Despre Botez – „lipsa Botezului complet este un handicap spiritual”

1

Lumea fierbe. La propriu. Focare de război și interesele celor mari în anumite zone geografice, dorința de a deține cât mai mult controlul și de a administra cât mai multe bogății, ne-a adus în pragul crizei majore pe care omenirea o traversează astăzi. Atacurile la adresa Bisericii Ortodoxe s-au înmulțit, iar schimbarea normelor, legiferarea anormalului, permiterea în numele corectitudinii politice a unor manifestări considerate de la apariția Fiului lui Dumnezeu pe Pământ ca fiind păcate, duc la răsturnarea, la negarea legilor divine.

Se glumește astăzi înclusiv despre Botez, cea mai veche Taină. Este un atac chiar la temelia creștinătății. Căci, cum spunea Părintele Sofian, „prin taina Botezului, cel care se botează devine fiu al lui Dumnezeu prin har, este frate cu Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt: Iată, voi sunteți frații Mei și prietenii Mei, spune Apostolul Ioan. Prin botez fiecare credincios devine mădular al Bisericii și este unit cu Trupul lui Hristos, formând întreaga mulțime a credincioșilor. Capul acestui trup duhovnicesc este Iisus Hristos, iar cel botezat este fiu al lui Dumnezeu și face parte din acest Trup tainic al Mantuitorului Hristos. Ușa de intrare în creștinism este Botezul. Cine nu se botează, nu are parte de veșnicia creștină, veșnicia în lumină și bucurie, asa cum ne descrie Mantuitorul viața de dincolo. Este o viață de mare fericire pentru toți care ajung să moștenească Împărăția cea de sus.”
Astfel, o discuție foarte interesantă cu părinții de la Muntele Athos, a fost cea legată de Taina Sfântul Botez, cel prin care trec toți creștinii ortodocși, și care reprezintă dedicarea completă și necondiționată voii lui Dumnezeu, reprezentat prin Sfânta Treime.
Verbul a boteza provine din grecescul baptizo, care înseamnă scufundare, afundare. Când Sfântul Ioan boteza în apele Iordanului, cei care primeau botezul erau scufundați imediat după ce își mărturiseau păcatele. Adică erau scufundați în apă, nu stropiți cu apă, ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că un botez corect este cel prin afundare totală și nu prin stropire, care este o acțiune parțială, o adaptarea lumească la o practică lăsată de Dumnezeu pe Pământ. De-a lungul timpului însă, unele fracțiuni creștine, plecate din Adevăr cu secole în urmă, au început schimbarea Sfintelor Taine, care reprezintă, în fapt, AND-ul credinței noastre, printre care și Taina Botezului. Noul„botez” aproape că a fost redus la stadiul de tradiție din cea de Sfântă Taină. Aceste practici se regăsesc, din păcate și în Ortodoxie, fiind cauzate de preluarea obiceiurilor unor credințe convergente, mai ales în anumite zone din Ardeal. Mai mult, ca nu cumva să răcească copilul, la insistențele mamei ori a bunicilor, părintele cedează presiunilor, iar pruncul abia dacă este stropit cu apă sfințită.
Mă frământa de ceva vreme o chestiune legată de botezul meu, realizat în apartamentul în care am crescut, fără afundare, doar prin stropire. Am fost un caz special, s-a ales această variantă a săvârșirii Botezului pentru că nașul meu era pilot pe avioane supersonice, iar intrarea în Biserică, cu toată escadrila după el, l-ar fi trimis, negreşit, la retestarea psihologică pentru că a înfăptuit „acțiuni mistice”. Cu alte cuvine, la acea vreme, s-a făcut tot ceea ce se putea face.

