cainele a ramas nemiscat. Atunci parintele s-a apropiat de el si i-a spus:

„In numele Sfintei Treimi iti pun canon ca de astazi inainte sa nu mai musti nici un om. Ia aminte, acum sa mergi la maici si sa le lingi picioarele”.

„Maica Domnului!”, am zis eu cand cainele s-a apropiat de noi si a inceput sa ne linga picioarele. Apoi Parintele i-a spus:1

„Acum vei merge inaintea lor, sa le arati drumul“.

Si intr-adevar, era greu drumul pe acolo. Iar cainele a facut ascultare. Si-a plecat capul, a mers la picioarele parintilor, i-a mirosit ca si cum le-ar fi facut metanie si a inceput sa mearga inaintea noastra. Dupa ce am mers cam un ceas, am ajuns. Am tras clopotelul si a iesit in poarta Stareta, care de indata ce a vazut cainele, ne-a spus:

„Dar acest caine v-a insotit? Pe acesta il cauta toti sa-l omoare, cum voi…”.

Vezi ce face canonul? Intr-adevar, canonul l-a facut sa ne insoteasca si sa ne astepte pana ce aveam sa plecam. A stat acolo toata ziua afara, fara sa manance nimic. Cand am pornit, ne-a urmat si ne-a lasat exact acolo unde i-au pus Parintii canon. Dupa ce am plecat de acolo, ne tot uitam in urma, iar cainele statea acolo si ne privea, asa cum l-au legat Parintii. Nu voi uita aceasta niciodata. Ceva de necrezut!
Rugaciunea este cel mai mare dar pentru om. Cel care cultiva rugaciunea, se va si desfata de ea si va simti mireasma de flori, dulceata, mierea Harului. Se va invrednici sa se uneasca cu Dumnezeu, sa se faca una cu Dumnezeu. Sa se faca indumnezeirea in sufletul omului, sa se faca dumnezeu dupa Har. Sa nu traim usuratic, fara profunzime, sa nu fie viata noastra superficiala si de nimic. Sa fim amme [maici duhovnicesti – n.n.].
1Lucrarea sa se faca cu cumpatare, cu frica lui Dumnezeu. Cand facem lucru de mana, sa nu vorbim in desert, ci sa spunem Rugaciunea – „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma” sau „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi“. Cand soptiti Numele lui Dumnezeu si luati aminte la toate, veti vedea ce maretie veti simti: mintea va avea lumina, iar sufletul mare binecuvantare.
De multe ori mintea noastra se goleste si se incetoseaza din pricina lucrurilor lumesti, nefolositoare, iar cand vine ispita, nu avem puteri sa-i stam impotriva. Dumnezeu vrea sa ne dea in dar Harul Sau, iar noi, din neatentia noastra, ne lipsim si respingem darurile Lui. Vrem sa ne mantuim, dar nu ne lasa trupul, voia proprie si pofta. De pilda, poftesc sa mananc ceva. Dar oare trebuie sa mananc? Este de ajuns ceea ce mancam la trapeza. Dupa aceea sa stapaneasca infranarea. Mai demult Parintii se infranau si de la mancare si de la haine. Cautau sa aiba numai cele absolut necesare in chiliile lor. Si cu cat aratau mai multa lepadare de sine, cu atat mai mult ii umbrea Harul lui Dumnezeu.
Sa nu ne biruiasca patimile. Toti avem patimi si neputinte. De indata ce prinde radacini o patima, trebuie s-o smulgem, sa nu prinda radacini adanci si apoi sa nu se mai poata dezradacina. Gandul ne spune sa dormim mai mult? Nu vom dormi. La orice ceas ne desteapta ingerul pazitor, in acel ceas sa facem rugaciune. Sa nu ne lasam prada lenevirii. Rugaciunea vindeca durerile, patimile si neputintele. Soarele usuca namolul, il intareste si orice insecta exista in el o alunga, o omoara. Nu poate rezista pentru ca soarele arde si namolul se face pamant. Tot astfel se face si in sufletul omului, [atunci cand ne rugam – n.n.] Harul lui Dumnezeu vine ca glontul, mai ales la ispita, si nu ne lasa sa pacatuim. Sa nu ne vaicarim. Ne lupta si ne mananca diavolul cu „de ce acela?” si „de ce celalalt?“. Credeti-ma ca de multe ori am vazut cete de demoni, unul poreclea pe altul, celalalt pe vecinul sau si tot asa unul pe altul, de se facea ceva infricosator. Cel intelept insa, va lua metanierul si va incepe:

„Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui, si sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul”.

Cand Manastirea este inarmata cu rugaciunea, atunci ce va face? Va pleca si va privi de departe. Dar afla apoi loc si se intoarce. Pe una o prinde de gat, pe alta de mana, pe alta de picior si apoi, sfarsitul lumii. In acea vreme, credeti-ma, ii vad pe demoni cum trec in clipeala ochiului. Vedeti cum trec avioanele si elicopterele? Tot astfel si demonii.
Este trebuinta de multa luare-aminte si rugaciune. Cand omul are luare-aminte si rugaciune, il umbreste Harul lui Dumnezeu. Cand cineva se gandeste mereu la ceasul mortii, adica are pomenirea mortii, va fi mereu cu lacrimi in ochi. Sa fixam bine in mintea noastra faptul ca moartea noastra este Judecata lui Dumnezeu. Unde vom merge, in iad sau in Rai? Pornim sa mergem la Voios. Dar oare stim daca ne vom mai si intoarce? Ne impiedicam si cadem, murim, nu stim ce se va intampla. Mergem si deodata cadem, asa cum am cazut eu data trecuta si m-a acoperit Harul lui Dumnezeu, si murim. Puteam sa ma lovesc la cap si sa se fi terminat totul. Sa cad de la atata inaltime pe scari, sa ma rostogolesc si sa nu ma lovesc la cap, ca sa mor pe loc?! Acesta ce este? Maica Domnului m-a izbavit, ca sa ma pocaiesc, sa plang, pentru ca nu fac voia lui Dumnezeu. Undeva am schiopatat. Undeva L-am mahnit pe Dumnezeu.
Sa nu ne impotrivim. In mijlocul ostenelii se afla Dumnezeu. Fara osteneala nu se face nimic. Va spun aceasta din marea mea experienta, desi sunt nevrednica si pacatoasa, dar in mijlocul ostenelii L-am vazut pe Dumnezeu. Cand omul evita osteneala, stramtoarea, devine iubitor de sine, se pazeste pe sine si mereu spune: „Vai, sa nu merg acolo”, „Vai, sa nu fac aceea“.
Va aduceti aminte ce citeam la Parintele Ioachim? Toata ziua aduna masline, iar din pricina oboselii, parintii il sprijineau sa nu cada. Cand ajungea la coliba, Staretul lui ii spunea sa mearga la presa sa inceapa treaba. Acela facea metanie si pleca la presa de ulei. Pe atunci nu existau masinile de astazi. Parintii insisi se inhamau ca animalele si invarteau piatra de moara ca sa scoata untdelemn. Dupa putin a mers un monah si, aflandu-l pe Parintele Ioachim inhamat si invartind piatra, l-a intrebat:

„Cum merge, Parinte Ioachim?”.

Iar acela i-a raspuns:

„Cu rugaciunile lui Gheronda, nu simt mare oboseala”

si si-a continuat lucrul.

Cand noi spunem ca nu putem, ca nu rezistam, facem voia lui Dumnezeu? Ne facem treaba cu acrivie? Ce lucru placut lui Dumnezeu facem? Ne facem rugaciunea asa cum vrea Dumnezeu? Cand vine moleseala, raspandirea sau altceva, sa iesim putin afara, sa ne dam cu putina apa pe fata, sa ne spalam mainile si iarasi sa ne nevoim pentru dragostea lui Hristos. Daca nu ne nevoim, nu ne incununam.
Parintii traiau in pesteri. Oare nu le era cald vara si nu inghetau de frig iarna? Nu le era foame acestor oameni? Sfantul Sava din Kalimnos manca o lingura de grau inmuiat. Cate o lingura luau si mancau si toti ceilalti pustnici si apoi se nevoiau. Il aveau pe Dumnezeu in sufletele lor si le dadea putere sa faca aceasta asceza, sa ajunga la indumnezeire.
Unul de buna voie pustniceste, altul traieste in Manastire si ca mintea sa se afla in pustie, gandindu-se cum traiau Parintii, pustnicii, in soare, in nisip, in cele mai adanci locuri ale pustiului, unde era multa caldura. Altul isi are mintea la Mucenici. Cum au marturisit Sfintele? Ce simteau in acel ceas in care intrau in locul de mucenicie? Ce le daruia Dumnezeu, de le aruncau in cuptoare inrosite, le taiau SANII mainile, picioarele, le infigeau in trup cuie inrosite, le chinuiau si pe toate le rabdau? Oare ce le dadea Dumnezeu ca sa poata rabda mucenicia? Aveau trup ca si noi. Mancau, beau, dormeau, insa bunavointa lor le-a invrednicit sa devina Mucenite. Si gandul nostru sa mearga la Mucenici, la Cuviosi, la cei din vietile de obste care au facut ascultare cu acrivie. Astfel de contemplatii sa avem toata ziua. Dar mintea noastra paşte si umbla la diferite lucruri nefolositoare, care nu au valoare. Si aceasta pentru ca suntem oameni trupesti si ne ingrijim numai de noi insine. Asadar, silire, sa existe silire de sine, sa cautam sa lucram pentru Dumnezeu in fiecare clipa. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu, aceasta este unirea, adica sa-L iubim pe Dumnezeu cu adevarat. Daca simtiti aceasta in inimile voastre, veti face aripi si veti zbura. Veti vedea schimbarea; veti vorbi telegrafic, pentru ca nu va va lasa inima sa rostiti nici un cuvant, ca nu cumva sa pierdeti comuniunea cu Dumnezeu. Stii ce inseamna comuniunea cu Dumnezeu? Sa fii in comuniune toata ziua cu Dumnezeu. Mare lucru! Ia incepe sa vorbesti cu Dumnezeu si nu lasa nici o clipa Numele Lui. Cum te gandesti la mama ta, la tatal tau sau la o persoana draga tie? Logodnica ce face? Se gandeste la logodnicul ei toata ziua si este robita; sta si brodeaza si face meditatii cu el. Dar oare noi nu trebuie sa facem meditatii pentru Logodnicul nostru, Hristos? Este obositor acest lucru? Sa nu obosim deloc, nici o oboseala sa nu simtim. Sa avem aripi si sa nu dam importanta la cele pamantesti. Tu cauta la Dumnezeul tau, adora-L. Pune inima ta in mintea lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu sa te aiba neincetat in mintea Sa.
Ia gandeste-te la bolnavii de pe patul durerii. Sa facem o vizita ganditoare ca sa-i cercetam, sa le spunem doua cuvinte, sa-i mangaiem, sa rostim un sirag de „Doamne Iisuse“, sa spunem doua cuvinte lui Hristos.

„Mangaie-i in aceasta cruce mare pe care le-ai dat-o, Hristoase!”

Ia gandeste-te acum la aceste suflete care au limbile, urechile si picioarele umflate, iar ochii holbati. Ce vom vedea daca vom merge si la spitale? Cancerul loveste lumea fara mila. Noi suntem sanatoase, dar nu facem rabdare si ne vaicarim atunci cand avem ceva neinsemnat. Toata ziua vrajmasul ne are robite si nu ne lasa deloc, considerand poveri mari si de nesuferit chiar si cele mai mici lucruri.

Ochiul vostru sa observe totul. Sa spuna:

“Acest lucru este prafuit, este murdar. Acolo sunt gunoaie, dincolo trebuie sa arunc o privire. Sa arunc putina apa; acolo sa fac asta, dincolo sa fac cealalta”.

Asa este omul care-L lauda pe Dumnezeu, cu multi ochi. Nu spune:

„Heruvimii cei cu ochi multi si Serafimii cei cu cate sase aripi”?

Asadar, omul se face cu ochi multi si alearga de colo-colo. Ai vazut, cei cu ochi multi aleaga mereu, Il lauda pe Dumnezeu: „Sfant, Sfant, Sfant“. Heruvimii cei cu ochi multi si Serafimii cei cu cate sase aripi „in clipeala ochiului” fac ceea ce vrea Dumnezeu. Numai cu un semn; numai atat le face si indata se savarseste voia Sa, intr-o clipa. Cand omul devine duhovnicesc, ii vede ganditor – nu vorbim despre inselari si vise – ii vede pe Heruvimii cei cu ochi multi si pe Serafimii cei cu cate sase aripi in chip simtit in sufletul sau si face multa ascultare, ascultare fara impotrivire. „Sa fie binecuvantat“, spune.
In obstea de maici pe care a avut-o Staretul Iosif, odata o sora a cusut o rasa. Apoi a mers la Staretul Iosif si i-a spus:

– Iertati, Gheronda, dar mi-am facut o rasa.
– Rasa? Mergi la balta aceea – plouase in acea dupa-amiaza – bag-o in noroi si calc-o in picioare, apoi usuc-o, imbraca-te cu ea si vino la biserica.
– Bine, Gheronda, dar chiar in noroi?
– Da, in noroi.
– Sa fie binecuvantat!

Si asa a facut. A bagat-o in noroi, a calcat-o in picioare, s-a imbracat cu ea si a mers la biserica. O alta sora isi privea mainile si i-a spus Staretului:

– Gheronda, gandul imi spune sa-mi privesc mainile, pentru ca sunt frumoase.
– Mergi acolo unde sunt doua tinichele de smoala si baga-le inauntru.

A mers si le-a bagat si pentru o bucata de vreme le-a avut murdare cu smoala. Atunci sa fi vazut!… Acum noi nu mai spunem (n.tr. la spovedanie ca ne ingrijim) cum ne sunt mainile, cat de frumoase sunt, cum ne este parul, etc. Dar cel putin a plecat mania, razboiul trupesc, furia, vorbirea de rau de unul sau de altul? Nimic nu a plecat, ci patimile sunt incuiate inlauntrul nostru.
In acea obste monahiile aveau multe lacrimi, plans, iar nu minciuni. Fara lacrimi nu mancau, nu mergeau, nu dormeau, nu sedeau; din multa Rugaciune iesea mireasma din gurile lor, pana si locul acolo unde stateam, langa ele, se umpluse de mireasma. Disciplina este cea care smereste sufletul. Sa fi vazut acolo cum lucrau mainile si unde mergeau hainele cele apretate si calcate, sa fi vazut ce frumos… direct in mocirla. Sufletele lor aveau Har si sa fi vazut cum il simteau pe Staret si ce dragoste aveau pentru el.
Cand omul Il are pe Dumnezeu in sufletul sau, ia aminte sa nu cleveteasca si sa nu mahneasca pe cineva. Aceasta face Harul lui Dumnezeu, nu te lasa, te pazeste sa nu-l mahnesti pe fratele, sa nu-l amarasti, sa nu te porti urat cu el, sa nu-l clevetesti. Harul lui Dumnezeu le face pe toate acestea. Iti indulceste sufletul, ti-i face „eter“; precum este eterul, asa iti face sufletul, plin de noblete, cu purtari alese. Cand Harul lui Dumnezeu este in suflet, vine nepatimirea, milostivirea si multa dragoste. Poti sa te ocarasti, sa te bati, sa te desconsideri, sa-ti spui vorbe urate atunci cand te iubesti mult? Tot astfel trebuie sa-l iubim si pe fratele si pe aproapele nostru. Dumnezeu ne-a adus in acest „chivot” al Sau si ne-a dat toate mijloacele ca sa ne mantuim. Ne-a dat si marele dar al petrecerii monahale, care are mult Har si maretie. Ca monahii, purtam Marea si ingereasca Schima si avem Mire ceresc si Parinte Atottiitor, Caruia sa-I bineplacem.

“S-o iubim mult pe Maica Domnului! Nici nu poate pune cineva in mintea sa nemasurata dragoste a Maicii Domnului…”

226

 

“Orice face cineva pentru Dumnezeu, chiar şi cel mai mic lucru, pe toate le va vedea în Cer”

1

Ianuarie 1985

S-o iubim mult pe Maica Domnului. Să vă rugaţi ei cu metanierul, să citiţi în fiecare zi Paraclisul ei şi ne va duce pe toate în Rai. Am văzut-o ca o copilă mică de cincisprezece ani, aşa cum este în Icoana Grabnic-Ascultătoare din chilia mea, în vremea Heruvicului când eram îngenuncheată. Stătea înaintea Sfintelor Uşi şi-L ţinea în braţe pe Pruncul Iisus. Nu voi uita cum mă priveau acei ochi dulci ai ei. Până-n inimă mi-a intrat acea privire a ei. Erau albaştri şi Maica Domnului avea două cosiţe blonde, însă toată atenţia mea era concentrată la ochii ei. M-am rugat ei şi i-am spus:

„Maica Domnului, ce va fi? Ce se întâmpla cu această Mănăstire, căci nimic nu facem! Cum ne vom mântui?“.

Si Maica Domnului a zâmbit, iar din acea zi dispoziţia mea s-a schimbat. O pace adâncă a intrat înlauntrul meu prin acea privire a Maicii Domnului.
Să ştiţi că Mănăstirea noastră este sfinţită. Orice pas pe care-l facem, îl scrie Hristos. Părintele Ignatie, care se află la Ierusalim, spunea:

„Este foarte sfinţită Mănăstirea voastră, şi pământul este sfinţit acolo”.

Iar aceasta, desigur, am observat-o. De multe ori se arată aici harul Maicii Domnului şi mulţi oameni îl văd. Este prezenta Maicii Domnului care ne ocroteşte. Atât de mult ne ocroteşte, atât de vie este ea în Mănăstirea noastră, încât nu se poate spune. O creştină din Serres mi-a scris că a văzut-o pe Maica Domnului slujind şi tămâind fiecare fereastră în jurul Mănăstirii. Vă spun aceasta ca să nu cârtiţi în sinea voastră, oricât v-ati osteni.
De aceea, atunci când va veni Harul lui Dumnezeu în suflet, să spuneţi:

„Stăpâna şi Doamna lumii, eu nu ţi-am dăruit nimic”.

Ni le va da pe toate în Cer. Le vom vedea grămadă aici, grămezi mici acolo. Orice face cineva pentru Dumnezeu, chiar şi cel mai mic lucru, pe toate le va vedea în Cer. Pentru fiecare pas, pe care-l va face cineva, Harul lui Dumnezeu îl va răsplăti. Mănăstirea nu este a noastră, ci ne găzduieşte Maica Domnului aici. Şi potrivit cu găzduirea pe care ne-o oferă ea, trebuie să ne si nevoim.

***

1Aprilie 1985

Cand monahul lucreaza pentru Dumnezeu fara sa carteasca, Il simte pe Dumnezeu in inima sa, iar Dumnezeu il inalta, il umple de mult Har. Nimic altceva nu mai trebuie, ci ascultare fara impotrivire, „sa fie binecuvantat” si „iertati“. Ceea ce se face fara binecuvantare este un pacat foarte mare si de moarte pentru monah. Sa luam aminte si sa ne odihnim constiinta. Constiinta este toata temelia. Cand cineva isi odihneste constiinta, este numai bucurie si veselie, doarme fara griji. Imi aduc aminte de un sef de gara care-mi spunea:

„Gherontisa, eu ma straduiesc sa-mi odihnesc constiinta, pentru a dormi usor si frumos”.

Mi-a facut o deosebita impresie cum un om din lume se nevoieste sa-si odihneasca constiinta. Ce lucru frumos: sa-si odihneasca cineva constiinta, ca sa nu-l mustre in nimic!
Noi, de pilda, vom lua metanierul, cu luare-aminte, iar nu in graba, nu doua boabe in loc de unul, ca sa apucam sa terminam repede. Scopul este sa se faca unirea cu Dumnezeu. Daca nu se face, rugaciunea nu are nici un sens, nici un folos, este ca cel care zideste pe nisip. Omul trebuie sa devina dumnezeu dupa Har. Rugaciunea il subtiaza mult pe om. Asa cum luam sita de matase si cernem faina, dar nu trece nimic prin ea, tot astfel trebuie sa cernem si noi gandurile noastre, ca sa nu treaca nimic, iar omul sa fie curat, neintinat, sa fie numai intelepciune, sa se bucure si sa se veseleasca. Atunci Harul ne uneste cu Dumnezeu, ne face una cu El. Atunci cand avem rugaciunea neincetata, poate intra duhul necurat? Focul Dumnezeirii da viata si orice lucru nefolositor avem in noi, il arde. Arde gandurile, neascultarile, vaicarelile, vorbirile impotriva.
Stareta va va mustra, va va jigni in ceva, va va spune ceva, dar sa nu le puneti la inima, caci nu o spun din rautate. Şi eu incontinuu sunt luptata si inca atat de mult, incat nu va pot spune. Mereu ma razboiesc cu diavolul. Iar daca nu ma voi razboi, cum va veni Dumnezeu in sufletul meu? Il vom razboi! Va veni in mintea noastra, va spune asta si cealalta, iar daca nu le vom scoate, nu le vom arunca ca pe niste putrede si murdare din mintea noastra, nu vom putea fi ajutate. Toti sunt mult razboiti. Si cine nu are razboi? Chiar si Sfintii, cei care sunt in pustie si ajung la Dumnezeu, si acestia sunt razboiti.
1Ati vazut la Staretul Iosif, cand avea mahniri, se lupta, dupa care venea Harul lui Dumnezeu si simtea dumnezeiasca mangaiere in sufletul sau si avea contemplatii. Odata, cand era foarte mahnit si suferea, a avut o vedenie. Mergea pe un camp alb ca zapada. Se minuna de frumusetea acelui loc care il inconjura. Şi in vreme ce cauta o iesire pe unde sa plece, deoarece se temea, fiindca nu era ingaduit sa se afle in acel loc, a vazut o usa care l-a dus la o biserica in care era Maica Domnului. Acolo erau multi tineri, care aveau cruci rosii pe frunte si pe piept. Atunci unul dintre acei tineri, care semana a fi ofiter, s-a ridicat si a mers spre catapeteasma, la Icoana Maicii Domnului, si a cerut de la ea sa-i arate harul ei staretului Iosif, care atat de mult suferea pentru dragostea lui Dumnezeu. Atunci Staretul Iosif a vazut-o pe Maica Domnului vie, plina de atata frumusete si stralucire, incat mii de sori nu ajungeau sa se compare cu frumusetea si stralucirea chipului ei. Vedeti? Merge inainte mahnirea, ispita, si apoi vine Harul, mangaierea.

