Scrisoare deschisă către PF Daniel despre Sinodul din Creta

SCRISOARE DESCHISĂ

Către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel,
Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,
Şi Preşedinte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Şi către Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii membri ai Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române

Preafericite Părinte Patriah,
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,

Vă scriem cu cea mai aleasă preţuire, cu fiiască dragoste şi supunere, în vederea întrunirii „Sfântului şi Marelui Sinod” la Academia Ortodoxă din Creta, în localitatea Kolymbari din Kissamos, Creta, în perioada 17-27 iunie 2016, în legătură cu care, luând cunoştinţă de textele pregătitoare presinodale şi regulamentul de organizare, suntem neliniştiţi pentru următoarele motive:

1. Neparticiparea tuturor episcopilor Bisericii;
2. Faptul că acest Sinod nu se va numi ecumenic şi deci, implicit, va evita recunoaşterea Sinoadelor al Optulea şi al Nouălea Ecumenic (întrunite în vremea Sfântului Fotie cel Mare şi respectiv a Sfântului Grigorie Palama);
3. Faptul că acest Sinod se autodeclară „ultimul criteriu de judecată în probleme de credinţă”, deşi în acelaşi timp se afirmă că nu va discuta dogme, adică se consideră pe sine infailibil înainte de a fi receptat de pliroma Bisericii şi fără a fi următor Sinoadelor ecumenice şi locale şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi;
4. Prezenţa observatorilor heterodocşi la acest Sinod, practică care imită Conciliul Vatican II;
5. Textele documentelor conţin ambiguităţi şi contradicţii grave (Biserica este Una şi în acelaşi timp există şi alte Biserici, folosindu-se nepermis termenul de Biserici pentru heterodocşi într-un text sinodal panortodox). După cum afirmă Mitropolitul Serafim al Kythirelor şi Antikythirelor,[1] folosirea termenului de Biserici pentru heterodocşi poate fi interpretată în spiritul ideilor lui Karl Rahner (organizator al Conciliului Vatican II alături de Yves Congar), preluate şi de Mitropolitul Ioan Zizioulas al Pergamului, şi anume: teoria „Bisericilor nedepline” (unele mai aproape şi altele mai departe de deplinătate în raport cu Biserica deplină), teoria „Bisericilor surori”, teoria „celor doi plămâni ai Bisericii”, şi aşa-numita „teologie baptismală” (care recunoaşte botezul heterodox);
6. Faptul că documentele nu urmează poziţia dintotdeauna a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, ocolind cuvântul „erezie”, deşi acesta nu exprimă ură, ci o stare de fapt;
7. Folosirea termenului de Biserică ca terminus technicus, care nu se justifică într-un text sinodal, deoarece ar reprezenta o ipocrizie să-i numim în mod diplomatic pe heterodocşi Biserică, deşi nu-i considerăm a fi Biserică, lipsindu-i în acest mod de Adevărul mântuitor;
8. Pomenirea laudativă şi elogierea „Consiliului Mondial al Bisericilor” (CMB) în mod sinodal, care este inadmisibilă, deoarece Biserica ortodoxă are de pierdut prin participarea la acest Consiliu; pentru că dorinţa de a da mărturia cea bună nu a dat roade, ci dimpotrivă, Biserica ortodoxă a fost vătămată, semnându-se documente ce prejudiciază învăţătura Bisericii şi în acelaşi timp pun piedici în răspândirea credinţei celei adevărate; deoarece grupările protestante care fac parte din CMB nu doresc să-şi schimbe eclesiologia lor datorită prezenţei Bisericii ortodoxe, ci doresc convieţuirea şi recunoaşterea reciprocă ca Biserici; pentru că Biserica ortodoxă este în CMB un Corp străin într-un sistem protestant;
9. Eludarea canoanelor prin permiterea căsătoriilor mixte între ortodocşi şi heterodocşi;
10. Lipsa transparenţei şi a dialogului cu pliroma Bisericii.

Având în vedere toate acestea, vă cerem cu smerenie ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să se aplece cu mare atenţie asupra studiului textelor presinodale adoptate la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor autocefale de la Chambésy-Geneva (21-28 ianuarie 2016), aşa cum au procedat Biserica Ortodoxă a Greciei, Biserica Ortodoxă a Bulgariei, Biserica Ortodoxă a Georgiei, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (ROCOR) şi, cel mai recent, Patriarhia Moscovei, care au amendat aceste texte ca fiind neortodoxe. De asemenea, cerem condamnarea învăţăturilor neortodoxe şi a participării Bisericii ortodoxe la CMB. Cerem amânarea Sinodului Panortodox pentru a avea timp pentru refacerea regulamentului de organizare a sinodului (participarea tuturor episcopilor; fiecare episcop să aibă drept la cuvânt şi drept de vot) şi pentru rescrierea textelor pregătitoare în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Iar dacă se găseşte de cuviinţă, chiar neparticiparea Bisericii Ortodoxe Române la acest Sinod, aşa cum au decis spre exemplu Biserica Ortodoxă Bulgară şi Biserica Ortodoxă Rusă.

Vă mulţumim pentru grija părintească pe care o aveţi faţă de turma pe care o păstoriţi şi vă sărutăm dreapta,
Bucureşti, 3 iunie 2016

Redactat,
Ana Botez

Semnături:

(Urmează a se continua strângerea de semnături AICI.)

[1] Scrisoarea Înaltpreasfinţitului Serafim, Mitropolitul Kythirelor şi Antikythirelor, către Preafericitul Ilias al II-lea, Patriarhul Georgiei.

Versiunea în limba română: https://dragosteasebucuradeadevar.wordpress.com/2016/05/08/ips-serafim-mitropolit-al-kithirelor-si-antikithirelor-catre-patriarhul-ilias-al-georgiei/
Versiunea în limba greacă: http://aktines.blogspot.ro/2016/06/blog-post_53.html

Reclame

Sinodul Panortodox din Creta – încotro?

1

Întrebare: Părinte Petru, cum evaluaţi pregătirile pentru Sinodul Panortodox din Creta şi ce impact credeţi că va avea el în lumea ortodoxă? (Radio „Logos”)

Răspuns: După cum se ştie, în perioada 16-26 iunie 2016, pe insula Creta (Grecia), este programat să aibă loc „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”, a cărui idee a apărut acum aproape un secol şi care este pregătit de peste 50 de ani. Deşi n-a mai rămas mult timp până la deschidere, şi toate pregătirile sunt practic făcute, nu există nici cea mai mică certitudine că Marele Sinod chiar va avea loc; iar dacă totuşi va avea loc, irelevanţa lui istorică şi teologică poate fi deja întrezărită.
Recunosc că, în anii studenţiei, atunci când am auzit pentru prima dată despre ideea unui astfel de Sinod, am rămas foarte entuziasmat şi, cu o bucurie nespusă aşteptam convocarea lui. Fără să fiu influenţat de nimeni, şi mânat doar de „idealismul sinodalităţii ortodoxe” (despre care încă nu ştiam că nu există!), eu combăteam pe toţi cei ce aveau „viziuni apocaliptice” despre acest Sinod şi chiar mă gândeam să scriu o teză de doctorat pe această temă. Entuziasmul a reapărut în 2009, când s-au intensficat pregătirile pentru Sinod, deşi mi se părea foarte straniu că documentele lui nu sunt publice. Prima dezamăgire, care a surclasat orice bucurie şi entuziasm, a venit după Sinaxa întâistătătorilor de la Istanbul din martie 2014, unde s-au stabilit principiile de organizare şi tematica finală. Dezamăgirea totală a venit odată cu publicarea proiectelor de documente şi dezbaterile anemice pe seama lor. Acum, când au mai rămas zile numărate până la Sinod, mă uit „nemuritor şi rece” la acest spectacol, despre care voi încerca să scriu câteva cuvinte.
Înainte de a trece la propriile cugetări la acest subiect, vreau să spun că, în mare parte, sunt de acord cu observațiile mitropolitului Hierotheos Vlachos cu privire la regulamentul Sinodului şi la documentele propuse. De aceea, nu voi repeta argumentele distinsului teolog şi ierarh grec, ci voi încerca să atrag atenţia asupra unor aspecte care, după părerea mea, n-au fost încă suficient abordate.