– Botezul tău, zise părintele, chiar dacă s-a făcut în apartament și prin stropire, este unul cât se poate de valid. Dar, atâta timp cât nu ai fost scufundat integral, întreaga ta existență este vulnerabilă și expusă atacurilor demonilor. Platoșa Botezului nu te apără suficient. Ai avut de-a lungul timpului diferite tentații?
– Diferite? Am fost încercat de toate tentațiile și fobiile posibile. Însă nu prea le-am rezistat.
– Așa se manifestă Botezul făcut pe jumătate. Deși este recunoscut și valid, acesta nu se manifestă cum ar trebui. Pentru un om care merge la Biserică de Paști și de Craciun, este suficient, dar este exclus să faci performanță duhovnicească. Este ca și cum ai pune un olog să facă performanță în atletism. Nu poți excela în rugăciune, în virtuți, în nimic, doar supraviețuiești. Lipsa Botezului complet este, practic, un handicap spiritual, invizibil la prima vedere, dar cu grave efecte de ordin duhovnicesc.
– Parinte, din ce știu, Botezul se realizează o singură dată în viață.
– Așa este și așa trebuie să rămână! Dacă vrei însă mai mult decât o cursă șchiopătând, de te cheamă Biserica mai mult de două ori pe an, trebuie să faci ce a rămas nefăcut sau ce nu a fost făcut cum trebuie.
– Ce ați face, părinte, în locul meu?
– Aș repeta urgent și fără semne de întrebare ceea ce nu s-a făcut cum trebuie din Taina Sfântului Botez. Am văzut destui oameni botezați necorespunzător și stiu ce vorbesc.
– Dar preoții ortodocși care încă practică Botezul prin stropire, ce ar trebui să facă?
– Aceștia ar trebui să conștientizeze efectele de ordin duhovnicesc rezultate din Botezul incomplet de care vor da socoteală cândva și să revină urgent la autentica practică ortodoxă.
– Multumesc, părinte, pentru toate!

Ce a urmat este lesne de înțeles, Botezul petrecându-se în Sfântul Munte Athos, în mare, ca în primele veacuri creștine. Duhovniceşte vorbind, mărturisesc cu toată ființa că nu se compară starea de botezat parțial cu cea de botezat pe de-a-ntregul. În primul rând o serie de vechi ispite și-au pierdut forța. Totodată, claritatea înțelegerii unor lucruri a crescut exponențial. Păcatul este mult mai ușor de identificat și ai deja forța necesară evitării lui într-o măsură sporită. Gândurile sunt privite cu mai mult discernământ, ocazie cu care ispitele venite prin gânduri sunt mai ușor identificate și, în consecință, înlăturate sau evitate. În discuțiile purtate cu alte persoane, minciunile și exagerările din spatele vorbelor devin perceptibile, aproape vizibile. Starea de stabilitate a întregii ființe este incomparabilă cu starea precedentă Botezului, în sensul că aspectele negative, vorbele altora, acțiunile celorlalţi îndreptate asupra mea, nu mă mai afectează în așa mare măsură. Dar cel mai mare câștig cred că este acela al clarității vizualizării propriilor păcate, la un nivel de înțelegere pe care nu bănuiam că îl voi avea. Dacă recomand refacerea Botezului acolo unde nu a fost făcut corespunzător, complet? Cu siguranță da, dar cazurile trebuie cercetate cu foarte multă atenție, discutate cu preotul duhovnic, ca nu cumva această acțiune să provoace rău, repetându-se nejustificat, cunoscându-se faptul că botezul se face doar o dată în viață.

Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ, ediție extinsă, autor Ionuț Rites, care va fi lansată în curând cu binecuvântarea părinților de la Chilia Buna Vestire din Sfântul Munte Athos.

sursa

Reclame

Maica Domnului este slava celor de pe pământ, desfătarea celor din cer, podoaba întregi creaţii

540

Ea [Maica Domnului] este şi cauză a celor dinaintea ei, şi patroană a celor de după ea, şi procurătoare a celor veşnice. Ea este tema profeţilor, obârşia apostolilor, temelia martirilor, postamentul dascălilor. Ea este slava celor de pe pământ, desfătarea celor din cer, podoaba întregi creaţii. Ea este început, izvor şi rădăcină a bunătăţilor negrăite. Ea este pisc şi desăvârşire a tot ce-i sfânt.

Sfântul Grigorie Palama

1

Să ne rugăm Domnului să fim în rândul aleșilor Săi. Să nu ne părăsească, căci suntem slabi

1

Câți oameni se vor mântui?