Tot asa si noi. Ne-a spus cineva un cuvant? Pentru ca sa ingaduie Dumnezeu ca sa mi se spuna acest cuvant, inseamna ca am facut ceva sau nu am luat aminte la ceva sau ca trebuie sa ma lupt. Asa a ingaduit Dumnezeu. Noi nu-i vedem pe demoni asa cum ii vedeau Parintii, cu unghii infricosatoare, cu ochii holbati, cu limbile scoase afara. A vazut vreuna din voi asa ceva? Nimeni nu vede, pentru ca nu ne nevoim. Noi avem de a face cu oamenii; ne va spune una ceva, ne va spune alta altceva. Fie de voie, fie fara voie i-a scapat uneia candva vreun cuvant nepotrivit. Noi trebuie sa spunem: asa a ingaduit Dumnezeu. Altfel, cum vei invata sa te razboiesti? Cum vei deveni mireasa lui Hristos? Ce se va intampla cu noi, cand pentru cel mai mic lucru ne intristam? Daca nu-l rabzi pe un om, daca nu te vezi pe tine, daca nu spui „trebuie sa rabd aceste cuvinte pe care mi le-au spus” si sa inteleaga aceasta mintea ta, cum vom face altfel? Cu „alintari” omul nu se foloseste, ci se pagubeste. Ma intorc iarasi la subiectul ascultarii. Sa luam aminte foarte mult la ea. Proestosul il rabda pe unul si pe altul; se gandeste cate rabda Dumnezeu si cate vede nesfarsitul ocean al milostivirii Lui, care nu are nici inceput, nici sfarsit, si rabda si el. Cata vreme suporta Proestosul, lucrurile merg bine. Dupa aceea intervine Dumnezeu si fiecare primeste plata legiuita. Cand ne ia Dumnezeu in primire, nu stiu cum vom putea suferi. De aceea sa aveti credinta in Proestosi. Cand se departeaza credinta fie in Staret, fie in Stareta, nu aveti odihna aceea pe care trebuie s-o aveti. Exista inca impotrivire inlauntrul vostru si nu-i dati importanta. Acesta este un pacat foarte mare. Impotrivirea launtrica este cel mai mare si mai infricosator pacat, adica sa te increzi in tine insuti in toate; sa spui „am spus-o bine” si „am facut bine” si sa faci pogoraminte launtrice la toate atacurile diavolului. Apoi gandul nostru se odihneste in acestea si vine repede intunecarea, iar vrajmasul ne orbeste, dupa care pe toate le vedem bune si nu luam in seama ce spunem, cum ne purtam, nu ne urmarim pe noi insine nici inlauntru, nici in afara si ne impietrim. Iar mintea este ca si acoperita de o rugina care nu se mai ia. Dupa ce te murdaresti, mai poti scoate aceasta rugina?

Ce frumos este cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur „Despre Feciorie“! L-am citit mai demult si de multe ori Staretul ni-l explica. Mi-aduc aminte ca ne spunea despre curatie, intreaga intelepciune si dumnezeiasca stralucire. Asa cum un cearsaf peste care de va cadea niste cerneala, oricat ne vom stradui si vom folosi toate mijloacele sa scoatem pata, tot va ramane, tot astfel este si cu intreaga intelepciune si nevinovatia. Trebuie sa luam aminte foarte bine, caci diavolul nu doarme, ci privegheaza zi si noapte, straduindu-se in orice chip sa intineze mintea omului. Sa traim cu trezvie. Hristos spune:

„Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita“.

„Neincetat va rugati, in toate multumiti”.

Vrea sa spuna ca mintea noastra trebuie sa fie in stare de veghe. Nu spune la Pavecernita „minte desteapta, cuget curat, inima treaza“? Vrea sa spuna ca mintea noastra trebuie sa vegheze la voia lui Dumnezeu. Sa se nevoiasca. Sufletul nostru trebuie sa se lupte, iar daca se va lupta, Il va vedea pe Dumnezeu ca vine si Se salasluieste in inima sa. Desi nu suntem vrednice nici macar sa-I pomenim numele, nici sa-L chemam, cu toate acestea El vine.
Ce vom putea spune si despre Doamna Nascatoare de Dumnezeu? Cum s-o chemam? 74Nemarginita ei milostivire; dragostea ei care nu are sfarsit? Cu toate ca o mahnim, o jignim si-i ranim inima, are atata dragoste, nemarginita dragoste. Ne acopera cu nesfarsitul ei Acoperamant si-L roaga pe Fiul ei pentru noi toti si spune:

„Doamne al meu, preadulcele meu Fiu si Dumnezeul meu, mantuieste faptura Ta, ajuta-le si daruieste-le Harul Tau…”.

Nici nu poate pune cineva in mintea sa nemasurata dragoste a Maicii Domnului.
Parintii, cand cugetau la milostivirea lui Dumnezeu, nici nu o puteau suporta, ci isi pierdeau simturile. Nu se poate suferi Harul lui Dumnezeu. Ce bun este Dumnezeu! Indelung rabda, indelung rabda, indelung rabda. Daca mintea noastra ar fi putut intelege nemarginita mila a lui Dumnezeu, zi si noapte ochii nostri nu s-ar fi uscat de lacrimi.

Pamantul striga:

„Nu mai pot rabda pacatul, nu-i mai pot suferi pe oameni”,

iar Dumnezeu raspunde:

„Rabdare. Asa cum Eu iert, asa si tu sa suferi”.

Ca mirese ale lui Hristos ce suntem, trebuie sa facem in fiecare zi pregatire, sa ne urmarim pe noi insine, sa ne cercetam cum ne-am nevoit. Am facut voia lui Dumnezeu? Daca-i iubim si vrem sa-i odihnim pe proestosi, trebuie sa pazim cu acrivie Tipicul Manastirii. Iar daca vrem sa simtim dragostea proestosilor fata de noi, trebuie sa facem voia lui Dumnezeu. Trebuie sa fim punctuale la biserica si la ascultarile noastre. Sa luam aminte la indrazneala, la strigare si la vorba desarta. Sa nu facem „intruniri” si sa discutam lucruri nefolositoare; sa evitam sa discutam subiecte lumesti. Sa citim si sa consemnam ceea ce au lasat Parintii. Vedeti cate carti sunt in care se arata cum traiau Parintii, cum se rugau si cum se exersau in rugaciunea mintii? Ce lucruri frumoase! Ce frumoase sunt epistolele Staretului Iosif! Cand le citeam, ne intaream si simteam ca ne aflam oarecum in pustie. Cu cata trezvie si curatie ne-a scris! Atunci, la inceput, cand am intrat in Manastire, adunam verdeturi, le spalam, le fierbeam, faceam si putina paine. Mancam cate o farfurie intreaga. Ce frumusete avea acea viata! De aceea va spun, Dumnezeu ne-a daruit din belsug bunatatile Sale ceresti si pamantesti. Cele ceresti, in sensul ca omul, avand trezvie si rugaciune, poate spori si urca treapta cu treapta.
Monahul are trebuinta de mult discernamant si rabdare, pentru a veni luminarea dumnezeiasca in inima sa. Ati vazut cum lumineaza si stralucesc peste tot luminile in Volos? Asa vor fi si sufletele in Rai. Unele vor straluci mai mult, altele mai putin, altele foarte slab si asa mai departe.

„Multi chemati, dar putini alesi”,

1spune Evanghelia. Dumnezeu nu-l va lasa pe omul care se sileste sa invete Rugaciunea si se lupta impotriva gandurilor sale. Dar cand nu luam aminte si lasam mintea sa umble incolo si-ncoace, ca si cum ar merge in concediu, atunci ce se va intampla? Sa nu uitam ca Dumnezeu este si drept rasplatitor. Sa nu spunem ca nu putem, ci ca nu vrem, caci daca am vrea, am fi fost altfel. Asadar, trezvie si „rugaciune”:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”

si iarasi:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”,

„Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi!”.

Cand vor auzi numele lui Dumnezeu, demonii vor sta afara de incinta Manastirii, iar nu inauntru. Nu se vor putea apropia de noi. Va aduceti aminte de acea femeie demonizata de la Sfantul Dimitrie? Isi acoperea ochii, ca sa nu le vada pe monahii (O monahie a spus: „Nu, Gherontissa, nu este asa: Pe Sfintia Voastra nu va putea vedea. Despre noi a spus ca nu suntem nimic, suntem nevrednice“). Ia ganditi-va, daca pe aceasta femeie a robit-o numai un demon, ce s-ar fi petrecut daca ar fi fost mii? De aceea sa luam aminte foarte mult, sa cugetam la ingeri, sa mergem cu mintea in Rai, pentru a veni contemplatiile duhovnicesti.
Dumnezeu, in anumite vremi, mi-a aratat unele lucruri, nu pentru ca sunt vrednica, ci pentru ca trebuie sa pastoresc turma care mi-a fost incredintata. Imi aduc aminte ca odata, fiind intre somn si veghe, parca ma aflam in bucatarie si vad o femeie inalta, frumos imbracata, spaland in clipeala ochiului paharele si punandu-le si aranjandu-le in dulapuri cu atata sprinteneala si repeziciune, incat nu se poate spune. In zece minute a terminat tot de aranjat in bucatarie. Avea un prosop agatat pe umar si unul alb il tinea in mana. Cu unul apuca paharul, iar cu celalalt il stergea si-l punea la locul lui. Mi-a dat o neuitata pilda. Dimineata m-am sculat foarte bucuroasa si am zis:

„Ia te uita, cum Stapana Nascatoare de Dumnezeu ne invata silirea de sine si randuiala! Aici este gradina Maicii Domnului si trebuie s-o pretuim si s-o respectam”.

Am citit epistolele Sfantului Nectarie catre monahii. Acolo spunea:

„Cea care strica un lucru, va merge si-i va spune Staretei, ca sa nu mai faca alta data, iar Stareta ii va da canon“.

Peste tot silinta, in biserica, la indatoririle noastre monahale, la ascultari, peste tot.
Aici, in exilul in care traim, vom suferi si ispite, si ciudatenii, si capricii si toate, deoarece1 fiecare are lumea sa. De aceea monahul trebuie sa invete sa faca rabdare, caci fara rabdare nu se mantuieste. Vechiul meu duhovnic, Parintele Efrem „ridica” multe si zicea „nu-i nimic“, „sa fie binecuvantat”, „va trece”, „hai, ca si asta va trece” si facea rabdare. Se ruga, se razboia cu diavolul, dar avea si rabdare. Tot asa face si Staretul nostru. Vine diavolul si rascoleste toata lumea. Il ispiteste cand pe unul, cand pe altul… rastoarna lumea, dar Staretul rabda si zice „Slava Ţie, Dumnezeule!” si „Dumnezeu sa te ierte“. Dumnezeu nu vrea ca in Manastire sa se auda cuvant rau despre cineva. Cuvantul care iese din gura noastra sa fie dulce. Cuvantul bun scoate sarpele din gaura, ii aduce folos omului, il linisteste si nu-l mustra constiinta ca a vatamat sau a mahnit. Asa lucrau Parintii si pastrau Harul lui Dumnezeu in sufletul lor. Sa se lepede cuvantul amar. Cand vine, musca-ti limba ca sa curga putin sange, ca sa nu-l mahnesti pe fratele tau. De ce sa-l mahnesti? De ce sa-l amarasti? Folosind cuvantul cel bun, fratele tau te va iubi, iar cu cel amar il vei amari si va incepe lupta inlauntrul sau si astfel diavolul ne fura timpul nostru, ceasul nostru, minutele noastre.
Sa ne gandim cum sa ne apropiem de dragostea lui Dumnezeu, cum sa urce mintea noastra la Dumnezeu, la Facatorul nostru, la frumusetile Raiului. Ce frumusete! Ce veselie! Ia gandeste-te, daca un Inger sau un monah mantuit straluceste de sapte ori mai multi decat soarele, cu cat mai mult va straluci Chipul lui Hristos! Ce va fi in Cer! Sufletele se vor intalni si se vor bucura unul de altul se vor desfata de cele ceresti, vor merge printre flori si vor calca pe iarba verde. Numai bucurie si veselie este acolo. Peste tot Il slavesc pe Dumnezeu.
Noi ne indeletnicim cu cate pamantesti, iar zilele se rostogolesc. Dumnezeu este drept rasplatitor si-l scrie si-l rasplateste pe cel care se osteneste. Numara pasii, ostenelile, chinurile, tanguirile, lacrimile, suspinele, privegherile; pe toate le scrie. Cu cat se va osteni cineva mai mult, cu atat se va desfata. Numai sa existe credinta, dragoste si evlavie fata de Dumnezeu. Dumnezeu este inlauntrul ostenelii. Cand va avea cineva multa dragoste pentru Dumnezeu, nu tine cont de trupul sau, ce va manca, cat va dormi, ci va voi numai sa lucreze pentru Dumnezeu.

(din: Stareta Macrina Vassopoulos, “Cuvinte din inima”, Editura Evanghelismos, 2015)

sursa: cuvantulortotox

1

Credincioși din Arhiepiscopia Buzăului cer printr-o scrisoare deschisă IPS. Arhiepiscop Ciprian, să condamne fără echivoc, ecumenismul și Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) la Sinodul din Creta

1

Scrisoare deschisă către Înaltpreasfinţitul Ciprian,
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

„Vă îndemn să luptați pentru credința dată Sfinților, odată pentru totdeauna”. (Iuda 1,3)

În calitate de fii credincioși și mădulare vii ale Sfintei Biserici Ortodoxe Sobornicești, vă adresăm cu smerenie neliniștea noastră și îngrijorarea, cu privire la „textul presinodal” ce va fi dezbătut în cadrul „Sfântului și Marelui Sinod Panortodox” ce va avea loc în data de 16-27 iunie la Academia Teologică din Creta.
Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că atunci când apărea vreo erezie în sânul Bisericii, Sfinții Părinți întruneau Sinoade Ecumenice și Locale pentru a condamna acele erezii, statorniceau și întăreau Dogmele Credinței, îngrădind astfel mădularele Bisericii de înșelarea demonică a ereticilor. De fapt, aceasta este datoria fundamentală a Păstorilor ortodocși – din toate vremurile – combaterea oricărei erezii și „dreapta-învățare a Cuvântului Adevărului”.
După învățătura Bisericii Ortodoxe, încă din vremea Sfinților Apostoli, erezia a fost socotită ca având urmări dezastruoase asupra omului: îl îndepărtează de Dumnezeu și îl duce la pieire. De aceea și Domnul Însuși și Apostolii sunt foarte aspri față de ereziile pierzării. (Matei 7,15; Fapte 20,29; II Corinteni 11,13; II Petru 2,1; I Ioan 4,1; II Ioan 1,7)
Păcatul personal este o încălcare a Legii și pe care Dumnezeu îl poate șterge prin pocăinţă. Dar, erezia este o schimbare a Legii și care face imposibilă orice comuniune cu Dumnezeu. Un Episcop sau Preot care păcătuiește în mod individual își face rău doar lui însuși, în timp ce Episcopul căzut în erezie pune în pericol de moarte și sufletele care i-au fost încredințate. (Sf. Nicodim Aghioritul)
De asemenea, și noi, ca membri neînsemnați ai Bisericii, ne exprimăm dezacordul cu privire la unele puncte ale „textului presinodal”, care sunt în totală contradicție cu teologia ortodoxă și limbajul dogmatic al Sfinților Părinți. Textul cuprinde unele expresii neortodoxe ca: „restabilirea unității creștine” sau „căutarea unității pierdute”, dar și folosirea frecventă a conceptului „lumea creștină’‘, ca și alte exprimări care sunt contrare Tradiției Bisericii.
Sfinții Părinți nu au vorbit niciodată de „lumea creștină”, nedefinită și adogmatică, ci au vorbit totdeauna de Biserica cea Una, în antiteză cu ereziile și schismele. În schimb, în acest „text presinodal’‘ nu este niciodată menționat conceptul de erezie, asta însemnând oare că nu mai există erezii astăzi de care Biserica să se îngrădească? Dacă Biserica este Una și Unică – după cum mărturisim în Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan – atunci „celelalte biserici” nu sunt altceva decât erezii.
Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu–Omul ne-a lăsat ca moștenire și posibilitate de mântuire doar Biserica Sa, în afara căreia nu există mântuire (Sf. Ciprian al Cartaginei), nicidecum „creștinisme” sau „biserici”, doar în Biserica Ortodoxă existând Har Mântuitor.
Atunci, cum este posibil ca un „Sinod Mare și Sfânt” să acorde caracter eclesial și soteriologic eterodocșilor și ce fel de relații cu „lumea creștină”, adică cu ereziile, poate avea Biserica lui Hristos? Dorește acest „Sinod’‘ astfel de unitate, a ortodocşilor cu ereticii?
Dar, nu se poate vorbi nicicum de „refacerea unității creștine”, deoarece Biserica lui Hristos nici nu se rupe, nici nu se împarte, nici nu este divizată și nici nu are nevoie de ecumeniști ca s-o unească. Biserica nu se desparte niciodată, fiindcă Însuși Hristos este Cap al Ei, Cap care este totdeauna unit cu Trupul Lui. Biserica lui Hristos nu poate fi în același timp una și divizată. Deci, este improprie și neortodoxă exprimarea „refacerea unității creștine’‘.

Biserica cea Una și Unică, totdeauna nedespărțită, naște ca mamă duhovnicească, prin Sfintele Taine, „din apă și din Duh”, mădularele sale, nu naște alte „‚biserici”, iar unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă și nevătămată a învățăturilor Dreptei Credințe Ortodoxe, lăsate nouă de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți și, deci, dezbinați de Biserică sunt toți cei care cugetă diferit de Sfinții Bisericii.
Pe de altă parte, eterodocșii care doresc mântuirea sunt datori să se catehizeze și să anatematizeze toate înșelările lor eretice, să primească lepădările de satana și să se boteze (prin afundare!) pentru a se integra întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
Prin urmare, „Sinodul Panortodox”, care urmează a se întruni, dacă nu condamnă fără echivoc, ecumenismul și Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) și dacă acceptă textele confuze și neortodoxe ale „proiectului de document’‘ din cadrul „celei de a V-a ședințe presinodale’‘ (Chambesy, octombrie 2015), nu poate fi acceptat de pliroma Bisericii, adică nici de noi, smeriții semnatari ai acestei scrisori, care dorim să păstrăm credința neschimbată, următori făcându-ne Sfinților Părinți și ținând cu acrivie hotărârile Sinoadelor Ecumenice și Locale, adică Sfintei Tradiții Ortodoxe.
De aceea, responsabilitatea Înaltpreasfinţiei Voastre este uriașă față de păstrarea nealterată a învățăturilor Dreptei Credințe, pe care – cu înfricoșate jurăminte – ați făgăduit că le veți păstra, în cadrul slujbei de hirotonie întru Episcop, urmaș făcându-vă, astfel, „Păstorului Celui Bun care își pune viața pentru oile Sale” (Ioan 10,11).

Încredințându-ne purtării de grijă a Dumnezeului nostru Treimic, cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților, nădăjduim să nu disprețuiți strigătul nostru, al păcătoșilor, care izvorăște din inimi îndurerate pentru neprihănita Biserică a lui Hristos (Efeseni 5, 25-27). În încheierea acestei epistole, vă îndemnăm și noi dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel, gura lui Hristos:

„Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu Însuși Sângele Său” (Fapte 20,29) Amin.

Cu dragoste și prețuire pentru păstorii Bisericii lui Hristos,

Dinu Tigoianu – Rm. Sărat
Monahul Serapion Toma – Coliba Sf. Acoperământ – Munţii Vrancei
Monahul Acachie Toma – Coliba Sf. Acoperământ – Munţii Vrancei
Rasoforul Gheorghe – Coliba Sf. Acoperământ – Munţii Vrancei
Rasofora Hrisostoma Cornea – Coliba Sf. Siluan Athonitul – Vrancea
Rasofora Veronica Ioan – Coliba Sf. Siluan Athonitul – Vrancea
Florin Ochişor – Rm. Sărat
Romeo Vasile – Rm. Sărat
Lidia Vasile – Rm. Sărat
Vasilica Petrescu – Rm. Sărat
Cristian Paraipan – Rm. Sărat
Niculina Ţugui – Rm. Sărat
Stelian Gheorghe – Rm. Sărat
Onoriu Ţăranu – Săgeata – Buzău
Valentina Ciubotaru – Paltin – Vrancea
Diniţa Ştefan – Focşani
Cristian Gavrilă – Focşani
Nedelea Gavrilă– Focşani
Ioan Gavrilă – Focşani
Florentina Gavrilă – Focşani
Monica Gavrilă – Focşani
Ionelia Gavrilă – Focşani
Costel Mărăscu – Vulturu – Vrancea
Rodica Mărăscu– Vulturu – Vrancea
Mariţa Gheorghiţă – Focşani
Gaftona Bălan – Andreiaşu – Vrancea
Anişoara Catană – Câmpineanca – Vrancea
Mistreţu Stanca – Focşani
Mistreţu Simeon – Focşani
Zubaş Elena – Focşani
Mihaela Neacşu – Focşani
Daniel Neacşu – Focşani
Veronica Muşat – Raduceşti – Buzău
Ionica Taman – Râmnicu Sărat
Ruxanda Petrişor – Câmpuri – Vrancea
Ion Petrişor – Câmpuri – Vrancea
Irina Petrişor – Câmpuri – Vrancea
Teodosia Petrişor – Câmpuri – Vrancea
Titina Dumitru – Rm. Sărat
Mugurel Păun – Rm. Sărat
Liliana Păun – Rm. Sărat
Alexandru Pîrlea – Rm. Sărat
Eugen Damean – Moviliţa – Vrancea
Anastasia Damean – Moviliţa – Vrancea

Strângerea semnăturilor continuă la

Dinu T. <maximosomologhitis@gmail.com>

01 iunie 2016
Prăznuirea Sfântului Iustin Mar

sursa: graiulortodox

Duminica Orbului din nastere

1

„Si trecand, a vazut un om orb din nastere” (Ioan 9, 1)