I. Ce fel de sinodalitate (nu) avem

1. Pentru Patriarhia („Ecumenică”) de Constantinopol, care se află într-o situaţie politică şi economică dezastruoasă, se pare că nu contează ce şi cum se va discuta la Sinod, ci doar faptul că Sinodul va avea loc, iar președintele acestuia va fi patriarhul de Constantinopol. Această urzeală a ierarhilor fanarioţi vrea să dea un restart autorităţii tronului de Constantinopol (de facto Istanbul) şi, dacă e posibil, să arate întregii lumi că şi ortodocşii, asemenea romano-catolicilor, au un cap văzut pe pământ şi orice relaţie cu Biserica Ortodoxă trebuie să treacă prin Fanar. Aşa se explică faptul că, în ultimii ani, patriarhul Bartolomeu a încercat să-şi apropie anumiţi întâistătători şi să ducă o politică mai moderată faţă de Rusia şi problema ucraineană, pentru a nu împiedica organizarea Sinodului. Până la urmă, singurii sateliţi de încredere ai patriarhului de la Istanbul sunt arhiepiscopul Ciprului şi cel al Albaniei, iar mai nou, după un şantaj ruşinos de aproape doi ani, şi mitropolitul Cehiei şi al Slovaciei. Tot ca aliaţi (de gradul II) ai patriarhului Bartolomeu pot fi consideraţi patriarhul Ierusalimului şi mitropolitul Poloniei.
Ceilalţi 8 întâistătători (din 14), care conduc Biserici cu adevărat vii şi active, îşi văd de treburile lor şi nu înţeleg de ce ar trebui să-i întărească autoritatea patriarhului de la Istanbul, mimând un soi de sinodalitate panortodoxă care nu există sau, cel puţin, nu funcţionează. Niciodată întâistătătorii de la Moscova, Bucureşti, Belgrad, Sofia, Tbilisi sau Atena nu-i vor cere părerea sau aprobarea patriarhului de la Istanbul pentru a stabili relaţii directe cu Vaticanul sau cu vreo organizaţie religioasă internaţională. Cu atât mai puţin vor face acest lucru patriarhii de Alexandria sau Antiohia, care au scaune mai vechi decât Constantinopolul şi ştiu foarte bine că primatul patriarhului de Constantinopol e legat de nişte circumstanţe politice care astăzi au dispărut (pentru că a dispărut Imperiul Bizantin a cărui capitală avea întâietate) şi, prin urmare, însuşi primatul poate fi pus în discuţie.

2. Fără îndoială, Biserica are nevoie de un Sinod „Pan-” sau „Inter-Ortodox”, care să rezolve multiplele probleme care s-au adunat de 700 de ani încoace. Anume în sec. XIV pentarhia (rămasă incompletă după schisma cu Roma din 1054) este depăşită prin apariţia unor Biserici autocefale în Balcani sau semi-autocefale în Ţările Române, iar în secolele XV-XVI şi Moscova îşi capătă autocefalia apoi este ridicată la rangul de patriarhie, asumându-şi uneori rolul de supra-putere ortodoxă. În paralel cu ascensiunea noilor „Biserici Naționale”, vechile patriarhii (de Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) au ajuns pentru multă vreme sub ocupaţie turcă sau arabă, căpătându-şi unele drepturi abia după Primul Război Mondial.
În acest context, trebuie să recunoaştem că Biserica Ortodoxă s-a dezvăţat să fie sinodală la nivel pan- sau inter-ortodox, şi fiecare Biserică Autocefală este condusă de Sinoade proprii (locale), păstrând legătura cu ceilalţi ortodocşi doar la nivel dogmatic şi liturgic, dar nu şi instituţional! Recunoaştem noi sau nu, dar, cel puţin din 1453 încoace nu există o instituţie eclesială unică în lumea ortodoxă, iar ideea resuscitării ei pare deja naivă şi anacronică. Să nu se amăgească cineva că Bisericile Ortodoxe locale (dispersate şi autosuficiente, aşa cum sunt ele acum) vor fi capabile să organizeze ceva asemănător Conciliilor de la Vatican. Iar dacă şi vor organiza, pregătirile vor dura două-trei secole, iar consecinţele vor fi mult mai grave decât cele de după I şi II Vatican luate la un loc.

3. Ţinând cont de cele expuse mai sus, cu sinceritate şi ruşine constatăm că Biserica Ortodoxă nu e capabilă să fie sinodală la nivel panortodox, iar într-o anumită măsură, ea devine tot mai puţin sinodală şi la nivel local. În acest context, cred că trebuie să se dezvolte mai mult sinodalitatea locală, iar la nivel panortodox să fie convocate doar sinaxe anuale ale întâistătătorilor. Apropo, chiar dacă voalat, organizatorii Sinodului din Creta anume acest lucru l-au urzit, elaborând un regulament care acordă un singur vot fiecărei Biserici Autocefale (de fapt întâistătătorului, care are în spate un decor de alţi 24 ierarhi fără drept de vot). Prin urmare, sinodalitate reală (conform canoanelor şi principiilor dogmatice) nu există şi nu vom putea vedea nici în Creta! Nu cred că putem schimba prea multe în această privinţă, dar trebuie măcar să o recunoaştem.
Iată de ce, ar fi mai real şi mai practic ca, în fiecare an, întâistătătorii să se întrunească pentru a semnala şi a rezolva (în limitele prevăzute de Canoane) cele mai importante probleme organizatorice, iar documentele teologice să fie elaborate de comisii inter-ortodoxe şi aprobate de fiecare Sinod local în parte. Pentru un timp, până scăpăm un pic de ambiţii şi complexe, aceasta ar fi o soluţie mult mai viabilă. Mai mult decât atât, ar fi bine şi corect ca aceste sinaxe ale întâistătătorilor să fie prezidate pe rând de fiecare întâistătător (aşa cum se face în forurile politice internaţionale, unde conducerea este deţinută prin rotaţie), iar locul de desfăşurare a sinaxei să fie ţara care deţine preşedinţia. Culmea e că un astfel de model (de inspiraţie laică) ar exprima mult mai mult sinodalitatea decât încercările caraghioase care vor să resuscite anumite modele bizantine depăşite.
Ca să fie mai clară ideea cu „preşedenţia prin rotaţie”, este foarte important să înţelegem ce fel de „primat ortodox” putem avea sau dacă în general îl putem avea (aşa cum are Vaticanul). Până în 1453 (mai ales după 1054, dar şi înainte de aceasta) patriarhul de Constantinopol avea un anumit primat, asigurat de autoritatea imperială cu care încercau să cânte împreună un fel de „simfonie”, deşi aveau tot mai puţine „instrumente muzicale” şi tot mai puţini „ascultători”. Acum însă, Constantinopolul nu mai există, iar patriarhul din Istanbul trebuie să înţeleagă că el nu poate pretinde la nici un fel de primat panortodox, din moment ce este ales doar de mitropoliţii care se plimbă la cravată pe holurile Fanarului şi, trăgând din pipă, visează să slujească în bisericile devenite moschei. Bineînţeles, pretenţii de „primat” nu pot să aibă nici patriarhul Moscovei, nici cel al României şi nici oricare altul, pentru că: poate să păstorească peste toţi, doar cel care este ales de către toţi! Or, în Biserica Ortodoxă, nu există vreun patriarh care să fie ales de toţi ortodocşii. Şi din moment ce toţi sunt egali, înseamnă că trebuie să prezideze prin rotaţie. Şi aşa s-ar pune punct multor discuţii legate de „diptice”, „întâietăţi” şi „scaune”. Numai că, la moment, nimeni nu este pregătit să facă un astfel de „brainstorming”. E mult mai simplu să rupi comuniunea euharistică din cauza unei eparhii formale în Qatar sau a unui aşezământ pentru pelerini la Ierihon, decât să-ţi calci în picioare propriul egoism…