Părintele Tadei: Păi, Domnul știe! Domnul vrea ca toți să se mântuiască. Toți sunt chemați. Dar sunt mulți chemați, puțini aleși!

 

Să ne rugăm Domnului să fim în rândul aleșilor Săi. Să nu ne părăsească, căci sântem slabi. Sântem firi atât de iubitoare de lumea aceasta! Nu suntem ca îngerii. Îngerii nu se îndrăgostesc de lucruri. Dar noi, orice vedem că ne ajută și e după gustul nostru, degrabă am vrea să fie al nostru. Și de îndată ce-l dobândim, degrabă ne plictisim de lucrul acela. Și numai pentru puțin timp, și de îndată trecem la alt lucru.
Am dori altceva. Și niciodată nu sântem mulțumiți de aceste simțăminte ale noastre. Dacă noi sântem astfel, ce să așteptăm de la semenii noștri – când noi sântem atât de nestatornici? Acum una, mâine alta, poimâine a treia… Așadar, trebuie să ne lipim de ceea ce este neclintit. Noi căutăm reazem aici pe pământ, și fiecare sprijin piere. Nu avem acel sprijin care să fie neschimbător, statornic. Singurul astfel de sprijin este Domnul. El este neschimbător, același, în veci. Și cine nădăjduiește în El nu va fi rușinat!

Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Ed.Predania

Cat de tampit poti sa fii sa crezi asa ceva

Cat de naivi sunt unii, cred totul la cel mai mic zvon si pe oricine.
Aceste imagini au aparut deja in Malaysia, in Nilai in anul 2009, nicidecum unde descrie cel care a scris randurile de jos.
(„Imagini incredibile cu norii care au adus furtuna in Suceava, Romania. Pe retelele de socializare circula o imagine garantat netrucata cu niste nori sub forma de calareti, care par sa conduca potopul ce s-a dezlantuit in ultima zi din luna Mai in Suceava. Sa fie doar o intamplare? Sa fie un mesaj? Sa fi curatat ploaia respectiva mai multe decat ne imaginam?”)

1

sursa

Ezoteristii pot fi impartasiti la Sfanta Liturghie? – un raspuns al arhimandritului Zaharia Zaharou de la manastirea Essex din Anglia

1

Parintele Zaharia Zaharou spune ca ezoteristii, fiind adepti ai practicilor orientale pagane, nu pot fi impartasiti la Sfanta Liturghie cu Trupul si Sangele lui Iisus Hristos

In inregistrarea de mai sus, in timpul unei conferinte din Romania, un yoghin, nemultumit ca a fost oprit de catre un duhovnic sa se impartaseasca, intreaba daca preotul a procedat corect.

Ei au alti dumnezei, facuti de oameni, in timp ce la Sfanta Liturghie te impartasesti cu Sangele lui Iisus Hristos, Dumnezeu mai inainte de veci, despre care a fost prorocit in Vechiul Testament.

Mai jos vom reda transcrierea inregistrarii (traducere stavrofora Mariam Vicol):