Infuriindu-se impotriva Lui iudeii si incercand sa arunce in El cu pietre, Iisus iese indata din templu si scapa de dusmania prigonitorilor. In mersul Sau il vede indata pe orbul din nastere, dand si prin aceasta un semn foarte clar ca Se va desparti de rautatea iudeilor si va parasi multimea lor luptatoare impotriva lui Dumnezeu si va cauta mai mult la neamuri si va intoarce darnicia bunatatii Lui spre ele. Iar acestea se aseamana cu un orb din nastere, pen­tru ca au ajuns in ratacire si au fost golite inca din prima varsta de adevarata cunostinta a lui Dumnezeu, neavand lumina de la Dumnezeu, adica iluminarea prin Duhul. Trebuie observat iarasi ce vrea sa insemne faptul ca orbul este vazut de Hristos in trecere. Mie imi vine sa cuget ca Hristos n-a venit in mod principal la neamuri, ci numai la Israel, precum zice El insusi: „N-am fost trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 15, 24).
Iar vederea neamurilor s-a insanatosit numai printr-o trecere a lui Hristos, Care si-a indreptat mila spre ele, din pricina necredintei lui Israel. Aceasta a fost prezisa si ea prin Moise: „Eu ii voi intarata pe ei impotriva celor de alt neam, ii voi face sa se manie impotriva neamului necunoscator” (Deut. 33, 21). Caci neam necunoscator era cel ce slujea fapturii in locul Facatorului si pastea ca animalele necuvantatoare in toata neinvatatura si era alipit numai la cele de pe pamant. Dar deoarece Israel cel intelept, desi avea Legea si era cunoscator pentru ca avea pe Proroci, s-a maniat pe Dumnezeu, si-a atras ca urmare mania Lui si a fost trecut in locul celor mai inainte necunoscatori, carora Hristos Sa facut, dupa cum s-a scris, prin credinta si intelepciune, sfin­tenie si rascumparare (I Cor. 1, 30), adica si lumina, si vedere (I Cor. 1, 30).
„Si L-au intrebat pe El ucenicii Lui, zicand: Invatatorule, cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? A raspuns lisus: Nici acesta n-a pacatuit, nici parintii lui, ca sa se nasca orb, ci ca sa se arate lucrarile lui Dumnezeu in el” (In 9, 2-3)
Ucenicii, fiind dornici de invatarea celor bune si preaintelepti, s-au simtit indemnati sa afle acestea si intreaba nu atat spre folosul lor, cat al nostru. Caci suntem folositi nu putin de Cel ce stie toate. Fiindca, auzindu-se parerea adevarata despre acestea, se respinge uratenia unor dogme vestejite care cir­culau nu numai printre iudei, ci se afirmau si de unii care se lauda in chip nesuferit cu cunostinta Scripturii de Dumnezeu insuflate si, dandu-se drept crestini, indraznesc sa se complaca mai degraba in nascocirile lor, biruiti de voile lor, si nu se feresc sa amestece ratacirea elina (pagana) in dogmeleBisericii. Nenorocitii iudei, plangandu-se ca platesc pentru vinile inaintasilor si ca Dumnezeu arunca asupra lor in mod nerational pacatele parintilor, carteau nu putin si declarau aceasta drept judecata nedreapta. Ba chiar ziceau in forma de proverb: „Parintii au mancat agurida si dintii fiilor s-au strepezit” (Iez. 18, 2). Iar cei asa-zisi crestini, bolnavi de o necunoslinta vecina si inru­dita cu a celor numiti inainte, sustin ca inainte de formarea trupului preexis­tau si subzistau sufletele oamenilor, care pacatuiesc cu placere si inainte de trupuri si de aceea sunt legate cu acestea, venind drept pedeapsa in ele. (Nota: Teoria aceasta a fost sustinuta si de Origen, si de unii dintre admiratorii lui.
Era o teorie luata de la Platon si care nu acorda materiei si trupului nici o importanta pozitiva. Nu vedea cat de necesara e materia pentru suflet, care o organizeaza atat de minunat: ca trup si se manifesta potrivit lui, avand un rol in tot cosmosul si imbogatindu-se prin el. Daca fiecare persoana se defineste prin trup, prin pozitia sa in cosmos si prin perioada istorica in care traieste, daca ar trece la nesfarsit in alte situatii, nu s-ar mai putea defini atat de bine. Observatia Sfantului Chiril ca ucenicii n-au intrebat aceasta pentru ei, ci pentru altii, raspunde unora care deduc din intrebarea lor ca si ucenicii credeau in teoria incarnarilor, ba ca ar fi admis-o chiar Hristos.
Acestia vor sa dea drept crestina teoria lor. Sf. Chiril respinge categoric asemenea teorii, pe baza traditiei crestine, cand spune ca ucenicii n-au intrebat aces­tea in folosul lor. El e sigur ca Apostolii nu credeau in astfel de teorii si socoteste ca nici Hristos nu le admite, daca nu le admiteau nici ucenicii Lui. Totul e clarificat de Sf. Chiril in atat de putine cuvinte) Dar Hristos a dezlegat printr-un singur si scurt cuvant neintelegerile aman­durora, afirmand ca nici orbul, nici parintii lui n-au pacatuit. Rastoarna dogma iudeilor, spunand ca nu s-a nascut omul orb nici din vreun pacat pro­priu, nici din vreunul stramosesc, nici din al tatalui sau, sau al mamei. Dar desfiinteaza si flecarelile urate ale altora, care spun ca sufletele pacatuiesc inainte de-a fi in trup.
Dar va intreba cineva pe drept cuvant: Spune-mi, te rog, cum zice Hristos ca nici orbul n-a pacatuit, nici parintii lui? Fiindca socotim ca ei nu sunt curati de orice pacat, ci, fiind oameni, era necesar sa cada in pacat. Ce timp indica deci Hristos, in care ni se va arata adevarat cuvantul Lui, ca n-a pacatuit nici orbul, nici parintii lui? E vadit ca indica timpul de dinainte de nastere, cand, nef ind aceia, nici n-au pacatuit. (Nota: La intrebarea unora: cum zice Hristos ca n-au pacatuit nici parintii orbului, nici el, odata ce exista un pacat stramosesc al inaintasilor, si acest pacat il avea in mod potential si orbul inainte de-a se naste, Sf. Chirii raspunde ca Hristos Se refera la pacatele personale. Si aceste pacate nu le puteau avea inainte de nastere nici inaintasii si nici orbul. Deci Hristos Se refera la timpul anterior nasterii personale, nu la pacatul stramosesc, prezent: in toata istoria. Deci nu pacatele personale le neaga. Caci nu poate veni la cineva din pacatul stramosesc general, ca in cazul orbului, o pedeapsa speciala. Aceasta inseamna insa ca inainte de nasterea persoanelor nu exista nici sufletele lor, care ar pacatui in timpul unei existente dinainte de venirea in trup.) Despre aceste lucruri si ca este o aiurea­la si cu adevarat o greseala a socoti ca au pacatuit sufletele si de aceea s-au incorporat si au venit in spatiul acesta pamantesc, am vorbit pe larg la inceputul Evangheliei, talcuind spusa: „Era lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul care vine in lume” (In 1,9). De aceea, e de prisos sa vorbim acum iarasi despre acestea.
Dar e necesar sa spunem din ce motiv s-a intamplat iudeilor sa vina la aceasta parere prosteasca si sa aratam clar ca, neputand intelege spusa dumnezeiasca, au gresit fata de intelesul ei adevarat. Cand Israel se afla in pustie, Dumnezeu a chemat pe Moise, talcuitorul celor dum­nezeiesti, in muntele Sinai. Dar cum el isi prelungea sederea acolo patruzeci de zile, poporul, socotind ca intarzie prea mult, s-a sculat, a venit la Aaron, care ramasese singur, si, fiind atras din descurajare spre idolatria din Egipt, a zis: „Fa-ne noua zei, care sa mearga inaintea noastra, caci lui Moise, omul care ne-a scos din Egipt, nu stim ce i s-a intamplat” (Ies. 32, 1-2). Ce-a urmat de aici socotesc ca trebuie sa spun pe rand. Si-au facut un vitel, dupa cum s-a scris, si S-a maniat Dumnezeu cu dreptate pentru aceasta. Apoi i-a amenintat ca va nimici deodata toata adunarea. Si a cazut Moise la pamant si a cerut iertare printr-o lunga rugaciune. Si a binevoit Facatorul sa-i ierte pe toti si sa nu mai pedepseasca poporul, dar lui i-a vestit ca nu se va mai sui cu poporul in pamantul fagaduintei, ci va trimite impreuna cu ei ca si conducator pe ingerul Sau. Aceasta i-a cazut greu lui Moise si, pentru ca Dumnezeu nu voia sa se suie si el impreuna cu poporul, cugeta bine ca nu a ajuns la sfarsitul deplin mania lui Dumnezeu.
Deci, L-a rugat iarasi cu staruinta pe Stapanul sa-l lase sa mearga cu ei, stiind ca nu va ajunge celor din Israel singura con­ducere a ingerului; sau, temandu-se, L-a rugat iarasi si a aflat ca „Domnul Dumnezeul indurator si milostiv, indelung-rabdator si mult-milostiv si ade­varat, Cel ce pazeste dreptatea si face mila miilor, Cel ce sterge faradelegile si nedreptatile si pacatele, pe cel vinovat nu-l va curati, rasplatind (trecand) pacatele parintilor in fii si in fiii fiilor, in cel de al treilea si al patrulea neam”. Deci iata ca se repeta iarasi ceea ce s-a spus la inceput: Dumnezeu Se afirma pe Sine avand o bunatate dumnezeiasca si o iubire de oameni fara asemanare. Caci spunem ca acest cuvant este al Lui, si nu al altcuiva, precum spun unii, nici al preainteleptului Moise, care inalta rugaciuni de multumire pentru popor.
Ca insusi Stapanul tuturor spune acestea despre Sine, ne va marturisi insusi fericitul Moise, invatandu-ne in cartea „Numerilor”, cand iarasi a certat pe israelitii cuprinsi de o frica necuvenita, cand s-au intors, intristati din tara fagaduintei unii care au vazut-o, fiind trimisi de Moise sa o vada la porunca lui Dumnezeu. Caci acestia, intorsi din tara celor de alt neam, au speriat poporul spunandu-i despre ea cuvinte amare, ca e o tara salbatica si inspaimantatoare, si greu de castigat de la cei ce o locuiau. Prin aceasta i-a atatat pe ascultatori la atata barfire, incat acestia, cu fetele pline de lacrimi, voiau mai bine sa se intoarca la munca obositoare din Egipt: „Sa ne alegem, ziceau, alt conducator si sa ne intoarcem in Egipt” (Num. 14, 4). Voind Dumnezeu sa-i piarda, iarasi s-a rugat Moise si, aducand lui Dumnezeu aminte de fagaduinta data lui, a strigat: „Si acum sa se inalte puterea Ta, Doamne, pre­cum ai spus, zicand: Domnul este indelung-rabdator si mult-milostiv si ade­varat, iertand faradelegile, nedreptatile si pacatele si nelasand nepedepsit, ci pedepseste nelegiuirile parintilor in ai pana la al treilea si al patrulea neam. Iarta deci pacatul oamenilor din poporul acesta, dupa mare mila Ta, precum milostiv Te-ai facut din Egipt pana acum” (Num. 14, 17-19).
S-a aratat deci cum Dumnezeul tuturor isi marturiseste El insusi iubirea de oameni si iertarea la culme. Deci trebuie sa se spuna cauza pentru care s-au ratacit iudeii, ca sa socoteasca pe Bunul nostru Dumnezeu tinand minte raul si ramanand suparat din cauza lui. Socotesc ca n-au inteles nicidecum cuvin­tele dumnezeiesti, sau ca le-au atribuit un inteles nefavorabil, pentru ca ei insisi nu s-au facut buni si au iesit mult din dreapta randuiala si de aceea patimesc de nepriceperea lor, incat socotesc ca pacatele parintilor trec la fii si prelungesc astfel mania lui Dumnezeu, incat se intinde pana la al treilea si al patrulea neam, pedepsind in chip nedrept pe cei ce n-au pacatuit, pentru ceea ce altii sunt vinovati. Cum n-ar fi trebuit ei sa se gandeasca in mod cuvenit, daca ar fi fost intelepti, ca nu poate face Izvorul dreptatii cele mai rele lucruri, intrecand chiar faptele noastre? Caci oamenii insisi supun pedepselor pe cei ce obisnuiesc sa calce legile, dar nu trec acestea asupra celor ce se nasc din ei, daca nu se fac unii cunoscuti ca impreuna-vinovati si partasi la acele pacate. Deci, Cel ce ne-a stabilit legile dreptatii in toate, cum ar supune oamenii unor pedepse pe care le dispretuim noi insine ca foarte nedrepte? Apoi, trebuie sa ne gandim si la aceasta: s-au dat prin Moise o multime de legi si s-au stabilit multe feluri de pedepse pentru cei ce vietuiesc in moduri ne-evlavioase, dar nicaieri nu se vede primejduindu-se, odata cu cei ce le calca, si urmasii lor. Pedeapsa s-a stabilit numai impotriva celor ce se fac vinovati fata de lege. Deci e neevlavios a gandi iudaic, si e lucru intelept a cugeta po­trivit voii dumnezeiesti si a pazi totdeauna cele potrivite Firii care stapaneste peste toate. Deci e drept sa ne bucuram de bunatatea proprie Dumnezeului tuturor, Care voieste sa ne minuneze prin nemarginita Lui iubire de oameni si de aceea se vesteste ca indelung-rab dator, mult-milostiv si adevarat, ster­gand faradelegile si pacatele.
Deci, cum ar vrea sa fie cunoscut ca fiind atat de neiertator, incat sa-si prelungeasca mania pana la al patrulea neam? Caci, cum ar mai fi in acest caz indelung-rabdator si mult-milostiv, sau cum ar mai sterge faradelegile si pacatele, cand nu se multumeste sa margineasca pedep­sele la capul celui ce-a pacatuit, ci le extinde pana dincolo de al treilea neam, prelungindu-le ca o lovitura si la cei nevinovati? Nu este deci cu totul nepotrivit si o ultima nepricepere a socoti ca trebuie sa se atribuie lui Dumnezeu o atat de nerationala manie? Apoi, cei ce cugeta acestea in mod iudaic nu vor adauga la acestea si ca Dumnezeu nu cunoaste timpul cuvenit pentru orice lucru? Si, daca Se fagaduieste a fi indelung-rabdator si Se arata tenuntand foarte usor la manie, pentru ce e vazut „pedepsind nelegiuirile parintilor in fii pana la al treilea si al patrulea neam”? Caci aceasta ce ar fi altceva decat a voi sa inspaimante pe cei ce asteapta de la El iertarea pacatelor, ca sa nu aiba nici o nadejde, daca El tine cu adevarat minte raul si este statornic in manie Cel ce s-a suparat pentru ele?
Dar, spune-mi, ce ne zice Moise, descoperitorul celor sfinte? Oare nu s-ar arata facand un lucru cu totul nerational daca, suparandu-L Israel pe Dum­nezeu si urmand sa fie pedepsit, el, in loc sa roage pe Dumnezeu de iertare si sa ceara iubirea Lui de oameni, ar zice catre Dumnezeu in mod nepotrivit: Esti astfel ca platesti fiilor pentru pacatele parintilor. Prin aceasta mai mult L-ar atata la manie, decat I-ar cere mila. I-ar cere mai mult sa tina minte raul, decat sa fie indelung-rabdator. Dar socotesc ca mai mult Ii place lui Dum­nezeu, daca I se aduce aminte de cele pe care le-a spus El insusi, cand I se aminteste cu curaj de bunatatea Lui. Caci, ca este indelung-rabdator si mult-milostiv si sterge faradelegile si pacatele, se va cunoaste mai mult cand nu este aspru. Dar socotesc ca trebuie sa lamurim in ce mod trebuie sa fie intelese cele spuse de Dumnezeu: „Domnul este indelung-rabdator si mult-milostiv, stergand faradelegile si pacatele” (Num. 14, 18). Dupa aceea vom citi cele spuse in continuare ca o intrebare: „Si nu va curati pe cel vinovat, prin curatiri”?, ca sa vedem intelesul textului intreg: „Dumnezeu, Cel indelung-rabdator si mult-milostiv, nu va curati prin curatire pe vinovat”? Nu ne putem indoi. il va curati desigur. Caci altfel, cum este indelung-rabdator si mult-milostiv si sterge pacatele?
Cum va ii aceasta, de nu va curati pe vinovat? Pe langa aceasta, mai aduce ca dovada a indelungii Lui rabdari si a iertarii si fap­tul ca va atribui pacatele parintilor fiilor pana la al treilea si al patrulea neam, dar nu intelegand aceasta ca pedepsind pe fiu pentru tata -sa nu socotesti aceasta – , dar nici adaugand ca o povara asupra nepotilor pacatele stramosilor, ci indicand aceasta: A fost poate cineva un om fara de lege si avand cugetarea plina de toata rautatea. Cel care a ales sa vietuiasca astfel ar trebui sa fie pedepsit fara nici un adaos (de nume). Dar Dumnezeu a rabdat uitand, neaducand asupra lui mania datorata. Apoi acesta a avut un fiu, intre-candu-se cu tatal in neevlavie si depasind in rautate pe tatal. Si Dumnezeu a privit si aceasta cu indelunga-rabdare.
Dar si din acesta s-a nascut al treilea, sau al patrulea din al treilea, in nici un fel mai mic in rautate decat parintii, practicand ca si aceia lipsa de evlavie. Dumnezeu le-a aratat de la inceput mania potrivita fiecarei generatii, iertand mereu, ba mai mult decat trebuia. Caci daca ar fi inmultit pedeapsa pana la a patra generatie, cum ar mai fi fost vrednica de lauda bunatatea cu adevarat dumnezeiasca? Ca n-a pedepsit pe fiul mai mult decat pe tatal, nici pe tatal mai mult ca pe fiul, nu e greu de aflat nici din cele ce le-a spus clar prin glasul lui Iezechiel proorocul catre iudeii care carteau pentru aceasta si ziceau: „Parintii au mancat agurida si dintii ailor s-au strepezit” (Iez. 18, 2). „Si a fost cuvantul Domnului catre mine, zicand: Fiu al omului, ce este voua pilda aceasta intre fiii lui Israel, care zice: Parintii au mancat agurida si dintii fiilor s-au strepezit? Viu sunt Eu, zice Domnul, de se va mai grai pilda aceasta in Israel. Fiindca toate sufletele sunt ale Mele. Sufletul care va pacatui, acela se va pierde. Iar fiul nu va lua asupra-si nedreptatea tatalui, nici tatal nu va lua asupra lui nedreptatea fiului. Fiecare va muri in rautatea lui, in care a pacatuit” (Iez. 18, 1- 4).
Dar socotesc ca nimeni nu va aiura atat de mult, incat sa creada ca lucrurile cele mai bune nu le-a legiuit Dumnezeu de la inceput, ci le-a schimbat dupa aceea, gandindu-le dupa aceea mai bine, si a gandit ca noi abia mai tarziu si la legiuirea celor cuvenite. Caci daca le laudam pe primele, le vom lauda prin aceasta pe cele de al doilea; iar daca le vedem biruind pe cele de al doilea, le vom condamna pe cele dintai. Si vom socoti ca Dumnezeu a legiuit cele contrare Lui si ca a gresit ca si noi fata de ceea ce trebuia, randuind odata acelea, alta data aces­tea. Dar socotesc ca nimeni nu va spune ca firea dumnezeiasca poate ii supusa in vreun mod absurditatilor amintite, nici ca greseste vreodata fata de ceea ce se cuvine. Deci, da ca o dovada a rabdarii Sale fara asemanare spusa amintita, adica: „Rasplatind pacatele parintilor in fii pana la al treilea si al patrulea neam”.
Iar ca este obiceiul iubitorului de oameni Dumnezeu sa nu pedepseasca indata pe cei ce au pacatuit, ci sa rabde mai degraba si sa amanetimp indelungat pedepsele (Nota: Aici avem explicatia finala a textului despre trecerea pedepselor parintilor pana la urmasii din a patra generatie. Dumnezeu rabda pe parintii ce se pocaiesc si, de asemenea, pe urmasi. Iar daca continua generatii in sir sa pacatuiasca si sa nu se pocaiasca, pedepseste mai departe pe urmasi, pana in a patra generatie, dar si mai departe. In aceasta se manifesta si rabdarea lui Dumnezeu, dar si dreptatea Lui. Caci daca pacatuiesc pe rand urmasii cuiva pana in a patra generatie, inseamna ca, cu toata rabdarea lui Dumnezeu, nu s-a ivit pocainta nici in primul dintre cei patru, nici in urmatorii trei. Persistenta raului in toti arata incapatanarea tuturor in pacat), o vei intelege din spusa Lui: „Si am plinit mania Mea si am oprit-o si nu i-am pierdut pe ei” (Ier. 6, II). In alt loc, iarasi: „Caci inca nu s-au plinit pana acum pacatele amoreilor” (Fac. 15, 16). Observi cum s-a plinit mania, caci lucrau cele in stare sa implineasca mania cat mai mult, dar El rabda ca Dumnezeu si amana sa aduca pierzania celor ce Il suparau. Dar ca sa-ti prezentam ca intr-un tablou dovada celor pe care le-am spus si ca sa-ti aratam clin realitatea insasi lauda bunatatii dumnezeiesti continuta in cele spuse in Sfintele Scripturi, vom incerca sa dovedim din insasi dumnezeiasca Scriptura ca trecerea pacatelor parintilor asupra iiilor pana in al treilea si al patrulea neam nu se face in mod nedrept, ci se datoreste celor ce patimesc aceasta; pe scurt, din cauza prelungirii acestei stari.
Astfel, precum citim in cartea a treia a Regilor, dupa altii peste Israel a imparatit Aliab care, cazand in cea mai nedreapta pofta a viei ce nu i se cuve­nea in nici un fel, ucide pe stapanul ei, Nabot Caci, desi poruncise el insusi sa nu se faca aceasta, n-a rezistat la indemnurile sotiei. Iar Dumnezeu S-a maniat in mod necesar pe acestea si zice catre el prin proorocul Ilie: „Acestea zice Domnul: Pentru ca ai ucis si ai mostenit, de aceea zice Domnul: In locul unde au lins porcii si cainii sangele lui Nabot, acolo vor linge cainii sangele tau” (III Rg. 21, 19).
Si indata iarasi: „Acestea zice Domnul: Iata, voi aduce asupra ta rele si voi matura si voi pierde din ai lui Ahab pe cei de parte barbateasca, pe cel inchis si parasit in Israel. Si voi da casa ta ca si casa lui Ieroboam, fiul lui Nabot, si casa lui Baesa, fiul lui Ahia, pentru supararile cu care M-ai maniat si ai facut pe Israel sa pacatuiasca… Si asupra Isabelei a grait, zicand: Cainii o vor manca pe ea inaintea zidului lui Israel. Si pe cei morti ai lui Ahab ii vor manca pasarile cerului in campie” (III Rg. 21, 21-24). Amenintand Stapanul tuturor ca va lucra si va face neindoielnic toate acestea, intrand Aliab, precum s-a scris, in casa lui, s-a intristat si s-a topit in lacrimi amare si si-a incins trupul in sac (III Rg 21, 27). Iar facand el acestea, Sa milostivit Dumnezeu de el si, potolindu-Si mania si punand frau supararii Sale, ii zice proorocului: „Ai vazul ca s-a umilit Ahab in fata Mea? Nu voi aduce asupra lui acelea in zilele lui, ci voi aduce raul in zilele fiului sau” (III Rg. 21, 29). Deci se cuvine sa vedem cu cine s-au indeplinit acestea. Din Ahab s-a nascut Ohozia, „care a facut rau inaintea Domnului si a mers pe calea tatalui sau si pe calea maicii sale” (III Rg. 22, 53). Dar si din Ohozia s-a nascut Ioram, despre care iarasi s-a sris ca a umblat in pacatele casei lui Ieroboara (IV Rg 3, 2).
Dar si dupa Ioram a imparatii al treilea Ohozia, despre care iarasi se spune ca a facut rau inaintea Domnului, precum casa lui Ahab. Iar deoarece era timpul in care trebuia sa fie pedepsita casa lui Ahab, nesfarsindu-se necredinta pana la neamul al patrulea, a fost uns ca imparat Iosafat, fiul lui Nimsi, care ucide pe Ohozia si impreuna cu el pe Isabela, dar ucide si alti saptezeci si doi de oameni ai lui Ahab, ducand la capat mania dumnezeiasca (IV Rg. 10, 17), impartasindu-se pentru aceasta de cinste si de har. Caci ce zice Dumnezeu catre el? „Pentru binele ce l-ai savarsit savarsind ceea ce e drept in ochii Mei si pentru toate pe care le-ai facut pentru inima Mea casei lui Ahab, patru fii ai tai vor sedea pe tronul tau” (TV Rg. 10, 30). Observa cum i-a pedepsit pe cei rai din cei rai in a patra generatie, iar celui ce L-a cinstit ii extinde mila pana intr-a patra generatie. Inceteaza, deci, iudeule, de a acuza dreptatea dumnezeiasca. Ni se va arata ca o lauda a Lui cuvantul: „Rasplatind pacatele parin iilor in Hi in al treilea si al patrulea neam”.