II. Problematica Sinodului din Creta

1. Prima problemă ţine de organizare. Aşa cum foarte corect au semnalat mai mulţi ierarhi greci, Sinodul din Creta nu va fi unul episcopal (aşa cum au fost sinoadele ecumenice şi locale din vechime), ci unul al întâistătătorilor (asistaţi de 24 de ierarhi fără drept de vot personal). Mai mult decât atât, Sinodul nu va putea dezbate alte subiecte decât cele 6 stabilite în prealabil şi nici măcar acele documente pregătitoare nu pot fi modificate prea mult. Şi atunci la ce bun să se mai convoace Sinodul?

2. Dintre cele 6 subiecte propuse, doar cel despre post pare mai serios. Subiectul despre căsătorie nu a fost unanim acceptat, iar cel despre relaţia cu restul lumii creştine (numit şi „documentul ecumenist”) a stârnit şi va stârni încă multe discuții, având în vedere limbajul sincretist şi viziunile eclesiologice diluate pe care le propagă. De aceea, pe bună dreptate, Biserica Greciei a cerut ca documentele despre căsătorie şi ecumenism să fie ori revizuite, ori retrase de pe ordinea de zi. Dar dacă le mai retragem şi pe astea, ce mai rămâne? Doar acel document despre post, care nu răspunde la nici o întrebare sau provocare actuală, ci doar consemnează practica monahală actuală, cu anumite derogări timide pentru mireni şi bolnavi?
De exemplu, proiectul de document despre post elaborat în anii ’70 propunea anularea postului de miercuri şi vineri în perioada Cincizecimii (aşa cum se practica până în sec. 11-12), scurtarea Posturilor Sf. Apostoli (la 8 zile) şi al Naşterii Domnului (la 20 de zile), anularea postului la sărbătorile Sf. Apostoli şi Adormirea Maicii Domnului dacă acestea se întâmplă miercuri sau vineri ş.a. Acum însă, „de frica iudeilor”, întreg documentul a fost revizuit şi poate fi redus la următoarea afirmaţie: Deşi vechile canoane nu menţionează şi nu reglementează Posturile Naşterii Domnului, al Sfinţilor Apostoli şi al Adormirii Maicii Domnului, acestea trebuie respectate alături de Postul Mare, iar cei care au probleme de sănătate şi nu le pot ţine, să se adreseze la duhovnic pentru a stabili o măsură potrivită pentru ei. Dar oare acest lucru nu era clar şi fără acest Sinod pregătit timp de 50 de ani? Şi prin asta nu ajungem oare la fraza cu care am început: că unii vor ca Sinodul pur şi simplu să aibă loc şi să fie prezidat de „cine trebuie”, chiar dacă el nu va hotărî nimic? Păi, în acest caz, poate îl mai amânăm o vreme, aşa cum a propus recent Biserica Bulgară! Că, dacă tot se vrea un Sinod serios, atunci măcar să se discute lucruri serioase…

3. Unul din lucrurile serioase care trebuie discutate se referă, fără îndoială, la organizarea diasporei. „Conferinţele episcopale” care sunt legitimate prin documentul despre diasporă nu fac decât să conserve această suprapunere jurisdicțională (de tip „struţo-cămilă”), care peste tot este prezidată de ierarhii din partea Constantinopolului, chiar şi acolo unde grecii sunt într-o evidentă minoritate sau nu există deloc (şi întreaga eparhie „greacă” este formată din transfugi din alte jurisdicții). De ce, de exemplu, în Italia sau Spania „Conferința episcopală” să nu fie prezidată de episcopul român, având în vedere numărul de parohii şi credincioşi, iar în Franţa de episcopul rus? De când „primatul Constantinopolului” se extinde peste toate continentele, inclusiv prin delegaţi?
Bineînţeles, cel mai corect ar fi ca Sinodul din Creta, în loc să aprobe documente abstracte despre organizarea diasporei sau modalităţile de proclamare a autocefaliei, pur şi simplu să depăşească etnofiletismul şi interesele politico-economice, şi să se înfiinţeze câteva Biserici Autocefale în Europa, America, Orientul Îndepărtat şi Australia, iar ierarhii de acolo, indiferent de naţionalitate, să-şi aleagă prin vot secret câte un întâistătător şi să recurgă la divizarea teritoriului în mici eparhii (ca să nu stea toţi grămadă la Paris sau New York). Aceste eparhii ale noilor Biserici Autocefale trebuie să înglobeze toate parohiile din acel teritoriu, indiferent de naţionalitate, iar paralelismele jurisdicționale trebuie să dispară. O altă cale canonică de organizare a diasporei nu există! Şi acest lucru îl ştiu toţi patriarhii, dar nu vor să întreprindă nimic concret.

4. După ce, la şedinţa pregătitoare de la Chambésy (ianuarie 2016), subiectul Calendarului a fost scos de pe ordinea de zi (pentru că ruşii nu sunt pregătiţi să treacă la calendarul nou, iar cei de pe nou nu mai doresc să revină la cel vechi), agenda de lucru a Sinodului a rămas şi mai săracă. Subiectele de ordin liturgic, canonic sau moral lipsesc cu desăvârşire, chiar dacă există atâtea probleme. Încă acum doi ani am semnalat unele probleme stringente din viaţa Bisericii, pe care le reiau şi acum:

* Necesitatea catehizării înainte de primirea Botezului şi a altor Taine. Stabilirea unor practici unitare în toată Biserica Ortodoxă;
* Reguli privind (ne)recunoaşterea Sfintelor Taine săvârşite în afara Bisericii Ortodoxe sau a structurilor ei canonice. La moment, Bisericile Autocefale nu au o practică unitară (uneori se acceptă hirotonia clericilor eretici şi botezul lor, dar nu se acceptă hirotonia şi nici măcar botezul unor schismatici);
* Uniformizarea unor texte şi practici liturgice (scoaterea troparului ceasului al III-lea din epicleză, problema împărtăşirii la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite, citirea cu voce tare a rugăciunilor preoţeşti, stabilirea unor reguli generale privind pregătirea pentru împărtăşire şi legătura dintre spovedanie şi împărtăşanie, [ne]sfinţirea icoanelor, diferenţierea tipicului parohial de cel monahal, probleme legate de înmormântarea anumitor categorii de oameni etc.)
* Elaborarea unui nou sistem de citiri biblice (cu fragmente din Vechiul Testament la fiecare Vecernie şi cu un nou sistem de împărţire a pericopelor din Apostol şi Evanghelie, aşa încât mirenii să poată auzi, pe parcursul a 2-3 ani, întreg textul Noului Testament. Sistemul actual este conceput pentru mănăstiri cu slujbe zilnice şi oricum are multe carenţe.)
* Sistematizarea normelor Canonice din primul mileniu. Există o mulţime de Canoane ieşite din uz sau care se contrazic reciproc, iar organizarea Bisericilor Autocefale este mult prea diferită. În acest sens, ar fi util un nou „Pidalion”, care să fie aprobat şi implementat la nivel panortodox.
* Societatea modernă aşteaptă formularea unor principii duhovniceşti (şi realiste în acelaşi timp), privind contracepţia, fecundarea artificială sau transplantul de organe.