Sigur, daca exista relativism in viata noastra nu putem sa stam in prezenta lui Dumnezeu cum se cuvine. Acele religii au in spatele lor o alta teorie. Dumnezeul nostru este un dumnezeu personal, un dumnezeu concret care si-a pregatit calea venirii la noi prin prorooci si Dumnezeu va lucra spre mantuire. In acele religii e ca un fel de salata de multe religii. De exemplu daca sunteti yoghin progresul duhovnicesc depinde de credinciosia cu care urmezi programul. Nicaieri in upanishade[1], nici in invatatura religioasa din India, nu se vorbeste despre mandrie ca fiind o piedica si despre smerenie ca fiind un lucru de trebuinta. E o cu totul o alta intelegere, o cu totul alta lume. Dumnezeul acela absolut prin care ei incearca sa se identifice in acele religii este un dumnezeu impersonal, pe cand pentru noi dumnezeul cel absolut este o persoana, un Dumnezeu personal care a vorbit lui Moise prorocul si a zis “Eu sunt Cel ce sunt”. In acele religii toata nevointa lor este sa se dezbrace, sa se lepede de tot ceea ce este din lumea aceasta ca sa se poata identifica cu acel dumnezeu impersonal, cu acea fiinta absoluta. Pentru noi crestinii dezbracarea de patimi, de aceste lumi, de omul vechi este numai prima parte a problemei. Cea mai mare parte a nevointei noastre este sa reusim sa dobandim sa ne imbracam in omul cel nou, in Hristos, care este Cel prin al Carui cuvant toate s-au facut si care prin jertfa Sa a mantuit tot omul. El a devenit noul Adam care poarta si mantuieste in sine toti oamenii pamantului. Pentru noi desavarsita perfectiune este unirea noastra cu Trupul Lui si lumea aceasta nu cunoaste minune mai mare decat unirea inimii omului cu duhul lui Dumnezeu, cu duhul lui Dumnezeu. Atunci inima omului devine paradoxala, devine o minune, se largeste si cuprinde cer si pamant si aduce in rugaciune inaintea lui Dumnezeu toata faptura, toata creatia. Inafara de Hristos nu exista o asemenea viata minunata. Tot cuvantul rostit de Domnul este desavarsit si a spus-o in multe feluri: “Fara Mine nu puteti face nimic”, “Cine nu aduna cu Mine risipeste” si “Nu putem sluji la doi stapani”. El este singurul. Asta e descoperirea care ne-a fost data. N-am inventat noi credinta noastra. Ne-a fost descoperita si data de sus asa cum spune apostolul Iuda, credinta noastra ne-a fost data prin sfinti[2].

[1] Upanishade este o parte din Vede si formeaza scripturile hinduse care discuta in principal despre filozofie, meditatie si fiinta divinitatii; formeaza principiul spiritual al hinduismului vedic. Considerate a fi contemplari mistice sau spiritual ale Vedelor, upanisadele sunt cunoscute ca Vedanta (“sfarsitul/punctual culminant al Vedelor”). Au fost compuse timp de cateva secole, cele mai vechi fiind din sec. VIII i.d.Hr. Sunt bazate pe trairi mistice ale unor practicanti/initiatori ai religiei hinduse care, in realitate, sunt forme de inselare demonica.
[2] Se refera la versetele 3-4 din Epistola lui Iuda (fratele lui Iacov) in care ii indeamna pe crestini sa lupte pentru credinta data sfintilor odata pentru totdeauna; pentru ca au venit oameni care au incercat sa schimbe harul lui Dumnezeu.

sursa

Rolul iezuiţilor în Biserica Greco-Papistasa

1

Iezuiţii aveau menirea de a conduce destinele Bisericii Greco-Catolice prin controlul pe care îl aveau asupra ierarhilor uniţi

Prozelitism iezuit în ţările ortodoxe

1După trecerea la reformă a unui foarte mare număr de catolici, Biserica Romei se foloseşte de ordinul călugărilor iezuiţi pentru a recupera pe orice căi numărul de credincioşi pierduţi prin reformă. Acest ordin călugăresc a fost înfiinţat în anul 1540 de ofiţerul spaniol Ignaţiu de Loyola care contribuie foarte mult la convertirea unor ortodocşi mai ales prin şcoală şi implicaţii diplomatice. Iezuiţii au lucrat intens la convertirea în masă a ortodocşilor, mai ales acolo unde situaţia politică şi economică îi avantaja.
La început nu s-a recurs la o catolicizare totală a credincioşilor ci s-a folosit o soluţie de compromis. S-au modificat doar unele părţi mai nesesizabile de către populaţie dar s-a păstrat cultul şi ritul ortodox iar treptat au început să se schimbe dogmele şi toate celelalte, scopul final fiind asimilarea în catolicism.
Prima astfel de „unire” a avut loc la Brest (anul 1596) pe teritoriul Belarusiei de azi. O parte a ierarhilor şi nobililor ucrainieni ortodocşi din regatul polon catolic au acceptat unirea cu Roma doar administrativ, fără modificări în dogmă. Această acţiune iezuită a dus la multe tulburări în zonă ajungându-se la martirizări şi confiscări de biserici.
În acelaşi mod, în 1646, iezuiţii au reuşit să-i dezbine şi pe rutenii ortodocşi din Ucraina subcarpatică. Sub presiunile nobilimii de atunci s-a rupt o parte din ortodocşii ruteni din acele zone şi s-a unit cu Biserica Romei.
Încercări de atragere la „unire” cu Roma papală au avut loc în Serbia, Bosnia, Herţegovina, Siria, Ierusalim, Egipt. În aceste ţări numărul de convertiţi este foarte mic, aproape insesizabil. Începând de la înfiinţarea uniaţiilor în ţările ortodoxe papalitatea a avut un control absolut asupra ierarhilor uniţi prin intermediul a cel puţin câte un călugăr iezuit în preajma fiecărui ierarh. Acesta ocupa, în multe cazuri, funcţia de consilier al episcopului sau vicar al diecezei respective.

