Între Dumnezeu și muzica satanica rock ’n’ roll

 

2

Un tânăr se izbăvește de droguri și se face monah

Povestea cutremuratoare a doi prieteni din copilarie, nedespartiti si mult iubiti, care-si spuneau unul altuia „frate”. Unul dintre ei, viitorul pictor sarb de renume Dusan Gherzici – „Ghera”. Celalalt, viitorul monah Arsenie. Arsi pana la cenusa intr-o tinerete excentrica, in care rock-ul si drogurile erau ingredientul principal, drumurile lor se despart abrupt din clipa in care unul dintre ei alege Invierea. Era, precum se vede, mai „tare” ca marijuana…
Spre sfarsitul primei noastre veri in America, ne-am cunoscut cu celebrul fotograf Stefan Lupina, emigrat de tanar din Croatia si stabilit in New York. Era un om foarte extravagant, plin de energie si doritor de faima, pe care mai ca o si dobandise in vremea aceea. A fotografiat multe staruri ale filmului si mai ales ale rock-ului. Traia intr-un mare studio pe Broadway, in Soho. Intr-o dupa-amiaza, Ghera m-a chemat sa mergem intr-o vizita la Lupina. Dupa o zi insorita, in care ne plimbasem senini prin oras, binedispusi, impreuna cu Julia si Elena, vizitand galeriile de arta, am ajuns si la studioul lui Stefan. Ne-a primit amabil si relaxat, ne-a inconjurat cu atentie si ne-a povestit anecdote cu personalitati pe care le pozase. Ne-a aratat albumele foto si ne-a amuzat in fel si chip cu simpaticul lui accent croat. Pentru ca ziua deja se apropia de sfarsit, ne-a spus ca este invitat in acea seara intr-o mega-discoteca de curand deschisa. „Tunelul”, aflata in spatiul imens al unui depou de metrou vechi si parasit. El trebuia sa faca un photo performance si, in timp ce stateam de vorba, i-a venit ideea sa ne invite si pe noi acolo. Pentru ca aflase din discutii ca ma ocupam cu yoga si pentru ca aveam un trup mladios, ne-a propus sa aparem toti trei pe scena. Stefan avea sa-l fotografieze pe Ghera, care trebuia sa picteze trupul unei mulatre fotomodel, iar eu, in alta parte a scenei, aveam sa improvizez exercitii yoga intr-o suita lenta, ca un fel de balet static. La acea varsta, fiind gata oricand de iesiri excentrice, propunerea ne-a sunat nemaipomenit si-am acceptat-o cu multa placere.
Bineinteles, in lumea noastra, asemenea evenimente nu se puteau petrece fara lucrul care ne-a marcat, printre altele, modul de viata. Pe masa a aparut proaspata si foarte scumpa cocaina, venita direct din Columbia. Am tras fiecare cate-o linie maricica si-am plecat pe inserate. Starea euforica ne-a tinut tot drumul, iar cand am ajuns, am fost primiti si condusi direct la intrarea pe scena. Ghera si cu mine eram goi pana la brau, purtand doar niste dresuri stramte, in timp ce Lupina era imbract intr-un costum de piele neagra. Am intrat pe-o scena micuta, cat un ring de box. Reflectoarele s-au aprins si spectacolul a inceput. In discoteca plina pana la refuz se aflau cateva mii de oameni si toate privirile au fost brusc atintite spre noi. Prin