5. Dacă Sinodul nu este capabil să ia hotărâri cu adevărat relevante, atunci să facă un singur lucru: să recunoască al VIII-lea* şi al IX-lea** Sinod Ecumenic, şi nimic mai mult să nu discute. Ideea de a recunoaşte cele două Sinoade drept Ecumenice a fost formulată de mai multă vreme de unii ierarhi greci, apoi a fost înaintată în mod oficial de Biserica Sârbă. Dar principalii factori de decizie (Constantinopolul şi Moscova), nedorind să supere Vaticanul, n-au acceptat un astfel de subiect pe ordinea de zi, deşi el ar putea să se regăsească în Declaraţia finală a Sinodului, fiind o importantă mărturisire de credinţă. Iar dacă nici acest lucru nu se va discuta, atunci nu ne rămâne decât să fim de acord cu Biserica Bulgară, care propune amânarea Sinodului pe un termen nedeterminat.
Unii îi critică pe bulgari că ar provoca o nouă schismă în Biserică. Dar eu cred că ei (deşi pornesc tot de la interese particulare, precum ar fi eparhia de Adrianopol/Odrin), până la urmă, evită o schismă şi mai mare ce ar putea apărea pe fundalul aprobării oarbe a unui document ecumenist, care va aduce doar probleme şi multă sminteală, punând sub semnul întrebării autoritatea şi receptarea întregului Sinod. Bineînţeles, un document despre relaţia ortodocșilor cu celelalte confesiuni creştine este necesar şi el nu poate fi unul fundamentalist (aşa cum poate şi-ar dori unii). În acelaşi timp, odată ce numim Biserica Ortodoxă „Una”, pluralul „biserici creştine” aplicat romano-catolicilor şi mai ales protestanţilor este inadmisibil.
Apropo, Biserica Ortodoxă Română încă nu şi-a delegat cei 24 de membri la Sinod şi nici nu s-a expus oficial pe marginea documentelor propuse spre aprobare. Se pare că va face lucrul acesta chiar în ajun, trădând astfel o anumită frică şi neîncredere faţă de proprii ierarhi şi credincioşi. Dar până ajung să ia o decizie, poate măcar unul din ierarhi se va întreba dacă în general este oportun să se cheltuie 120.000€ din partea fiecărei Biserici locale, pentru un Sinod care, din păcate, deja a eşuat. Cred că în Creta se poate odihni şi mai ieftin decât cu 500€/zi pentru fiecare om…

Note:

* În anul 879 a avut loc un Sinod la Constantinopol, care a condamnat erezia latină „filioque” şi orice modificare a Simbolului de Credinţă. Acest Sinod a avut toate caracteristicile unui Sinod Ecumenic(!) şi mult timp a fost numit în Răsărit „al VIII-lea Sinod Ecumenic”. Bineînţeles, Occidentul niciodată n-a recunoscut acest Sinod şi nu-l menţionează în manualele de istorie, iar plagiatorii noştri de manuale occidentale de asemenea nu spun mare lucru despre acest Sinod. Dar Teodor Balsamon (sec. XII), Nil al Tesalonicului (sec. XIV), Nil de Rhodos (sec. XIV), Simeon al Tesalonicului (sec. XV), Marcu al Efesului (sec. XV), Dositei al Ierusalimului (sec. XVII) ş.a., au considerat Sinodul de la Constantinopol din anul 879 drept al VIII-lea Sinod Ecumenic. Reiterând acest lucru, devine foarte clar că nici o unire cu romano-catolicii nu poate avea loc până nu va exista o condamnare oficială din partea lor a adaosului „filioque”. Iată de ce, şi teologilor ortodocşi ecumenişti nu le convine să spună adevărul despre al VIII-lea Sinod Ecumenic din anul 879, ţinut în timpul Sf. Fotie, patriarhul Constantinopolului.

** În anul 1351, tot la Constantinopol, a avut loc un Sinod care a formulat învăţătura despre har şi energiile necreate, propusă de Sf. Grigore Palama. Din motive obiective(!), la Sinod n-au putut participa decât ierarhi ai Patriarhiei Constantinopolului şi un delegat al patriarhiei Antiohiei. Însă, la un Sinod precedent (1347), cu aceeaşi tematică, participase şi patriarhul Lazăr al Ierusalimului, care ulterior a semnat şi hotărârile Sinodului din 1351, alături de patriarhul Ignatie al II-lea al Antiohiei. La scurt timp, decizia Sinodului a fost „ratificată” şi de Sinoadele Bisericilor din Bulgaria, Serbia şi Rusia, şi receptate fără obiecţii de toate Bisericile Ortodoxe. Acest lucru l-a făcut pe Nil de Rhodos (sec. XIV), mare canonist şi ierarh, să considere Sinodul din 1351 drept „al IX-lea Sinod Ecumenic”. Această idee era larg răspândită în sec. XIV-XV, dar nu existau condiţii pentru convocarea unui Sinod mai mare, care să confirme ecumenicitatea Sinodului din 1351, iar mai târziu, situaţia politică s-a înrăutăţit şi mai mult, încât problema a fost definitiv abandonată, mai ales că nimeni nu avea rezerve faţă de dogmele proclamate la Constantinopol în timpul disputelor palamite.