Iezuitul Baranyi şi uniaţia în Ardeal

În cele ce urmează vom menţiona în mod special acţiunile iezuiţilor şi influenţa acestora asupra ierarhilor greco-catolici din Ardeal.
După moartea mitropolitului ortodox Teofil al Ardealului (+1697), scaunul mitropolitan a rămas vacant o perioadă scurtă. Iezuiţii maghiari au profitat de aceasta încercând să atragă la „unire cu Biserica Romei” cât mai mulţi preoţi şi credincioşi din cuprinsul Mitropoliei căutând să profite de nemulţumirile românilor împotriva calvinilor care desfăşurase o propagandă intensă printre ortodocşi de aproape un veac şi jumătate. Pe lângă acestea au încercat să profite şi de situaţia grea a preoţilor români supuşi unei întreite opresiuni: naţională, socială şi religioasă. Iezuitul Paul Ladislau Baranyi a cerut Curţii de la Viena prin numeroase memorii ca preoţii români ce doresc să treacă la religiile favorizate de împărat („recepte”) să beneficieze de drepturile acelei religii la care au trecut. În urma demersurilor lui Paul Baranyi, împăratul a emis o diplomă în care menţiona cele cerute, subliniind în mod expres că preoţii care vor trece sub ascultarea papei „vor beneficia de toate privilegiile preoţilor catolici” acceptând astfel doar primatul papal. La cererea cardinalului Leopold Kollonich (arhiepiscop de Esztergom) împăratul a mai adăugat şi cele patru puncte dogmatice, ereziile: filioque, azima, purgatoriul şi primatul. Pentru a putea realiza unirea cu Roma, iezuiţii aveau nevoie de un document semnat de noul mitropolit Atanasie Anghel care (cu sprijinul împăratului) ocupase scaunul lui Teofil. Iezuitul Baranyi a reuşit să facă rost de un astfel de document, emis pe data de 7 octombrie 1698 care era semnat de mitropolitul Atanasie şi de 38 de protopopi. Documentele vremii nu arată că la acea dată a existat vreun sinod ceea ce presupune că iezuitul a fost pe la fiecare în parte cerându-i să semneze respectivul document. Ulterior s-a descoperit că documentul respectiv a fost un fals al lui Paul Baranyi, dar despre aceasta vom face o lucrare separată (a se vedea studiile istoricului Silviu Dragomir despre actul „unirii”). Pe ultima pagină Atanasie a scris cu mâna lui următorul text: „Şi aşa ne unim… cum toată legea (dogma, învăţătura de credinţă –n.n.) noastră, slujba Bisericii, leturghia şi posturile şi carindariul nostru să stea pă loc, iară să (dacă –n.n.) n-ar sta pe loc acele, nici aceste peceţi să n’aibă nici o tărie asupra noastră”. La sfârşit era menţionată dorinţa mitropolitului de a nu fi scos din scaun până la moartea sa iar urmaşul său să fie ales de sobor liber, să fie confirmat de papă şi de împărat dar să fie hirotonit de „Patriarhulu de sub biruinţa Înălţimii Sale” adică de mitropolitul de la Carloviţ care se afla sub stăpânirea teritorială a împăratului habsburg. Acest document a stat ascuns în biblioteca Universităţii din Budapesta (arhiva iezuitului maghiar Gabriel Hevenesi) până în 1879 când a fost descoperit de istoricul unit Nicolae Densuşianu.