„Ci ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu in el” (Ioan 9, 3)

Spusa aceasta este greu de explicat si foarte nelamurita si de aceea nu e un lucru neintelept a trece peste ea din pricina greutatii de-a o intelege. Dar ca nu cumva, nerezolvand niste pareri iudaice, sa lasi o tulburare inrudita cu a acelora, ca o radacina veninoasa odraslita din ele, dupa cuvantul lui Pavel (Evr. 12, 15), caci ar putea banui unii ca trupurile oamenilor au fost chemate ca sa se arate in ele lucrurile lui Dumnezeu, e de trebuinta sa spunem cateva cuvinte si spre respingerea unor vatamari ce provin clin ele si sa nu ingaduim nici o patrundere a unor cugetari ratacite. Ca Dumnezeu nu adauga fiilor pacatele parintilor, daca nu sunt partasi relelor purtari ale acelora, si ca nici incorporarea sufletului nu provine din pacate de mai inainte, am dovedit-o mai sus.
Hristos le-a respins intr-un mod iscusit ca absurde pe amandoua, de vreme ce Dumnezeu cunoaste toate, sau, mai degraba, de vreme ce este El insusi Vistiernicul tuturor lucrurilor noastre si Daruitorul celor cuvenite sau datorate tuturor. Caci, spunand ca orbul n-a pacatuit si deci nu sufera orbireapentru aceasta, respinge ca un lucru nebunesc a se socoti sufletul omului vinovat de pacate anterioare trupului. Iar spunand clar ca nici parintii n-au pacatuit, respinge si parerea nebuna a iudeilor. invatand deci pe ucenici cat era nevoie sa stie, prin respingerea acelor pareri, aratata de noi adineauri, si daruindu-le lor atat cat era necesar omului spre cunostinta, si nimic mai mult, adauga limpede ca pricina pentru care s-a nascut acela orb nu poate ii gasita in nici un pacat anterior, atribuind numai Urii dumnezeiesti cunostinta si iconomia tuturor acestora.
Dar in chip foarte folositor da si un alt raspuns: „Ci ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu in el”. Dar va zice cineva: Oare ne da prin acestea Domnul ca o dogma ca se intampla trupurilor oamenilor sa patimeasca nu­mai ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu in ele? Mie mi se pare ca e cu totul prosteste sa cugete cineva astfel. Caci nu spune acestea ca o dogma, cum ar putea socoti cineva. Caci unora li se intampla sa sufere din pricina pacatelor, aflam de multe ori din Sfintele Scripturi. Fiindca Pavel scrie clar catre cei ce indraznesc sa se apropie de sfantul altar cu picioarele nespalate si sa se atinga cu mana intinsa si neevlavioasa de Cina tainica: „De aceea sunt intre voi multi neputinciosi si bolnavi si mor destui. Caci daca ne-am judeca noi pe noi insine, n-am fi judecati. Iar judecati fiind de Domnul, suntem certati, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea” (I Cor. 11, 30-32).
Deci uneori s-a adus celor ce s-au imbolnavit si au murit patimire si prin mania dumne­zeiasca. Dar si Domnul nostru Iisus Hristos, dupa ce a scapat pe slabanog de boala indelungata, a aratat in chip minunat un inteles sanatos, zicand: „Iata, te-ai iacut sanatos. De acum sa n u mai pacatuiesti, ca sa n u-ti fie ceva mai rau ” (In 5,14). I le spune acestea ca putandu-i-se intampla sa ajunga in si mai mari rele prin pacat, daca nu s-ar pazi, dupa ce a scapat odata si a fost izbavit prin harul Lui. Deci sa admitem ca acestea s-au spus cu dreptate. Dar pentru ce patimesc ceva neplacut din pruncie si din primele timpuri dupa nastere si aduc cu ei boala din pantecele maicii, nu e usor de inteles.
Caci nu credem ca sufletul exista mai inainte de trup. Caci cum ar pacatui cel ce nu a fost inca chemat la nastere? Deci, neexistand un pacat si nepreexistand nici o boala, ce motiv vom gasi bolii? Deci, cele ce sunt mult mai presus de noi sunt necunoscute intelegerii noastre si as sfatui pe cei intelepti, si inainte de toate m-as indemna pe mine insumi, sa renuntam la cercetarea acestora. Caci tre­buie sa cugetam mai degraba la cele ce ni s-au poruncit, si sa nu cercetamcele mai adanci, nici sa nu iscodim cele mai grele, nici sa incercam a descoperi in chip periculos cele ascunse in sfatul dumnezeiesc si negrait, ci sa lasam cu evlavie sa cunoasca numai Dumnezeu cele cuvenite Lui si mai presus de noi, admitand si crezand cu adevarat ca, fiind El izvorul a toata dreptatea, nu face si nu voieste altceva din cele ce ne privesc pe noi si toata creatia, decat ceea ce socoteste cuvenit si nu Se abate de la ratiunile dreptatii adevarate.
Deci, deoarece se cuvine sa cugetam astfel, socotesc ca nu in sens dogmatic a spus Domnul: „ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu prin el”, ci prin raspunsul Sau la intrebare chemandu-ne mai degraba pe alta cale si atragandu-ne spre cele mai cuvenite din adancimile ce nu ne sunt proprii. Caci si acest mod Ii este obisnuit. Ca acest fapt este adevarat, asculta iarasi cum, cand sfintii Ucenici doresc sa stie cele despre sfarsitul veacului si in­cearca sa afle in mod precis cele despre a doua Lui venire, ridicandu-se mult peste cele pe care le pot intelege oamenii, atragandu-i clar de la aceste intre­bari, le spune: „Nu este al vostru sa cunoasteti anii si vremurile pe care le-a pus Dumnezeu in puterea Sa. Dor veti lua putere venind Sfantul Duh peste voi si imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea” (Fapte 1, 7-8). Auzi cum nu ne lasa sa cautam cele ce nu trebuie, ci ne indeamna sa cautam ceea ce ne este necesar. Astfel si aici a spus clar ceea ce trebuia sa aflam, clar tace cu privire la rest, stiind ca numai Lui I se cuvine sa stie aceasta. Dar ca nu cumva, tacand cu totul, sa-i provoace sa intrebe iarasi, ca sa se apere de aceasta, zice in forma unui raspuns datorat: „ci ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu intru el”. Prin aceasta spune intr-un cuvant mai simplu: Nu s-a nascut acest om orb pentru pacatele lui sau ale parintilor, dar, deoarece i s-a intamplat sa patimeasca aceasta, e cu putinta ca si in el sa se slaveasca Dum­nezeu. Caci, odata ce printr-o lucrare de sus e eliberat de boala ce-l ne­cajeste si-l chinuieste, cine nu va admira pe Doctor? Cine nu va vedea in el puterea Celui ce l-a vindecat? Acest inteles socotesc ca se afla in spusa de fata.
Dar cei intelegatori pot descoperi si lucruri mai desavarsite. Iar deoa­rece unii socotesc ca au un motiv de sfada in spusa ca omul s-a nascut orb ca sa se slaveasca Hristos in el, le vom spune iarasi: Oare numai acela era orb din nastere in toata Iudeea in vremea venirii Mantuitorului nostru, si nici un altul? Socotesc ca vor recunoaste, fara voie, ca erau din acestia o multimegreu de numarat in toata tara. Cum deci numai unuia singur sau unui alt mic numar Si-a aratat Hristos bunatatea Lui? Socotesc ca e de prisos sa intin­dem cuvantul si asupra acestui fapt. De aceea gandesc ca, parasind ca pe un lucru prostesc ceea ce s-a spus mai inainte, sa spunem ca adevar ca, descoperindu-ne noua clin cele cautate atat cat trebuia sa aflam, muta pe Ucenici spre alt cuvant, atragandu-i cu maiestrie de la intrebarea dinainte.

„Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine; ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze” (Ioan 9, 4)

In acestea ii mustra clar, dar bland pe ucenici ca interesandu-se de altce­va decat de ceea ce trebuia si ca, lasand calea umblata si stabila, au indraznit sa porneasca pe una care nu li se cuvenea. Caci de ce intrebati, zice, de cele despre care e bine sa se taca? Pentru ce, parasind ceea ce e potrivit timpului, va grabiti sa aflati cele mai presus de intelegerea omului? Caci nu e timpul cercetarii si al cautarii staruitoare a acestora, ci al lucrarii. Caci socotesc ca trebuie ca, lasand intrebarile despre acestea, sa ne silim sa implinim cele poruncite de Dumnezeu si, deoarece ne-a facut apostoli (trimisi), sa implinim lucrurile apostoliei. Dar unindu-Se Domnul cu cei trimisi si asezandu-Se in numarul celor ce trebuie sa lucreze, totusi le spune acestea ca fiind supus impreuna cu noi, sau ca unul dintre noi, voilor Celui ce a poruncit, nu dintr-o necesitate potrivita robului, ci pastrand ceva-obisnuit cuvantului si chipului familiar noua si practicat de noi. Caci noi obisnuim, cand voim sa convin­gem pe ascultatori, caci cuvantul nu lucreaza singur, sa le aratam ca ne unim si pe noi cu ei si simtim cu ei, precum preainteleptiil Pavel, graind corinte-nilor despre sine si Apollo, zice: „Ca sa invatati de la noi sa nu treceti peste ceea ce este scris” (I Cor. 4, 6).
Deci zice: „Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine; ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze”. Si ziua numeste aici timpul vietii in trup, iar noapte, timpul de dupa moarte. Deoarece deci ziua s-a randuit lucrarilor, iar noaptea, nelucrarii si somnului, de aceea timpul vietii, cand trebuie sa se lucreze binele, zice ca este zi, iar timpul in care se doarme, noapte, in care nu se poate lucra absolut nimic. Caci „cel ce a murit s-a curatit de pacat”, dupa spusa lui Pavel (Rom. 6, 7), deoarece, neputand face nimic, nu mai poate nici pacatui. Deci aici dum­nezeiasca Scriptura cunoaste si alt inteles al zilei, cel spiritual, si pentru noapte, nu mai putin altceva. Dar ziua e timpul potrivit in care fiecare gand primit ne descopera vederea neratacita a celor cautate. Iar indreptarea spre cele ce nu se cuvin si spre care nu trebuie sa se incerce a se atrage in mod fortat ceea ce este folositor istoriceste unei talcuiri duhovnicesti nu inseamna nimic altceva decat a confunda fara pricepere ceea ce e ulii si ceea ce e duhovniceste folositor, tulburandu-le pe toate.

„Atat cat sunt in lume, Lumina a lumii sunt” (Ioan 9, 5)

Oare, fiindca socotim ca Hristos nu va fi odata in lume, deoarece Se va inalta dupa inviere la cer, nu credem ca El va fi inca intre cei din viata aceasta? Dar, fiind Dumnezeu adevarat, umple nu numai cerurile si cele de dincolo de tarie, ci si lumea noastra. Si precum, convietuind cu oamenii, n-a parasit cerurile -asa simtim, cugetand drept – in acelasi fel, desi a plecat din lume cu trupul, va fi prezent nu mai putin celor din ea, si firea dumnezeiasca va fi in toate, neplecand din nici una dintre cele ce sunt (dintre creaturi), sau neparasind pe vreuna, ci umpland universul si daruindu-i ceea ce se cugeta ca fiind dincolo de el.
Deci trebuie sa vedem ce inseamna ceea ce spune Domnul in aces­tea. Respingand ca desarta neincrederea iudeilor in El si aratandu-i staruind prosteste in dogme pieritoare, sfatuieste pe ucenicii Sai sa lucreze mai degraba cele ce plac Domnului Dumnezeu si sa invete sa se abtina de la cele de prisos. Si le insufla teama de-a lasa sa treaca timpul faptelor fara a face nimic, daca nu-si dau toata silinta de a bineplacea lui Dumnezeu pana ce sunt in aceasta lume cu trupul, dandu-Se ca pilda pe Sine insusi. Caci iata, zice, ca si Eu lucrez ceea ce Mi se cuvine Mie. Si, deoarece am venit luminand cele ce au nevoie de lumina, trebuie sa dau lumina si ochilor trupului care bolescde lipsa neplacuta de lumina, atunci cand unii dintre cei ce sufera de aceasta boala se apropie de Mine. Sa intelegem deci in sens istoric si simplu cuvantul spus acum. Dar e neindoielnic ca Unul-Nascut este lumina spirituala, Care poate sa lumineze nu numai cele din lumea aceasta, ci si toata cealalta zidire mai presus de lumea aceasta. Armonizand intelesul trupesc al celor spuse cu intelesul mai inalt, socotesc ca nu facem un lucru gresit.

„Acestea zicand, a scuipat jos si a facut tina din scuipat si a uns cu tina ochii orbului. Si i-a zis: Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului (care se talcuieste: trimis). Deci s-a dus si s-a spalat si a venit vazand” (Ioan 9, 6-7)

Luand vindecarea acestui orb ca si chip al chemarii neamurilor, vom descoperi, recapituland pe scurt, intelesul tainei. intai, ca vede pe orb trecand si parasind templul iudeilor. Apoi vom adauga la aceasta cu folos si aceea ca, fara vreo cerere, sau vreo rugaminte, ci mai degraba printr-o pornire bene­vola si spontana, Mantuitorul isi arata vointa de vindecare a omului, dand-o si pe aceasta ca semn ca, fara sa se produca nici o rugaminte din partea nea­murilor – caci toti se aflau in ratacire -, fiind Dumnezeu bun si prin fire bun, a trecut de la Sine la mila fata de ele. Caci cum sau in ce mod ar fi cerut mila de la Dumnezeu marele numar al elinilor, sau mintea neamurilor infundata in cunostinta ratacita in asa fel, ca nu putea vedea pe Luminator? Deci, precum orbul vindecat n-a vazut pe Iisus, dar a fost facut sanatos fara sa fi nadajduit, prin mila si iubire de oameni, asa s-a intamplat si cu neamurile, prin Hristos. Iar vindecarea se savarseste sambata, caci ziua aceasta poate implini astfel rolul de chip al vremii din urma a veacului acestuia, in care a stralucit Man­tuitorul neamurilor. Caci sambata este sfarsitul saptamanii, iar Unul-Nascut a venit si S-a aratat noua tuturor in ultimul ceas si in timpurile din urma ale veacului. Dar, mirandu-ne si de modul vindecarii, se cuvine sa spunem: „Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne! Toate intru intelepciune le-ai facut” (Ps. 103,25).
Dar pentru ce, va zice poate cineva, desi poate face toate cu usurinta prin cuvant, face tina prin scuipat si, ungand ochii celui orb, Se arata poruncind sa se faca inca o lucrare: „Mergi de te spala in scaldatoarea Siloainuhii”? Soco­tesc ca in cele spuse este un inteles adanc. Caci nimic nu face Domnul fara rost. Unge cu tina, adaugand firii ochiului ceea ce-i lipseste, sau vindecand ceea ce e slabit, si aratand prin aceasta ca El a fost Cel ce ne-a creat la inceput, Creatorul si Facatorul tuturor. Fapta are insa si un inteles tainic. Si vom spune ce gandim despre el. Nu se putea inlatura altfel din neamuri orbirea intiparita in ele si nu li se putea da puterea sa vada lumina dumnezeiasca si sfanta, adica cunostinta Sfintei si dumnezeiestii Treimi, decat facandu-se par­tase de Sfantul Lui trup si spalandu-se de pacatul ce le-a intinat, lepadand stapanirea diavolului prin Sfantul Botez. Iar deoarece Hristos a imprimat in orb starea de dinaintea Tainei, a implinit puterea impartasirii de El prin ungerea cu scuipatul Lui. Iar faptul ca, poruncind sa mearga si sa se spele in Siloam, face din aceasta un chip al Botezului, e talmacit si aratat de inteleptul purtator-de-Dumnezeu Evanghelist prin explicarea necesara a numelui. Caci socotim ca nimeni altul nu este trimis decat Fiul Unul-Nascut, Care a venit si a fost trimis la noi de sus, de la Tatal, spre pierzarea pacatului si a puterii diavolului.
Pe Acesta cunoscandu-L, afundati in chip nevazut in apele cristel­nitei, cu credinta, ne spalam, precum s-a scris, nu de inlinaciunea trupului (I Pt. 3, 21), ci de boala si necuratia ochilor intelegerii, ca, ajunsi curati, sa putem privi in chip curat frumusetea dumnezeiasca. Deci, precum credem ca trupul lui Hristos este facator de viata, deoarece este templul si lacasul lui Dumnezeu Cuvantul cel viu, avand in Sine toata lucrarea, asa zicem ca este si pricinuitor de iluminare. Caci este trupul Luminii celei dupa fire si adevarate. Si precum cand a inviat pe fiul unul-nascut al vaduvei, ce era mort, nu S-a multumit numai sa porunceasca, zicand: „Tinere, tie iti zic: scoala-te”, desi era obisnuit sa faca toate prin cuvant, asa cum voia, ci a pus mana pe cadavru, aratand ca si trupul Sau are lucrarea de-viata-facatoare, asa si aici unge cu scuipat, aratand ca trupul Lui este si el pricinuitor de lumina prin simpla atingere. Caci este, precum am spus, trupul Luminii celei adevarate. Si pleaca orbul, spalandu-se cat mai repede, si indeplineste porunca fara intarziere, aratand in sine ascultarea neamurilor, despre care s-a scris: „Ia aminte cu urechea Ta la pregatirea inimii lor” (Ps. 10,17, dupa textul ebraic). Caci netrebnicii iudei sunt invartosati la inima, dar cei dintre neamuri sunt dispusi la ascultare si prin ea se marturisesc ca incercati. Si orbul leapada indata orbirea, spalandu-se, si se intoarce vazand. Caci nu putea sa placa alt­fel lui Hristos. Buna e deci credinta, caci ne pregateste pentru harul dat de Dumnezeu, in timp ce indoiala ne pagubeste. „Caci omul care se indoieste e nestatornic in toate caile lui”, precum s-a scris (Iac. 1, 8), si nu va primi de la Domnul nimic.

„Iar vecinii si cei ce-l vazusera mai inainte ca era orb ziceau: Nu este acesta cel ce sedea si cersea? … Altii ziceau: Nu este el, ci seamana cu el. Dar acela zicea: Eu sunt” (Ioan 9, 8-9)

Minunile mai presus de fire si ceea ce intrece intelegerea omului nu se primesc usor, ci se primesc abia cand se confirma. Caci incercarea de-a patrunde cele mai presus de minte si ratiune nu e ceva usor. De aceea socotesc ca n-au crezut unii dintre cei ce il cunoscusera mai inainte pe orb stand la rascruci, clar se mirau totusi, deoarece il vedeau in chip neasteptat privind cu ochi luminosi. Iar altii erau sfasiati de indoiala fata de aceasta intamplare, incat, privind mai atent la marimea acestui fapt, spuneau ca nici nu e el omul acesta, ci unul foarte asemanator cu cel cunoscut. Si nu e de mirare sa fi patit unii aceasta asa de mult, incat sa refuze adevarul, fiind impinsi prin marimea acestui semn dumnezeiesc pana la nascocirea unor povesti mincinoase. Altii dintre cei mai priceputi si-au eliberat intelegerea si, laudand minunea cu respect si cu frica, au declarat ca acest om e chiar acela. Aceasta cearta o rezolva. indata cel vindecat, dand marturia cea mai vrednica de crezare despre sine insusi. Caci nu se ignora cineva pe sine insusi, chiar daca ar boli mult de aiureala. Prin aceasta el face sa fie vazut Facatorul faptelor celor mari, desi nu e crezut de unii ca ar avea o putere ce depaseste toate.

„Deci au zis lui: Cum ti s-au deschis ochii?” (Ioa

n 9, 10)

Sunt cu greu de acord cu el, necrezand ca el este acela pe care l-au cunoscut mai inainte. Si, parasind indoiala cu privire la aceasta, il intreaba cum a scapat de orbire si care a fost modul acestei fapte nesperate. Caci este totdeauna un obicei al celor ce se minuneaza de anumite fapte, sa intrebe mai amanuntit si sa se intereseze de modul cum s-au savarsit ele. Aceasta au facut-o si ei, nu ca sa recunoasca pe Dumnezeu, ci ca sa afle – nu de bunavoie -puterea Mantuitorului nostru, poveslindu-le si vestindu-le clar orbul fapta Lui. Acesta este un chip al faptului ca cei ce se convertesc dintre neamuri se vor face invatatori ai celor din Israel, dupa ce vor scapa de vechea orbire si vor dobandi prin Duhul lumina de la Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Ca ceea ce s-a spus e adevarat, ne vor arata faptele insesi.