sursa

Apostazia publică a unui ierarh român

1Într-o grabă de a fi ales de către sinodalii români în echipa de 25 de episcopi ce va fi prezentă la Sinodul din Creta de peste 2 săptămâni, IPS Ioachim Băcăuanul a publicat ieri, 2 Iunie 2016, un text în care îşi mărturiseşte public reticenţa faţă de credinţa ortodoxă şi entuziasmul faţă de alte confesiuni, precum papismul sinodal, ecumenismul, teoria ramurilor şi relativismul, eterodoxia sa fiind şi motivul pentru care nu se află pe lista reprezentanţilor ortodoxiei în Sinodul din Creta.
Autorul unui titlu apostat precum „Creştinismul abia începe” nu s-a sfiit niciodată în a-şi mărturisi eterodoxia în spatele unui palimpsest de exprimări semidocte, însă textul său de ieri este prima sa declaraţie flagrantă, spunînd că deciziile Sinodului ar fi nu doar comparabile, ci chiar superioare poruncilor Mîntuitorului Iisus Hristos! Ecumeniştii afirmă că învăţăturile Mîntuitorului sunt irelevante în faţa geniului lor. Dispreţul faţă de Mîntuitorul Iisus Hristos şi faţă de Ortodoxie este caracteristica fundamentală a credinţei ecumeniste, pe care părintele Ioachim Giosanu o îmbrăţişează de multă vreme. Fiecare om e liber să creadă cum voieşte. Din moment ce părintele Giosanu nu crede în Ortodoxie, va trebui să elibereze funcţia clericală dintr-o credinţă pe care n-o împărtăşeşte. Sinodul sfinţiţilor episcopi este dator să vegheze („episcop” înseamnă „veghetor”) ca libertatea de credinţă să nu-i fie îngrădită nici curînd fostului ierarh, nici poporului, care are dreptul la un reprezentant care să creadă în Dumnezeu aşa cum Dumnezeu a lăsat, iar nu după invenţiile şi scornirile dracilor care inspiră orice eres.
Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în locul Căruia a îndrăznit să se pună părintele Giosanu, înlocuind Capul Bisericii, Hristos, cu autoritatea sinodală (exact după tiparul papist), Sfinţii Apostoli cărora le-a sucit cuvintele, ridiculizîndu-i, Sfintele Soboare Ecumenice pe care le consideră perimate, Sfinţii Ierarhi, Mucenici, Mărturisitori, Cuvioşi, Postnici care au ajuns la unirea cu Dumnezeu prin apărarea Evangheliei, nu prin călcarea ei, cum sugerează părintele Giosanu, Sfinţii Noi Mucenici ai sec. XX şi XXI, care sunt ucişi de către neamurile şi credinţele pe care el le consideră că “fac voia lui Dumnezeu”, Sfinţii Români care au apărat şi plătit cu viaţa Adevărul Revelat, şi, în sfîrşit, pleroma Ortodoxiei, milioanele de creştini ortodocşi botezaţi şi mîntuiţi în Numele Celui a Căruia fie slava în vecii vecilor, strigă într-un glas părintelui Giosanu: “Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anathema!” (I Cor. 16:22)

Cîteva din expresiile apostaziei de ieri ale ierarhului:

“diferitele confesiuni creștine au realmente tensiunea și efortul spre adevărul lui Hristos”

“Biserica constituie o extensie a comuniunii trinitare prin Fiul Ȋntrupat, la nivelul harului necreat și sfințitor care se oglindește în organizarea sinodală sau conciliară a Bisericii Ortodoxe”.

“restaurarea unității văzute nu este o problemă de centralizare bisericească, nici de pluritate confesională, nici de uniformitate, ci de sinteză de credință comună, de unitate în diversitate și în comuniune”.

“Trebuie admis faptul că există elemente convergente și complementare în toate Bisericile creștine. Acceptarea ecumenică a acestor elemente nu înseamnă un acord separat asupra unei doctrine specifice, ci integrarea lor în această credință, până la urmă comună, a Tradiției neîntrerupte. A recunoaște diversitatea metodelor teologice, pluralismul lor, face parte din procesul tradiției. În mărturisirea adevărului nu trebuie să cauți obligatoriu să rămâi unic, ci unit”.

“Dumnezeu lucrează prin toate religiile în moduri și grade diferite, în funcție de evoluția istorică.”

“Adevărul este rezultatul comuniunii în iubire, nu al izolării cu pretenții exclusiviste de deținător al „adevărului adevărat”. Nu te poți mântui doar prin asumarea radicală a posturii exclusive de „paznic” al dogmelor și al canoanelor, de paznic al tradiției. Tradiția trebuie mărturisită mai ales celor care n-o cunosc. Mărturisirea și prezentarea în fața neinițiaților și a necunoscătorilor, poate avea un impact mult mai plăcut în fața lui Dumnezeu decât „statul de veghe” la căpătâiul dogmelor și al canoanelor. Adevărul nu-i pe cale de dispariție și n-are nevoie nici de paznici și, cu atât mai puțin, de avocați”.

“Autoritatea supremă de conducere în Bisericile Ortodoxe naționale este sinodul sau soborul. Biserica nu se schimbă în esența ei prin împărțire, ci rămâne o plenitudine sfântă într-o unitate desăvârșită. A încerca să actualizezi sau să prezenți într-o manieră actuală problemele care necesită rezolvare, nu înseamnă negociere a adevărului. Nici Hristos la plinirea vremii nu a schimbat vreo cirtă sau o iotă din legea și proorociile vechii alianțe, ci le-a plinit, dându-le o nouă perspectivă. “S-a spus celor de demult…Să nu ucizi…,Să nu furi…etc. Dar Eu vă spun…!”

Înaltpreasfinţitul Ioachim Băcăuanul

Post Scriptum:
Convingerile acestui episcop sunt pe acelaşi palier de eterodoxie cu cele ale PF Bartolomeu al Constantinopolului, care va prezida Sinodul din Creta, chiar dacă mult mai smintitoare.

sursa

Textul integral:

1

Adevărul nu se negociază

*scurtă lămurire asupra Sfântului și Marelui Sinod al Orodoxiei universale, Creta 17-27 iunie, 2016*

Mărturisirea adevărului prin sinoadele Bisericii, cum este și Sfântul și Marele Sinod care va avea loc anul acesta în Creta între 17 și 27 iunie, nu presupune nicidecum o invitație la o politică de confruntare reciprocă și nici la o politică de negociere a adevărului.

1

Înaltpreasfințitul Ioachim

Motto

In necesariis unitas,
In dubiis libertas,
In omnibus caritas.

În cele necesare, unitate,
În cele îndoielnice libertate,
În toate însă, dragoste…!