Iezuiţii lui Atanasie Anghel

În perioada imediat următoare mitropolitul Atanasie ţinea legături strânse cu ierarhii din Ţara Românească, cu domnitorul Constantin Brâncoveanu şi cu tipograful Antim Ivireanul (atunci ieromonah). Atanasie şi preoţii semnatari al documentului ţineau linia tradiţiei ortodoxe. Acest lucru i-a nemulţumit pe iezuiţi, astfel încât la începutul anului 1701 a fost chemat la Viena, însoţit de iezuitul Carol Neurauttet, şi pus în faţa a 22 de acuzaţii care vizau schimbarea sa din scaunul mitropolitan. Pentru a nu îşi pierde scaunul, la sfatul iezuitului, Atanasie a acceptat să fie rehirotonit, de către cardinalul Kollonich (însoţit de doi episcopi catolici maghiari de Gyor şi Nytra), pe 24 martie 1701, în capela „Sfânta Ana” a iezuiţilor din Viena.
O dată cu acceptarea compromisului rudele lui Atanasie din Poiana şi descendenţii lor au fost înobilate prin decizie de la împărat. De asemenea au fost înobilaţi Ştefan Raţ şi Mihai Puiu, epitropii Mitropoliei, care au trecut împreună cu Atanasie la „unire”.
La câteva zile după rehirotonirea lui Atanasie, împăratul Leopold I a emis actul prin care declara în mod oficial înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice de Alba Iulia, în locul mitropoliei ortodoxe. În funcţia de episcop era numit Atanasie Anghel care avea să semneze pe loc o declaraţie umilitoare în 16 puncte. Între aceste puncte se specifica subordonarea necondiţionată faţă de papă şi arhiepiscopul de Esztergom, acceptarea unui teolog iezuit care să îi cenzureze activitatea, rehirotonirea tuturor preoţilor, ruperea oricărei legături cu mitropolitul de la Bucureşti şi cu principatele româneşti, în mod special cu Ţara Românească şi cu Constantin Brâncoveanu etc.
După ce s-a întors de la Viena a fost reinstalat în catedrala ctitorită de Mihai Viteazul la Alba Iulia dar, de data asta, ca episcop unit. Trădarea lui Atanasie Anghel a dus la multă tulburare în popor, marea majoritate a preoţilor au refuzat rehirotonirea şi nu l-au recunoscut de ierarh al lor, iar episcopii existenţi atunci în Ardeal nu i-au urmat (dintre aceştia cea mai mare împotrivire a avut-o episcopul Iosif Stoica din Maramureş). Ulterior episcopiile ortodoxe din Ardeal s-au desfiinţat iar românii aveau sprijin de peste Carpaţi şi de la episcopiile sârbeşti. Foarte puţini au fost cei care i-au urmat lui Atanasie. Sprijinul oferit din Ţara Românească a încetat, iar noul Atanasie a fost silit să accepte supravegherea teologilor iezuiţi: Carol Neurauttet, Paul Baranyi, Ioan Prenthaler şi Francisc Szunyog.
Istoricul Nicolae Iorga caracterizează gestul lui Atanasie ca fiind „cel mai înjositor act public făcut de un vlădică românesc”. Vezi detalii: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2014/07/istoricul-nicolae-iorga-despre-tradarea.html
Datorită revoltelor protestante, Atanasie îşi mută sediul de la Alba Iulia rămânând sub controlul total al iezuiţilor. Mustrat de conştiinţă, în 1711, a încercat revenirea la ortodoxie împreună cu protopopii săi dar iezuiţii de lângă el au reacţionat promt şi Atanasie a cedat ameninţărilor autorităţilor de atunci şi temerii că îşi va pierde scaunul. A murit doi ani mai târziu şi, la înmormântarea sa au ţinut cuvânt doar doi iezuiţi, unul în latină şi altul în maghiară.
Nici urmaşul său, Inochentie Micu, n-a avut o soartă mai bună. Iezuiţii au supravegheat şi controlat toate activităţile ierarhilor greco-catolici, începând cu primul: Atanasie Anghel.
În cele ce urmează vom prezenta câteva mărturii ale timpului venite tocmai din rândul greco-catolicilor. Din cele exprimate mai jos se observă nemulţumirea legată de controlul şi atitudinea iezuiţilor faţă de înaltele feţe bisericeşti unite:

Inochentie Micu:

Într-un memoriu din 14 septembrie 1741, episcopul unit de Făgăraş, Inochentie Micu Klein se plânge că: „Teologii iezuiţi nu apără clerul de maltratările ce i le fac conaţionalii lor eretici (protestanţi maghiari –n.n.) şi în loc să-i lumineze pe aceştia şi să-i aducă la calea adevărului, umblă să convertească, sau mai bine zicând să înstrăineze pe români de la adevăr. Ei nu sunt conduşi de zel apostolic, căci atunci ar avea câmp destul de larg în sânul naţiunii maghiare, ci de pofta de a rupe şi micşora fundaţiunea destul de mică a episcopului unit. Ei s-ar putea mulţumi cu colegiul lor din Cluj şi cu reşedinţele lor bogate din Sibiu, Alba Iulia, Braşov şi Odorhei, de unde pot trimite propagatori ai credinţei catolice câţi le place. Dar nu au acest gând, ci caută odihnă în loc de muncă, nu vreau să se facă apostoli, ci să poruncească episcopului şi clerului şi să-şi împroprieze o parte din cei 3000 de florini destinată pentru episcop, fără a lua în socotinţă că clerul unit nu are nici cu ce să hrăni şi îmbrăca. Din contră, ei vreau să aducă şi pe episcop la această soartă tristă şi în faptă l-au şi adus, căci episcopul nu are pentru sine quartir (locuinţă –n.n.) corespunzător, trebuie să se îngrijească de quartir pentru teolog şi să-i procure legume, fân, ovăz şi altele trebuincioase pentru casa şi caii lui şi prin aceasta să se facă provisorul teologului. Iată unde a ajuns demnitatea episcopească! Iată soarta noastră miserabilă ne mai pomenită poate nicăieri în Europa”. (reprodus după traducerea lui Augustin Bunea, „Episcopul Inocenţiu Klein”, Blaj, 1900, p. 149-150, apud. Mircea Păcurariu, „Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi”, Oradea, 2006.)

Samuil Micu:

„În anul acesta 1701, alt diplomat (altă diplomă –n.n.) sau ivit cu numele împăratului Leopold, al cărui original fiind că nu s-au aflat, dup-aceie despre dânsul îndoială au fost: se zice că iezuiţii l-au făcut pentru teologul carele dintre iezuviţi era lângă vlădicul românesc, ca prin diplomatul acesta, mai tare să-l întărească lângă vlădici. Şi dintru aceasta vlădicii româneşti, baronul Inochentie Clain şi Petru Pavel Aron lepăda diplomatul acesta şi nu voia a-l cunoaşte a fi ieşit de la împăratul Leopold; pentru că în donaţia sa, carea au dat vlădicului Atanasie, întraceia zi şi întracela an în care s-au dat şi diplomatul ce se numeşte al doilea leopoldin, pre Atanasie I îl laudă că au fost învăţat şi procopsit, iară într-al doilea leopoldin se zice că Atanasie I pentru că este neînvăţat şi neprocopsit, carele nu ştie canoanele, pentru aceia trebuie să aibă lângă sine un pater iezuvit, theolog de legea lătinăcească, carele să fie causarum auditor generalis, adecă judecătoriu mai mare în lucrurile şi pricelele bisericeşti.
Tot pe acea vreme s-au ivit subt numele lui Colonici, arhiepiscopul de la Strigon (Estergom –n.n.) instrucţie cu carea se da învăţătură teologului şi se spunea ce dregătorie are. După această instrucţie, vlădicul numai numele îl avea, iară dregătoria episcopească o purta teologul întru atâta cât vlădicul se putea zice că e vicarul teologului. Altă instrucţie era carea se zicea că de la Roma au venit, carea de tot strângea puterea şi avtoritatea vlădicului şi pe iezuvitul teolog îl punea cap mai mare şi vlădicului şi clerului, că vlădicului, cum rânduia aceia, nici a-i face visitaţie, nici a hirotoni, nici a pedepsi pe cei răi, nici vro judecată a face, nici vro rânduială în cler a face, nici slujitori aş-i băga sau a-i lăsa şi muta îi era slobod fără de voia teologului, încă nici cărţi a scrie şi a le trimite mai nainte de a le arăta teologului şi nici un săbor sau sfat a face, întru care să nu fie îndreptătoriu theologul şi altele mai multe”. (reprodus după Gheorghe Şincai, „Opere III. Hronica românilor”, tom. III, Bucureşti 1969, p. 262-263, apud. Mircea Păcurariu op. cit.)