„A raspuns acela: Omul care se numeste Iisus a facut tina si a uns ochii mei; si mi-a zis: Mergi la scaldatoarea Siloamului si te spala. Deci, ducandu-ma si spalandu-ma, am vazut” (Ioan 9, 11)

Se arata inca nesiiind ca Mantuitorul este Dumnezeu dupa fire. Caci n-ar fi vorbit despre El atat de modest. Se arata cugetand si judecand despre El ca despre vreun sfant. Precum se pare, era stapanit de o parere ce circula prin tot Ierusalimul si de un fel de a se vorbi despre El peste tot. De altfel, nu vedem pe cei cu trupul mutilat si suferind de vreo nevoie preocupati de straduinta de-a cunoaste pe altii, ei cheltuindu-si toata grija lor cu boala de care nu puteau scapa. Deci Il numeste, simplu, om, si descrie modul vin­decarii sale. Convins de marimea minunii, trebuia sa atribuie Celui ce a facut minunea slava firii celei mai presus de oameni, dar, crezand ca sfintii pot savarsi astfel de fapte minunate prin Dumnezeu, e atras si indemnat sa cugete ca cel ce l-a vindecat este unul dintre sfinti.

„Si au zis lui: Unde este Acela? Si el a zis: Nu stiu” (Ioan 9, 12)

Nu dintr-o cugetare iubitoare de Dumnezeu cauta aceia pe Iisus, nici nu se grabesc sa stie unde se afla Acela, ca sa ceara de la El ceva din cele ce pot contribui la folosul lor, ci, orbiti in ochiul intelegerii mai rau decat acela in ochiul trupului, se aprind de cea mai nedreapta manie si se reped ca niste fiare furioase, socotind ca s-a calcat de catre Mantuitorul nostru porunca Legii, care opreste sa se lucreze sambata. Si s-au infuriat nu putin pentru ca a indraznit sa atinga tina facuta cu degetul din pamant si, pe langa aceasta, a poruncit ca acela sa se spele sambata. De aceea nu se feresc sa intrebe cu nerusinare si ura: „Unde este Acela?”. Nu puteau iesi din micimea de suflet cauzata de iubirea de slavire bogata, desi ar fi trebuit, daca ar fi fost buni si daca ar fi cunoscut puterea lui Dumnezeu, sa se minuneze de El si sa-L incu­nuneze cu laudele cuvenite. Dar se abat de la ceea ce era drept sa cugete si sa faca, impinsi de rautatea nemasurata a vointei spre pizma necuvenita si se gandesc in chip condamnabil ca trebuie sa apere Legea, socotita de ei ne­dreptatita. De aceea, Il cauta pe Iisus ca pe cel ce a lucrat sambata si, prin vin­decarea acestui om, a calcat porunca ce trebuia respectata. Apar astfel cre­zand intr-un Dumnezeu Care se arata sambata lipsit de blandete si neindurat si maniindu-Se foarte, chiar daca vad izbavit pe omul facut dupa chipul si asemanarea Lui, pentru care este si sambata. „Fiul Omului este Domn si al sambetei”, dupa spusa Mantuitorului (Lc. 6, 5).

„L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecand orb. Si era sambata in ziua in care facuse Iisus tina si i-a deschis ochii” (Ioan 9, 13-14)

Aduc pe om la capetenii nu ca sa afle cele despre El si sa se minuneze. Caci nu era de asteptat sa simta ceva clin acestea cei ce mocneau de o pizma neasemanata impotriva Mantuitorului nostru, ci ca, facand vadita, precum socoteau, faradelegea Lui, sa-L declare vinovat de calcarea Legii pentru pregatirea linei sambata. Neminunandu-se deloc pentru minunea savarsita, privesc fapta aceasta ca pe un pacat, folosind ca dovada pe orbul asupra caruia a indraznit sa savarseasca minunea. Li se pare ca fac un lucru ce intareste credinta iudaica fata de pagani, socotind ca sustin pana la capat porunca Legii. De fapt in Deuteronom, Dumnezeu cel prin fire si adevarat invata ca mintea iubitoare de Dumnezeu nu trebuie sa se indrepte in alta parte, nici sa creada ca afara de El sunt alti dumnezei, poruncind sa ramana cu adevarat numai langa El si sa condamne aspru pe cei ce indraznesc sa cugete altfel decat asa.

Caci zice: „De te va chema pe tine fratele tau din tatal tau sau din mama ta, sau fiul tau, sau fiica ta, sau femeia la de la sanul tau, sau prietenul tau deopotriva cu sufletul, pe ascuns, zicand: Sa mergem si sa ne inchinam unor dumnezei straini…, sa nu te invoiesti cu ei si sa nu asculti de ei si sa nu-i crute ochiul tau, nici sa te induri de ei, nici sa-i acoperi pe ei, ci sa-i ucizi” (Deut. 13, 6-8). Iudeii, privind numai la pacatele altora si critica unei fapte intinzand-o neintelegator la toate, pe cei ce ii socoteau gresind fata de vreo latura externa a Legii ii aduceau la capetenii, cugetand ca cinstesc si prin aceasta pe Datatorul Legii. Pentru aceasta cauza il cautau pe Iisus, zicand: „Unde este Acela?”. Iar, neputandu-L afla pe Acela, in locul Lui, l-au dus pe cel pentru care s-a savarsit minunea, intarind prin glasul lui acuza ca s-a calcat pentru el Legea de catre Cel ce l-a vindecat sambata. Ca nu putin s-au suparat pentru ca s-a pregatit lina sambata, ne-o arata clar fericitul Evanghelist. Caci, mentionand ca dovada aceasta fapta neinsemnata, adauga: „Si era sambata in ziua in care facuse fisus tina” (Ioan 9, 14).

„Deci iarasi il intrebau si fariseii cum a vazul” (Ioan 9, 15)

Il iscodesc despre modul vindecarii, aprinzand mai tare in ei focul pizmei. Il intreaba mult, neignorand, cum mi se pare, minunea. Si cum nu e cu totul absurd ca, desi cei ce l-au adus pe orb la ei au spus cauza aducerii, nu le-a ajuns aceasta pentru a acuza pe Hristos, ci il silesc si pe acela sa marturiseaca prin glasul propriu ceea ce s-a intamplat, crezand ca prin aceas­ta isi vor intari motivul defaimarii? Caci, ia seama ca nu-l intreaba numai sim­plu daca a fost vindecat, ci cauta sa afle mai degraba cum a vazut. Ei tineau sa auda ca: „A facut tina si mi-a uns ochii”. In aceasta socoteau prosteste ca sta calcarea Legii, caci, vazand ca au fost dispretuite legile de sus, aveau motiv sa se indigneze si cugetau ca trebuie sa invinuiasca pe Cel ce le-a dis­pretuit.

„Iar el le-a spus: A pus tina pe ochii mei si m-am spalat si vad” (Ioan 9, 15)

Primesc cu lacomie marturisirea minunii ca pe o hrana a pizmei si si-o insusesc ca pe o materie a furiei impotriva Lui. Invalidul de odinioara prezinta simplu intamplarea, laudandu-L intr-o marturisire scurta pe doctorul sau si, aratandu-se uimit de ceea ce s-a intamplat, socoteste ca pe un lucru minunat faptul ca, fiind uns de Acela cu lina ca si cu un leac neobisnuit, a fost facut sa vada. Dar socotesc ca a dat o mare insemnatate si un inteles subtire spusei: „A facut lina si a uns ochii mei”. Cineva l-ar putea vedea zicand prin aceasta: Stiu ca vorbesc la urechea unor pizmasi, totusi nu ascund adevarul. Ras­platesc cu multumiri pe Binefacatorul meu, facand ceva mai bun decat sa aleg tacerea necuvenita.
Voi cinsti prin marturisirea mea pe Doctor, Care nu S-a folosit de un mod obisnuit de vindecare, n-a facut acest lucru cu vreun cutit, prin taieturi (anatomice), n-a implinit ceea ce-mi era de folos prin amestecari de leacuri, nu S-a folosit de o metoda cunoscuta, ci a implinit aceasta fapta prin mijloacele aflate de o gandire neobisnuita: „A facut tina, a uns ochii mei, m-am spalat si vad”. E de admirat pe drept cuvant omul care adauga in chip folositor la cuvintele despre aceasta, ca pe o coroana, cuvan­tul „vad”. Numai ca nu spune si prin aceasta: Nu voi nega puterea Celui ce m-a vindecat, nu voi tagadui harul. Caci am ceea ce doream odinioara. Am fost vindecat eu, care eram orb de la zamislire, cel bolnav inca din embrion si din pantecele maicii mele, si vad, adica nu vad numai ochiul deschis acoperind in adanc intunericul, ci vad in mod real. Am in vaz cele ce le aveam inainte numai in urechi. imi straluceste lumina injur, lumina soarelui.
Ochiul meu este inconjurat de frumusetea unor vederi necunoscute inainte. De abia acum am cunoscut Ierusalimul si vad in el stralucind templul dumnezeiesc; vad in mijlocul lui sfantul altar si, daca ma aflu in afara partilor lui, privesc in jur toata Iudeea, si intr-o parte vad muntele, intr-alta, campia cu ierburi. Iar cand se apropie seara, frumusetea minunilor de sus nu scapa ochiului meu, nici spatiul luminat de stele, nici lumina aurita a lunii. Ma uimesc prin aceas­ta de maiestria Celui ce-a intins cerul, cunosc si eu pe Facatorul din fru­musetea fapturilor. Aceasta largime de vederi si bogatie de cuvinte o cuprin­de spusa lui, „vad”, urmata dupa: „a facut tina si a uns ochii mei”. Caci nu lipseste din vedere frumusetea, nici cuvantul nostru bisericesc. Le spune deci acestea, afirmand cu adevarat, pe cat ii era cu putinta, puterea de nedefaimat a Celui ce l-a vindecat, cel ce a fost miluit de Hristos, intrebat de preoti.

„Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindca nu tine sambata” (Ioan 9, 16)

Nu este de la Dumnezeu, spun aiurind, Cel care are puterea sa faca cele ale lui Dumnezeu! Caci, vazandu-L incununat pe Fiul cu masura egala a slavei cuvenite Tatalui, nu se rusineaza sa arunce asupra Lui in chip ne­bunesc acuza necredintei. Si, respingand minunea, opun Facatorului ei pizma lor si-L acuza fara teama de pacat pe Cel ce nu stie de pacat. Ba cred in chip neintelegator ca a calcat Legea prin miscarea indrazneata a unui singur deget sambata, desi ei luau boul de la iesle si-1 duceau la apa, ba ridicau cu multa osteneala, cum s-a scris, si oaia cazuta in groapa (Mt 12, 11); deci strecoara tantarul, dupa cuvantul Mantuitorului (Mt. 23, 24). Acesta era la ei un obicei des. Foarte nebuneste si cu disperare nu recunosteau minunea lui Hristos, nici nu voiau sa cunoasca din minunea Lui cine este El, ci il dispretuiau pen­tru calcarea sambetei si-L scoteau cu totul din familiaritatea cu Dumnezeu, socolindu-se pe ei ca au toata virtutea prin simplul fapt ca nu lucreaza si in ziua sambetei.
Deci ziceau ca El nu este de la Dumnezeu, desi trebuia sa inteleaga ca este Stapanul legilor Sale si ca este iubit si placut lui Dumnezeu a face bine si sambata si a nu lasa pe cel ce are nevoie de mila lipsit de nadejde. Caci, cand n-ar lauda cineva pe lucratorul celor bune, sau ce timp e mai tare ca vir­tutea? Dar aceia, desi admirau pe acel vechi Iosua care a cucerit Ierihonul sambata si a poruncit parintilor lor sa faca cele obisnuite biruitorilor, nedand vreo insemnatate odihnei de sambata (Iosua Navi 6, 1), pornesc impotriva lui Hristos si, pe masura rautatii lor, nu-L scot numai din slava cuvenita lui Dumnezeu, ci Il lipsesc si de cinstirea cuvenita sfintilor. Convinsi prin pizma lor sa-si inchipuie ca nu are in El nimic sfant, pe Cel ce aduce dreptate lumii si a venit la noi pentru aceasta de la Tatal il declara lipsit de evlavie.

„Dar altii ziceau: Cum poale un om pacatos sa faca astfel de semne? Si era dezbinare intre ei” (Ioan 9, 16)

Gandeau aceste lucruri mici, graind si gandind ca despre un simplu om. Dar altii, luand in seama minunea dumnezeiasca savarsita in timpul odihnei de sambata, se fac judecatori mai drepti. Caci, fara a socoti ca o greseala si ca un pacat ceea ce a facut sambata, cum nu-L inarmeaza impotriva celor porun­cite referitor la ea? Si ei spun aceasta printr-o judecata corecta, vazandu-L pe Iisus avand in Sine multa intelegere. Pentru ei se impune ca o marturisire sigura ca Dumnezeu n-ar da putere sa faca ceva bun celor ce dispretuiesc Legea dumnezeiasca si socotesc ca nimic cele randuite prin hotararea de sus. Deci, ca iudei, ei considera ca Dumnezeu I-a dat aceasta putere lui Hristos, desi a calcat Legea privitoare la sambata. Socotesc ca, facand un bine sambata, nu a facut un pacat si nici nu ar trebui sa spuna cineva ca odihna in aceasta zi e mai importanta ca lucrarea binelui. Si, de fapt, cum spune insusi Mantuitorul, levitilor li se ingaduie sa implineasca cele sfinte sambata si ocuparea cu aceas­ta nu le este spre paguba, ba, mai mult, nu le este fara pagubire oprirea de la ele. Caci i-ar putea invinui cineva ca jertfesc viteii sambata, sau ca savarsesc si celelalte feluri de jertfe? Ar fi mai degraba invinuiti daca n-ar implini cele ce tre­buie si sunt impuse de legile cultului. Daca deci sambata pot urca in chip neimpiedicat cu jertfele la dumnezeiescul altar pentru mantuirea unora, cum nu s-ar impartasi in mod si mai cuvenit unui om harul prin care se savarseste chiar o minune? Deci unii dintre iudei, ajutati printr-o cugetare dreapta sa judece drept, au lepadat ceata de pe ochii intelegerii proprie nepriceperii unui pagan, si se minuneaza de slava Mantuitorului, desi nu inca in mod cu totul cuvenit, fiindca spun inca despre El lucruri mai mici decat cele ce trebuiau, desi se despart de cei ce Il osandesc cu usurinta. Caci aceia, dand frau pizmei neevlavioase, si nu cugetarii cuvenite, isi atribuie puterea sa-L invinuiasca de faradelege; iar acestia, vazand drept firea lucrului, condamna nebunia acelora.
Dar in mod cuvenit ei voiesc sa spuna si altceva cand zic: „Cum poate un om pacatos sa faca astfel de semne?. Ei voiesc sa lupte pentru a lauda pesfinti. Caci daca admitem, zic, ca si cei ce obisnuiesc sa pacatuiasca se pot impodobi cu cele mai presus de lire si pot fi vazuti ca facatori de minuni, ce piedica ar fi ca si cei ce dispretuiesc pe Prooroci si nesocotesc pe fericitul Moise, nedandu-le nici un respect, sa fie recunoscuti ca savarsitori ai celor mai bune fapte? Si cei ce fac aceasta, lauda si slava parintilor pentru Hristos, primind cele ale Lui ca pe un motiv al iubirii fata de aceia.

„Deci zic iarasi orbului: Ce spui tu despre El, ca ti-a deschis ochii?” (Ioan 9, 17)

Fariseii socotesc ca gresesc cei ce prefera sa judece drept. Dar mie mi se pare ca au uitat cu totul pe Cel ce spune „Judecati judecata dreapta” (Deut. 1, 16). Caci, tinuti in lanturile pizmei, nu suporta vreun cuvant care cinsteste pe Hristos, ci-l resping ca pe unul care, sustinand minunea, vrea sa fie totusi de acord cu cei ce le sunt contrari. Si, ramanand la gandurile din capul lor, isi intorc cuvintele cu ingamfare spre omul care a fost vindecat si intreaba iarasi despre ceea ce au auzit de multe ori, numind din nou rau si pacatos pe Cel ce a lucrat sambata. Aratandu-se astfel si condamnand impreuna cu El pe orb, arata ca vor sa-si ascunda multumirile pentru scaparea de boala, temandu-se de mania lor si asa sa-l acuze impreuna cu el pe Cel ce l-a vindecat calcand legea sambetei. E neindoielnic ca acest gand al fariseilor e plin de viclenie. Caci ce ar fi putut slabi puterea minunii ca glasul unui nemultumitor? Sau cum nu ar fi fost Hristos lipsit de slava dumnezeiasca daca orbul ar fi fost invins de frica, sau daca ar fi negat harul, refuzand sa sufere ceva de la cei ce obisnuiesc sa aduca suparare? Si pizma e puternica in a convinge pe cei in care se naste, sa lucreze cu fierbinteala, chiar daca sfarseste in a fi luata in ras. Insa mintea scapata de aceste porniri invinge gandurile neintelepte, salvandu-si netulburata frumusetea ei, ramanand stapanita de ceea ce se cuvine si neiesind din granitele adevarului. Netrebnici si ingamfati sunt fari­seii, care socotesc pe cei ce s-au hotarat sa cugete si sa spuna cele drepte ca gresesc, si il silesc sa spuna cele ce nu se cuvin despre Cel ce cheama in mod minunat spre cele nadajduite pe cel gata spre multumire, ajuns prin minune aproape de cunoasterea luminoasa.

„Iar el a spus ca e proroc” (Ioan 9, 17)

Primesc o sageata ascutita in inima cei ce nu se conduc de ratiunea dreapta, ci se silesc sa vaneze numai ceea ce convine pizmei. „Caci nu castiga vicleanul prazi”, dupa cum s-a scris (Is. 49, 25), fiindca straduinta lor se abate de la ceea ce se cuvine si ceea ce aud pe neasteptate nu le implineste nadejdea. Caci aud: „Ca e proroc”. Cel vindecat, zicand acestea, socotea ca face bine, cugetand in acord cu altii. Caci cei ce priveau cu neintelegere la ceea ce s-a petrecut socoteau ca n-a putut face nimic din acestea un om pacatos. Deci cel asupra caruia s-a savarsit minunea, simtind parerea acelora, zice ca este prooroc. Caci, deoarece n-a aflat exact cine este Acela cu adevarat, urmeaza gandirii obisnuite a acelora. Fiindca era obiceiul lor de-a numi prooroci pe cei ce savarseau minuni, ca unii ce sunt prin aceasta marturisiti de Dumnezeu ca sunt buni. Deci, precum aceia, judecand drept, nu dispretuiau, din respect fata de sambata, marimea minunii dumnezeiesti si de aceea spuneau ca cel ce a facut aceasta nu e vinovat de pacat, la fel si acesta, parasind dispretuirea din pricina sambetei, Il inalta in slava pe Cel ce i-a daruit vederea, pe Care, punandu-L si in randul sfintilor, Il numeste proroc. De aceea socotesc ca nu dadea prea mare importanta poruncilor Legii. Caci altfel nu s-ar fi minunat atat de mult de El, nici nu L-ar fi socotit pe Doctorul lui in randul proorocilor, odata ce Acela a calcat parula opreliste a sambetei. Folosit deci de minune si intemeiat pe obiceiul mai inalt al iudeilor, acorda Facatorului minunii dreptul de-a se fi ridicat peste pazirea Legii, facandu-si nevinovata calcarea ei prin savarsirea unui bine.

„Dar n-au crezut iudeii despre el ca era orb si a vazut, pana ce n-au chemat pe parintii celui ce vedea. Si i-au intrebat pe ei, zicand: Acesta este fiul vostru, despre care ziceati ca s-a nascut orb? Cum deci vede acum?” (Ioan 9, 18-19)

Pizma puternica impotriva Celui ce a vindecat nu-i lasa sa creada in ceea ce marturiseau toti. Tiranizati de manie, se intereseaza prea putin de adevar. De aceea l-au silit intai pe orb sa spuna minciuni impotriva lui Hristos, iar acum, si pe parintii aceluia. Dar lucrul iese cu totul dimpotriva. Socotesc ca e cu totul de prisos ca aduc spre intrebare pe parintii fostului orb si, dintr-o nemasurata neintelepciune, necinstesc insasi Legea pe care ei vor sa o respecte si sa o apere. Caci cei mai apropiati l-au adus si ei pe cel mai inainte orb si, prezentandu-l celor ce-i intrebau, au declarat ca s-a nascut orb si au marturisit ca acum vede. Si pentru ca Legea declara limpede ca tot cuvantul e cunoscut ca adevarat pe baza a doi sau trei martori (Deut. 19, 15), ei n-au adus numai marturia a doi sau trei martori, ci au chemat si pe altii, rudenii ale celui vindecat. Dar sunt socotiti facand un lucru nelegiuit si nepriceput. Caci Legea nu este pentru ei nimic, odata ce se grabesc sa-si implineasca placerea lor.
Deci vom spune ca, deoarece minunea ii umilea fara voie prin marturisirea ei de catre vecini si prin glasul celui vindecat, fariseii au socotit ca pot convinge pe cei intrebati de ei sa nu respecte adevarul, ci sa spuna mai degraba parerea lor. Caci iata ce zic, intreband cu multa asprime: „Acesta este fiul vostru, despre care ziceati ca s-a nascut orb?”. Numai ca nu afirma ca le vor face toate relele si-i sperie cu necazuri nemasurate, cerandu-le sa spuna de nevoie si sila ceea ce voiau ei sa auda. Iar aceasta era: Nu s-a nascut orb. Caci unul era scopul necredintei lor: sa anuleze increderea multimii in Hristos si sa desfiinteze credinta celor ce Il afirmau fara sa-L cunoasca inca. Caci precum cei ce se straduiesc sa nimiceasca o cetate foarte intarita, o inconjoara de jur imprejur, asediind-o in toate felurile si cauta cand sa-i surpe temeliile, cand indreapta lovituri in turnurile ei din armele lor, asa si fariseii atotindrazneti asediaza minunea cu minciunile lor si nu lasa nefolosit nici un mod al necredintei. Dar nu puteau anula ca nereal ceea ce era cunoscut tutu­ror si nu puteau sterge din minti ceea ce era in admiratia multora.