Teologia și Biserica Ortodoxă consideră că fidelitatea față de Adevărul revelat al lui Hristos, precum și veracitatea Lui impun speranța că diferitele confesiuni creștine au realmente tensiunea și efortul spre adevărul lui Hristos, dar țin în același timp să sublinieze că unitatea autentică nu este un sincretism sau o relativizare, precum în sensul în care adevărată conștiință creștină nu concepe poziții și adevăruri fragmentate, contradictorii sau trecătoare, ci numai Adevărul unic, „același, astăzi și în veci”.
De modul de raportare și împărtășire de acest Adevăr depinde mântuirea omului. Mântuirea este mesajul central al credinței creștine și fundamentul neclintit al întregii vieți și al tuturor activităților Bisericii lui Hristos. Adevărul mântuirii fiind esența Evangheliei lui Hristos, fiecare creștin în parte și întreaga comunitate a creștinilor, Biserica, trebuie să dea mărturie despre acest adevăr, să marturisească pe Hristos cel Unu, Dumnezeu-Omul și să păzească puritatea adevărului mântuitor. Ȋn acest fel se poate mărturisi cu vrednicie, împreună cu Apostolul Pavel că: „propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăție, nici pe înșelăciune” (I Tesaloniceni 2,3).
Ȋn acest sens istoria Bisericii Ortodoxe dovedește că practica sinodalității a ferit-o atât de orice schimbări în materie de credință datorate unor decizii singulare, cât și de haosul unor opinii individualiste. Biserica constituie o extensie a comuniunii trinitare prin Fiul Ȋntrupat, la nivelul harului necreat și sfințitor care se oglindește în organizarea sinodală sau conciliară a Bisericii Ortodoxe. Sinodul episcopilor, prin esența sa, are menirea de a apăra învățătura de credință și de a formula dogmele de credință împotriva sfidărilor care pot veni din Biserică sau din afara ei.
Procesul de apărare a unei învățături de credință înțeles în sens corect creștin, constă în primul rând în mărturisirea publică și conștientă a adevărului precum și a unicității lui. Nu există două sau mai multe adevăruri. Adevărul e unic prin esența lui.
Ȋn al doilea rând mărturisirea adevărului presupune dialog, pentru a avea cui să-l mărturisești. E foarte important să fii și ascultat când vorbești. Adevărul nu se mărturisește în neant, în pustiu, ci în comuniune, în iubire, în dialog. Dialogul mărturisitor presupune totodată respectarea tradițiilor și opiniilor celui căruia i-l mărturisești. Respectarea și acceptarea dialogului între tradiții și păreri încărcate de istorie, nu înseamnă nici pe departe solidarizarea cu ele, ci doar încercarea de convingere a celuilalt, nu prin polemică, ci prin mărturisire, că adevărul este unic.
Sobornicitatea despre care se vorbește astăzi pune în evidență tocmai faptul că adevărul este rezultatul comuniunii în iubire, nu al izolării cu pretenții exclusiviste de deținător al „adevărului adevărat”. Dumnezeu nu agrează fariseismul, și asta o știm din Scriptură. Nu poți să spui „Doamne, mulțumesc Ție că nu sunt ca ceilalți! Eu te cunosc perfect și te păstrez doar pentru mine! Nu te mărturisesc decât celor ca mine! Cei păcătoși să vină la credință singuri. Eu nu ies în întâmpinarea lor, pentru că Te-aș relativiza! Eu nu discut cu ei, pentru că, prin simplul dialog, m-aș molipsi de necredință. Să învețe singuri, să cunoască singuri! Eu Te-am găsit și Te păstrez doar pentru mine! Fiecare să se descurce!” Din păcate nimic nu este mai fals decât acest raționament care din nefericire mai persistă chiar și în anul 2016 din epoca iubirii.
Trebuie precizate foarte clar și logic câteva aspecte legate de acest subiect al ecumenismului și al principiului sinodalității.
Problema ecumenică nu este unitatea Bisericii în esența ei, care este dată de Dumnezeu și este păstrată în mod istoric și văzut în Biserica Ortodoxă – Una Sfântă –, ci dezbinarea istorică a creștinilor. Schisma nu se află în interiorul Bisericii, ci în separarea confesiunilor creștine de Biserica neîmpărțită, care se află în continuitate directă cu Apostolii și cu Tradiția patristică. De aceea restaurarea unității văzute nu este o problemă de centralizare bisericească, nici de pluritate confesională, nici de uniformitate, ci de sinteză de credință comună, de unitate în diversitate și în comuniune. Trebuie admis faptul că există elemente convergente și complementare în toate Bisericile creștine. Acceptarea ecumenică a acestor elemente nu înseamnă un acord separat asupra unei doctrine specifice, ci integrarea lor în această credință, până la urmă comună, a Tradiției neîntrerupte. A recunoaște diversitatea metodelor teologice, pluralismul lor, face parte din procesul tradiției.
Ȋn mărturisirea adevărului nu trebuie să cauți obligatoriu să rămâi unic, ci unit. Fiecare creștin este unic în felul său. Toți creștinii mărturisitori trebuie să fie „uniți în unitate”. Cu cât vor fi mai uniți în mărturisirea Unicului și singurului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie și consistență sufletului creștin al Europei, sfințeniei vieții și drepturilor fundamentale ale persoanei umane și ale apărării familiei. Europa, ca și lumea întreagă, are nevoie de bogăția culturii create de creștinism. Autoritatea supremă de conducere în Bisericile Ortodoxe naționale este sinodul sau soborul. Acest termen arată faptul că Biserica cea una stă pe temelia sinoadelor ecumenice. Biserica este un întreg care rămâne neschimbat în ființa ei. Nu se schimbă în esența ei prin împărțire, ci rămâne o plenitudine sfântă într-o unitate desăvârșită. Aceste sinoade exprimă comuniunea frățească a tuturor în Hristos, toți fiind legați prin aceeași iubire a Duhului Sfânt.
Mărturisirea adevărului prin sinoadele Bisericii, cum este și Sfântul și Marele Sinod care va avea loc anul acesta în Creta între 17 și 27 iunie, nu presupune nicidecum o invitație la o politică de confruntare reciprocă și nici la o politică de negociere a adevărului. S-a pus problema, de către teologi importanți, a legitimității negocierii adevărului. Nu cred că se poate vorbi despre o negociere a adevărului, despre o târguire asupra lui sau despre diverse cedări sau renunțări la unele „componente ale adevărului”. Adevărul nu se poate împărți, nu se poate negocia. A încerca să actualizezi sau să prezenți într-o manieră actuală problemele care necesită rezolvare, nu înseamnă negociere a adevărului. A vorbi despre taina căsătoriei, despre post, despre problemele diasporei ortodoxe sau despre relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, nu înseamnă nici pe departe vreo tendință de negociere a Adevărului. Adevărul este Hristos. Dogmele sunt imuabile și veșnic actuale prin natura lor. A încerca de exemplu să actualizezi un canon, nu înseamnă negocierea adevărului. Temele propuse pentru discutare în cadrul acestui sinod, nu sunt „componente” ale adevărului. Nici măcar canoanele nu sunt componente ale adevărului. Ȋnsă trebuie făcută o diferență clară între modificare, schimbare și actualizare. Aici nu este vorba de schimbare, ci de actualizare. Trebuie să se facă distincție între canoanele disciplinare și dogmele de credință cu caracter imuabil. Canoanele nu sunt adevăruri revelate supraraționale, nu sunt dogme, ci sunt măsuri disciplinare susceptibile de actualizare în acord cu timpurile în care trăiești. E adevărat că nici un canon nu cade niciodată în desuetudine, dar atunci când își pierde operativitatea el nu se suprimă, ci ramâne în colecția de canoane ca un tezaur inestimabil. Nici Hristos la plinirea vremii nu a schimbat vreo cirta sau o iota din legea și proorociile vechii alianțe, ci le-a plinit, dându-le o nouă perspectivă. „S-a spus celor de demult…Să nu ucizi…,Să nu furi…etc. Dar Eu vă spun…!”
Pregătirea teologică joacă un rol foarte important în înțelegerea corectă a acestor realități. Mărturia creștină comună publică formează ambianța necesară dialogului teologic. Bisericile Ortodoxe au reacținat contra unei versiuni exclusiviste, socio-politice a ecumenismului. Fără educație teologică nu se poate înțelege că evenimente istorice, vizibil necesare potrivit curentelor societății contemporane, cum e și Marele Sinod din Creta, sunt singurul model de „comunitate sobornicească” recunoscut de istorie. Acest Sfânt și Mare Sinod nu înseamnă uniformizare, minimalizare artificială și formalistă a adevărului.
De asemenea este foarte adevărat și trebuie să se înțeleagă că Dumnezeu lucrează unde voiește, nu numai în Ortodoxie, pentru că nu poți limita lucrarea lui Dumnezeu. Un exemplu interesant în acest sens este cel dat de Pr. Acad. Dumitru Popescu într-o lucrare a sa unde spunea: „Pe pardoseala de marmură a unei catedrale din sudul Italiei, construită de bizantini, era reprezentat pe toată lungimea naosului, de la intrare la altar, «Arborele vieții», ca simbol al Mântuitorului Hristos în calitatea Sa de Logos Creator. Din trunchiul acestui arbore răsăreau numeroase ramuri, care purtau pe ele figuri de animale, care simbolizau popoarele din regiune, cum ar fi leul, păunul, șarpele și altele. Niște irakieni aflați în catedrală, care priveau cu mult interes aceste simboluri, au început să strige cu bucurie mare: «Iată și leul nostru din Bagdad!». Cu alte cuvinte, «Arborele vieții» voia să arate că existența neamurilor are drept rațiune faptul de a fi în voia lui Dumnezeu, fapt care explică motivul pentru care Mântuitorul trimite pe Sfinții Apostoli ca să predice Evanghelia la toate neamurile. Dumnezeu lucrează prin toate religiile în moduri și grade diferite, în funcție de evoluția istorică.”
Pentru noi, creștinii, mântuirea omului se înscrie în timpul istoric. Din această pricină Logosul din veci al Tatălui s-a făcut om la plinirea vremii. De aceea lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt cere în fiecare zi, și deci și astăzi, răspunsul nostru. Hristos merge totdeauna alături și împreună cu noi, edificând și stimulând viața Bisericii, revelându-i cu fiecare ocazie noi perspective, noi forme de a trăi și a lucra. Mântuirea este o experiență contemporană continuu reînnoită în credință.
Mântuirea este un eveniment în derulare. Nu te poți mântui doar prin asumarea radicală a posturii exclusive de „paznic” al dogmelor și al canoanelor, de paznic al tradiției. Tradiția trebuie mărturisită mai ales celor care n-o cunosc. Mărturisirea și prezentarea în fața neinițiaților și a necunoscătorilor, poate avea un impact mult mai plăcut în fața lui Dumnezeu decât „statul de veghe” la căpătâiul dogmelor și al canoanelor. Adevărul nu-i pe cale de dispariție și n-are nevoie nici de paznici și, cu atât mai puțin, de avocați. Profesorul meu de la Paris, Olivier Clèment ne spunea adesea: „Ortodoxia este în sine un tezaur. Însă, noi ortodocșii, pe acest tezaur, îl ferecăm în seifuri și apoi îl păzim ca nimeni să nu-l vadă sau să ni-l răpească. Nu este bine…! Ortodoxia trebuie să fie mărturisitoare, să-și prezinte tezaurul său lumii, oriunde și oricând. Să trecem de la contemplare la acțiune.”
De asemenea și Părintele Stăniloae spunea următoarele, în meditațiile care ni le ținea uneori la Facultatea de Teologie din București în anii 70-80: „Dacă din Ortodoxie înlăturăm Liturghia și Filocalia, aceasta rămâne un conglomerat de canoane și rituri fără valoare, pentru că legea și ritualul abstract suprimă iubirea. Ori, Dumnezeu este iubire!”
Mântuirea nu are o aplicare individuală, ci vizează și comunitatea în care omul există. De aceea nu trebuie să pregetăm să fim deschiși dialogului și comuniunii interpersonale, fiindcă Hristos ne cere ca toți să fim una fără să ne confundăm.
Pe baza unității sinodale, dialogul actualizant al rezolvării problemelor contemporane cu care se confruntă lumea creștină și nu numai este acceptat și aplicat în mod concret și necesar. Biserica nu va putea niciodată ignora problemele și dificultățile prin care trece lumea. Pe baza aspectul ei teandric, împlinirea persoanei în viața cerească nu se poate concretiza fără aplecarea concretă asupra „calității” vieții pământești.
Deci să înțelegem că, așa cum spunea Sfântul Macarie Egipteanul, credința este un act al întregii personalități. Ea cuprinde întreaga minte, întreaga voință, întreaga inimă.
Rațiunea poate exista fără credință, dar credința nu poate exista fără rațiune.