tuse de culori vii, Ghera picta repede si cu indemanare fiinte fantastice pe trupul dezgolit al fetiscanei. Stefan ii inconjura, isi alegea unghiurile, fotografia. In tot acest timp, insufletit de-o stare ciudata, intru totul extatica, ca intr-o transa, am facut niste exercitii pe care niciodata mai inainte nu le reuseam. Totul curgea intr-un fel ritualic si, pur si simplu, simteam cum ma incarc din energia acelei mase de oameni care ne priveau fara sa clipeasca, fascinata de evenimentul neobisnuit de pe scena. Printre ei se aflau si multi belgradeni care locuiau in New York, veniti acolo pentru ca auzisera ca vom participa si noi. Imi amintesc ca unul dintre ei, transfigurat, cu irisul cat gamalia unui ac, a strigat de undeva, de langa scena: „Omule, e absolut i-re-al! ”. Simteam cum duhul cocainei imi dadea in acele clipe o putere peste fire si o stapanire asupra intregii situatii. Imi doream sa nu se mai sfarseasca niciodata momentul asta.
Tot spectacolul a durat aproape o ora si s-a terminat in aplauze si strigate emotionate din public. In acel moment, am trait ceva unic in viata mea, ceva ce-i insoteste si-i conduce toata viata pe oamenii din show business, staruri din lumea filmului si a muzicii, sau pe-o buna parte din ei: sentimentul voluptatii sufletesti si chiar trupesti, al mintii pline de-o trufie de nedescris si de-o satisfacatoare indragostire de sine. Coborand de pe scena, eram foarte agitat si imi doream sa fiu din nou in centrul atentiei. Consideram ca am niste calitati iesite din comun si pluteam scaldat intr-o lumina orbitoare. Aveam nevoie sa mai iau cocaina. Incetisor, zorile se iveau, discoteca se golea si a venit si vremea sa plecam. Actiunea drogului, vraja aceea demonica incepea sa se destrame si ma arunca din nou in realitate. Am iesit afara, i-am salutat pe toti si am pornit-o spre casa. Capul ma durea si simteam o presiune pe creier. Se crapa de ziua. Strazile erau pustii si murdare. Trecand prin fata unei vitrine, m-am vazut in ea. Aratam foarte epuizat si batran. Ma incerca o stare de voma. Simteam o lehamite si o stare foarte apasatoare. In metrou a trebuit sa ies de cateva ori intre vagoane pentru a vomita. Cand am ajuns la apartament si mi-am venit cat de cat in fire, mi-am vazut toata mizeria si goliciunea si nu-mi mai ardea de nimic. Dupa euforia noptii trecute, acum eram in pragul sinuciderii. Imi era o scarba imensa de mine insumi. In cele din urma, m-am intins si-am incercat sa adorm, dar am cazut intr-o stare mai mult de agonie decat de somn. Eram cu totul frant si doream sa nu ma mai trezesc vreodata. Doamne Dumnezeule, daca mie viermelui fara glas, mi-ai fi ingaduit o astfel de cadere, cu adevarat as fi alunecat pe calea asta fara de intoarcere si azi n-as mai fi fost viu. Iarta-ma, de poti. Rogu-Te, niciodata nu-mi mai pomeni prabusirea si rusinea asta, ci eu o voi purta in mine pana la moarte, ca pe o pedeapsa si pururea pocainta. Iarta!

„Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi…”.

A mai trecut un an. Un an in care, prin mila nemasurata a lui Dumnezeu, am aflat credinta ortodoxa cea adevarata, un an in care m-am impartasit de Dumnezeu si de prezenta Lui in chipul dragostei celei de negrait, un an in care am primit izbavire din vartejul lumii, pace inimii, mare bucurie si asezare sufleteasca. Dar n-as vrea sa vorbesc aici prea mult despre acestea. As pomeni numai o intamplare mai putin obisnuita. Pe atunci, credinta mi-era nestatornica si slaba. Ma apropiam incet, prin carti, dar la biserica nu mergeam inca. Bunul meu prieten si nas, Ninoslav, care in acea perioada imi imprumuta literatura duhovniceasca, m-a chemnat in mai multe randuri Duminica la Sfanta Liturghie, dar eu il refuzam cu indaratnicie, crezand in mintea mea ca n-am nevoie de-o „institutie” si ca ma pot ruga foarte bine si singur, in apartamentul meu. De buna seama, era o inselare prin care trec multi, tipica incepatorilor, dar – slava Domnului! – nu mi-a trebuit mult sa-nteleg rostul si insemnatatea comunitatii bisericesti, a Dumnezeiestilor Slujbe si, ca o incununare a toate, a Sfintei Impartasanii. Dupa aproape o luna de cand descoperisem Ortodoxia, mai aveam doar o singura sfasiere: inca mai fumam marijuana. Ce-i drept, de cand rugaciunea patrunsese in viata mea, fumam mai rar si cu mustrari de constiinta, dar deseori, cand ma-ntalneam seara cu prietenii, o tigara savuroasa cu ei era ceva obisnuit si nu o refuzam. Afara de perioada asta de nestatornicie, nicicand apoi n-am mai putut sluji si lui Dumnezeu si celor potrivnice Lui. Ma simteam rupt in doua. Dupa fiecare seara petrecuta astfel, traiam indepartarea harului si a acelei placute zdrobiri a inimii pricinuita de rugaciune, ca si indepartarea bucuriei care ma umplea in urma lacrimilor pocaintei. Iar golul asta chinuitor si trist dura cateva zile. Din cauza acestor stari, am inceput sa inteleg, fara de –ndoiala, ca trebuie sa iau o hotarare – in fata mea se afla alegerea caii pe care urma sa merg in viata. Cu toate ca marijuana da o dependenta fiziologica mai mica decat tutunul, nevoia mea sufleteasca pentru aceasta mangaiere mincinoasa a fost mai tare decat pentru tigari, de care ma lasasem, cu ajutorul rugaciunii, relativ usor, cu o luna in urma. Ma temeam ca nu voi avea putere s-o scot la capat, desi mi-o doream din toata inima. Seara, inainte de culcare, am inceput sa ma rog mult: Dumnezeule, ajuta-ma sa nu ma mai droghez!
Intr-o seara, pe cand sedeam pe scaun si citeam din Psaltire: Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi… dintr-o data am inceput sa simt, neintelegand ce se intampla si minunandu-ma, acea caldura placuta, acel simtamant al implinirii, aproape intocmai ca atunci cand fumam marijuana. Cu toate astea, nu mai fumasem nimic de cateva zile. Aceasta betie fara de bautura – sau cum sa-i spun? – a inceput sa ma cuprinda din ce in ce mai mult, cu mai multa putere si a inceput sa se prefaca intr-o stare pe care nu o mai traisem pana atunci, aproape vecina cu inconstienta, dar intru totul mai mai curata, mai placuta si mai inalta. Cu toate astea imi aminteam, sau cel putin asa-mi parea in acel moment, de lucrarea acestei plante. Privind cu ochii de-acum, as spune mai degraba ca duhul acestei plante era cel care incerca sa imite fericita stare de rugaciune. Gandurile mi s-au oprit si imi parea ca trupul imi este straveziu si fara greutate. In piept simteam jaratec de care nici o dorinta patimasa nu se putea apropia, iar mintea mi-era limpede precum cristalul si se afla intr-o negraita pace. Nu stiu cata vreme am petrecut in aceasta stare, cand am auzit in gand: Iti dau seama, omule, ce putere are Dumnezeu si la ce inaltimi te poate sui fara nici un stimulent exterior, atunci cand este voia Lui? Ce-ai trait e doar o picatura fata de cele pregatite acelora care, parasind mincinoasele mangaieri ale lumii, fara de patimi Ii urmeaza Lui. Deci leapada acel gunoi si fii desavarsit! Eram cu totul sfasiat si uimit, pentru ca starea in care ma aflam s-a destramat usor si m-am gasit din nou in apartamentul meu, pe scaun, cu cartea in mana. Dupa aceasta intamplare, mi s-a deschis o noua perspectiva. Deodata imi era limpede ca, de acum, viata duhovniceasca este singura mea cale si singurul meu rost. Iar cand am inteles raportul: cu cat mai putine mangaieri pamantesti, cu atat mai multa mangaiere cereasca, m-am hotarat sa lepad pentru totdeauna orice fel de placere trupeasca. Asta insemnand mai ales marijuana, alcoolul, relatiile cu femeile si masturbarea, dar si multe altele. In acea sfanta seara, in adancul cel mai ascuns al inimii mele, am devenit, in sfarsit, crestin. Doamne, scriind asta, imi arde inima de bucurie amintindu-mi Lumina cu care-ai luminat mintea mea pana atunci adormita si intunecata. Ajuta-ma sa fiu si sa raman pururi robul Tau cel credincios, ostas si fiu mostenitor.