„Au raspuns parintii lui si au zis: Stim ca acesta este fiul nostru si ca s-a nascut orb. Dar cum de vede acum, noi nu stim. Inlrebati-l pe el, caci este in varsta. Va grai el insusi despre sine” (Ioan 9, 20-21)

Marturisesc ca adevar ceea ce nu era in nici un mod indoielnic si ceea ce nu se putea nega. Declara ca stiu ca e nascut din ei si nu neaga faptul nasterii lui din ei si spun limpede ca s-a nascut cu boala lui. Dar se retin de la isto­risirea minunii, lasand sa fie aratata aceasta de insasi firea faptei intamplate si socotind ca e mai potrivit sa lase pe fiul insusi sa spuna in ce mod s-a vin­decat. Caci frica de pericol poate retine pe cineva de la spusa a ceea ce se cuvine. De aceea, tremurand de teama cruzimii fariseilor, n-au respectat ceea ce bine s-a spus: „Lupta pana la moarte pentru adevar” (Eccl. 4, 28). Ei n-au facut aceasta, caci saracul este fricos totdeauna. Neputand sa se opuna altora din pricina saraciei, se retrage de multe ori in tacerea nedorita si in rabdarea silita. Caci, apasat mereu de povara saraciei, nu voieste sa fie impovarat si de alte rele. Aceasta s-a intamplat si parintilor orbului, desi cuvantul lor nu voia sa se abata de la adevar. Caci, desi ei cunosteau mai bine pe cel nascut din ei decat se cunostea el insusi, totusi pe Doctor Il cunostea mai bine el decat parintii, prin experienta ce o avea din trairea minunii. Deci marturisesc clar ceea ce stiu, ca unii ce sunt chemati sa faca aceasta in mod cuvenit. Dar despre ceea ce putea spune mai adevarat acela, avand despre aceea o cu­nostinta mai exacta, cer sa fie intrebat acela insusi. Si nu mi se pare ca adauga fara gandul la Dumnezeu, la cuvintele lor: „caci este in varsta”.
Caci dezaproba prin aceasta necredinta fariseilor. Findca cel ce a dobandit vederea are de la vreme si de la varsta puterea de-a cugeta, cand vorbeste despre minu­nea aceasta si despre modul in care s-a savarsit cu el, si nu va vorbi cu o minte copilareasca, ci va grai bine, dintr-o minte inaintata, si va sti sa laude cum se cuvine cele ce voieste. Din aceasta se va putea vedea in mod necesar necre­dinta nerusinata a fariseilor. Caci se va arata ca nu cred nici celor apropiati, nici orbului insusi si ca el nu spune acestea nici dintr-o minte slaba, nici lunecand cu usurinta dintr-o intelegere copilareasca intr-o graire mincinoasa, ci avand o varsta care nu ignora firea lucrurilor.

„Acestea le-au spus parintii lui, fiindca se temeau de iudei. Caci iudeii planuisera ca, daca cineva va marturisi ca El este Hristosul, sa fie dat afara din sinagoga” (Ioan 9, 22)

Bine si potrivit le spune Domnul nostru Iisus Hristos fariseilor: „Vai voua, invatatorilor Legii, ca ati luat cheia cunostintei si voi nu intrati si pe cei ce vor sa intre ii opriti” (Lc. 11, 46). Sa spuna iarasi iubitorul de Dumnezeu daca nu vede in cele afirmate frumusetea adevarului. Fiindca nu va minti vre­odata Hristos. Caci iata ca, pe langa faptul ca nu se grabesc sa invete pe nimeni despre venirea Lui, ii sperie si pe cei ce Il pot cunoaste din stralucirea faptelor Lui, cu o teama greu de suportat, si prin salbaticia lor silnica ii impiedica sa marturiseasca pe Cel ce isi arata puterea in minunile Lui. Caci nu se rusineaza netrebnicii sa scoata pentru aceasta clin sinagoga pe cel recunoscator si care de aceea e si dispus sa creada, folosindu-si puterea pen­tru a instraina intr-un mod oarecare pe cel ce se lipeste de Dumnezeu si pen-tru a indemna pe Domnul tuturor sa-Si indrepte mania impotriva dusmanilor lor. Dar minunatul Evanghelist ii apara si zice ca cei intrebati au fost biruiti de frica si de aceea n-au voit sa spuna ca Hristos a vindecat pe cel nascut din ei, ca, dezvaluind marimea urii iudeilor, sa o faca cunoscuta si celor de dupa ei. Caci, ce poate fi mai neomenesc ca fapta care pricinuieste pedepse celor recunoscatori pentru binele ce li s-a facut si duce spre trebuinta de-a fi osanditi cei ce au cunoscut pe Cel vestit prin Lege si Prooroci? Dar vom afla din Sfintele Scripturi ca nu e necunoscuta Sfintilor Prooroci gandi­rea necredincioasa a iudeilor.
Caci se zice: „Cel ce cerci inima si rarunchii” (Ps. 7, 9), strabatand pana la despartitura sufletului si a duhului, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii (Evr. 4, 12), Caruia Ii sunt goale si descoperite (Evr. 4, 13). Vai, fii razvratiti! „Acestea zice Domnul: Facul-aii sfat, si nu prin Mine, si tocmeli, nu prin Duhul Meu, ca sa adaugati pacate peste pacate” (is. 30,1). Caci cel ce zice ca Domn este Iisus, zice numaidecat in Sfantul Duh, dupa cuvantul lui Pavel (I Cor. 12, 3). Dar cugetand cineva cele opuse nu o face in Duhul Sfant, ci va grai mai degraba in Belzebut. Deci nu pzin Sfantul Duh sunt tocmelile iudeilor, caci au adaugat pacate peste pacate. Iar prin aceasta si-au atras inainte de toate pieirea capetelor lor. Dar au transmis-o si altora prin impiedi­carea acelora de a marturisi pe Hristos. Caci fapta lor este plina de extrema necredinta. Si de ei zice Psalmistul ca se afla intr-o stare de pacat si lipsita de orice folos: „Doamne, intru mania Ta ii vei tulbura pe ei si-i va manca pe ei focul. Rodul lor il vei pierde de pe pamant si samanta lor dintre aii oamenilor, ca s-au abatut spre rele, au cugetat sfaturi care nu vor putea sa stea” (Ps. 20, 10-12). Caci n-au putut sa dea tarie sfatului lor cel opus lui Dumnezeu, desi au incercat de multe ori si prin zeci de mii de moduri sa faca sa dispara slava lui Hristos. Caci I-au intors spatele, adica au iesit de la fata si din ochii Stapa-nului tuturor. De aceea, cu dreptate veti umbla in lumina focului vostru si in flacara de care ati ars.

„Deci cm chemat a doua oara pe omul care fusese orb si i-au zis lui: Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca Omul Acesta este pacatos” (Ioan 9, 24)

Neputand sa impiedice pe om sa vorbeasca bine despre Hristos, incearca prin alt argument sa obtina aceasta si se grabesc sa-l atraga spre scopul lor printr-un mijloc bland. Neamintind deloc de Hristos, nici declarandu-L Doctor, uneltesc prin multe cuvinte sa-l convinga cu multa viclenie sa atribuie lui Dumnezeu slava pentru minunea savarsita.
Prefacandu-se prin aceasta ca sunt evlaviosi, ii cer sa simta si sa creada impreuna cu ei, desi ei sunt stapaniti de cea mai mare necredinta, si declara pacatos pe Cel ce a venit spre nimicirea pacatului. Si, neaducand nici o dovada a barfirii, ci insusindu-si si cugetand ceva mare si inalt despre ei, si prin aceasta socotindu-se indreptatiti sa invete poporul, ii poruncesc sa le acorde credinta pentru importanta persoanelor lor si sa-i asculte din obli­gatie. Caci prin cuvantul „noi stim”, se arata stapaniti de o mandrie asemenea cu a celor ce nu-si cunosc mintea si nu cred ca au mereu de invatat. Dar si aceasta ne face sa ne miram de mintea prostita a iudeilor. Caci, poruncind sa se atribuie lui Dumnezeu slava pentru minune, ca singurul lucrator prin putere proprie al acestor fel de fapte, totusi Il condamna pe Dumnezeu, si nu numai ei, ticalosii, ci silesc si pe altii sa cugete ca ei.
Fiindca atribuind numai cunostintei lor faptul de-a sti sigur ca Hristos e pacatos, nu isi dau seama ca au in capetele lor cugetarile cele mai rele. Caci, obisnuiti fiind sa se laude cu invataturile castigate din Lege si impovarati din greu de Sfintele Scripturi, vor plati cu pedeapsa mai mare pentru cele pe care le stiau despre taina lui Hristos, prefigurata si graita in multe feluri in Lege si Prooroci, dar prin multa nepasare si-au atras nestiinta, desi stiau exact ceea ce trebuia sa faca si sa vrea cu toata ravna. Fiindca trebuia sa indrume mintea turmelor ca sa cu-noasca tainele privitoare la Hristos si sa incerce sa invete mai degraba pe altii ca sa afle ceea ce trebuia sa afle. Dar cei largi in vorbe si tari in mandrie, strigand cu multa ingamfare: „Noi stim”, resping cuvintele Legii, socotind, ca alt norod, ca cele ale lui Moise si ale proorocilor nu sunt nimic.
Caci nu iau in seama cele vestite prin glasul proorocilor despre vremea venirii Domnului nostru Iisus Hristos. „Caci atunci, zice, se vor deschide ochii orbilor si vor auzi urechile surzilor. Atunci va sari schiopul ca cerbul si va a limpede limba gangavilor” (Is. 35, 5). Caci s-a tamaduit slabanogul in cristelnita Vitezdei, dupa ce a vietuit treizeci si opt de ani in neputinta lui, precum s-a scris (In 5, 1 s. u.), la un singur cuvant al Mantuitorului, parasind patul si sarind ca un cerb. Dar, in loc sa se minuneze de Iisus pentru aceasta, se plangeau ca a calcat sambata si, sustinand ca a nesocotit Legea, respingeau prin speculatii harul minunii. Fiind scos demonul, a vorbit mutul. Dar aceia s-au rostogolit intr-o neintelegere atat de mare, incat n-au dobandit nici cel mai mic folos din aceasta. A vazut orbul, s-a implinit prevestirea prooroceasca, cuvantul cel prin Duhul a ajuns la capat. Si ce-au facut? Iarasi bolesc aceia vazand acestea, declarand pacatos pe Cel ce straluceste dumnezeieste si arata prezent ceea ce se astepta de vreme indelungata sa vina de sus.

„Deci a raspuns acela: De este pacatos, nu stiu. Una stiu: ca, fiind orb, acum vad” (Ioan 9, 25)

Un har indoit a primit, precum se vede, orbul de odinioara, de la Hristos: i s-a deschis impreuna cu ochii trupului si mintea. Si precum soarele nostru da lumina ochilor trupesti, lumina cea prin Duhul se salasluieste ca o raza spirituala in cele dinlauntrul si ia loc in inima. Caci auzi cum, din multa iubire fata de Hristos, se opune rautatii capeteniilor si numai ca nu-i loveste in mod cuvenit pe cei imbatati si lepadati. Si, impletind cuvantul cu un respect core­spunzator si acordand treptei invatatorilor cinstirea datorata, spune cu sme­renie: „De este pacatos, nu stiu”. Dar pentru aceasta nu afirmam ca omul nu stia ca Hristos nu era pacatos, ci socotim ca el raspunde acelora acestea: N-are decat sa spuna cineva aceasta. Dar, silit fara voie sa aud cele ce nu trebuie, nu pot defaima pe Binefacatorul meu si nu sunt de acord cu cei ce voiesc sa necinsteasca pe Cel caruia I se datoreaza toata cinstirea. Nu voi numi pacatos pe Facatorul unei astfel de minuni, nu voi rosti o sentinta rea fata de Cel ce poate sa savarseasca cele ale lui Dumnezeu. Minunea pe care-o vad in mine nu ma lasa sa consimt la cuvintele voastre. Caci eram orb si vad. Nu am crezut pentru ca am auzit vorbind pe altul de faptele Lui; nu sunt cucerit de povestiri straine, nu ma minunez de fapte savarsite cu altii. Eu insumi, zice fostul orb, vazand, am devenit dovada puterii Aceluia, aratand in mine fru-musetea iubirii Lui de oameni. Acestea socotesc ca se cuvine sa se inteleaga din cuvintele celui ce a vazut. Caci, spunand: „De este pacatos, nu stiu”, a adaugat indata: „Una stiu: ca, fiind orb, acum vad”. Deci nu adauga o simpla expunere, ci un argument foarte intelept.

„I-au zis deci lui iarasi: Ce ti-a facut? Cum ti-a deschis ochii?” (Ioan 9, 26)

Se intereseaza iarasi si intreaba despre modul minunii, nefacand acest lucru cu inima buna si cu dorinta buna de invatatura, ci, desi lasau in afara de orice critica si de orice cuvant rau pe Hristos cel laudat de toti, reiau toate acestea socotind ca omul nu va spune aceleasi lucruri, ci se va clatina cumva in explicarea faptei si va spune ceva contrar celor de dinainte, iar ei» folosindu-se de vreo contrazicere in ceea ce spune acela, sa-l descopere ca pe un nascocitor si mincinos. Caci staruiau in multa neintelegere si cugetau la ceea ce s-a savarsit cu gandul ca macar in simplele cuvinte ale omului vor afla vreo contrazicere. Fiindca cei ce nu renunta sa urasca pe nedrept voiesc sa ameteasca pe ceilalti cand se intereseaza de ceva ce li s-a intamplat si soco­tesc ca nu li s-a intamplat aceasta cu adevarat. Ei voiesc sa auda nu o data, ci de multe ori aceleasi lucruri de la cei ce le istorisesc, ca sa-si intarate iarasi mania, devenita mai putin vie, impotriva acelora. Caci constiinta ne umileste mereu privind cele din noi si nu inceteaza sa ne acuze de nedreptate, chiar daca o anumita impatimire ne face dulce tendinta de-a nedreptati. Deci il instiga pe cel vindecat sa repete iarasi fara sa vrea si sa revina prin aceleasi cuvinte, indemnandu-se unii pe altii sa observe de nu cumva s-a facut ceva contrar Legii prin minunea dumnezeiasca savarsita sambata. Caci constiinta potoleste por­nirea salbatica din ei, opunandu-i o mustrare, asemenea unui frau.

„Le-a raspuns: V-am spus adineauri si n-ati auzii? De ce voiti sa auziti iarasi?” (Ioan 9, 27)

E un lucru de prisos, zice, sa vorbesc iarasi urechilor neascultatoare. Degeaba ma intrebati de multe ori despre acestea, voi, care nu va folositi cu nimic. Caci, desi ati aflat si v-ati putut convinge, imi porunciti sa repet din nou aceleasi cuvinte fara nici un folos, precum imi arata experienta. Prin acestea cel vindecat ii mustra pe farisei ca nu inteleg nimic, deoarece isi intorc, pre­cum s-a scris, urechea de la adevar (II Tim. 4, 4) si, infuriati fara motiv pentru calcarea Legii, poruncesc celui ce voieste sa laude pe Facatorul minuni: sa primeasca rolul de acuzator, in loc sa-l lase sa fie un admirator al lui Iisus. Acesta era cu adevarat scopul lor. Caci le era cu totul indiferenta si fara nici o importanta calcarea Legii. De aceea, parasind judecata dreapta, se gandeau numai la ceea ce le placea lor, desi declarau ca se gandesc la Dumnezeu, Care zice: „Buzele preotului vor grai si vor pazi judecata; si vor cere Legea din gura lui” (Mal. 2, 7).
„Nu cumva voiti sa va faceti si voi ucenici ai Lui?” (In 9, 27) A marturisit clar, fara nici o retinere, ca el s-a facut ucenic, chiar daca nu prin cuvant, caci prin minune a crezut, prin faptul ca a capatat vederea in chip minunat dorind sa fie unul dintre cei ce primesc invatatura. Caci, zicand catre aceia: „Nu cumva voiti sa va faceti si voi ucenici ai Lui?”- desi isi ascunde mai intai intentia de a se face si apoi faptul de a deveni ucenic -, se gandeste in­tr-un fel oarecare, inainte de credinta deplina, la cuvantul: „in dar ati luat, in dar sa dati”, deci arata ca e pregatit cu mult belsug sa-i indemne si pe aceia in mod neobosit sa se gandeasca la ceea ce le este de folos. Deci s-a gandit foarte bine la spusa din cartea Pildelor: „Vorbeste la urechile celor ce aud” (Pilde 25, 9).
Prin acestea pare sa le dea de inteles ceva ascuns. Si ceea ce este aceas­ta, voi spune pe scurt. Erau unii dintre capetenii care recunosteau ca este cu adevarat Hristos Cel ce a facut minunea, dar, tinand ascunsa in ei aceasta cunostinta despre El, ea ramanea necunoscuta de cei multi. Aceasta ne-o va marturisi si insusi inteleptul Evanghelist, zicand: conducatorii cunosteau ca El este Hristosul, dar n-o marturiseau din pricina fariseilor. Dovada despre aceasta o da si Nicodim, zicand direct catre Domnul nostru Iisus Hristos: „Rabbi, stiu ca ai venit de la Dumnezeu si ca nimeni nu poate face minunile pe care Tu le faci, daca nu este Dumnezeu cu el” (In 3, 2). Stiau deci aceasta unii dintre conducatori si cuvantul despre aceasta circula prin tot Ierusalimul si multimea iudeilor banuia ca fariseii stiau, dar ca nu voiesc sa marturiseasca din pricina rautatii si a pizmei. Iar ca si acest lucru era adevarat, o vom arata din Scripturile evanghelice.
Caci insusi fericitul Ioan, care se afla in templu cand invata Iisus si spunea cele ce pareau, dupa judecata ascultatorilor, ca nesocotesc Legea, zice despre capeteniile iudeilor ca nu faceau nici o mis­care, ba nici nu indrazneau sa spuna vreun cuvant, cand El nu inceta sa spuna cele ce se abateau de la Legea Veche. Totusi, erau priviti cu banuiala de catremultime, asa cum ni se spune si aici. Si, de fapt, precum s-a scris, unii dintre ierusalimiteni ziceau: „Nu este Acesta Cel pe Care cauta sa-L ucida? Iata ca acum vorbeste pe fata si nimic nu-i zic. Nu cumva Acesta este Hristos?” (In 7, 26). Numai ca nu spune Evanghelistul ca invatatorii stiau ca El este cu adevarat Hristos. Caci, desi se gandeau cu multa indrazneala sa-L ucida si vorbeau despre aceasta, uneori se fereau de cuvintele directe. O astfel de banuiala fiind deci raspandita in tot Ierusalimul, stia de ea si fostul orb, si avea in urechi cuvantul despre aceasta. Pe drept cuvant deci, dandu-i in oare­care fel pe fata, zice: „Oare imi porunciti in zadar sa repet aceleasi cuvinte si sa laud in oarecare fel minunea, sau cereti cu placere istorisirea ei, insetand sa va faceti ucenicii Lui, dar va temeti sa va umiliti unul pe altul si preferati rusinea nerecunostintei, cunostintei cele atat de minunate?”.

„Si l-au ocarat pe el si i-au zis: Tu esti ucenicul Aceluia, noi suntem ucenicii lui Moise” (Ioan 9, 28)

Evanghelistul surade oarecum spunand aceasta. Caci vede pe cei che­mati la preotie cazuti in atata prostie, incat socotesc un lucru atat de venera­bil, cum e indrumarea de catre Hristos, ca obiect de ocara, desi unii dintre sfinti o cauta cu iubirea cea mai mare. Caci unii spun: „Cat de dulci sunt cuvintele Tale limbii mele, mai mult decat mierea in gura mea” (Ps. 118,103). Altul iarasi spune Domnului nostru Iisus Hristos despre cei ce nu cred in El: „Pierde-i pe ei, si va fi cuvantul Tau mie spre veselie si bucurie inimii mele” (Ier. 15, 16). Deci, neschimband nimic din aceste sfinte cuvinte, socotesc vinovat pe cel invatat de Hristos, Care declara dogmele adevarate contrare lor. Il fac invatator al orbului pe Hristos, iar al lor, pe Moise. Si de fapt nea­murile au fost luminate de Hristos prin invatatura evanghelica, iar Israel a murit in tipurile date prin Moise si s-a scufundat in umbra literei. De aceea Pavel zice despre ei: „Caci pana azi, cand se citeste Moise, sta un acopera­mant pe inima lor” (II Cor. 3, 15). Si nu e nici o indoiala ca am infatisat isto­ria privitoare la orb ca pe un chip pentru neamuri. Caci cele spuse despre el in chip, s-au stramutat in adevarul cu privire la ele. Dar e de notat si aceea ca osanda aruncata asupra orbului din cauza lui Hristos este un lucru placut si plin de toata slava. Caci cei ce nu se feresc sa-i prigoneasca pe iubitorii lui Hristos prin cele ce socotesc ca ii intristeaza, ii inveselesc fara sa stie, declarandu-i mai degraba luminati prin cele care socotesc ca i-ar injosi. Caci nenorocitii de farisei isi coboara capetele lor, si nupe Hristos, cand spun despre orb ca e ucenic „al Aceluia”. Fiindca isi sporesc ingamfarea, cand zic: „Iar noi suntem ai lui Moise”.