Cine crede trebuie să creadă și cu mintea!

sursa

 

„A venit ceasul in care trebuie sa ne trezim” Mitropolitul Nicolae de Mesoghia

„Viziunea Europeană s-a transformat într-un coşmar. Promisiunile politice s-au travestit în minciuni neghioabe, în argumente de neînţeles şi opţiuni nejustificabile”, menţionează printre altele în enciclica sa semnal, ÎPS Mitropolit de Mesoghea şi Lavreotiki, kyr Nicolae.

1Kyr Nicolae pentru încă o dată trimite un mesaj în toate direcţiile subliniind: ,,Am făcut greşeala de a spera acolo unde nu trebuia. Ne-am ostenit votându-i pe cei care nu merită. Săvârşim crima de a nu învăţa din greşelile noastre. În sfârşit, nu vedem nici un guvern, nu distingem nici lideri şi conducători adevăraţi, şi nu se văd nici soluţii”.

Citiţi întreaga enciclică a Mitropolitului Nicolae:

A trecut perioada de umilinţă a Triodului, am prăznuit Paştele şi Învierea Domnului şi deja se încheie şi Penticostarul. Praznice pline de sens, prilejuri pline de făgăduinţe de bucurie şi nădejde, trasate de adevărul şi perspectiva eliberării duhovniceşti.
Adevăruri precum pipăirea lui Dumnezeu de către Toma, vederea Celui Înviat de către Mironosiţe, întâlnirea Sa cu ucenicii, convorbirea şi arătarea Sa cu şi celor doi ucenici spre Emaus, revărsarea Sfântului Duh pe care o prăznuim astăzi, se oferă nu pentru a le asculta ca descrieri istorice, nici pentru ca să le acceptăm ca ideologii religioase, ci ca să credem în ele şi să pătrundă în toate detaliile vieţii noastre. Aceasta este lumea lui Dumnezeu, pe care Biserica ne-o recomandă fiecăruia în parte şi tuturor laolaltă ca societate şi ca lume.
Alături de această recomandare pentru viaţă şi morală stă şi experienţa jalnică a realităţii lumeşti, aşa cum o trăim în zilele noastre. O stare fără viziune [aspiraţie], fără nădejde, fără lumină. Eşecul uman se vede în toată dimensiunea lui. Sistemul economic este în prăbuşire. Viziunea Europeană s-a transformat într-un coşmar. Promisiunile politice s-au travestit în minciuni neghioabe, în argumente de neînţeles şi opţiuni nejustificabile. O lume fără curaj şi eroism, fără inteligenţă şi originalitate, fără calitate şi credibilitate, fără duh şi viaţă. Falsul Dumnezeu al democraţiei şi al drepturilor personale ale omului a degenerat în drept de opţiune electorală între scenariile distructive şi gestionarii incapabili ai vieţii noastre cotidiene. Gloria istorică a trecutului nostru a fost urmată de terfelirea noastră mondială şi ameninţările continue. Singurul lucru pe care îl mai naşte ţara noastră este impasurile şi reaua credinţă, neînţelegerea şi proasta guvernare. Salariile şi pensiile s-au tăiat, iar indemnizaţiile au fost oprite. Datoriile au crescut, casele noastre au fost impozitate. Cantinele sociale s-au înmulţit, sărăcia şi lipsurile au prisosit, șomerii rivalizează la număr cu muncitorii, bătrânii se neliniştesc, tinerii îşi părăsesc ţara, răsuflările noastre au fost limitate, speranțele noastre s-au epuizat, aspiraţiile au murit.