Iadul pe pământ

În cele din urmă, ne-am întors în cameră şi mi-a zis că va încerca să se culce. Era deja miezul nopţii. Toţi ceilalţi dormeau, iar eu m-am aşezat lângă patul lui. Mă temeam să-l las din nou singur, aşa că am stat citind şi rugându-mă până spre 2 noaptea. El a adormit repede, de îndată ce s-a întins în pat şi s-a învelit cu tot ce avea. Încredinţându-mă că doarme adânc, am ieşit în vârful picioarelor din cameră şi m-am dus spre chilia mea, să aţipesc şi eu puţin, pentru că eram foarte obosit după toate cele întâmplate. Dar deja în jur de 5 m-au chemat iarăşi, căci fratele N. se trezise, coborâse la arhondaric şi voia să mă vadă. De bună seamă, diavolul, care de atâţia ani sălăşluia netulburat în el şi-l secătuia de viaţă, nu putea să fie biruit cu totul numai cu-o singură rugăciune şi după numai o noapte petrecută în mănăstire, ci doar fusese trântit de-o lovitură mai puternică. Dar s-a ridicat pe dată şi-a continuat să-l chinuie, sub aspectul unei puternice crize de sevraj.
Am ajuns amândoi la concluzia că n-o să mai poată rămâne în mănăstire şi că va trebui să-l duc în Belgrad. Pur şi simplu, n-aveam de ales. Așa că am pornit. Fiind foarte obosit şi având înainte un drum de toată noaptea, am băut o cană de ceai negru înainte de plecare, pentru că simţeam că n-o să pot rezista până la capăt, mai ales în orele dinaintea răsăritului, când somnul pune stăpânire pe om.
Nici n-am ajuns bine la Peci, că sărmanul N., în clipa în care a avut semnal pe telefonul mobil, a început să-şi sune cunoştinţele şi tovarăşii de rele ca să se intereseze de unde poate cumpăra heroină imediat ce va ajunge în Belgrad. Mi-era cumplit de neplăcut să mă aflu din nou, după atâţia ani, în lumea narcomaniei şi a deznădejdei. În cele din urmă, a reuşit să dea peste un dealer care i-a spus că-l va aştepta până la trei dimineaţa. Era greu să ajungem până la acea oră, dar N. totuşi i-a promis că vine, de frică să nu piardă această unică şansă de-a găsi heroină. Mi-a trecut un cuţit prin inimă când am aflat că dealer-ul era o tânără femeie, mamă de copil mic, care se întreţinea din vânzarea heroinei. Iadul pe pământ…
După ce şi-a aranjat întâlnirea, N. s-a mai liniştit puţin, dar îi era în continuare rău. Din când în când trăgea adânc aer în piept, parcă pierzându-şi răsuflarea, pentru că-şi simţea inima bătând foarte aritmic. Îmi părea rău pentru el, aşa c-am mers cu viteză mare, ca să ajungem cât mai repede la Belgrad şi el să-şi cumpere odată otrava aia şi să-şi aline suferinţa. Îmi era cu adevărat de necrezut cum m-am trezit pe neaşteptate într-o asemenea situaţie absurdă.