„Noi stim cei lui Moise i-a grait Dumnezeu. Iar pe Acesta nu-L stim de unde este” (Ioan 9, 29)

Mandrindu-se iarasi, avand ca arma nebunia lor obisnuita si foarte iubita, si bazandu-se pe o nerusinare neinfranta, declara: „Noi stim”. Iar adaugand: „ca lui Moise i-a grait Dumnezeu”, prin aceasta socotesc ca cinstesc pe Moise, dar de fapt il defaimeaza, nedand nici un pret invataturilor aceluia. Caci con­damna cu neintelegere pe Cel pe Care inca nu-L cunosc, mai bine-zis II necin­stesc dupa ce L-au cunoscut, desi Legea declara ca nu e ingaduit vreunora sa faca si sa spuna ceea ce nu e drept si nu se cuvine.
De fapt ei zic iarasi aceasta: E lucru recunoscut ca Dumnezeu a grait catre Moise. Nici o ratiune nu indeamna la indoiala ca prin el s-au dat unele legi si ca el a stabilit normele pentru fiecare lucru din cele ce trebuie impli­nite. De aceea, nesocoteste Sfintele Scripturi cel ce cugeta contrar aceluia si calca porunca privitoare la sambata. S-a facut o vindecare sambata. Pe Cel ce a facut aceasta nu e drept a nu-L cunoaste ca vrednic de osanda. Deci cu drep­tate spunem ca n-a pazit legea dumnezeiasca. Astfel, cand spun despre Hristos: „Nu-L stim de unde este”, nu spun aceasta ca nestiind cine sau de unde este. Caci in alt loc au marturisit clar cele privitoare la El: „Nu este Acesta fiul teslarului, al carui tata si a carui mama ii cunoastem? Cum deci ace ca: M-am pogorat din cer?” (Mt. 13, 55).
Deci nu luam in inteles de necunoastere cuvantul: „Nu-L stim de unde este”, ci vom privi aceasta ca rod al ingamfarii lor. Ei spun acest cuvant dis-pretuindu-L si socolindu-L ca pe nimic. Ba se arata voind si aceasta: sa ne convinga ca, cugetand ceea ce se cuvine, sa trecem la o patrundere mai sub­tire. Zicand: „Stim ca Dumnezeu a grait lui Moise”, afirma: Deci vom crede fara sovaiala celor spuse prin el si vom pazi cele poruncite de Dumnezeu, dar pe Acesta nu-L stim. Caci n-a grait prin El Dumnezeu, nici n-am cunoscut asa ceva prin El. Dar fariseii, desi erau obisnuiti cu o intelepciune aparenta si se laudau mult cu cunostinta cuvintelor dumnezeiesti, nu se gandeau si la aceea ca Dumnezeu -Tatal, prevestind prin preainteleptul Moise ca va veni la vremea Sa Iisus, zice: „Proroc ca pe tine voi scula dintre fratii lor si voi da cuvantul Meu in gura Lui si va grai lor cum voi porunci Lui. Si pe omul care nu va asculta cele ce va grai Prorocul acela in numele Meu, Ma voi razbuna pen­tru El” (Deut. 18, 14-15).
Deci cu dreptate ar putea spune cineva iudeilor: Voi, care spuneti doar ca nu stiti decat sa ascultati, daca va lasati convinsi de cuvintele lui Moise, fiindca lui i-a grait Dumnezeu, de ce nu faceti aceasta si cu Hristos, pe Care II auziti zicand: „Cuvintele pe care Eu le graiesc nu sunt ale Mele, ci ale Tatalui Care M-a trimis” (In 14, 21). Si iarasi: „De la Mine nu graiesc, ci Tatal, Care M-a trimis, El Mi-a dat porunca ce sa spun si ce sa graiesc” (In 14, 10). Deci cuvintele fariseilor sunt minciuna si nascociri ale unor cugetari desarte. Daca din pricina aceasta spun ca trebuie sa ur­meze lui Moise, fiindca i-a grait Dumnezeu, de ce nu cugeta acestea si despre Hristos, Care a spus clar cele pe care le-am amintit adineauri? Cinstind pe de o parte Legea si facandu-se ca o socotesc vrednica de respect pentru pla­cerea lui Dumnezeu, pe de alta parte o dispretuiesc, nevrand sa primeasca ceea ce este mai potrivit timpului. Aceasta o faceau cu Hristos pentru icono-mia Lui in trup, desi era prevestit ca Prooroc.

„A raspuns omul si a zis lor: Aceasta este minunea, ca voi nu stiti de unde este, si El mi-a deschis mie ochii” (Ioan 9, 30)

Sunt uimit, zice, cand spuneti ca nu cunoasteti pe Cel dovedit plin de atata sfintenie si putere dumnezeiasca prin cele ce le-a lucrat! Si faceti aceas­ta socotindu-va ca stati nedespartiti langa Dumnezeu si ca va bucurati de Sfintele Scripturi si ca ati fost insarcinati cu conducerea si cu grija de-a fi buni. Caci cui i s-ar cuveni sa cunoasca bine pe facatorii de minuni prin Dum­nezeu, daca nu celor randuiti ca preoti si carora li s-au dat in grija tainele vrednice de respectat? Deci, zicand ca se mira de ei, care se afirma necu­noscatori ai Celui ce a savarsit cu el o minune dumnezeiasca, atat de vrednica de respect si de extraordinara, ii cearta indirect ca sunt atat de departe de sfintenie si de simtirea evlaviei, incat marturisesc ca nici nu cunosc deloc pe Sfantul adevarat, adica pe Hristos.
Caci, daca tinem seama de ratiunea care ne e proprie, trebuie sa recu­noastem ca adevarata si spusa ca toata vietatea iubeste ceea ce-i este aseme­nea. Dar atunci, cum, daca sunt sfinti si buni, refuza sa se alipeasca de Cel sfant si bun? Deci spusa de mai sus cuprinde o mustrare evidenta a purtarii fariseilor. Caci socotesc ca intelegerea celor ravnitori doreste sa se adauge la cele ce se vad, ca prin ea sa se vadeasca mai clar ceea ce este ascuns in ele. Si ce era ascuns aici? in toata Iudeea era raspandit zvonul despre Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dar ca despre un prooroc. Caci asa II prevestise Legea ca va veni, zicand: „Proroc va scula voua Dumnezeu din fratii vostri” (Deut 18, 18). Dar aveau nadejdea ca, aratandu-Se la vremea Sa, le va grai lor cele mai presus de Lege, si, implinind vointa Datatorului Legii, ii va invata cele ce se cuvin si mai mult. Si sa nu te miri daca exista la iudei aceasta nadejde si astfel de vorbire, odata ce si la cei de alt neam era raspandita o astfel de nadejde. Femeia samarineanca zice: „Stiu ca vine Mesia, Care se numeste Hristos.
Cand va veni Acela, ne va vesti noua toate” (In 4, 25). Deci stiau iudeii foarte clar ca va veni Hristos, caci El este Mesia, si El va descoperi voia mai inalta a lui Dumnezeu, ba, pe langa aceasta, va deschide si ochii orbi­lor. Caci a fost marturisit astfel de catre Isaia, care a spus clar: „Ca atuncise vor deschide ochii orbilor” (Is. 35, 5). Dar circula in Ierusalim si alt cuvant. Deoarece proorocul Isaia a spus ca Fiul negrait al lui Dumnezeu-Tatal este necunoscut, zicand: „Iar neamul Lui cine-1 va spune?” (Is. 58, 8), iudeii, su­cind intelesul acestei spuse in sensul gandit de ei, declarau ca Hristos nu se va cunoaste deloc, nestiind nimeni de unde este, desi dumnezeiasca Scrip­tura ne va arata deplin nasterea Lui dupa trup, spunand de aceea: „Iata Fecioara in pantece va avea si va naste Fiu” (Is. 7, 14). Dar, pentru ca iarasi mintea iudeilor era anevoie de calauzit spre intelegerea celor necesare si socoteau ca Hristos nu se va cunoaste, nu e greu de-a vedea din cele aratate de fericitul Evanghelist Ioan ce ziceau ierusalimitenii despre El: „Deci ziceau unii dintre ierusalimileni: Nu este oare Acesta pe care-L cautau sa-L ucida? Si iata ca vorbeste pe Iata si ei nu-Izic nimic. Nu cumva au cunoscut capeteni­ile cu adevarat ca Acesta este Hrislos? Dar pe Acesta il stim de unde este. Insa Hristosul, cand va veni, nimeni nu stie de unde este” (Ioan 7, 25-27).
In timp ce iudeii cugetau in chip neintelegator unele ca acestea despre Hristos, orbul de mai inainte a primit indata de la minune intelegerea Lui si numai ca nu rapeste spre intarirea cugetarii sale cuvantul fariseilor. „Caci acesta, zice, e lucru de mirare, ca nu stiti de unde este, si El mi-a deschis ochii”. Vad doua minuni, zice, si foarte clare, care-mi confirma ca El este Hristos. Caci nici nu stiti de unde este, dar El deschide ochii mei. Deci El este in mod clar Cel prevestit prin Lege si marturisit prin glasul proorocilor.

„Stim ca pe pacatos nu-l asculta Dumnezeu. Dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia Lui, pe acesta il asculta” (Ioan 9, 31)

Stiind intr-un fel oarecare de mai inainte de prezicerile proorocilor si vazandu-le implinite, constatand si ca ei nu stiu de unde este Hristos, si ca prin El s-au deschis ochii orbilor, din toate isi aduna siesi ajutoarele pentru credinta. Dar la acestea mai adauga si un alt temei. Deci din aceste multe temeiuri ce se impun spre marturisire, cautarea lui folositoare si cuvenita il determina sa ajunga la o concluzie de Dumnezeu iubitoare. Cugetand cele bune, el afirma ca Dumnezeu cel iubitor de dreptate si de virtute nu asculta niciodata pe iubitorii de pacat. Si considera aceasta concluzie ca pe una care trebuie admisa in mod neindoielnic si care nu poate fi in nici un fel contrazisa. In baza ei, cei obisnuiti sa cinsteasca pe Dumnezeu vor asculta pe Domnul tuturor. Scopul acestei concluzii se refera la Hristos, dar poate avea si un ca-racter mai larg, avand o semnificatie generala. Caci, precum am aratat inainte, fostul orb are o intelegere mai modesta despre Hristos, intrucat n-a aflat mai exact ca este Dumnezeu dupa fire si de aceea cugeta si vorbeste despre El ca despre un prooroc, despre care se poate vorbi cu evlavie. Dar ceea ce spune se potriveste lui Hristos, caci El este Dumnezeu dupa fire si, ca atare, cere slujirea de la cei evlaviosi ca jertfa duhovniceasca.

„Din veac nu s-a auzii sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere” (Ioan 9, 32)

Foarte indignat, precum se vede, indurerat de defaimarea lui Hristos si intristat la culme, deoarece, osandindu-l, i-au zis: „Tu esti ucenicul Aceluia, iar noi suntem ucenicii lui Moise”, fostul orb se grabeste sa-L apere pe invatatorul sau si opune celor facute de Moise faptele stralucitoare ale Mantuitorului nostru, aratand ca, pe cat este de mare in fapte minunate, pe atat este mai inalt in cele bune. Caci oare nu e necesar ca Cel ce savarseste lucruri mai mari sa fie mai inalt si in slava? Da, fara indoiala. Si arata aceasta indata, amintind vechea proorocie care a prevestit despre prezenta lui Hristos, zicand: „Atunci se vor deschide ochii orbilor”. Si nimeni n-a savarsit inainte o astfel de minune. Acest lucru s-a implinit numai prin El, pe Care voi nu-L cunoasteti, deoarece nu va sfiiti sa-L numiti pacatos. Desi s-a aratat o mare ceata de Sfinti Prooroci, si Sfintele Scripturi ne infatiseaza cete nenumarate de drepti, dar „din veac nu s-a auzit ca cineva sa fi deschis ochii unui orb din nastere”. Deci nu este Acesta Hristosul Care S-a aratat in frun­tea vestirilor proorocilor, Care a dus la implinire cele anuntate odinioara? Caci claca nimeni afara de El n-a deschis ochii orbilor, ce se va opune credintei in El? Ce va opri marturisirea Lui? Sau cum, lipsind orice indoiala, nu ne va arata calea cea mai sigura spre cunoasterea tainei Lui?
Deci tamaduitul se face si prin acestea aparatorul Mantuitorului Hristos. Si observa cu cata maiestrie isi tese cuvantul apararii! Caci era fapta foarte curajoasa sa spuna ca Hristos este mai mare si mai stralucitor decat Moise si prorocii. Dar nu era greu nici sa inteleaga ca fariseii, suparati de aceasta, voiau sa lupte, pe de-o parte pentru apararea sfintilor, care ar fi fost dispre­tuiti, pe de alta incercau sa pedepseasca pe acest om, ca nu cumva, fiind vazut de toti, sa fie o dovada a slavei lui Hristos si un chip al puterii Lui dum­nezeiesti. De aceea, ferindu-se de mania lor si ocolind planul lor de ucidere, intoarce cuvantul sau spre indicarea a ceva general, folosind expresia „din veac”, nespunand precis cu cine s-a savarsit fapta implinita de Hristos pentru el. Iar prin aceasta n-a indicat nimic altceva decat ca Hristos este mai mare si mai slavit decat toti, caci a aratat prin fapte o astfel de putere, cum n-a avut nici unul dintre sfinti vreodata. Incununeaza deci pe Doctorul sau prin superioritatea Lui fata de toti, folosind ca dovada ceea ce nu s-a facut si nu s-a implinit de catre altii. Iar aceasta a fost inlaturarea orbirii sale.

„Daca n-ar fi Acesta, de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic” (Ioan 9, 33)

Cel ce vede acum si a fost eliberat in mod minunat de vechea orbire patrunde adevarul mai mult decat cei invatati prin Lege. Caci, iata, s-a folosit de foarte multe si intelepte cuvinte ca sa dovedeasca falsa si reaua gandire a fariseilor. Fiindca au spus, lipsiti de minte, despre Hristos: „Nu stim de unde este”, ii mustra iarasi cu hotarare, ca pe unii ce cugeta in chip pacatos cand spun ca nu cunosc deloc pe un astfel de Facator de minuni, odata ce le e tuturor evident ca nu poate sa faca ceva din cele ce se savarsesc prin lucrarea dumnezeiasca Cel ce nu este de la Dumnezeu. Fiindca Dumnezeu face ase­menea lucruri numai prin sfinti. Altuia, sau celui ce n-a ajuns la credinta in El, nu ii da vreodata puterea sa se imbrace in astfel de slava. Sa spuna deci fariseul lipsit de minte, care este deosebirea in fata lui Dumnezeu intre sfant si intinat, intre drept si pacatos, intre cel lipsit de evlavie si iubitorul de Dumnezeu. De va spune ca fiecare straluceste neschimbat prin fapte egale, nefiind nici o deosebire intre ei, toate se confunda si vom spune cu dreptate ceea ce s-a scris: „Oare ajunge sa-I slujim Lui? Sau ce folos avem sa ne intal­nim cu El?” (Iov 21, 15). Caci daca, precum a zis careva dintre poetii elini: „Ramane la fel si cel ce lupta pentru cele rele” (Homer, Iliada, K, 318) si se afla in aceeasi cinste cel rau si cel bun, cum nu e lucru desert sa se suporteosteneli neplacute pentru virtute? Dar nu vom cugeta ca asa stau lucrurile in realitate. Caci zice Dumnezeu: „Pe cei ce Ma slavesc pe Mine ii voi slavi, si cei ce Ma defaima vor fi defaimati” (I Rg. 2, 30).
Deci, voi zice catre fariseii aparent intelepti: daca Dumnezeu lucreaza acestea, fara deosebire, si prin pacatosi, pentru ce n-a lucrat aceleasi prin marele Moise, si prin magii din Egipt? Pentru ce, nesavarsind minuni egale cu ale lui, n-au ajuns la aceeasi slava cu el? Vei zice ca toiagul lui Moise, ca­zand pe pamant, s-a facut sarpe, insa s-au facut nu mai putin sarpe si toiegele magilor (Ies. 7, 10 – 12). Insa se va auzi de la noi ca ale acelora nu s-au facut serpi, ci au fost o amagire si o nalucire, care a inselat vederea omeneasca, si un mestesug vrajitoresc care arata toiagul ca sarpe. Dar al lui Aaron s-a pre­facut cu adevarat in sarpe si s-a preschimbat in firea animalului.
Iar din deose­birea infatisata in Sfintele Scripturi se poate vedea adevarul celor spuse. Caci toiagul lui Aaron a inghitit toiegele acelora. Fiindca acestea erau numai for­me ale serpilor, pe cand al lui Aaron, fiind cu adevarat ceea ce se vedea, si-a aratat mania. Caci era viu, si nu mai era toiag. Dar si-a aratat si o putere negraita, mai presus de puterea sarpelui, Dumnezeu usurand aceasta fapta. Sa-mi spuna fariseul: cum au imbracat aceia toiegele lor in chipuri de serpi si cum n-au putut curati mana umpluta de lepra, si de aceea, recunoscandu-si neputinta, au zis ca acesta „este degetul lui Dumnezeu” (Ies. 8,19)? Si, spune-mi, cum preotii lui Baal nu au adus foc din cer, desi Ilie l-a coborat? A cautat Dumnezeu la fata oamenilor? Sa nu fie! Ci, fiind drept si iubitorul celor drepti, isi face lucratoare prin sfinti harismele si minunile, dar nicidecum prin cei ce pacatuiesc. Cu foarte multa dreptate orbul de mai inainte cearta gurile fara usa ale fariseilor si ii mustra pe cei ce cugeta in chip pacatos, deoarece spun ca nu e de la Dumnezeu Cel a carui dovada marturisita de dumnezeire sta in puterea de a face minuni.

„Au raspuns si i-au zis: Te-ai nascut intreg in pacate, si tu ne inveti pe noi? Si l-au scos afara” (Ioan 9, 34)

Multora le sunt greu de primit ranile pe care le pricinuiesc mustrarile si vointa altora de a-i indrepta. Dar celor intelepti le sunt placute si dulci, deoarece au in ele mult folos si puterea de a-i face mai buni, chiar daca sunt intepatoare. Dar le sunt amare celor iubitori de pacate. Si asculta pentru care pricina: avand intelegerea inradacinata in placerile rele, aceasta ii goleste de cumintenie, si de aceea se supara si socotesc ca o paguba lipsirea de cele dulci, nedand nici un pret pe ceea ce este de folos. Caci, precum cei cazuti din corabie pier scufundati in valul raului, nemaiputand face nimic ca sa scape si socotesc o greseala sa inoate impotriva valului, fiind dusi de curent, la fel si cei despre care a fost adineauri cuvantul, biruiti de tirania placerilor proprii, se lasa in seama tuturor pornirilor spre acestea, nemaiavand curaj sa li se opuna.
Deci se indigneaza netrebnicii farisei si, repezindu-se ca niste fiare impotriva celui ce le descopera cele bune, pornesc spre inceputurile maniei si, umplandu-se de parga nebuniei, il defaima in chip dezonorant, si, trecand la dispretul care le este propriu, declara pe orb ca s-a nascut in pacat, lasan-du-se dusi spre aceasta de nebunia iudaica si bazandu-se in chip neinvatat pe o prejudecata neintemeiata. Ca nici unul dintre oameni nu se naste nici din pricina lui, nici pentru cei ce l-au nascut orb, sau cu o alta boala trupeasca, si ca nici pacatele parintilor nu le trece Dumnezeu asupra fiilor, am aratat, pre­cum mi se pare, in mod neartificial, printr-o lunga expunere anterioara, expli­cand cuvintele: „Rabbi, cine a pacatuit, acesta, sau parintii lui, ca sa se nasca orb?” Fiindca fostul orb i-a mustrat pe farisei, nu a fost numai batjocorit de ei, ci si scos afara. Si intelege iarasi ceea ce s-a savarsit ca pe un chip al realitatii adevarate. Din cele pe care le-au spus fariseii catre el se va cunoaste ca cei din Ierusalim vor defaima pe cei din neamuri, crescuti in pacate, pen­tru ratacirea lor de mai inainte. il arunca pe acela afara si vor arunca si res­pinge iudeii pe toti cei ce vor propovadui cuvantul lui Hristos.

„A auzit Iisus ca l-au scos pe el afara” (Ioan 9, 35)

Dumnezeiescul Evanghelist nu spune ca Domnul nostru lisus Hristos a auzit in sens propriu, nici ca cineva L-a anuntat din vreun motiv ceea ce s-a intamplat, ci precum a zis careva dintre intelepti: „Duhul Domnului a umplut lumea” si: „urechea Lui aude toate” (Int. Sol. 1, 7, 10). Caci, oare, cum zice Psalmistul: „Cel ce a sadit urechea nu aude? Si cel ce a tocmit ochiul nu iaaminte?” (Ps. 93, 9)? Cand deci suntem batjocoriti pentru El, sau cand rabdam ceva din cele ce ne supara de la cei ce obisnuiesc sa lupte impotriva lui Dumnezeu, sa credem ca Dumnezeu vede si aude incercarea care ne vine. Caci insasi firea lucrului si ceea ce e mai intim in cei ce ne ocarasc din cauza Lui are sunet puternic in urechile dumnezeiesti.

„Si aflandu-l pe el, i-a zis: Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?” (Ioan 9, 35)

A fost scos afara de catre farisei fostul orb, dar nu dupa lung timp il cauta pe el Hristos. Iar aflandu-l, ii da cunostinta cea tainica. E si acesta un semn ca cei ce voiesc sa-L apere pe Dumnezeu se afla in grija Lui si nu au sa se teama de vreo primejdie pentru credinta in El. Caci auzi cum, facandu-Se pe Sine vadit ca buna rasplata, Se grabeste sa-i sadeasca clarul desavarsit al credintei. Si-i insufla intrebarea, ca sa primeasca raspuns la ceea ce incepe sa cugete.
Caci acesta este modul de-a ajunge la credinta. Pentru aceasta cei ce merg la dumnezeiescul Botez intai sunt intrebati de cred si, consimtind si marturisind, ii primim prin har ca credinciosi adevarati. Aici incepe deci chi­pul realitatii la care ajungem noi, si de la insusi Mantuitorul nostru Hristos am invatat in ce mod trebuie sa ne declaram credinta. De aceea si dumne­zeiescul Pavel a afirmat ca ne marturisim credinta inaintea multor martori (I Tim. 6, 12), adica inaintea sfintilor ingeri. Si daca e infricosator a spune min­ciuni inaintea ingerilor, cu cat mai mult va fi inaintea lui Hristos! DeciIisus nu il intreaba simplu pe fostul orb de voieste sa creada, ci adauga la intrebare si in cine sa creada. Caci credinta trebuie sa fie in Fiul lui Dum­nezeu, si nu ca intr-un om ca noi, ci ca in Dumnezeu cel facut om. Caci aceasta este taina deplina a lui Hristos. Iar intrebandu-l: „Crezi tu?”, numai ca nu-l intreaba: Voiesli sa vezi mai presus de nebunia lor? Tu, care ai ajuns sa invingi necredinta lor, primeste credinta! Caci, zicand tu, afirma opozitia lui fata de ceilalti.

„Si cine este, Doamne, ca sa cred in El?” (Ioan 9, 36)

Sufletul, pregatit de o cugetare cuminte, cercetand cu ochii liberi ai intelegerii ratiunea adevarului, care acosteaza in el neimpiedicat, ca intr-un port, are in el usa deschisa spre ceea ce-i este de folos. Dovada a celor spuse ne este iarasi fostul orb. Caci se minuneaza prin multe cugetari de taina mi­nunii reprezentata de Hristos. Dar e si coplesit de puterea Lui negraita, din cele pe care nu altcineva, ci el insusi le-a trait. Si astfel se afla gata spre crezare si inainteaza in ea fara sovaiala. Si iata ca intreaba cui trebuie sa daruiasca credinta sadita mai inainte in el. Fiindca ii lipseste lui, celui pregatit sa creada, numai aceasta, precum am spus.