„Căci neamurile şi împărații care nu vor sluji Ţie vor pieri” (Isaia 60, 12) şi „seminția celor fărădelege se va pustii” (Înțelepciunea lui Sirah 16, 4). Asta am pățit. L-am părăsit pe Dumnezeu şi trăim pustiirea şi pierzarea noastră. Educația noastră fără morală, istoria noastră fără glorie, Biserica noastră fără frumusețe, viața noastră fără adevăr, drumul nostru fără valoare. Aceasta este cauza halului în care am ajuns astăzi. Şi n-am înțeles asta. Dărâmarea temeliilor noastre spirituale continuă fără obstacole. Am făcut greșeala de a spera acolo unde nu trebuia. Ne-am ostenit votându-i pe cei care nu merită. Săvârșim crima de a nu învăţa din greșelile noastre. În sfârșit, nu vedem nici un guvern, nu distingem nici lideri și conducători adevărați numai întrevedem, şi nu se întrevăd nici soluţii. Așa cum scrie undeva Sfântul Grigorie Teologul, „calea noastră este în întuneric, lumină nicăieri, iar Hristos doarme…”. Însă nu, iubiții mei frați, Hristos nu doarme! Noi ne-am cufundat în uitare și în somn greu. Noi dormim. De aceea, „a venit ceasul ca să ne trezim din somn” (Romani 13:11).

Este vremea să ne trezim. Ziua nu va veni de una singură. Această zi o vom aduce noi; și, desigur, nu atât prin faptele corecte sau prin opțiunile noastre corecte, cât prin mărturisirea credinței și rugăciunea noastră.
Opțiunile politice lumești „așteaptă un cer cu stele”; nu pot să ne scoată din noapte, nădăjduiesc în steluțe. Noi așteptăm o zi cu soare, cu Soarele dreptății. Nu așteptăm un Dumnezeu, Care să ne rezolve problemele pământești, ca să-L uităm din nou; nici nu ne vor fi iertate greșelile ca să le repetăm. Credem în Hristos, în Adevăratul Dumnezeu, ca să ne primească pocăința și credința noastră, ca să le adape cu harul Său și astfel să se manifeste prezența Sa.
Da! Este posibil ca din starea proastă de astăzi să rezulte glorie și o mare binecuvântare, deoarece „Fericit este poporul căruia Domnul este Dumnezeul lui” (Psalmul 32:12). Fericit și binecuvântat este neamul care Îl are pe Adevăratul Dumnezeu ca Domn al său. Acesta este un veșnic adevăr, care nu se interpretează atât logic, pe cât se adevereşte istoric și se justifică duhovnicește. Drumul lui Dumnezeu rămâne întotdeauna deschis.
A venit ceasul în care trebuie să ne trezim. Să începem cu rugăciuni stăruitoare și procesiuni. Nu ca să scăpăm de catastrofă. Nu ca să ne scutească de memorandum-uri [memorii]. Nu pentru ca să ne şteargă datoriile. Nu ca să se micșoreze șomajul. Nu ca să scăpăm de faliment. Pe acestea Dumnezeu știe dacă şi cum şi când le va rezolva. Lucrul de care avem nevoie în primul rând este ca cei care credem cu adevărat să ne pocăim. Să ne pocăim pentru că L-am uitat, pentru că L-am părăsit, L-am disprețuit, am luptat împotriva Lui, am respins calea și poruncile Lui. Până și cei care Îl mărturisim, din nefericire, am ales să trăim fără puterea Lui.
Suntem chemaţi să-L slăvim nu pentru bucuriile noastre pământești. Nu mai există așa ceva. Să-L slăvim pentru prezența și adevărul Său, pentru mila și dragostea Lui, pentru îndelungă răbdarea Lui. Suntem chemaţi să-L mărturisim astăzi. Să mărturisim că ,,aceștia în căruţe și aceștia pe cai, iar noi în numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom mări” (Psalmul 19:8). Nădejdea noastră și sprijinul nostru este numai și numai numele lui Dumnezeu.
Acesta este viitorul și perspectiva noastră.
Și, în sfârşit, suntem chemați să-I cerem Domnului să arate lideri capabili să-și asume responsabilitățile țării noastre, ocrotirea istoriei noastre, respectarea credinţei şi a Tradiţiei noastre; lideri cu frică de Dumnezeu, cu gândul lui Hristos, patrioți dezinteresați, cu intenţie foarte clară, cu prudenţă politică şi voinţă eroică, pentru că de astfel de lideri avem nevoie, numai astfel de lideri putem să votăm și numai astfel de lideri merită ceea ce se numește identitatea elenă și conștiința ortodoxă. În paralel, generația noastră, care și ea se arată incapabilă să materializeze Făgăduința strămoșilor noştri, trebuie ca numaidecât să o reînnoiască cu o nouă Făgăduință. Acum, când suferim de foame, acum să construim Biserica Făgăduinței noastre. Așa cum Albania Ortodoxă, în centrul Tiranei, zilele acestea sfințește Centrul Duhovnicesc al Credinței ei, aşa cum sârbii la Belgrad, românii la București și rușii la Moscova, recent, din sărăcia lor au construit Biserici Mântuitorului și Sfinților lor, acum, noi, dintr-un motiv mai mare, trebuie să ne îndeplinim vechea și actuala noastră Făgăduință. Această făgăduinţă valorează mai mult chiar decât rugăciunile noastre. Pentru că le însoțeşte și cu fapte. Astăzi trebuie să dovedim că mai mult decât întreținerea trupului nostru avem nevoie de reînvierea credinței noastre. Ceea ce ne lipsește nu este hrana materială, ci legătura noastră cu persoana lui Hristos. Ceea ce se constituie în încercarea noastră nu este sărăcia şi foametea noastră, ci înstrăinarea de Dumnezeu și lipsirea de ajutorul Său. Vă chem așadar pe toți, iubiții mei frați, câți împărtăşiți această nevoie, câți mai păstrăm fărâmituri de credință în noi înșine să aruncăm nădejdea noastră „spre Domnul”, făcând procesiuni și rugându-ne. Să ne mărturisim cu zdrobire îndepărtarea noastră de voia lui Dumnezeu și dispoziția întoarcerii noastre spre nădejdea cea de neînşelat în El; în camerele noastre numai cu lacrimi în ochi, în bisericile noastre toţi împreună cu rugăciuni și cereri de toată noaptea, chiar pe străzi și în piețe cu lumânări şi făclii. Acestea nu sunt necunoscute ale istoriei noastre, ci sunt căi încercate în viața poporului și a Bisericii noastre.

Nădejdea noastră, fraţii mei, nu se află în alegerile de pe 17 iunie; acolo se află poate doar o parte a responsabilității noastre. Toate nădejdile noastre se află în praznicul de astăzi al Cincizecimii. Pentru că in urechile noastre răsună îndemnul proorocului-împărat David:

„Nu vă nădăjduiţi în căpetenii, în fiii oamenilor în care nu este mântuire” (Psalmul145:3).

Pentru că nu credem în politicienii, care-și schimbă promisiunile, ci în Atotsfântul Duh, Care îi schimbă pe ucenici și „preaînțelepți pe pescari îi arată”. Nu în aceștia care fiind dezbinați nu pot să alcătuiască un guvern, ci în Acela care „la unitate pe toți îi cheamă”. Nu în confuzia arogantă a Babilonului modern și contemporan, ci în puritatea voinței lui Dumnezeu. Nu în încercările neroditoare ale liderilor acestei lumi, ci în a-tot-rodirea Sfântului Duh.

„Fraților, stați tari în credință, îmbărbătați-vă, întăriţi-vă!” (I Corinteni 16: 13).

„Dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu este împotriva noastră!”

Autor: Emilios Polighenis

acvila30.ro