„De ce-a îngăduit Dumnezeu să se sfârşească totul aşa?”

Ceaiul m-a ţinut treaz şi de-a dreptul am zburat pe drum. El, sincer, s-a mirat de unde până unde să conducă un călugăr cu aşa o viteză şi o siguranţă, mai ales noaptea – asta pentru că nu-mi cunoştea viaţa de dinainte. Am început atunci să-i vorbesc mai mult despre trecutul meu, despre cum am cunoscut mulţi care duceau o viaţă ca a lui şi că majoritatea nu mai sunt printre noi. N., de felul său, era un om inteligent şi conştient de starea sa, şi câtă vreme i-am povestit pe îndelete despre Dumnezeu, despre suflet şi despre dependenţa de droguri, doar tăcea şi suspina. Am văzut că mă asculta cu seriozitate, aşa că nici eu nu l-am cruțat, nici nu l-am consolat cu făţărnicie, ci i-am arătat deschis starea în care se afla şi ce urma să-l aştepte. De-a lungul drumului şi-a deschis şi mai mult inima şi-am aflat multe lucruri tainice despre el.
Vremea a trecut pe nesimţite şi iată-ne în curând la periferia Belgradului. Când am ajuns în faţa casei unde locuia vânzătoarea de otravă albă, l-am ajutat să-şi ia geanta din portbagaj şi i-am întins mâna pentru a ne lua rămas-bun. Era cu totul tulburat şi ruşinat şi n-a putut decât să îngaime: „Iertaţi-mă, Părinte, nici nu ştiu ce să zic…”. I-am spus: „Nimic, frate. Rămâi cu Dumnezeu şi să fii iertat!”.
Nu eram tocmai supărat pe omul ăsta, nici pentru că-mi pricinuise o asemenea tulburare, pe care rareori am mai trăit-o, nici pentru că mă scosese din mănăstire în vremea Marelui Post, ceea ce nu-mi doream în ruptul capului. După ce ne-am despărţit şi-am pornit spre metocul nostru din Zemun, m-am simţit uşurat la gândul că n-o să-l mai văd niciodată. Nădăjduiam să uit cât mai repede cele petrecute. Am chibzuit să rămân la metoc până când mă voi putea întoarce în Kosovo, adică până pe la trei după-amiază. M-am culcat la trei şi jumătate dimineaţa, dar nu prea aveam somn, atât din pricina cănii de ceai tare, cât şi a amintirilor triste răscolite de cele întâmplate. Dar cel mai mult şi mai mult mă simţeam ros de îndoieli şi de nedumerire. Încercam să înţeleg de ce-a îngăduit Dumnezeu să se sfârşească totul aşa… În zadar au fost toate străduinţele de a-l ridica pe omul ăsta?
În zori, telefonul. În receptor, aud cu uimire vocea fratelui N.: „Părinte Arsenie, iertaţi că sun aşa devreme, dar mă temeam să nu fi plecat deja”. Vorbea foarte serios şi emoţionat, însă şi foarte coerent, spre deosebire de zilele trecute. Era limpede că-şi luase doza potrivită de heroină. La aceşti nefericiţi, după o anumită vreme, drogul încetează să le mai ofere vreo plăcere deosebită şi ajunge să le fie doar doza necesară pentru o viaţă normală. „Părinte, am vrut să vă mulţumesc că mi-aţi arătat atâta dragoste şi răbdare, cu toate că nu meritam să-mi purtaţi de grijă… mai ales că nici nu ne cunoşteam dinainte. Vă rog să mă înţelegeţi! Iertaţi-mă! Părinte Arsenie, iertaţi-mă dacă puteţi!”. Acest telefon al lui m-a surprins cu adevărat şi m-a mişcat. Tocmai când mă gândeam că deja îmi uitase şi numele, şi chipul, având în vedere starea în care era. Dar nu era aşa. „Părinte”, a continuat, „ar însemna foarte mult pentru mine dacă aţi afla puţină vreme să treceţi pe la noi, pe acasă, să-mi vizitaţi familia, înainte de-a vă întoarce la mănăstire”. Asta m-a uimit încă şi mai mult şi mi-a dat nădejde că n-a fost totul în zadar. „Cu mare bucurie voi trece pe la tine, frate N.”, i-am răspuns. Ne-am înţeles asupra orei şi locului unde să vin.