„Si a zis Iisus: L-ai si vazut! Si Cel ce vorbeste cu tine Acela este” (Ioan 9, 37)

Intrebat Hristos in cine se cuvine sa creada, Se indica pe Sine. Si nu sim­plu, ci zice: Eu sunt. El, Cel ce e vazut si graieste, zice ca e Fiul lui Dumnezeu, Care are pretutindeni grija de ceea ce ne este de folos si ale Carui ajutoare ne pregatesc in mod felurit calea neratacita si neintoarsa spre credinta, ca nucumva, socotind ca ne aflam in dreapta credinta, sa cadem in laturile si cursele diavolesti, abatandu-ne cu neintelegere de la adevarul tainei. Caci si acum chiar, unii dintre cei ce par sa fie crestini, neintelegand exact scopul iconomiei cu trupul, au indraznit sa desparta de Dumnezeu-Cuvantul templul luat pentru noi din femeie si L-au impartit intr-o doime de firi pe Fiul Cel Unul si cu adevarat. Si refuza sa marturiseasca cum se cuvine, pentru multa lor nebunie, ca Sa facut om, fapt pe care a voit sa-l savarseasca pentru noi Unul-Nascut: „Caci fiind in chipul lui Dumnezeu, dupa cum s-a scris, nu rapire a socotit sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, chip de rob luand” (Filip. 2, 6-7), ca sa Se faca om ca noi, afara de pacat. Dar ei cugeta in chip prostesc voia dumnezeiasca si de oameni iubitoare, si de aceea, respingand prin judecata lor caracterul de Fiu adevarat al Celui ce a luat templul din femeie, nu primesc smerenia Lui, intelegand slava in mod foarte strain de adevar.
De aceea spun ca altul este Fiul Unul-Nascut a lui Dumnezeu si Tatal, adica Cuvantul nascut din fiinta Lui, si altul, fiul nascut din femeie. Dar Scriptura de Dumnezeu insuflata, propovaduind ca Unul pe Fiul si Hristos, cum nu vadeste pe acestia ca plini de toata necredinta, cand separa in doua pe Fiul Cel Unul?. Intrucat Dumnezeu-Cuvantul este Dumnezeu, Se inte­lege ca fiind altul decat trupul. Iar intrucat este trup, Se intelege ca e altul decat Cuvantul. Dar intrucat Cuvantul cel din Dumnezeu-Tatal S-a facut om, inceteaza cu totul sa fie Altul si altul, pentru unirea si legatura negraita dintrecele doua firi. Caci spunem ca e Unul si singur Fiul si inainte de unirea cu trupul, si dupa ce S-a unit cu trupul, dar prin trup numim omul intreg, adica pe cel format din suflet si trup. Din aceasta cauza, Domnul, intrebat cine este Fiul lui Dumnezeu, in mod foarte potrivit, n-a spus simplu Eu.
Caci erau unii care considerau cu neintelegere ca numai Cuvantul aratat din Dumnezeu-Tatal este si se indica prin Acesta, indoindu-se ca prin acest cuvant S-a aratat pe Sine. De aceea, spune: „L-ai si vazut” si Se arata pe Sine, Cuvantul salasluit in trup, adaugand: „Si Cel ce graieste cu line Acela este”. Observi deci cata unitate are cuvantul spus. Caci nu afirma vreo deosebire, ci spune ca este El insusi si Cel ce cade sub ochii trupului, si Cel cunoscut din vorbire. Deci, cand spune cineva omul Hristos, o face lipsit de invatatura si in mod necredincios si necugetat. Caci, fiind Dumnezeu, S-a facut Om si este neim­partit intrucat este Dumnezeu si Fiu si cu trupul. Aceasta e desavarsita marturisire si cunoastere a Lui.

„Iar el a spus: Cred, Doamne! Si s-a inchinat Lui” (Ioan 9, 38)

Fostul orb e prompt in marturisirea credintei si fierbinte in evlavie. Iar deoarece a cunoscut prezenta si a vazut pe Fiul cu adevarat Unul-Nascut, I s-a inchinat Lui ca lui Dumnezeu. Caci, desi Il vedea in trup, neavand slava cuvenita lui Dumnezeu, era luminat in inima de puterea si stapanirea aflate in El. De aceea e inaltat in mod corespunzator Lui la ganduri intelepte si bune si-si inchipuie frumusetea firii Lui dumnezeiesti si negraite. Caci nu s-ar fi inchinat ca lui Dumnezeu daca n-ar fi crezut ca e Dumnezeu, fiind condus de minunea savarsita cu sine la o astfel de cugetare.
Iar deoarece tot ce s-a petrecut cu el reprezinta ceea ce s-a petrecut cu neamurile, sa vorbim iarasi despre acestea. Observa implinindu-se prin inchi­nare chipul slujirii in duh, spre care au fost calauzite popoarele prin credinta. Caci poporul Israel avea obiceiul sa slujeasca dupa porunca Legii pe Domnul tuturor, prin jertfe de vitei, prin tamaieri si prin aduceri de animale. Dar cei ce au crezut dintre neamuri nu cunosc aceasta cale a slujirii, ci s-au stramutat la alta, adica la cea duhovniceasca, pe care o iubeste cu deosebire Dumnezeu si care ii este placuta. „Caci nu voi manca, zice, carne de tauri, nici nu voi bea sange de tapi” (Ps. 49, 14). Ci ne porunceste mai degraba sa-I aducem jertfa de lauda, adica inchinarea insotita cu cantarea, la care se vor inalta popoarele prin credinta in Duhul Sfant, cum spune Psalmistul, care zice adresandu-se Domnului si Mantuitorului nostru: „Tot pamantul sa se inchine Tie si sa-Ti cante Tie, si toti sa cante numelui Tau” (Ps. 65, 3).
Dar si insusi Domnul nostru Iisus Hristos, aratand ca slujirea duhovniceasca este mai inalta decat cea a Legii, zice catre femeia din Samaria: „Crede Mie, femeie, ca vine ceasul cand nici in muntele acesta, nici in Ierusalim nu va veti inchina Tatalui. Vme ceasul, si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si adevar. Caci si Tatal ii cauta pe cei ce se inchina astfel Lui. Duh este Dumnezeu. Si cei ce I se inchina Lui, trebuie sa I se inchine in duh si adevar” (Ioan 4, 21, 23-24). Dar, cugetand drept, socotim ca prin acest mod de inchinare se disting sfintii ingeri. Ei Ii aduc lui Dumnezeu inchinarea ca pe o daruire duhovniceasca. De fapt Duhul a poruncit celor de sus sa aduca Celui intai si Unuia-Nascut cinstirea cuvenita lui Dumnezeu, zicand: „Si sa se in­chine Lui toti ingerii lui Dumnezeu” (Ps. 96, 8). Dumnezeiescul psalmist ne-a chemat si el la aceasta, zicand: „Veniti sa ne inchinam si sa cadem inain­tea Lui” (Ps. 94, 6). Si nu e greu sa prelungim cuvantul despre acestea. Insa, impunand celor spuse masura cuvenita, ne vom retine in prezent de la re­petarea acestora. Vom reaminti totusi faptul ca fostul orb a implinit chipul slu­jirii neamurilor, unind inchinarea cu marturisirea credintei.

Sfantul Chiril al Alexandriei

sursa

Orbirea sufleteasca

1

De unde vine aceasta orbire sufleteasca?

Ne va parea, poate, neplacut raspunsul, dar acesta este adevarul: orbirea sufleteasca ne vine, fratilor, prin ochii trupului. Ochii sunt cei doi luminatori ai fetei, dar si doua punti prin care pacatul este adus din afara inlauntrul sufletului. Dupa Sfantul Vasile cel Mare „ochii sunt cele doua maini netrupesti intinse inainte, cu care sufletul atingandu-se de departe de acelea pe care nu le poate atinge cu mainile trupului, le cuprinde cu ochii si le aduce la sine”. Daca privirile ochilor sunt nestapanite, ele indeamna sufletul la ganduri urate si la fapte necuviincioase.
Biblia, aceasta carte de capatai a omenirii, ne ofera multe pilde de orbire sufleteasca inca de la inceputul lumii. Voi aminti cateva exemple. Astfel, in cartea Genezei aflam ca femeia – prima femeie din lume – a vazut ca rodul pomului cunostintei binelui si raului era placut la vedere si bun de mancare; si a luat, a mancat si a dat si barbatului sau (Facere 3, 6). Si cu adevarat li s-au deschis ochii, insa nu ca la ingeri sau ca la Dumnezeu, cum ii amagise sarpele, ci li s-au deschis ochii ca la cei pacatosi si au vazut ca sunt goi (Facere 3, 5). Li s-au deschis ochii, dar li s-a inchis Raiul (Facere 5, 7). Mai departe, tot in cartea Genezei, citim ca „fiii lui Dumnezeu, vazand ca fiicele oamenilor sunt frumoase, si-au ales dintre ele sotii, care pe cine a voit. (…) Vazand insa Domnul Dumnezeu ca rautatea oamenilor s-a marit pe pamant si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau in toate zilele, I-a parut rau si S-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamant” (Facere 6; 2, 5-6).
Asemenea exemple sunt foarte multe in Sfanta Scriptura si, fara indoiala, cu mult mai multe in viata oamenilor, de-a lungul istoriei. Prin aceste ferestre deschise ale ochilor nostri, odata cu ispitele citate din Biblie, intra in noi valuri intregi de alte amagiri si pofte ca: mandria lacomia dupa avere si lux, invidia, mania, betia, spectacole ce tulbura inchipuirea. Pe rand sau toate laolalta, intuneca lumina cea dinlauntru a sufletului si zguduie intreaga viata a omului. Nu trebuie sa uitam de ochii sufletesti! Omul nu este facut de Dumnezeu numai pentru aceasta lume a pamantului. Ci aceasta lume este pentru noi numai un camp de lupta, un stadion de incercare a puterilor sufletesti si trupesti, din care crestinul – facand bine si raspandind lumina in jurul lui – incearca sa iasa biruitor pentru ca sa merite premiul, adica fericirea vietii viitoare si nesfarsite.
Pentru a ne descurca in aceasta lume, ne sunt dati si ochii acestia trupesti, ca sa vedem pe unde mergem, sa ne informam si sa cunoastem realitatile de aici si sa ne bucuram in chip nevinovat de toate lucrurile bune si frumoase care ne inconjoara. Dar nu numai atat. Acesti ochi trupesti ne sunt dati si ca sa-i tinem mereu in legatura cu ochii cei luminosi ai sufletului nostru, prin care putem intelege rostul cel adevarat al existentei si in acest fel sa putem cunoaste pe Însusi Stapanul vietii, pe Cel care a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.
De aceea, pe langa multele griji ale vietii noastre pamantesti, sa nu uitam niciodata de vazul cel dinlauntru, de ochii cei sufletesti, ca nu cumva sa fie umbriti sau intunecati de patimi, ci sa fie curati si luminosi ca ochii pruncilor sau chiar ca ochii ingerilor. Si daca se spune despre unele lucruri sau fiinte ca ne sunt dragi ca lumina ochilor, apoi cu atat mai mult trebuie sa ne fie draga lumina sufletului nostru, partea aceasta din noi care da sensul si esentialul fiintei omenesti.

„Sarguieste dar si te pocaieste”

Mare primejdie este pentru fiecare dintre noi atunci cand suntem cu sufletul bolnav, cand suntem orbiti de patimi si nu ne dam seama ca suntem bolnavi. „Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra”, le zice Mantuitorul fariseilor (Ioan 9, 41). Cu alte cuvinte, Iisus le spune: „Daca v-ati recunoaste orbi, n-ati avea pacat, pentru ca M-ati ruga sa va vindec. Dar voi pretindeti ca vedeti adevarul, cand de fapt sunteti orbi si nu voiti sa fiti vindecati de Mine”. Cand omul isi da seama ca este bolnav cere un sfat de la cineva, alearga la doctor, se roaga lui Dumnezeu – face ceva ca sa scape de boala care ii ameninta sanatatea. Dar daca ramane nepasator, boala progreseaza si intr-o buna zi cade la pat si moare. Tot asa se intampla si cu boala cea dinlauntru, cu orbirea sau chiar cu moartea sufletului.
Pentru multi dintre noi se implineste cuvantul din Apocalipsa, in care Dumnezeu ne spune asa: „Stiu faptele tale, ca ai nume, ca traiesti, dar esti mort. Privegheaza si intareste ce a mai ramas si era sa moara” (Apocalipsa 3, 1-2). Cati crestini nu se roaga lui Dumnezeu numai cand da peste ei cate un necaz, iar cand le merge bine uita si de Dumnezeu, si de suflet si duc o viata urata si straina de orice bine?! Asemenea fapte, frati crestini, sunt ca niste umbre negre, umbre grele, care invaluie sufletul si constiinta noastra, imbolnavindu-ne de moarte. In incheiere am sa citez – tot din cartea Apocalipsei – cuvintele lui Dumnezeu care ni se potrivesc, in masuri diferite, fiecaruia dintre noi: „Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea. Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac si orb si gol!
Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.
Eu pe cati ii iubesc ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste dar si te pocaieste. Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine” (Apocalipsa 3, 15-20). Sa ne ajute Bunul Dumnezeu ca sa ne vedem propriile pacate, sa ne eliberam si sa scapam de ele; sa-L rugam sa ne daruiasca lacrimi de pocainta si „alifia” cea duhovniceasca a harului Sau, ca sa vindece deplin boala ochilor nostri sufletesti si sa lumineze cu lumina Sa launtrul nostru intunecat de patimi; Mantuitorul nostru Cel mult dorit sa ne daruiasca vesmintele cele albe ale nevinovatiei trupesti si sufletesti, ca sa-L putem cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu si sa-L putem primi pe marele doctor si tainicul si cerescul oaspete – Iisus Hristos. El asteapta la usa inimii fiecaruia dintre noi si este gata sa ne ajute si sa ne vindece de toate neputintele noastre. Sa-L poftim sa vina la noi, in viata noastra, in inima noastra, in familia si societatea noastra. Sa-L poftim cu smerenie si dragoste, zicand: Vino, Doamne Iisuse, vino si la noi! Amin.

Parintele Sofian Boghiu

sursa

Minune intr-o zi de sambata

1

„In vremea aceea, trecand Iisus, a vazut pe un om orb din nastere. Si ucenicii Lui L-au intrebat zicand: Invatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? Iisus a raspuns: Nici acesta n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu. Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrarile Celui Care M-a trimis pe Mine; caci vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze. Atat cat sunt in lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicand, a scuipat jos si a facut tina din scuipat si a uns cu tina ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului, care se talcuieste: trimis. Deci s-a dus si s-a spalat si a venit vazand. Iar vecinii si cei care-l vazusera mai inainte ca era orb ziceau: Nu este acesta cel ce sedea si cersea? Unii ziceau: El este. Altii ziceau: Nu este el, ci seamana cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci ii ziceau: Cum ti s-au deschis ochii? Acela a raspuns: Omul care se numeste Iisus a facut tina, a uns ochii mei si mi-a zis: Mergi la scaldatoarea Siloamului si te spala. Deci, ducandu-ma si spalandu-ma, am vazut. Zis-au lui: Unde este Acela? Si el a zis: Nu stiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecand orb. Si era sambata in ziua in care Iisus a facut tina si i-a deschis ochii. Deci, iarasi il intrebau si fariseii cum a vazut. Iar el le-a zis: Tina a pus pe ochii mei si m-am spalat si vad. Insa unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindca nu tine sambata. Iar altii ziceau: Cum poate un om pacatos sa faca asemenea minuni? Si era dezbinare intre ei. Au zis, deci, orbului iarasi: Dar tu ce zici despre El, ca ti-a deschis ochii? Iar el a zis ca Prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el ca era orb si a vazut, pana ce n-au chemat pe parintii celui ce vedea. Si i-au intrebat, zicand: Acesta este fiul vostru, despre care ziceti ca s-a nascut orb? Deci cum vede el acum? Au raspuns, insa, parintii lui si au zis: Stim ca acesta este fiul nostru si ca s-a nascut orb; dar cum vede el acum, noi nu stim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu stim. Intrebati-l pe el; este in varsta; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus parintii lui pentru ca se temeau de iudei. Caci iudeii pusesera acum la cale ca, daca cineva va marturisi ca El este Hristos, sa fie dat afara din sinagoga. De aceea au zis parintii lui: Este in varsta; intrebati-l pe el. Deci au chemat a doua oara pe omul care fusese orb si i-au zis: Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca Omul acesta este pacatos. A raspuns deci acela: Daca este pacatos, nu stiu. Un lucru stiu ca, fiind orb, acum vad. Deci i-au zis: Ce ti-a facut? Cum ti-a deschis ochii? Le-a raspuns: V-am spus acum si n-ati auzit? De ce voiti sa auziti iarasi? Nu cumva voiti si voi sa va faceti ucenici ai Lui? Si l-au ocarat si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi stim ca Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L stim de unde este. A raspuns omul si le-a zis: Tocmai in aceasta sta minunea: ca voi nu stiti de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Si noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi; dar, daca este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia Lui, pe acesta il asculta. Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere. Daca n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea sa faca nimic. Au raspuns si i-au zis: In pacate te-ai nascut tot si tu ne inveti pe noi? Si l-au dat afara. A auzit Iisus ca l-au dat afara si, gasindu-l, l-a intrebat: Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu? El a raspuns si a zis: Dar cine este, Doamne, ca sa cred in El? Si a zis Iisus: L-ai si vazut! Cel ce vorbeste cu tine, Acela este. Iar el a grait: Cred, Doamne! Si s-a inchinat Lui”. Ioan 9, 1-38

Intotdeauna m-a fascinat -daca-mi permiteti expresia- gingasia comportamentului lui Hristos. Cat de atent si cu cata „eleganta” se comporta cu omul, cu cata dragoste-i vorbea… Cui? Omului!
Inca o data ni se descrie o minune de-a Lui, o tamaduire cu totul deosebita, pentru ca nu handicapul era cel care-l impiedica pe orb sa creada, ci din cate reiese din dialogul lui Hristos cu fariseii, alta este pricina pentru care nu vedem pe Dumnezeu!… Cum de nu putem vedea iubirea lui Dumnezeu?… Ce ne orbeste atat de rau?
Dar ingaduiti-mi sa privim impreuna doua chipuri: orbul pe de o parte, si fariseii pe cealalta. As vrea sa fim atenti la acestea doua tocmai pentru faptul ca „din prisosul inimii” vorbesc, si orbul, si fariseii! Ei erau ai Domnului (ai lui Moise dupa marturisirea lor!), el era nascut in pacate…

Cel (cei) nascuti in pacate…

Am putea spune despre cel orb ca era un om obisnuit, ca dealtfel fiecare dintre noi. Toti ne nastem in pacate, toti crestem in pacate, dar nu toti ne pocaim de ele! Sau mai bine-zis, nu toti traim pocainta ca stare! Ci ca implinirea unei datorii!!… Si poate fara sa vrem suntem condusi si in aceasta stare de norme, fara sa lasam libertatea de care are nevoie pentru a se desavarsi ca sentiment. Toti suntem oameni normali, dar nu toti o recunoastem… Ce este bineplacut Domnului?
Datorita unei minuni facute sambata se pune la cale un adevarat „proces” pentru aceasta vindecare. Sunt judecati -cu toata greutatea cuvantului!- atat Hristos, cat si orbul, de catre oameni „drepti” si foarte atenti la pacate(le altora). Fara niciun fel de scrupule decid cine este pacatos, cine nu tine legea…
Oare nu era legea Tatalui nostru?… Oare nu a tinut Hristos toata legea Vechiului Testament?… Cine dintre noi poate spune ca a facut ascultare de Dumnezeu mai mare decat Fiul Lui? Ascultare pe care a dus-o pana la capat, pana la Rastignirea pentru pacatele noastre…
Nu numai pacatul ne desparte de Dumnezeu, ci mai degraba ingamfarea cu si in care traim! Nu cunostintele, sau pozitia sociala ne ofera intaietate in fata Domnului, ci pocainta sincera, pornita din inima. Sf. Ap. Pavel spune: „cunostinta insa ingamfa, dar iubirea zideste!…” (1 Cor. 8,1). Iubirea porneste din inima, iar „inima curata” pe care se ruga Profetul David sa i-o daruiasca Domnul, este inima „cu care poti vedea binele, caci lucrurile esentiale raman ascunse ochilor…” (Saint-Exupery).

Fariseii, implinitorii legii…

Sunt chemati sa dea explicatii cand el, cand parintii lui. Sunt certati si amenintati cu pedepse daca nu marturisesc dupa cum vor ei „caci l-au chemat a doua oara pe omul care fusese orb si i-au zis: Da slava Lui Dumnezeu! Noi stim ca omul acesta este pacatos!…(vers. 24).
Aici as reveni asupra celor scrise la inceput, la comportamentul lui Hristos fata de om. Comportamentul lui Dumnezeu fata de creatia Sa!… Atata simplitate si dragoste in gesturi, atata eleganta in exprimare, atentie fata de toti pentru ca ” in timp ce trecea, Iisus a vazut un om orb din nastere” (vers. 1).
Pe cealalta parte, comportamentul omului fata de om!… Acolo unde trebuia sa existe egalitate, avem discriminari; iar acolo unde ar fi trebuit sa avem diferente, avem egalitate! Vorbim intre noi -din politete!?- cu „dumneavoastra”, iar cu Dumnezeu vorbim la pertu… Nu modul de exprimare prin cuvant ma pune in valoare in fata celorlalti, ci dragostea si sinceritatea cu care ma exprim.
In orice lucru faptuit exista avantaje si dezavantaje, in toata lucrarea savarsita pe acest pamant ramanem supusi unor „norme” de comportament limitate la dorinta de cunoastere care ne caracterizeaza pe fiecare din noi. Toti incepem tinand legea, pastrand traditia Bisericii, dar ne desavarsim in iubire! Cred ca ar fi bine sa traim o viata buna, traita in iubire, pentru ca „o viata buna este aceea care se inspira din dragoste si este condusa de cunoastere” (Bertrand Russel).
Credeti ca exista vreo legatura intre lege si sentiment?… Poate sentimentul sa indrepte legea, sau legea poate sa indrepte sentimentul?… Nu stiu! Dar sunt convins de un lucru: nu-mi place legea care „indreapta” sentimentul, ci sentimentul care plineste legea!
Atat legea, cat si cuvantul, pun o randuiala in toata creatia, fara sa anuleze importanta lucrurilor. Cuvantul este cu mult superior legii pentru ca prin el comunic, dar daca prin cuvant doar comunic, prin iubire intru in comuniune.
Cuvantul si Iubirea sunt cele doua firi a Lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, firea omeneasca si cea Dumnezeiasca! Cuvantul prinde viata atunci cand izvoraste din iubire si este primit cu sete sufleteasca, el poate conduce la iubire, dar iubirea nu intotdeauna este necesar sa vorbeasca. Cel ce iubeste este in comuniune cu Dumnezeu, cu semenii, cu toata creatia. Cel ce nu iubeste este departe de Dumnezeu, de toate…
Si mai mult decat atat, monahul sau crestinul daca nu iubesc,sunt doar implinitorii legii, sunt doar purtatori de cuvant!!!

Arhim. Siluan Visan

sursa