Petru Maior:

„şi acuma se află unii prin părţile noastre carii învăţând la Roma theologia socotesc că numai acelea sunt adevărate carea le-au auzit la Roma şi doar sângele şi l-ar vărsa pentru monarchia papei. O! de-ar apăra Dumnezeu neamul românesc de acest feal de oameni învăţaţi şi theologi! carii numai cu atenţia, cu tiful şi cu vălfa ce au în haine şi în locul lăcaşului său vrau să învingă pe toţi; de spun ceva de la Roma, să taci, să înlemneşti, să caşti gura. De arăţi din Sfinţii Părinţi, din soboare şi din istoria cea veche a Besearicii asupra poveştilor lor, îndată eşti schismatic şi mai rău decât ereticii. Trebuie înaintea acestora toţi să plece capetele, să-i chemi rabi, domnule, măria ta şi alte titluri ce se împotrivesc cinului călugăresc. Şi în acestea lucrând, li se pare că atunci ţân mai tare canoanele bisericeşti şi aduc slujbă lui Dumnezeu. O vremi, o obiceiuri!”. (reprodus din „Procanonul” lui Petru Maior, ed. II, Sibiu, 1948, p.68-69, apud. Mircea Păcurariu, op. cit.)

Alexandru Papiu-Ilarian:

„…Şincai, ca şi Clain episcopul, Clain călugărul, Petru Maior şi toţi blăjenii luminaţi din secolul al XVIII-lea, cunoşteau tot răul fatal produs prin unire… Voi, iezuiţi români de la Oradea Mare, de la Gherla… şi aiurea, voi cari în aceste zile ale luminei şi ale libertăţii cutezaţi a îndemna pe români să meargă la sinodul catolicilor din Pesta, voi, cari mergeţi cu cutezanţa până a da românilor uniţi numele urât şi străin de catolici… Voi, cari prin aceste şi altele asemenea criminale apucături, cercaţi a rupe de tot o parte însemnată a românilor din corpul cel mai mare al naţiei, auziţi pe profesorul Şincai şi până e timp, convertiţi-vă!”. (reprodus din Al. Papiu-Ilarian, „Viaţa şi operele lui Gheorghe Şincai”, Bucureşti, 1870, p.32-34, apud. Mircea Păcurariu, op. cit.)

Sub controlul iezuiţilor mai erau tipografiile şi şcolile unite din Ardeal. Din acest motiv marii corifei ai Şcolii Ardelene – Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi alţii au avut dese conflicte cu ierarhia unită şi cu teologii iezuiţi atunci când vedeau că se impun norme străine de simţirea şi gândirea românească. Cu detalii despre acest aspect vom reveni într-o lucrare separată.

ieromonah Eftimie Mitra

Bibleografie:

Dragomir Silviu, „Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei”, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1963;
Iorga Nicolae, „Istoria Bisericii Române”, vol. 2, Bucureşti, 1930;
Nedei Grigore, „Imperialismul catolic, o nouă ofensivă antiromânească”, ed. Clio, Bucureşti, 1993;
Păcurariu Mircea, „Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi”, ed. Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2006;
Stăniloae Dumitru, „Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român”, Bucureşti, 1973;

sursa