Însetat de dragoste

Când m-a întâmpinat în apropierea casei sale, mai să nu-l recunosc, într-atât îşi revenise la înfăţişare. Era cu totul alt om. Mi-a sărutat mâna, acolo, în stradă, în faţa trecătorilor şi m-a îmbrăţişat din toată inima, de parcă eram neamuri. Eu eram surprins, pentru că nu mă aşteptam la atâta apropiere din partea lui. Nici nu ştiam cum să reacţionez la o asemenea primire. Dar îmi era limpede un lucru: omul din faţa mea era însetat de atenţie şi dragoste.
Apartamentul în care locuia arăta mult mai bine decât mă aşteptam. Soţia lui era acasă, dar copilul îl duseseră la grădiniţă. Fiind post, îl rugasem la telefon să-mi pregătească nişte cartofi fierţi, ca să mănânc la ei şi să pornesc apoi la drum. Însă vizita, pe care-o plănuisem să nu ţină mai mult de-o jumătate de oră, a durat două ore jumate. Cei doi pur şi simplu erau flămânzi după cuvântul lui Dumnezeu. Şi, cum se întâmpă în asemenea situaţii, Dumnezeu, după credinţa şi dorinţa lor, mi-a dat cuvânt şi, în aceste ceasuri, le-am vorbit mult, din inimă, însufleţit, cu toată dragostea. Au rămas amândoi adânc marcaţi. Fratele N. mi-a spus sincer, ca un copil: „Părinte, mi-aţi deschis ochii spre o viaţă nouă, mai adevărată, despre care până acum n-am avut habar”. Iar eu tocmai ce-i explicasem că nu trebuie să-şi închipuie că va putea înţelege şi împlini toate acestea dintr-odată, ci că abia de-acum înainte urma să guste din toată amărăciunea luptei cu satana. I-am mai spus că, pentru stăruinţa şi credinţa lui, şi mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, după o vreme poate nădăjdui să biruiască răul care-i stăpânea de atâta vreme fiinţa. Soţia lui plângea fără încetare în toată vremea cât le-am vorbit, dar lacrimile ei îmi păreau de nădejde, chiar de bucurie, şi nu de deznădejde, cu toate că de deznădejde negreşit adesea vărsa lacrimi până la întâlnirea noastră. Ne-am despărţit cu promisiunea lui că va încerca din toate puterile să-şi ducă viaţa după cum ne-am înţeles, şi cu promisiunea mea că nu-l voi uita în rugăciunile zilnice.
Cât am condus pe drumul de întoarcere, cutremurat de întâmplările din ultimele zile, m-am gândit la omul ăsta şi la mulţi alţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, care-au trăit la fel. După o vreme, am ajuns doar să mă rog şi să plâng, avându-l în minte pe bunul meu prieten, Ghera, şi împărtăşind în inimă aceeaşi dragoste şi către fratele N., ştiind cât e de greu pentru astfel de oameni să vadă adevărul şi să-şi schimbe viaţa.
Dar, Doamne, toate la Tine sunt cu putinţă! Mântuieşte-ne, ridică-ne şi ne tămăduieşte pe noi, sărmanii, păcătoşii şi neputincioşii copii ai Tăi…

Din Arsenie Monahul, „Între Dumnezeu şi Rock ’n’ Roll” (Predania, 2012)

Traducere de Ionuț și Sladjana Gurgu

sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Marturii, convertiri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.